Tag : povesti

tortcinti prost. bine ca scrii.

cinti prost. bine ca scrii.

luni am primit un tort mare si frumos de la Romtelecom

 

 

au venit Charlie Chaplin si Marilyn Monroe la usa (pe bune, erau simpatici) si m-au anuntat ca Romtelecom are de acum incolo mai multe canale cu filme (unul cu scurt metraje care-mi suride mie – Shorts Tv) reunite sub numele Studiourile Romtelecom si o noua identitate vizuala .

 

 

de atunci m-am straduit sa marit cit mai mult din tort ca sa nu fiu tentata sa maninc eu prea mult din el.

mai devreme am fost la vecina mea de palier (70 si ceva de primaveri, simpatica tare); n-a fost zilele astea pe acasa si cum am auzit miscare hop si eu sa-i duc o felie generoasa de tort.

sun la usa, ii dau tortul, ride de mine ca nu mai maninc dulciuri, imi multumeste si, cind sa inchida usa, revine si-mi zice:

– la inceputul anului ai ascultat mult un cintec noaptea…

– aaa, da, scriam si cind scriu ma ajuta muzica. nu stiam ca a fost asa de tare si ca l-ati auzit.

– am insomnii, aud orice zgomot noaptea. nu cintecul era problema: tu. cinti prost.

i-am spus ca era un cintec simpatic si daca vrea i-l dau sa-l asculte. a inceput sa rida. m-am intors in casa, am deschis youtube, am pus cintecelul.

l-a ascultat si-a zis.

– mama, e bine ca tu scrii.

1289
olive juiceOlive Juice – un cadou nepretuit de Valentine’s day

Olive Juice – un cadou nepretuit de Valentine’s day

semnatara acestor rinduri citeste povestile de dragoste publicate de New York Times (Modern Love) pe care eu le postez in fiecare simbata dimineata pe FB. inspirata de ele, s-a gindit sa faca acest dar special: sa ne spuna noua povestea ei de dragoste, ca un cadou pentru sotul ei.

nu vrea sa-i spun numele, mi-a trimis povestea via Facebook, dar din toata inima o desemnez cistigatoarea concursului cel mai pretios dar de Valentine’s Day. diseara Chef Hadad va pregati o cina special pentru ea si sotul sau. (cb)

***

Olive Juice

V-ati gandit vreodata ca este o singura zi, o clipa chiar, care iti schimba complet cursul vietii? Si ca cel mai grozav este ca nu iti dai seama de asta decat poate multi ani mai tarziu?
Pentru minte ziua aceea a venit cand eram studenta in anul trei la facultate. Era ziua de sanziene, intr-o duminica. Am plecat dupa amiaza cu o prietena, iubitul ei si mama ei la un concert in aer liber. Imi aduc aminte ca mi se parea foarte „cool” ca mama prietenei mele sa ne ia bere si sa ne distram toti la aceeasi masa. Imi imaginam ca si eu voi fi o mama la fel de „cool” si voi fi prietena cea mai buna a copiilor mei.

Seara am ajuns acasa, am deschis calculatorul si m-am conectat prin dial-up la internet. Pe vremea aceea erau windows si yahoo messanger, nu facebook sau youtube. Si printr-o intamplare, pe care eu o numesc destin, am inceput sa vorbesc cu el. Destinul a facut ca eu sa vorbesc cu un fost coleg de scoala care era in Miami, iar el vorbea in acelasi timp cu vecinul lui de camera… Cei doi din Miami (fostul meu coleg si vecinul lui) au plecat si ne-au facut legatura.

Si am vorbit vreo cateva ore. Prostioare. Ca doi pusti de vreo 20 si un pic de ani. Aveam sa aflu ca el e din Constanta si ca ii place Michael Jackson. Mult.

In urmatoarele saptamani aveam o noua pasiune. Cum ajungeam acasa, cum ma conectam la net – imi aduc si acum aminte de sunetul scos de telefon, deh conexiunea era dial-up, si cel de la messanger care m-a anunta ca cineva mi-a trimis un mesaj – si vorbeam cu el despre orice si despre nimic.

Eu l-am descoperit pe Michael cand eram un copil, la inceputul anilor ’90, cand aparuse albumul Dangerous. Nu am fost mare fan, iar odata cu trecerea anilor nu prea m-a mai pasionat. Insa, de cand il intalnisem pe el, am inceput sa il redescopar pe MJ. Practic, m-am indragostit de el, cand imi scria in fiecare seara versuri din Michael si apoi ascultam impreuna melodiile lui. Cred ca am ascultam Speechless de mii de ori. Si au trecut asa multe seri toride, si la propriu si la figurat. Nu prea intelegeam ce se intampla cu mine. Eu, zapacita, mereu pusa pe glume si distractie, nu prea mai ieseam pe nicaieri si veneam acasa imediat dupa job, de parca as fi fost maritata cu copii.

Planurile mele de vacanta au inclus si o saptamana la mare, impreuna cu colegele de facultate. Si a venit si ziua aceea. Pe 3 august am coborat in gara din Constanta cu o palarie imensa, un sombrero, luat de la Festivalul de la Sighisoara. Toti ochii erau pe mine. Datorita sau din cauza (inca nu mi-am dat seama nici acum daca a fost de bine sau de rau) palariei, el m-a vazut inca de cand eram pe holul trenului spunandu-si : „ Doamne, ea e!”

Am stat la apartamentul uneia dintre colege si imi aduc aminte ca seara ne dadusem intalnire. Trebuia sa vina sa ma ia cu masina, iar in casa era agitatie maxima. Ma simteam de parca eram cu mama in concediu. „Unde pleci tu cu asta pe care l-ai cunoscut pe net?” „La cat te intorci?” „Draga, esti sigura ca e de incredere?” Toate intrebarile veneau de la prietenele mele, de aceeasi varsta cu mine, cu care de altfel facusem toate tampeniile in timpul facultatii.

Am iesit, ne-am plimbat pe faleza Cazinoului. Era o seara racoroasa de august, cu toate premizele unei intalniri romantice. Noi insa, eram ca doi straini. Ne asezasem pe o banca eu la un capat, el la celalat si simteam ca intre noi e un continent. Nu puteam articula doua cuvinte, el era foarte tacut si aveam impresia ca langa mine era un strain, desi stiam asa de multe despre el. Esec total. Fata de ce imi imaginsem eu ca o sa fie, lucrurile au luat o turnura la 180 de grade. Ne-am mai vazut o singura data in acel concediu, peste cateva zile, cand l-am chemat seara pe plaja si i-am zis scurt. „Nu cred ca a fost sa fie ceva intre noi. Eu prefer sa am totul sau nimic. Si daca nu a fost totul, mai bine nimic.” El a zambit usor, nu m-a contrazis si a zis doar atat. „Ok, cum zici tu.”

Concediul s-a terminat si m-am intors in Bucuresti, insa ii simteam lipsa. Am inceput din nou sa vorbim pe net, cu aceeasi dezinvoltura ca inainte de a ne  vedea. S-a facut septembrie. Inima imi tresalta din ce in ce mai mult cand ma suna si ii auzeam vocea. Vroiam o noua intalnire. Simteam ca va fi altfel.

Intr-o sambata seara se adunasera niste prieteni la mine si incropisem o petrecere ad-hoc, ca in vremea studentiei. Am ras, am dansat, am baut si am petrecut. Am adormit care incotro, pe unde a apucat. Am dormit doar cateva ore si m-am trezit pe la 7 cu gandul ca in ziua aia aveam sa il vad. Am sunat la informatii si am intrebat cand era primul tren spre Constanta. La 9. Mi-am trezit toti prietenii si le-am zis ca trebuie sa plec de urgenta de acasa. In ciuda protestelor disperate am reusit sa eliberez casa. Am facut un dus, am baut o cafea si am luat metroul spre gara. La 12 eram in Constanta.

A venit si m-a luat cu masina de la gara. Era o atmosfera degajata intre noi acum. Ne-am plimat, am ras tare mult si am vorbit si mai mult. Am ajuns intr-un parc, mi se parea un fel de Herastrau al Constantei. Dupa ce l-am batut in lung si in lat ne-am asezat pe o banca. In fata noastra era lacul, in zare se vedea turla de lemn a unei biserici. Undeva, la cativa metri, erau niste muncitori beti pe care nu ii vedeam, dar ale caror voci nu creau tocmai cea mai romantica atmosfera. Acum stateam unul langa altul, nu la un capat si altul al bancii. Mie imi trancanea gura ca unei fete veritabile care nu se dezice de la a vorbi mult, spre exagerat de mult. Nu imi aduc aminte ce ziceam. Dar, imi aduc aminte ca in mijlocul discursului m-am trezit brusc intrerupta. Mi-a astupat gura cu cel mai romantic sarut pe care mi l-as fi putut imagina. Nu stiu daca a durat cateva secunde sau minute, mie mi se parea ca trece o viata. Dupa sarut mi-a zambit si mi-a spus: „Vorbeai prea mult, trebuia sa te fac sa taci cumva!”  „Ai gasit cea mai buna solutie” i-am spus eu.

Asa a inceput povestea noastra. Au urmat apoi cativa ani cand traiam doar pentru week-end-uri. Ca venea el la Bucuresti, sau eu la Constanta, nu conta. Conta sa fim impreuna. Am invatat pe de rost ruta CFR intre Bucuresti si Constanta – Lehliu, Ciulnita, Fetesti, Cernavoda, Medgidia. Vinerea eram cea mai fericita. Ajungeam in jur de 11 seara si ne culcam de cele mai multe ori in zori. Ne uitam la filme, ne plimbam iarna pe malul marii, treceau anii peste noi si ne simteam ca niste proaspat indragostiti. Distanta avea si avantajele ei. Dar, invariabil venea si duminica. Simteam ca fuge pamantul de sub mine cand eu eram in tren, la geam si ma uitam la el pe peron care imi soptea Olive Juice. Era semnul nostru. Cand spui Olive Juice silabist, pe buze se citeste I love you.

Aveam doua vieti egal de frumoase. In timpul saptamanii, eram activa la job si seara cu prietenii in oras, iar in week-enduri aveam cea mai frumoasa viata de cuplu. Dar eu vroiam o singura viata in care sa se contopeasca totul. „ Cu rabdarea treci marea” imi spunea el si mie imi venea sa urlu „ Sa o ia naibii de rabdare!”.

Dupa aproape patru ani de relatie la distanta a facut pasul decisiv. A lasat familia si Constanta si a ales Bucurestiul pentru noi. „Ai grija ce iti doresti ca ti s-ar putea intampla” spune o vorba. Eu vulcanica, egoista si alintata de parinti m-am trezit locuind cu iubitul. Nu a durat mult si ne-am certat (bineinteles de la o prostie de care nici nu imi aduc aminte) iar eu tipam: „Sa te intorci acasa la tine, sa ma lasi pe mine in pace!” Dar pentru ca el a avut rabdare, m-a invatat ce inseamna sa traiesti impreuna, ca nu sunt doar eu, ca mai e cineva intr-un cuplu.

Anii au inceput sa treaca si in noua postura. Ne-am trait dragostea frumos, am plecat in concedii in tara si in strainatate. Am colindat muntii si colturi nestuite ale tarii, am fost la Barcelona sa vedem operele lui Gaudi, in sudul Frantei sa mirosim lavanda autentica, la Paris pe Rue Cambon 31, la celebrul apartament al lui Coco, personajul care ma fascineaza pe mine. Am trecut peste obstacole si greutati cu optimism si mult zambet. Ne-am facut si casuta noastra, un camin calduros si vesel.

In anul in care aniversam 10 ani de cand ne-am intalnit prima oara, fix in aceeasi zi de sanziene am zis Da la starea civila de pe malul marii din Constanta. Cununia religioasa am facut-o in bisericuta aceea intima din parcul unde ne-am sarutat prima oara. Pe verightele noastre nu este scrisa vreo data, sau numele noastre. Ne-am gandit ca oricat de tare ne-am ramoli vom tine minte ziua in care ne-am luat si cum ne cheama pe fiecare. Am inscriptionat doar Olive Juice. Pentru ca asta e tot ce trebuie sa ne reamintim in caz ca uitam. Mai e nevoie sa spun ca am ales Michael pentru dansul complet atipic de nunta? Dar, doar un pic din Speechless, ca eu sunt plangacioasa si nu era indicat. Am si acum biletul de tren de pe 3 august, pe care intentionez sa il inramez impreuna cu invitatia de la nunta.

Pentru noi ziua de Valentines era doar un prilej sa plecam pe undeva, sa facem o evadare in doi. De nenumarate ori glumeam pe seama celor pe care ii vedeam pe strazi de 14 februarie cu cate un trandafir rosu in mana, grabindu-se cu ganduri mari spre marele „date”. Nu suntem genul de cuplu in care el ii ia flori si bomboane, iar ea se imbraca in lenjerie sexy. Nu ca ar fi ceva rau in asta, doar ca noi nu suntem asa.

Anul asta, insa nu o sa putem pleca pe nicaieri. M-am gandit atunci sa ii fac cadou povestea noastra scrisa cat se poate de sincer. Si un multumesc. Pentru ca m-a invatat ce inseamna sa ai rabdare si inca o face, mi-a aratat ce e tandretea, m-a rasfatat si ma rasfata zilnic, are grija de mine si mi-a demonstat ca atunci cand ai ambitie si muncesti visul devine realitate.

Asa cum spun juramintele suntem impreuna la bine si la greu. Acum ne e greu. Foarte greu. Dar, asta doar pentru ca inainte de a ne fi bine din nou, trebuie sa luptam. Dar, stiu ca va fi bine!


1100
7964857914_f0e0b40e30_zIntuneric, scris, lumina

Intuneric, scris, lumina

Scrisul e si el o forma de sport, iar disciplina este esentiala daca-ti doresti la un moment dat performanta. Asa m-am gandit cand m-am apucat de scris pe blogul Cristinei, in fiecare vineri, a fiecarei saptamani, indiferent de program, inspiratie sau suparari. De fapt pentru astea din urma chiar e bun scrisul. E o forma mult mai utila de detasare decat cititul pentru ca te scoate de par din culcusul tau cu ganduri negre si te trimite sa-ti modelezi golul sau tristetea in ceva placut vederii.

E un exercitiu bun pentru doi iubiti aflati la inceput de drum. Tu scrii si-l rogi pe el sa (te) citeasca, sa-ti spuna ce-i place si ce nu, sa-ti spuna ce ar mai adauga el acolo unde tu ai tratat cu superficialitate subiectul, iar tu te lupti pentru ideile care sunt bucati rupte din tine. Marturisesc ca n-am citit niciodata o carte scrisa de doi oameni care formeaza un cuplu, dar mi-ar placea sa o fac la un moment dat. Iar randurile scrise de fiecare in parte sau cuvintele modificate de unul sau de altul sa aiba cuvinte in culori diferite astfel incat pe tot parcursul ei sa-mi dau seama ce voce ascult.

Cand scrii e ca si cum te-ai hotari sa aprinzi o lumanare intr-o camera intunecata, in timp ce dintr-un colt se aude un zgomot suspect. Poate fi doar o pisica bagata pe sub asternuturile apretate care vrea sa-ti tina de urat sau ceva rau si amenintator. La un moment dat mi-a fost prea frica sa mai aprind lumanarea si am hotarat sa-mi iau o pauza. Nu-mi era frica atat de fiinta monstruoasa cat de posibilitatea ca s-ar putea sa nu fie nimic acolo. Acum m-am gandit ca a venit vremea sa aprind din nou lumanarea.

Text: Diana Marasoiu Foto: Brittany Markert

1123
1.daca nu-mi plac, ce sa fac?

daca nu-mi plac, ce sa fac?

sunt lucruri care plac majoritatii si mie mi se par puerile, inestetice, gresite.

cum e un poet pe care-l promoveaza toata lumea acum si despre care nu cred ca e mai mult de un copywriter destept.

cum e o carte despre istoria romaniei care vorbeste mai degraba despre defectele natiei si uita sa vorbeasca si despre ce are bun poporul asta.

cum sunt melodii pe care le asculta si le promoveaza toata lumea, iar mie nu-mi spun nimic.

moderatori de televiziune care au audiente mari, filme care au luat premii, fotografi care sunt la moda, tendinte in moda (haine adica), spectacole de teatru sau de dans etc.

lista e lunga, iar enumerarile sunt intentionat amestecate: e usor sa va dati seama cit de straniu e sa ne certam pentru ca nu ne place aceeasi melodie.

cred ca e la fel si cu oamenii.

gusturi si gusturi.

 

 

 

 

 

 

(dar tot ma scot din minti cei care manipuleaza si mint in presa :) )

 

1662
mama, Madame farnell 1Mama mea, mandria mea

Mama mea, mandria mea

text de Noemi Revnic

Am mai scris despre mama mea cea talentata aici, dar de aceasta data am un motiv foarte intemeiat pentru un bis la scena deschisa.

Mama mea, alias Georgeta Pavel va juca intr-o piesa de teatru cu actori de la prestigioasa companie israeliana Hakameri, printre care se afla si actrita de origine romana Trixi Abramovici.

Iata si firul evenimentelor: Mama joaca  intr-o companie de teatru de amatori inca de acum 15 ani. De-a lungul timpului a avut roluri in piesele montate de regizorul Moshe Kalif – “Tartuffe” a lui Moliere, “ Cei ce-si fac bagajele”,  a unuia dintre cei mai mari dramaturgi israelieni, Hanoch Levin, iar in prezent joaca intr-o noua piesa, “Casa Bernard de Alba” a dramaturgului spaniol Federico Garcia Lorca. Piesa are multe reprezentatii si s-a bucurat de un succes fantastic.

Iar regizorul care lucreaza cu echipa a selectat-o pe mama ca sa joace intr-o piesa cu actori profesionisti, ce va avea premiera in luna mai si apoi se va juca in turneu in toata tara. Este vorba despre o piesa grea, a unui dramaturg evreu argentinian, “Vaduvele”, ce trateaza un subiect apasator din istoria Argentinei, jumatatea anilor ’70, cand peste 30,000 de copii, femei si barbati au disparut fara urma, torturati si ucisi de guvernul dictatorial din acea perioada. Tocmai am vazut un film greu din 2003 pe aceasta tema, “Imagining Argentina”, cu Emma Thompson si Antonio Banderas in rolurile principale.

Piesa “Almanot” este o drama a carei actiune se petrece intr-un oras din al carui rau incep sa iasa la iveala cadavrele celor disparuti.

Inainte sa joace teatru in Israel, mama a mai jucat teatru, alaturi de elevii sai (de fiecare data, ca ei sa nu aiba trac, isi alegea cate un personaj, de cele mai multe ori negativ si aparea in toate piesele montate la Casa Pionierilor din Campina). Imi amintesc de o vara (eram prin clasa a 7-a), cand a interpretat rolul unei vulpi sirete. La un moment dat a cazut pe scari si si-a rupt ambele picioare. A improvizat pentru a doua reprezentatie si a jucat asa, cu dureri crunte, sprijinindu-se intr-un bat de steag (invocand ca este vulpea prinsa de nea Ion) iar seara am dus-o la spital si au ghipsat-o.

Sa nu va mai spun ca in toamna lui ’89, la numai doua luni dupa ce am emigrat in Israel, cand s-a filmat la Akko o mare parte din filmul “Nu fara fiica mea” cu Sally Fields, mama a facut figuratie.

Abia astept sa vad premiera din luna mai a noii piese in care va juca mama. Am in poseta un port bonheur cumparat de mama in toamna trecuta, o mini carte din seria “O carte in dar”: “Fiica mea, mandria mea”. Iar eu pot spune la randul meu: “Mama mea, mandria mea”.

Mama mea care, la pensie deja de cateva luni, continua sa predea (pro bono) balet si dans modern, sa participe la concursuri cu elevii si sa ia premii nationale si internationale. Mama mea care calatoreste si este la curent cu cele mai noi filme. Mama mea care organizeaza toate petrecerile cu prietenii din gasca. Si mi-as dori sa arat la fel de bine ca ea si sa fiu la fel de cool si de energica la varsta de 66 de ani.

Mama mea cea speciala.

 

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1281

the power of vulnerability – cum am plins o jumatate de ora

azi a fost o zi grea.

de dimineata, ingretzosata de parerile despre Sergiu Nicolaescu de la TV am scris asta, cu bunele si relele pe care le cunosc si le cred/simt despre regizor.

in urmatoarea jumatate de zi am sters zeci de mesaje de pe blog sau din private pe facebook care vorbeau despre organe sexuale ale rudelor mele pina la neamuri pe care probabil ca nu le-am intilnit niciodata. le-am lasat pe cele care se indoiau de inteligenta mea, asta e discutabila si la aprecierea propriilor repere.

in timpul asta m-am gindit ca daca pentru o parere m-am lovit de o asemenea reactie, eu – un cetatean cinefil cu un loc minuscul pe internet -, oare cum rezista cei care se opun unor decizii importante in lume, care iau atitudine pentru lucruri de care e nevoie de un curaj imens ca sa le rostesti in public?

s-ar putea sa nu stiu niciodata.

cert e ca intimplarea mi-a zdruncinat putin increderea si, mai spre dupa amiaza, cind faceam reporting pentru un subiect la care lucrez, mi-am pus serios problema daca sa merg mai departe cu cercetarea, daca nu e prea mult ce vreau sa aflu, desi nu am si nu voi avea niciodata intentii tabloide. si cred in eleganta (de)scrierii indiferent cine ar fi personajul.

si-apoi, nu stiu cum, mi-am adus aminte ca am primit de la Cristina Colotelo citeva inregistrari despre o doamna care crede in acelasi lucru ca si mine: nu exista om perfect, exista nuante de gri mai luminoase sau mai inchise din care ne iese chipul.

si-am vazut asta.

dupa vizionare am plins o jumatate de ora, cit pentru toate injuraturile pe care le-am incasat astazi.

Maybe stories are just data with a soul. Brené Brown

992
OnteachingJournalism1bucurie

bucurie

e o mare bucurie cind stii ca un fragment dintr-un text are potentialul de a tine cititorii cu sufletul la gura, de a-i uimi.

ai furnicaturi in degete, undeva in stern incepe o borboroseala, iar in cap e ceva proaspat, ca si cum tocmai ai iesit la o plimbare pe faleza. zimbesti fara sa-ti misti buzele si gindul tau e mai puternic decit orice altceva pentru ca imaginatia e un drog periculos.

peste citeva ore, cind incepi sa conturezi ideea in scris, urasti si iubesti personajele pentru ca nu ai alta cale sa le redai starile. dupa care incepi sa te urasti pe tine. si neputinta de a pune pe hirtie senzatiile pe care le-a anticipat mintea ta.

si dupa alte citeva ore, daca ai avut o zi buna (nu pentru ca ar fi fost vreo muza, ci pentru ca ai perseverat si te-ai invins: ai tras de tine la masa ca sa scrii si rescrii), incepi sa simti din perspectiva cititorului ce aveai in gind dimineata.

si-abia atunci simti bucuria.

***

buna dimineata.

972
sampanieera mai bine sa ne fi cuplat cu dansatorii lui CRBL…

era mai bine sa ne fi cuplat cu dansatorii lui CRBL…

pe la 4 dimineata ma intorceam acasa de la o petrecere la care, ca sa rezist sa stau atit (nu-mi plac chefurile, de orice fel ar fi ele), am baut 4 pahare de vin roshu plus unul de sampanie.

pentru mine asta e mult. foarte mult.

asa ca, in frigul turbat care a fost aseara, mi se parea ca micul meu creieras s-a dilatat si e precum un picior intr-un pantof cu doua numere mai mici. plus ca gindea fix ca un picior.

cum petrecerea fusese undeva pe bulevardul minune din fata Casei Poporului, relativ aproape de casa mea, iar la ora aia taxiurile erau precum diamantele, am venit usurel pe jos, la bratul unui prieten. amindoi tragindu-ne picioarele cu greu.

in Centru Vechi, ne-au depasit doua domnisoare imbracate la indigo: fuste scurte cu sclipici, cizme lungi pina la genunchi cu tocuri cui si geaca de fis cu blanita. ma rog, difereau culorile, cred, dar era mult prea complicat sa tin minte si asta.

“ti-am zis ca era mai bine sa ne fi cuplat cu dansatorii lui CRBL. ei ar fi muncit acum si noi stateam acasa la caldura. si-apaream si in ziare cu ei.”

“nu dansatori, cintareti ne trebuie. sau un amant care sa fie ocupat cu familia”

imi clantaneau dintii de frig, imi crapa capul si de la vin (dar si de la ce auzisem) si mi-au iesit vorbele din gura singure:

“sunteti reale? sau am baut prea mult si…”

n-am apucat sa zic mai multe pentru ca tovarasul de drum mi-a executat un cot, iar una dintre fete s-a intors si-a replicat artzagoasa:

“auzi voci!”

a luat-o de brat pe colega de drum (pe Smirdan, dar si in viata) si-a marit pasul.

“daca nu taci, te duci singura acasa”, am auzit soptindu-se taios de linga mine.

mi-am evaluat fortele, eram aproape de fosta Biblioteca Nationala, in 5 minute as fi ajuns si singura, dar pentru ca era frumos sa incep anul ca o doamna, am tacut.

***

aveau 20 si un pic de anisori. si-aveau picioare frumoase, caci despre chipurile lor n-am nicio amintire.

daca mi-ar fi povestit cineva asta, nu l-as fi crezut.

m-a marcat experienta. mi-am dat seama ca mi-am irosit jumatate de viata negindind corespunzator. cred ca trebuie sa schimb lucrurile in 2013.

:)

***

La multi ani!

 

LATER EDIT – Dupa ce a comentat Florin Grozea mi-am dat seama ca am fost fraiera si total lipsita de reactie. As fi putut sa le spun ca le dau niste numere de telefon ale unor baieti care cinta si-s faimosi in tara noastra. of, mintea cea de pe urma:(

Happyoameni buni

oameni buni

sunt mioapa. adica nu vad la distanta.

undeva pe drumul bucuresti- sibiu si retur de marti si miercuri, mi-am pierdut ochelarii si viata mea s-a complicat brusc. cum la sfirsitul saptaminii plec pt doua zile la Londra, m-am si vazut ratacindu-ma pe Heathrow in disperarea de a gasi poarta de la care pleaca avionul meu.

am sunat la opticris la mall vitan explicindu-le problema mea si nevoia de a avea ochelari (nu mai am nici reteta) pina duminica dimineata, au zis ca ma ajuta si iata-ma la ei in magazin.

o domnisoara a stat cu mine mai mult de o jumatate de ora sa-mi aleg rame (mi-am luat doua perechi ca sa nu mai fie panica in eventualitatea pierderii), apoi mi-a facut consultatia si cind sa platesc mi-a zis “mai bine dati un avans si, pentru ca e black friday miine si s-ar putea sa avem reduceri, platiti miine cind ii ridicati.”

mi se pare super client service si e frumos sa va povestesc.

*

dupa aia, ca asa sunt femeile, mi-am cumparat si o rochie si un hanorac, de la alte magazine.

super oameni buni la Opticris la Mall Vitan. miine o sa va spun si cum o cheama pe domnisoara care a stat cu mine, cu maxima rabdare, sa-mi gasesc ce-mi place.

happy.

1152
muzamuza

muza

– ma ajuta mult. avea un instinct – sigur, era instinct, pentru ca n-avea backgroundul pentru asta -, recunostea ce prinde si ce nu la public. era de ajuns sa ma uit la ea sa vad daca priveste cu curiozitate sau daca e plictisita, si stiam daca am ales sau nu bine. si-acum s-a dus…

– v-ati despartit?

– n-am fost niciodata impreuna, nu sexual. mental, intelectual, poate. dar altfel fiecare si-a vazut de viata lui.

– si de ce a plecat?

– habar n-am. am vazut-o linga Y la un spectacol si-am stiut ca-l va urma pe el. ca ma tradeaza. si cite am invatat-o! profund nerecunoscatoare!

– dar si ea a dat ceva in schimb, nu? faptul ca ti-a raspuns de fiecare data cu sinceritate si ti-a fost filtru pentru munca ta, ca ai slefuit ce creai, prin ea… sau cu ea…

– ea n-a creat nimic cu mine! doar m-a inspirat in ce era bun si ce era prost. iar eu am invatat-o atitea…

– poate ca ea a luat de la tine ce avea nevoie si cind a epuizat ce puteai sa o inveti, a plecat mai departe…

– asa faci si tu?

***

o conversatie cu un prieten artist .

981
Tazovsky_Vodkadistilarea personala – inteligenta

distilarea personala – inteligenta

un tinar si-a intrebat mama “cum o sa gasesc femeia perfecta?”
mama, zimbind, i-a raspuns “ nu fi preocupat sa gasesti femeia perfecta, concentreaza-te sa devii barbatul perfect.”

imi place mult povestea asta pentru ca vorbeste despre asteptarile noastre…gresite.
ne punem mereu problema cum sa facem sa obtinem ceva mai bun – sau cel mai bun – dar ne gindim rareori ca solutia este “sa devenim noi mai buni”

*
stiu foarte putini oameni care sa fie cu adevarat preocupati sa devina oameni mai buni. care sa lucreze cu ego-ul lor sa-l domoleasca si care sa exerseze sa aiba curiozitatea mereu proaspata.
stiu foarte multi oameni care spun ca sunt preocupati de perfectionarea lor profesionala si personala.

dar drumul slefuirii interioare nu e unul usor de urmat. trebuie sa treci/ simti/ traiesti / locuiesti pentru o vreme in cele mai afundate pesteri ale sufletului si vietii tale si, doar dupa ce te ridici din cel mai jos punct, si-o faci singur (a), incepi sa apreciezi ceea ce ti se intimpla. si sa capeti incredere in tine. nu tupeu, increderea aceea care are si ceva smerenie.

*

v-ati gindit vreodata ca daca vrem sa fim oameni buni trebuie sa fim ca o bautura tare? sa trecem prin procedeul “distilare” de multe ori prin viata si ca rafinarea noastra vine din “flacarile” / incercarile prin care am trecut? ca de fapt, oamenii buni sunt cei “distilati” inteligent?

distilarea inteligenta – cind e vorba despre bauturi – inseamna un proces tehnologic prin care alcoolul este distilat de mai multe ori, iar rezultatul e o bautura de o puritate si o finete extraordinare.

in Romania exista o votca pentru realizarea careia se procedeaza la distilare inteligenta,cea mai pura din categoria sa – de 7 ori distilata – Tazovsky. e proaspat lansata pe piata si puteti afla mai multe detalii despre ea aici

mi-ar placea sa va ginditi la voi si sa-mi spuneti trei atribute ale unui caracter distilat inteligent.
cel mai frumos raspuns primeste un “intelligent kit” Tazovsky care include o sticla de Tazovsky Vodka, carte de cocktail-uri, un shaker, un set de pahare de cocktail-uri – ca un accesoriu de pornit discutii frumoase alaturi de prieteni despre cum devenim oameni mai buni.

*
P.S. stiu ca stiti ca povestea cu care am inceput e valabila si pentru gasirea “barbatului perfect” :)

ritmritm

ritm

mi-a luat multi ani sa inteleg ca nu toti fac lucrurile in acelasi ritm cu mine.

ca fiecare invata in ritmul lui, munceste in ritmul lui, iubeste in ritmul lui.

inca mai string din dinti cind explic ceva cuiva si vad ca are nevoie de timpul sau ca sa digere informatia si sa ia decizia: mi se pare ca iroseste ore/zile/luni pretioase.

oricit m-as antrena nu pot sa suport lenesii si indolentii. deci nu m-am schimbat f mult:)

1723
roxana cioriiaTake back the sparrows

Take back the sparrows

text de Roxana Cioriia

“Why is the top quark so heavy? Yeah, that’s the question – why? says Franklin. We don’t know. It’s weird. You’ve got six quarks; five of them are really light, and the sixth is unbelievably heavy. It’s as if you had Sleepy, Dopey, Grumpy, Bashful, Happy, and Kierkegaard.”

Uneori, cand nu mai vezi si nu mai simti bine din cauza de prea mult si prea plin, zice-se ca indicat ar fi sa schimbi perspectiva, sa te rupi de ce stii si sa-ti bagi un pic capul in necunoscut, orice forma ar lua el. La mine, necunoscuta din ecuatie e mai mereu fizica cuantica. Nu stiu o boaba de fizica in general, daramite de cea “cuantica”, dupa cum o numesc fizicienii, nepasandu-le o clipa de enervanta cacofonie. Dar la nevoie ma ajuta. Deschid un manual ponosit, pe care nici nu mai stiu cum l-am capatat, si incep sa citesc aproape pe litere, incercand sa fac lumina cat de cat in fraze si formule. Dupa o sesiune moderat insuportabila de sangerat neuronal, scot capul din paginile ingalbenite mai limpede ca niciodata, cu certitudinea copilareasca a exploratorului care a incetat sa se mai intrebe, ca Frost, despre the road not taken.

Ce mai conteaza ca ajungi sa confunzi o scurtatura cu o fundatura si chiar si cand ar trebui sa-ti fie clara neintelegerea, tot mai petreci acolo o buna bucata de timp, nemiscat, in case the walls idealistically part. Ce mai conteaza ca un autist inconsolabil ca Kafka (cuantic physicists all over the world are probably cheering with big grins on their faces right now) isi dadea ceasul cu o ora si jumatate inainte si spunea despre Felice, in cuvinte desenate din sticla sparta (dupa ce l-au sfatuit doctorii sa nu mai vorbeasca, din cauza hemoragiei), ca are “too much nakedness left in her”. Ce mai conteaza ca oricat de falnic si vasnic ar fi un copac, si radacinile lui se termina undeva, cand quarcii sunt atat de complicat de simpli, si e atat de complicat de simplu sa traiesti dupa o reteta prestabilita.

“Please take back the sparrows. They are bothersome and cute. They are brown and daily all year long. They make a plaything of the wind and the spruce. They come too close. They look right at me with their tiny black eyes. They dart through spaces. They pick up the pieces and the pace. From rooftop to eavetrough to wire to branch- they spring spring spring spring spring spring spring. They are not sorry. They are not singing. Many they are one they are never not somewhere. They are not not singing. They are not slack. They fear the bluejay and the airedale. They drink from the pond! They scatter thinking. They are not asking or telling they are scattering thinking they are shivering. They are awake or they are shivering. Please, take back the sparrows. They bathe in dust.” – Suzanne Buffam

*

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

697
roxana cioriiaConversation 16.

Conversation 16.

text de Roxana Cioriia

– Defineste iubirea incorecta. Stiu ca tu ai o obsesie pentru iubirea incorecta.

– E ca atunci cand scrii o poezie care suna mai degraba a intrebare, decat a raspuns. Ca atunci cand sari zidul dincolo de tine insuti si uiti sa te mai intorci. Iubirea incorecta da dependenta, te face sa cuantifici, sa analizezi cuvinte si fapte deopotriva ca si cum ar fi unitati de masura. Potrivite si nepotrivite. E greoaie cu scuza ca e infinita. E ca in bancul ala cu elefantul care merge la psihiatru: „Sometimes I stand in the middle of the room and yet nobody notices me.” E mereu la panda dupa absolutism, adulmecandu-l cu atata patima pe celalalt ca-si uita propriul miros. E solemna doar in teorie. Pentru ca o prinzi de la extremitati. Si se stie ca doar atunci cand esti pe marginea a ceva, iti pierzi echilibrul. Ideea e ca ar trebui sa devii mai mult tu, nu invers. Si asta fara lupta. Sa lasi totul sa se intample armonios, fara sa te zbati sa distingi ce ai in fata, doar una, doar alta, sau ambele la un loc. Si aici ma refer la viata si la moarte. Pentru ca exista iubiri in care se traieste mult si bine mirosind a moarte.

– Asta e reteta ta? Asteptarea?

– Asteptarea nu inseamna non-implicare. Inseamna liniste. Inseamna acum. Cand el parcurge kilometri intregi sa vina sa stea la tine in bucatarie, presarand fulgi de ciocolata in clatite, ca si cum ar aranja pistruii pe chipul unui copil perfect. Inseamna sa nu te gandesti cati ani de acum incolo te va mai ajuta sa intorci clatitele. Inseamna sa cazi fara sa cazi. Sa te trezesti la patru dimineata si sa-ti fie atat de natural de bine ca simti nevoia sa-ti lipesti sira spinarii de perete, sa te convingi ca nu dispare nici macar asa caldura. Si sa ti se para ca asta e cea mai potrivita declaratie de dragoste. Doar asa incep lucrurile sa prinda radacini. E banal, dar asa este. Trebuie sa-ti arunci cat colo cartile despre constelatii, daca vrei sa vezi stelele. By insisting on love, we spoil it.

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

916
roxana cioriiaHappiness is a warm gun.

Happiness is a warm gun.

text de Roxana Cioriia

+ doua guri tragand din acelasi pai. Setea mea e mai lacoma decat a ta, sic.

+ Gerry Mulligan, Moonlight in Vermont. Non-stop. In timp ce-ti faci dus cu lumina stinsa. Si nu neaparat cu apa de la robinet.

+ Les quatre cents coups, de Truffaut. Si respiratiile care ti se opresc in gat. Si cele care intra si cele care ies.

+ un batran care zdrobeste o oglinda pe genunchi, ca si cum ar rupe o pita in doua. Genunchiul esti tu.

+ se spune ca e o particica din piept pe care, daca o lovesti indeajus de tare, explodeaza inima de sub ea. La propriu, se spune. It sounds like such a lie that you have to believe that it’s the truth.

+ Cartile de istorie. 22 mai 1455. Incepe razboiul Rozelor. 1+4=5. 555. 15. 1+5=6. Inca 1 si e 7, cifra mea norocoasa. 7 pasari pe un umar. Because he’s a birdwatcher. Dar semnele se-amesteca pana la urma. Ca fideaua in ciorba. Ca liniile autostrazii. Cand mergi prea repede. Sau te freci prea tare la ochi. Sa nu se vada nimic. Sa nu vezi nimic.

+ Yu-gos-la-vi-a, te invata bunicul, lipaind din buze, stergandu-si mustata, stropindu-te cu lapte de capra.

+ cand te simti tradat de alfabet. Cand injecteaza cineva stricnina in vocalele tale si nu esti tu ala. Si ies cuvintele altfel. Toate cu capslock. Si-ti ramane pe un limba un gust de portocale amare. Sau clor. Dupa posibilitati.

+ si nu e ciudat ca oamenilor li se pare romantic apusul? Cand cerul, din albastru, devine rosu inchis cu stropi de mov, ca o rana care se umfla sub piele?

+ 31, Rue Cambon, Paris. Asculti Jason Mraz, I’m yours. Si nu ti-e rusine.

***

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan Romania, iar acum este PR la DRAFTFCB

644
betty grable in malibuMomente povestite

Momente povestite

text de Noemi Revnic

De fiecare data cele mai memorabile momente din calatoriile mele nu se regasesc in fotografiile facute, ci in amintiri. Sunt intamplari sau imagini intiparite pe retina.
In aceasta lunga vacanta am avut parte pana acum (si mai sunt sase zile pana la capatul voiajului) de cateva secvente pe care nu le voi uita usor.

Prima s-a intamplat chiar in avion, inainte de a ateriza la Las Vegas. Stewardesa British Airways cea zambitoare colecta plicurile cu donatii de la pasageri, in cadrul unui proiect foarte frumos, “Changing lives one child at a time”. Unul dintre calatori (statea destul de aproape de mine) i-a dat in schimbul plicului o sacosa cu resturi menajere. M-am uitat la fata stewardesei: era la fel de zambitoare, dar ochii ei spuneau totul: “Esti un nesimtit fara suflet”. Atunci am avut o revelatie: ca sa fii stewardesa, trebuie sa ai foarte mult PR in tine, nu numai rabdare de otel.

Un alt moment memorabil a fost in urma cu doua zile. Ma oprisem la legendarul Malibu Inn pentru dejun si rasfoiam revista “Where” a orasului (“Where” are o echipa senzationala de jurnalisti; in Las Vegas, San Francisco, L.A., am citit informatii extrem de interesante si utile in aceste reviste in stilul Time Out si Bewhere, sa nu mai vorbesc despre reteaua de distributie excelent pusa la punct). Ei bine, la un moment dat am vazut o imagine veche cu Betty Grable si mi-am dat seama ca am fost exact in locul in care avusese loc shootingul, in urma cu cateva momente.

Al treilea moment de neuitat a fost aseara. De fapt au fost trei mini-momente, in care am vazut caprioare pe Mullholand Drive. Ma uitam cat de destepte sunt, cum s-au adaptat la forfota soselei, la viteza masinilor. Nu le-am fotografiat, nu am vrut sa le sperii si in plus, sunt sigura ca le-as fi suparat. Ultima secventa a fost cu doua caprioare, mama si fiica. Nu o voi uita niciodata, asa cum imi voi aminti mereu mirosul padurii si privelistea orasului de pe dealurile intunecate.

Pe curand, sa aveti un inceput de toamna formidabil!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

765
mama, pusha, beltzi, melinePrietene din copilarie

Prietene din copilarie

text de Noemi Revnic

Astazi mama mea implinste 66 de ani, varsta valabila doar in buletin, pentru ca inima ei este la fel de tanara ca la 25.

Mi-am programat sa scriu acest material inca de acum vreo patru luni, mai exact, cand am fost in vacanta de Pesach la ai mei, in luna aprilie. La plecare, cum era sarbatoare si trenul nu circula, parintii mei m-au condus la aeroport cu masina si in drum ne-am oprit ca sa o vizitam pe Pusha, una dintre prietenele din copilarie ale mamei. In afara de faptul ca picteaza superb si are vernisaje cel putin o data pe an, Pusha (este numele de alint, o cheama Clara) este la fel de tanara si de zambitoare ca acum 37 de ani, cand am cunoscut-o pentru prima data. Am petrecut cateva ore in compania ei si odata ajunsa la aeroport si pe tot parcursul calatoriei mele spre casa din Romania am trecut in revista “banda” mamei, cu doamne superbe si prietenia care le leaga de peste 60 de ani.

Mama, Pusha si Ricci se cunosc inca de la varsta la care mergeau de-a busilea. Mama s-a nascut in casa parintilor lui Ricci din Braila. Parintii lor erau prieteni la catarama: tatii fusesera colegi la Schuler, la Bucuresti, iar mamele jucau pietre in fiecare seara.
Pe Anabela (Belti) a cunoscut-o mama la gradinita si au fost de nedesparit pana la varsta de 16 ani, cand aceasta e emigrat in Israel si ulterior au tinut legatura prin sute de scrisori.

Atunci cand am fost in vizita in Israel in anul 1986, Ricci ne-a facut invitatie si cel mai bine m-am simtit la ea, la Pusha si la Belti. Iar atunci cand am emigrat, in anul 1989, gasca s-a reintregit ca si cand toti anii de despartire nu ar fi existat.
Cu Meliné, stabilita in California in anii ’80, mama a fost colega tot de la gradinita. Am cunoscut- in urma cu sase ani, cand am fost cu mama in vizita la ea si un an mai tarziu, cand Meli i-a intors vizita mamei, gasca cea mare s-a reintregit si au tinut-o numai in petreceri si in plimbari.

Modelul de prietenie à la gasca mamei este atat de frumos, incat nu am reusit sa il egalez vreodata. Am prieteni minunati, la care tin enorm, dar toate aceste legaturi s-au format in ultimii 17, 18 ani. Am o singura prietena din copilarie cu care mai tin legatura, din pacate destul de rar, pentru ca suntem ocupate pana peste cap. Poate ca reteta longevitatii gastii mamei mele consta in faptul ca numai vreo doua prietene au Facebook (iar mama nu se afla printre ele), asa ca vorbesc aproape zilnic la telefon, chiar daca nu sunt in acelasi oras (iar Meli e in America) si se vad cel putin o data la doua saptamani.

Astazi stiu ca mama va fi foarte ocupata ca sa raspunda la toate apelurile. Se vor povesti si ultimele barfe, condimentate de cele mai recente bancuri. Mama si prietenele ei ar putea sa joace intr-un film cu mare succes de casa. Credeti-ma ca nu exagerez nici un pic. Ma gandesc serios sa ma apuc de scris o carte de memorii si clipele cele mai chic le-am petrecut in compania acestor doamne fabuloase.

Pe curand si bucurati-va de inca doua saptamani de vara!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1406
me.intr-o dunga

intr-o dunga

uneori mintea ajunge-ntr-o dunga cit un fir de par. ca pe marginea unei prapastii.

nu ai de unde sa stii ce e in fata, dar nici nu te intereseaza ce e in spate.

stai acolo, in capul tau, uitindu-te la… nici nu sti la ce sa te uiti.

respiri lent, tot mai lent si…

ai sa sari?

1111
scris11 iulie – oameni pe care i-am intilnit

11 iulie – oameni pe care i-am intilnit

“mi s-a facut dor sa citesc Ion, nici eu nu stiu de ce am vrut sa recitesc cartea asta. si-am gasit ceva care e foarte valabil si acum – cind ii dai unui stat prea multa libertate, nu va sti ce sa faca cu ea si se va distruge.

in 22 de ani noi am facut asta.”

daniel – taximetrist, pasionat de motociclete.

e necajit ca, dupa ce a venit criza, societatea i-a mai tras-o o data. a facut un curs sa fie instructor pentru invatat soferie motociclete si pentru automobile , si-a luat diploma si a dat peste mafia cursurilor… l-au pus pe linie moarta.

“am cheltuit 10 milioane, am invatat 4 saptamini pentru examene si acum pastrez diploma in portbagaj, nu-mi foloseste la nimic. e ca si cum mi-as fi luat cea mai scumpa pereche de pantofi fara sa stiu ca eu trebuie sa merg numai prin noroi.”

1121
catalin 2Imbrânceala e rupta din Rai

Imbrânceala e rupta din Rai

Text de Catalin Anchidin

*
Suntem religioși, cel puțin 89 % dintre noi. Nu o spun eu ci citez din sondajul publicat în această primăvară de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie.

Am văzut asta și duminica trecută la televizor când peste 15.000 de oameni mai aveau un pic și se omorau la propriu ca să intre într-o biserică proaspăt inaugurată la Mioveni. Ba chiar mulţi credincioși, cu frica de Dumnezeu, au ignorat slujba oficiată de cei 300 de preoţi veniţi la eveniment și au dat buzna în casa Domnului.

Suntem un popor de credincioși și ne călcăm în picioare de fiecare dată când un magazin nou se inaugurează sau, ca să fiu în ton cu acest post, își deschide porțile raiului pentru cumpărături.

Ne iubim aproapele și îi dăm și un cot în gură atunci când autobuzul oprește în stație și ne împingem să ne urcăm cât mai repede fără să ne treacă prin cap că mai sunt unii care vor să și coboare. Până la urmă în accepțiunea populară raiul e undeva sus, deci trebuie să urci iar drumul spre rai e pavat cu îmbrânceli bune.

Restul de 11% suntem atei. Avem idoli. Mergem la concerte și tocmai pentru că nu suntem credincioși ne bucurăm să ne stingem țigara de capul celui din fața noastră. Cu toate acestea ne călcăm în picioare și acolo din credința (deci tot credință) că dacă ne îmbulzim auzim mai bine.

Suntem un popor credincios. Credem cu tărie în sfânta îmbrânceală.

*
Catalin Anchidin este Special Events Coordonator Parada Film, Corporate Relations Manager NexT FILM FESTIVAL

1042
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!