Tag : tabu

OnteachingJournalism1Asa incepe totul: Blog din placere… de 10 ani –

Asa incepe totul: Blog din placere… de 10 ani –

Am mai povestit despre cum am inceput sa scriu pe o platforma care m-a condus la un blog, dar zilele astea am realizat ca tocmai se implinesc 10 ani de la acel moment.

Am inceput sa scriu pe platforma yahoo 360 punand texte despre spectacolele pe care le vedeam la Bucuresti , un fel de povesti pentru prieteni, pentru ca un cuplu de prieteni se mutase din tara.

Imi amintesc ca una dintre povestile pe care le-am scris a fost si despre un spectacol de la Constanta – Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim. Mi-a placut atat de mult spectacolul acela, incat la casarea lui (cand a incetat sa se mai joace) m-am rugat de una dintre actritele din distributie sa-mi aduca o bucatica mica din décor. Un gramofon din gips. Il am acasa.

Textul in cauza a facut ca numarul meu de prieteni pe platforma respectiva sa creasca intr-o saptamana de la 2-3 mii la peste 10.000 ceea ce era imens pe atunci, dat fiind numarul utilizatorilor de internet.

Ceea ce mi-a oferit acea platforma nu gasisem nicaieri: contactul direct cu prietenii care ma citeau, pentru care scriam.

*

Din primul moment al prezentei mele in online nu m-am gandit sa scriu pentru glorie, pentru audienta (le aveam deja la Tabu, avusesem si inainte la Europa FM), am vrut doar sa pun continut nou, de calitate, intr-un spatiu in care ar fi citit si alti oameni cu aceleasi gusturi ca mine.

Nu se vorbea in 2007 de comunitati, nu se gandea nimeni ca acea audienta stransa cu informatii relevante pentru un anume public putea fi monetizata. Era interesant ca puteam aduna cu texte despre spectacole de teatru sau despre filme (cu informatii din culise adesea, pentru ca aveam acces ca jurnalist) multe mii de oameni care sa ma citeasca.

*

De acolo n-a fost decat un pas sa mi se creeze un blog pe site-ul revistei Tabu. Publisherii din acel moment al revistei au vrut sa valorifice audienta pe care o puteam aduce. Pe mine ma interesa sa scriu in continuare despre teatru, expozitii, filme si nu aveam nicio preocupare financiara legata de audienta pe care o aduceam pe site.

Am refuzat sa mai scriu cand pe blogul meu de pe site-ul revistei a aparut o reclama electorala. Trustul avea un contract pentru toate site-urile si ma pusesera si pe mine la gramada.

Atunci a fost momentul in care am decis ca vreau sa am un loc al meu unde sa fiu doar eu responsabila pentru asocierile de brand sau publicitatea atasata.

 Asa a aparut bazavan.ro in 2010.

*

In mai putin de un an am inceput sa monetizez noul domeniu, dar… nicio clipa nu m-am gandit primordial la banii care ar fi putut veni: m-a interesat continutul pe care il puneam in spatiul public.

M-a interesat relevanta a ceea ce scriam, utilitatea, pentru cititorii posibili si probabili.

Si astazi, ca si acum 10 ani, scriu DIN PLACERE pe blogul meu. Da, fac bani cu el; da, e o platforma care le arata oamenilor cine sunt si ce stiu sa fac iar asta imi aduce beneficii materiale pe mai multe directii (productie de continut, public speaking, consultanta media). Dar agentiile de publicitate stiu ca spun mult mai des NU la propunerile comerciale decat spun Da, in ciuda faptului ca unii cititori cred ca e destula reclama pe site-ul meu.

*

Imi place sa arat o alta fata a intamplarilor si oamenilor din jurul nostru, de asta scriu. Nu ma intereseaza sa scriu despre mine si intamplarile mele din viata cotidiana decat daca ele pot fi relevante ca experienta pentru cineva. Si de fiecare data cand scriu un mic eseu sau un interviu ma intreb “textul asta o sa mai stea in picioare si peste 10 ani?” , adica are el relevanta si puterea sa transmita o serie de stari si informatii care sa merite sa ocupe cuiva timpul?

De asta scriu de 10 ani pe blogul meu.

Stiu ca daca faci ceva din placere si nu te pui pe tine pe primul plan, ci actiunea care te bucura, e doar o chestiune de timp si de perseverenta ca sa reusesti sa fii unul dintre cei mai buni.

*

De asta cred tare in proiectul pe care-l lanseaza Lidl zilele acestea –  Bucatar din placere – in care pasionatii de gatit sunt invitati sa-si gasesca curajul de a deveni o voce in spatiul public in domeniul lor de interes.

Puteti gasi detalii aici https://surprize.lidl.ro/bucatardinplacere, e o competitie prin care Lidl cauta viitorii blogeri de “food” si le ofera suportul de a invata cum sa-si prezinte cat mai bine munca si pasiunea. Tot ce trebuie sa faceti e sa incarcati o fotografie sau un video in care sa aratati modul in care va place sa gatiti.

Daca aveti pasiune, daca faceti din placere si daca aveti si ceva notiuni tehnice (de scris, de fotografie si de marketing, nevoi ale cititorilor) puteti deveni… ce vreti voi in online.

Eu am intrat in jocul acesta cu notiunile de scris si de marketing, ba chiar si cu o cultura vizuala exersata in multe sedinte foto la revista Tabu, dar ceea ce vi se ofera acum – daca sunteti pasionati de gatit – e … priceless.

*

La 10 ani de cand am scris pentru prima data pe o platforma care putea fi considerata blog, si la 7 ani distanta de la detinerea unui domeniu personal pe care se afla o mini revista de life style feminin pot spune ca singura cale pe care o stiu pentru succesul in online – pe termen lung – un succes constant implica placerea pentru ce faci, perseverenta si crearea unui continut relevant care sa stea in picioare si peste … multi ani.

Ceea ce… va doresc si voua. Mai ales ca va si ajuta Lidl.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

932
manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 4 web(foto nepublicate) Sinceritate – unul dintre primele interviuri ale lui Marius Manole –

(foto nepublicate) Sinceritate – unul dintre primele interviuri ale lui Marius Manole –

Am avut privilegiul sa fac unul dintre primele interviuri cu Marius Manole din cariera lui de actor. Se intampla in 2006, la revista Tabu, si de atunci ne-am mai intalnit de cateva ori bune in interviuri. Eu intreband, el raspunzand.

Am cautat primul interviu pentru ca, odata cu emisiunea in care danseaza la Pro TV, mi-am adus aminte de povestea despre cum a dat Marius Manole la coregrafie si cum – pentru ca mi-a spus povestea asta in interviu – m-am gandit cu Laura Carnici (stilist la Tabu pe vremea aia) sa-l fotografiem in chip de balerin din alte timpuri care-si spune povestea, dar se si antreneaza (inclusiv cu spada) ca sa fie cat mai gratios.

Imi amintesc ca Marius era usor stresat la sedinta foto (cred ca a fost prima sedinta foto mai mare pentru el) si ca l-am chinuit foarte mult: a sarit, a facut piruiete, a duelat cu un adversar imaginar pret de multe ore fara sa protesteze :)

Stiu ca ma gandeam ca o sa ajunga foarte mare, nu doar pentru ca are o charisma incredibila (e un soi de energie in jurul lui cand trece la “treaba”, cand se aseaza in mood-ul de personaj, care pur si simplu te capteaza cu totul), ci si pentru ca munceste imens, trage de el pana dincolo de orice limita si-ar putea imagina ca are.

Am cautat interviul (il gasiti mai jos) pentru ca pe atunci nu era obisnuit cu presa, iar raspunsurile au o prospetime si o candoare pe care, cred, ca astazi a invatat putin sa le ascunda. Peste ani mi-a fost greu sa gasesc o alta cale sa scriu despre el, astfel incat sa arat din nou esenta caracterului lui, dincolo de orice personaj. (in cele din urma l-am dus pana la Brasov, la Hospice Casa Sperantei, ca sa cunoasca copii asemeni lui Oscar, personajul lui din spectacolul Oscar si Tanti Roz. Reportajul de atunci, se intampla in 2010, il puteti citi aici: Vizita.)

Cunoscandu-l pe Marius, ambitia si puterea lui de munca, plus magia pe care o genereaza in jurul lui cand munceste, sunt gata sa pun pariu ca va fi castigatorul acestei editii de Uite cine danseaza.

Acum e un bun prilej sa-i multumesc pentru ca a fost de fiecare data un interlocutor minunat si a avut incredere si disponibilitate sa mearga pe mana mea in a-l dezvalui publicului asa cum nu-l stie foarte multa lume.

(fotografiile de mai jos, au fost realizate de Cosmin Gogu pentru Tabu in 2006 si sunt dintre cele nepublicate in revista)

Marius Manole si frumusetea linistitoare a lucrurilor marunte (Tabu 2006)

E considerat revelatia teatrala a momentului, are un chip atipic si e ca un magnet pentru generatia tânara care se indreapta catre teatru. Are 27 de ani si, pentru ca e Balanta, e construit din paradoxuri: modeleaza pe trupul si pe sufletul lui personaje diferite, dar ii e frica de oameni; se incarca energetic pe scena, dar isi traieste cu voluptate momentele de singuratate; e erou in fata reflectoarelor, iar pe strada e un timid sincer care vrea sa treaca neobservat. Ii place sa se plimbe noaptea, sa stea dimineata pe terasa si sa fumeze la soare in tacere absoluta si isi doreste ca peste o vreme sa joace intr-un film de lung metraj, la un regizor român, in care sa faca un rol bun. Studiati-l pe Marius Manole intr-o excursie inedita prin viata si emotiile lui, prin acele lucruri marunte care iti arata frumuseti linistitoare.

 

 

manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 10 web Fara frica pe scena

Eu am asa o structura ca profesional nu mi-e frica de nimic, ma bazez foarte tare pe capacitatea mea de munca si pe datele pe care le am, si stiu ca pot oricând sa ma duc la Braila sau la Timisoara, unde pot sa fac un spectacol in care sa arat alta parte din mine. Adica stiu dupa ce fac o drama, gen “Drept ca o linie” unde am jucat un homosexual bolnav de SIDA, stiu ca urmatorul spectacol trebuie sa fie unul de comedie care sa ma ajute interior.

Unele personaje sunt foarte riscant de facut. Pentru ca daca te duci in zonele alea usor intunecate si periculoase, iti asumi foarte multe lucruri si e riscul sa zici: „asta e o viata care pare interesanta, eu de ce nu traiesc asa?” Si usor-usor ajungi pe o parte care nu e tocmai buna. Si-atunci urmatorul pas trebuie sa fie ceva care sa-ti asigure echilibrul, sa-ti asigure confortul psihic.

Munca nu are cum sa strice, cele mai importante lucruri pe care le faci, se bazeaza pe foarte multa munca. E o chestie pe care am invatat-o de la parintii mei: lucrurile stabile, durabile, lucrurile care te ajuta intradevar in viata, se câstiga cu foarte multa munca.

Eu fac meseria asta din nevoia extraordinara de a gasi o punte de legatura cu oamenii. Pentru ca daca n-as fi avut meseria asta, probabil ca as fi fost un ratat. E cea mai buna cale pentru mine, pentru structura mea, de a comunica cu oamenii.

manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 6 web Timid in viata de zi cu zi

Mie mi-e o frica teribila de oameni. Aparent sunt un om foarte puternic, poate sa bârfeasca lumea, sa spuna orice, nu ma atinge. Dar in momentul in care se tipa lânga mine sau cineva e agresat fizic, incep sa tremur si imi pierd controlul. Si daca n-as fi avut meseria asta n-as fi putut fi in contact cu lumea. Paradoxal, scena imi da protectie. Adica eu bun/ prost, nimeni nu poate sa urce pe scena sa-mi dea cu ceva in cap.

As prefera când merg pe strada sa fiu invizibil. Fac cele mai mici gesturi posibile, trec pe lânga oameni fara sa-i deranjez, umblu imbracat fara sa atrag atentia, nu-mi pun galben, nu-mi pun portocaliu, sa nu ies in evidenta cu nimic. Iar filmul si teatrul iti dau o aura speciala. Pari mai inalt cât esti pe scena, la televiziune pari mai matur. Eu cum umblu cu parul vâlvoi, nepieptanat, cine sa se mai gândeasca ca sunt actorul ala de pe scena?

manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 1 web Indragosteala pe scena

Totul pe scena e la puteri exponentiale. Treci prin niste stari pe care nici macar nu poti sa le explici prin cuvinte. Uneori dupa spectacol te intreaba lumea, dar cum ai facut acolo? Si spun: „pai nu stiu, jur ca nu stiu”. In scena fiind atât de deschis, simti oamenii altfel, energia care vine din sala o simti altfel. Te indragostesti – si asta nu e o gluma – eu m-am indragostit pe scena mai puternic decât m-am indragostit in viata mea. In scena esti atât de deschis incât primesti sentimentele astea exact in plex.

 Indragosteala de acasa, tot in folosul muncii

Eu pâna acum am fost indragostit de doua ori, indragostit de-adevaratelea. In rest, asa joaca, sau mi s-a parut.

Eram actor la Braila când m-am indragostit de cineva care era la Bucuresti si am hotarât sa plec in capitala. Am plecat cu un rucsac si trei haine pe care le aveam la vremea aia. N-aveam unde sa locuiesc, n-aveam nimic, nimic. Dar Dumnezeu nu-i prost.  In perioada aia erau examenele pentru admitere la facultate, pentru coregrafie. Am luat cartile de la Razvan Mazilu, trei zile am invatat non stop si am dat admitere, mergând pe principiul ca nu poti sa stai degeaba intr-un oras. Si am ajuns student la coregrafie. Dar n-am terminat. M-au dat afara pentru ca aveam deja oferte din teatru si nu mai aveam timp.

 

 manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 2 web Seductia

Partea frumoasa a seductiei e adrenalina. Cele câteva secunde in care iti bate inima si simti, efectiv, ca nu mai e nimic in jurul tau. Poti sa te indragostesti si sa vrei sa seduci, fara sa ti se raspunda. E importanta emotia pe care o traiesti, cele 2-3 secunde de adrenalina pura. 

 Strada

Mi-am facut personaje inspirându-ma din strada. Am un sentiment foarte bun când vad oameni calzi, curati. Uite, odata eram in gara la Braila si am vazut un batrânel cu o sticluta de votca care avea un tic: tot timpul dupa ce bea din ea se uita o data in stânga, apoi in dreapta. Nu stiu de ce, ca de ascuns nu avea nimic de ascuns, dar avea ticul asta. Si intr-un personaj la Braila unde trebuia sa fac un batrânel fellinian, mai ciudat, am luat gestul ala cu sticluta.

 

manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 8 web Singuratatea

Pentru mine cel mai frumos moment e drumul de la teatru spre casa, dupa un spectacol bun. Am goliciunea si impacarea aia ca am reusit sa dau ce a fost mai bun si ca e momentul sa merg acasa, sa ma dezbrac de tot ce a fost la teatru, sa fac un dus, sa iau o carte, sa-mi dau liniste, sa-mi dau timp. Sa ma uit la televizor fara sa ma uit la televizor, sa ascult muzica fara sa ascult muzica. Sa stau pe terasa sa fumez o tigara fara sa fiu nevoit sa vorbesc cu nimeni. ~la e cel mai frumos si mai inaltator moment desi se petrece intr-o singuratate absoluta.

 Parintii

Eu am avut o relatie mai distanta cu familia mea. Nu le-am spus parintilor: mama te iubesc, tata te iubesc. Eram un copil care pleca de acasa, dormea in teatru si il cauta tata pe strazi. Tata m-a vazut in „Inima de câine” si nu a vorbit o jumatate de ora. Dupa ce l-am intrebat, a zis ca i-a placut, dar a fost surprins ca mâncam de pe jos.  M–a intrebat: „Macar spala podeaua?”

Nu stiu daca sunt mândri de mine, pentru ca nu o arata. Sunt niste oameni simpli, muncitori amândoi, si pentru ei e important cât câstig ca sa am o viata confortabila. Pentru ei nu sunt importante performantele mele ca actor, pentru ca au alte repere.

De Paste am fost la ei si la bunica, iar la tara bunica avea pe perete o fotografie de-a mea, dintr-un ziar, lânga icoana. M-a emotionat gestul ei, dar n-am putut sa arat asta. Am dat-o pe bascalie, cum sa puna fotografia mea lânga icoana?!

 

manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 9 web Frumusetea

Nu imi plac oamenii care se multumesc sa fie doar frumosi. O femeie care nu e frumoasa are mult mai multe atuuri decât una care e multumita ca e frumoasa si atât. O femeie care nu e frumoasa incearca sa-si dezvolte alte calitati: inteligenta, umorul, isi dezvolta sarmul. Stiu multe femei interesante, care nu sunt frumoase si pe care le plac mult mai mult. De fapt, mie nici nu-mi plac femeile cu frumusetea standard.

Mi se pare ca oamenii frumosi sunt… nicicum. Uite, spre exemplu, mie imi place foarte tare lumea curvelor. E o lume ciudata care ascunde foarte multe lucruri, care respira un aer periculos. Nu e o viata terna – mergem la serviciu, ne intoarcem acasa, suntem interesanti, parfumati si aranjati. Si in teatru, personajele ciudate ale caror suflete ascund multe lucruri, sunt cele mai frumoase. Când stateam printre câini ca sa ma pregatesc pentru Sharik (rolul din „Inima de câine” pentru care a fost nominalizat la Premiile UNITER 2006, n.r.), ma uitam atent la ochi. Mie si la oameni, si la animale, ochii mi se par cei mai importanti. Dupa aia, mâinile si gesturile.

Emotii

Eu ma emotionez foarte usor si aiurea. Si la filme, si la lucruri obisnuite. Animalele ma emotioneaza profund, uneori refuz sa ma uit la ele ca sa nu le vad cât sufera. Am lasat acasa, la Iasi, o catelusa. Sunt mai sensibil la animale decât la oameni, nu stiu de ce. Dar merg foarte mult cu trenul si vad o groaza de oameni care ar avea nevoie de ajutor, de oameni singuri. Traim intr-o lume pe care daca iti dai timp sa o vezi, te emotionezi mult prea mult, cred ca excesiv de mult.

manole pentru tabu 2009 cosmin gogu nepublicat 5 web

 

13531
mistycopelanddegasharpersbizaar6Misty Copeland în fotografiile care reproduc picturile lui Edgar Degas

Misty Copeland în fotografiile care reproduc picturile lui Edgar Degas

Text de Raluca Antuca

Misty Copeland este numele femeii care a schimbat felul în care ne uităm la artă și la lumea baletului. Prima femeie de origine africană care a reușit să facă parte din echipa de balerine de la American Ballet Theatre, Misty nu s-a oprit la a fi doar o poveste inspirațională.

Cu ajutorul fotografilor Ken Browar și Deborah Ory, Misty Copeland recreează picturile lui Edgar Degas, în care lumea baletului nu înseamnă numai ființe gingașe pe scenă, ci foarte multă muncă. Picturile lui depășesc limitele acelor imagini ușor idealizate și se concentrează pe orele de lucru, în care determinarea dansatoarelor face diferența.

Ședința foto a fost făcută în colaborare cu Harper’s Bazaar și explorează lumea dansului. Fotografiile promovează expoziția Edgar Degas: A Strange New Beauty, care va avea loc la Muzeul de Artă modernă din New York, pe 26 martie.

mistycopelanddegasharpersbizaar3 mistycopelanddegasharpersbizaar4 mistycopelanddegasharpersbizaar6 mistycopelanddegasharpersbizaar7 mistycopelanddegasharpersbizaar8 mistycopelandharpersbizaar1

 

P.S. fac o completare la articolul Ralucai. In mai 2011, Monica Barladeanu intra intr-o pictura de Degas pentru Tabu:) un proiect, realizat cu participarea exceptionala a fotografului Dan Samoila, in care Monica era transformata in personajele din picturile mai multor artisti celebri. (cb)

degas tabu mai 2011

830
shutterstock_gay pride colorsla 10 ani de la primul mars gay, citeva (multicele) ginduri

la 10 ani de la primul mars gay, citeva (multicele) ginduri

La 10 ani de Gay Fest, Gay Pride, Bucharest Pride sau cum s-au mai numit de-a lungul timpului evenimentele destinate comunitatii gay din Ro, scriu rindurile de mai jos mai ales pentru cei care si-au luat drept misiune (si ceva bani de buzunar) din promovarea drepturilor LGBT in Ro.

 

Am primit de la o domnisoara, banuiesc ca junior in comunicare/ voluntar, o invitatie sa fiu partener media (ca sa citez mai exact sa mi se puna logo-ul “pe flyerele care vor fi distribuite in barurile gay friendly”) contra “publicarea comunicatului de presa si realizarea unui reportaj”  despre o ceremonie care are urmatoarea descriere:

Principalul scop al activităților programate anul acesta va fi de a aniversa cei zece ani de lobby și advocacy pentru comunitatea LGBTQ realizat prin Marșul Diversității # 10. Dorim, în același timp, să atragem atenția asupra nevoii de a recunoaște faptul că persoanele LGBTQ trebuie să se bucure de drepturi egale cu majoritatea în toate aspectele vieții de zi cu zi. 

Asa mi-am reamintit gindul pe care-l am in fiecare an in saptamina paradei gay din ro: “care lobby si advocacy?! practic, n-ati facut nimic”. Nu e vina fetei care a scris mailul/comunicatul, ci e vina voastra a celor de la ACCEPT care ati fost dominati de orgolii, de interese financiare, de cine sa preia conducerea asociatiei si sa se vada mai mult la tv.

La 10 ani de cind in spatiul public se vorbeste, mai lejer, despre comunitatea gay voi alegeti sa va celebrati PE VOI in loc sa puneti niste emotii pe notiuni cu care lumea nu e familiara sau pe care nu vrea sa le aprofundeze?!

*

Sa va explic din perspectiva mea cum s-a vazut colaborarea cu voi in astia 10 ani.

Cit am condus revista Tabu, comunitatea gay era (imi cer scuze pentru asta, nu-mi sariti in cap) si un subiect care aducea new business. Mai mult ca in oricare alta tara, in Ro cuvintul tabu e asociat cu sexualitate iar comunitatea gay cu toate aspectele ei era in formatul revistei.

Asa se face ca Tabu a avut prima (cred ca si singura) rubrica Gay din presa romaneasca. Au scris mai multe persoane in rubrica aceea de-a lungul anilor, rubrica in care era vorba despre emotiile, sentimentele si faptele de viata din categoria voastra de interes, dar NICIODATA nu v-ati exprimat dorinta sa va asociati cu ea.

In 2006 la doar citeva luni de la cistigarea Oscarului pentru cel mai bun film, am scos intr-o carte – de format buzunar – nuvela lui Annie Proulx care a stat la baza filmului in care e vorba despre o iubire intre doi barbati. In romaneste, cu drepturi de autor platite, gratis pentru toti cei care cumparau revista. Un tiraj de peste 25.000 exemplare, adica mai mult decit toate cartile despre comunitatea gay aparute in ro, pina la momentul acela, la un loc. Distribuita gratis pentru a pune in fata oamenilor si o emotie pe care multi nu vor sa o vada.

V-am scris atunci sa ne ajutati si am semnat un contract prin care erati parteneri la lansarea cartii. Contractul avea si o clauza financiara  care ar fi acoperit o parte din costuri in schimbul expunerii voastre pe coperta 4 si creditarea sefilor de la momentul acela cu declaratii in toata comunicarea pentru lansare. Pina am plecat eu de la revista (adica inca 5 ani de atunci), nu fusese achitata suma asta, desi sunt sigura ca v-ati laudat international cu acest “succes” la care n-ati avut nicio contributie.

In 2008, impreuna cu colegii de atunci de la revista (unii gay, desi nu ne puneam niciodata problema in termenii astia intre noi) am facut prima revista gay romaneasca care a stat vreodata la un raft de presa. Era momentul ca, asemeni altor reviste mari, sa avem un supliment pentru barbati si jocul de cuvinte “supliment pentru barbati tabu” precum si ideea de a fi distribuiti si in alte comunitati decit cea obisnuita (adica, din nou, new business) au fost definitorii in decizia directiei editoriale.

Atunci am primit cea mai frumoasa lectie despre comunitatea gay.

Ioana Ulmeanu (care lucreaza acum la ELLE) ne-a facut cunostinta cu Tudor Kovacs – un tinar activist gay cu care am si publicat un interviu in revista. Am fost acolo cind s-a facut interviul si, spun mereu de atunci in astia 7 ani, ca momentele acelea au fost cea mai frumoasa lectie despre toleranta si bun simt pe care am primit-o in viata mea. A fost lectia pentru contrabalansarea cinismului meu de business in raport cu comunitatea gay (chiar si in contextul in care sunt o persoana gay friendly)

Tudor a povestit care e diferenta dintre o relatie gay si una heterosexuala la nivelul emotiilor, descriind astfel (parafrazez pentru ca, din pacate, acel interviu nu se mai gaseste online): “in lipsa validarilor in cercul apropiat de oameni dragi,  e ca o constructie in care caramizile se pun una peste alta, fara sa existe mortar intre ele, materialul de legatura care consolideaza constructia. Si, poate si din cauza asta, se prabusesc mai repede”. Si-apoi a explicat ca “mortarul” vine din validarea publica, vine din gesturile pe care orice cuplu le face in public, iar partenerii sunt validati astfel in contextul social (cind sunt prezentati altor prieteni, cind sunt la o petrecere, cind sunt in orice spatiu public)

Nu sunt o persoana expansiva, nu imi expun iubirea in spatiul public, dar tot m-a durut stomacul cind am inteles incarcatura emotionala a ceea ce povestea Tudor.

De atunci mi-am promis ca nu voi mai spune niciodata “e treaba lor ce fac acasa” si ca voi spune “e absolut ok sa va vad tinindu-va de mina linga mine”, pentru asta inseamna o validare pentru voi.

Si cred ca de-a lungul timpului, n-a ramas niciun prieten al meu heterosexual caruia sa nu-i fi povestit descrierea aceasta ca sa priveasca din alta perspectiva lumea gay.

*

Cum ziceam, cred ca asta a fost lectia karmei pentru mine de la Suplimentul Tabu pentru Barbati (chiar daca decizia mea de business  a fost una smart, caci am vindut cu 5000 de exemplare peste cel mai bun tiraj al anului respectiv, cred si astazi ca rolul acelei editii speciale a fost altul in viata mea).

Dar dincolo de asta a fost lectia despre cum voi , ACCEPT, ati facut de fapt extrem de putine lucruri constructive si adevarate. Pentru ca…

1. N-ati creat o platforma coerenta si credibila care sa sustina mesajele pozitive, autentice ale comunitatii voastre.

emotia lui Bruce Jenner a facut ocolul lumii din doua motive: era autentica (el era cu garda jos, la maximum) si-a fost sustinuta de o platforma uriasa creata pe spatele brandului “kardashian”.

2. N-ati pus emotiile adevarate pe notiunile cu care jongleaza lumea voastra.

(Andreea Vasile, cu articolul ei despre cei doi domni care au devenit tati prin feritilizarea in vitro a unei mame surogat, articol aparut in TABU, a facut – in materie de emotie si de “real”/”autentic” cam cit munca voastra din 2 ani.)

3. Ati asociat comunitatea tot timpul cu ceva negativ, cu o lipsa, cu o frustrare, mai preocupati sa cereti niste drepturi (pe care le merita fiecare om, oricind, intr-o lume civilizata), in loc sa aratati si frumosul din comunitatea asta. Sa construiti pe ceva pozitiv.

4. Ati schimbat atit de multi oameni in echipa de-a lungul anilor incit nu ati reusit niciodata sa aveti o strategie de comunicare coerenta care sa construiasca pe termen lung. Sunteti in acelasi punct ca acum 10 ani “sa publicati comunicatul” vs “sa va punem logo-ul pe flyere”.

5. Chiar si numele evenimentului vostru l-ati schimbat de citeva ori, desi ati pierdut mult in notorietatea brandului si tot ce a ramas in perceptia opiniei publice legat de acest eveniment e ca ” undeva pe drum, niste simpatizanti legionari o sa vina sa se intilneasca, nu foarte prietenos cu cei din parada”. (da, am fost in parada, impreuna cu toti colegii mei de la tabu citiva ani la rind)

Am prieteni care sunt in comunitatea gay (ba chiar am si o verisoara – profesor universitar-  care locuieste in America si care, dupa ani de casatorie cu un chinez si un divort, s-a recasatorit cu o doamna pe care o iubeste mult. Si sunt mindra si bucuroasa ca tatal ei, unchiul meu, e mindru de fiica lui si fericit pentru fericirea ei), stiu cit de frumosi sunt prietenii mei, dar mai stiu nu s-au asociat vreodata cu voi, ACCEPT.

Daca va intrebati de ce, imi permit sa va raspund cu o presupunere: n-au incredere in voi, n-ati reusit nici macar pe ei sa-i convingeti ca le reprezentati interesele. In 10 ani, lungi.

Cum spuneam si pe facebook mai devreme, ca sa nu fie doar critica, la anul ma ofer sa lucrez voluntar pentru promovarea Bucharest Pride.  In week end-ul acesta am sa iau masa cu tinara care mi-a scris mailul de la care a pornit acest articol. Stiu ca nu e vina ei, dar la fel de bine stiu ca voi, ACCEPT – ca institutie – nu faceti prea mult bine.

*

in acest an, Marșul Diversității, va avea loc pe data de 23 mai, începând cu ora  4.00 p.m., de la Arcul de Triumf până la Piața Victoriei

 

538
USC Shoah Foundation's 20th Anniversary Gala - ReceptionDe ce nu ma mai deranjeaza rapandula Kim Kardashian

De ce nu ma mai deranjeaza rapandula Kim Kardashian

Kim Kardashian e supremul in ceea ce inseamna ”rapandulă” – o tarancuta curvulita smechera care a mers pe scara ierarhico-sexuala pina s-a agatat de bratul unui barbat cu notorietate si/sau bani, a devenit celebra nefacind nimic, ba – ca sa para ca stie ceva – a inceput sa se priceapa la moda. Ca ea sunt zeci, sute si la noi (la o scara a succesului mai mica) dar toate au acelasi profil si acelasi parcurs cu dorinta de expunere ”glossy”.

Cind Kim Kardashian a ajuns pe coperta revistei Vogue mi s-au sterpezit dintii; intelegeam ratiunea de business, banuiam  negocierile din spate dar tot mi s-au sterpezit dintii. Kardashian pe coperta Vogue insemna trecerea la un alt nivel al ei ca expunere si validare, si coborirea unor trepte importante pentru cea mai ”upmarket”revista si asta doar ca sa reziste in business. Pentru mine, Kardashian pe coperta revistei Vogue a fost o tristete maxima.

Zilele astea am realizat ca si Kardashian a avut rolul ei bun in lumea asta; nu ca sa le valideze pe alte rapandule, ci pentru a crea o plaforma cu o mare notorietate pentru a fi expuse acolo alt gen de emotii.

Daca n-ar fi fost Kardashian si show-ul stupid cu familia ei, daca n-ar fi fost notorietatea ei – cistigata cu trucuri timpite axate in … ma iertati… fund si decolteu (metaforic si mai putin metaforic)-, tatal vitreg al lui Kardashian, Bruce Jenner n-ar mai fi avut o structura stabila pe care sa se sprijine cind a  anuntat ca este transsexual.

Ca fost sportiv, oricit de olimpic ar fi fost el, Jenner ar fi fost linsat de opinia publica americana sau de oriunde din alta parte a lumii. Dar anuntul lui si suportul care a venit din partea artistica via distinsul sot al lui Kardashian, Kayne West , au asezat emotiile acestui om in fata lumii pe un val foarte pozitiv.

Asa ca duduia Kardashian trebuie tolerata; a avut si ea un rol bun pe lumea asta: a ajutat ca mesajul unui om care e diferit de majoritate sa ajunga la cit mai multa lume (a facut ocolul planetei chiar) .

Numai prin expunere repetata la astfel de emotii si intimplari oamenii se vor obisnui ca altii sunt diferiti de ei. Si abia dupa aceea , cu ceva educatie, vor invata sa nu-i mai judece.

***

Kardashian, asa impaiata cum e ea, si machiata ca o super masca (criminalul dintr-o piesa de teatru cum ar zice David Sedaris), a povestit intr-o emisiune de maxima audienta ca sotul ei, faimosul Kayne West, i-a explicat ca nimic nu e mai important pe lumea asta decit sa fii tu insuti.

acestea sunt vorbele in original:

‘Look, I can be married to the most beautiful woman in the world, and I am. I can have the most beautiful little daughter in the world, and I have that. But I’m nothing if I can’t be me. If I can’t be true to myself, they don’t mean anything.’”

768
shutterstock_renuntarecind ai dat totul pentru convingerile tale?

cind ai dat totul pentru convingerile tale?

prietenii mei imi spun adesea ca sunt un fel de kamikaze: sunt gata sa renunt la tot ce am construit doar ca sa urmez o idee in care cred cu putere.

am facut asta de citeva ori in viata si am invatat lucruri foarte frumoase despre mine.

de citeva ori am renuntat la un job bine platit: mai intii la pozitia de brand manager la Europa FM, apoi de red sef la Tabu, apoi am renuntat la contracte care mi-aduceau fie bani multi, fie notoritate si credibilitate.

pentru ca am vrut sa ma dezvolt.

de fiecare data asta am avut in gind “pot mai mult si mai bine, lumea progreseaza, sa fiu in pas cu evolutiile din domeniul meu”

*

in 2004 cind am plecat de la Europa FM tatal meu a fost foarte suparat. e din generatia pentru care cartea de munca inseamna foarte mult, precum si mindria ca lucrezi de multi ani in acelasi loc.

tata nu putea sa conceapa de ce plec fara sa am nimic ca sa inlocuiesc job-ul. si, mai ales, cum pot sa renunt la o functie de conducere si la o leafa bine platita cind angajatorul nu-mi face probleme si nici nu  vrea sa ma dea afara.

aveam bani pusi deoparte, nu eram conditionata financiar  si voiam sa invat si alte lucruri, voiam sa ma dezvolt profesional, iar credinta mea este ca nu poti face lucruri memorabile daca nu iesi din zona ta de confort.

*

cind am plecat de la Tabu, multi au ridicat din sprincene. n-am comentat niciodata de ce am plecat, dar a fost acolo un mix intre dezamagirea mea fata de directia pe care voia sa o impuna managementul si dorinta mea de a invata un nou limbaj – cel online. stiam ca nu pot sa invat foarte bine “o limba straina” daca nu incerc sa “locuiesc” in tara in care e vorbita.

*

de fiecare data am plecat cind am avut in minte gindul “mie mi-e mai bine fara voi”, mai binele insemind ca as putea sa-mi urmez crezurile pe un drum mai corect, chiar daca mai anevoios.

si din despartirile astea – unele dureroase la nivel emotional pentru ca erau si prietenii implicate – am invatat citeva lucruri:

1. daca ai incredere in tine, ai sa reusesti.

2. visurile si crezurile tale sunt foarte importante, urmeaza-le oricind ar parea de greu, satisfactiile sunt de nemasurat.

3. daca faci aceleasi lucruri zi de zi, nu ai sa progresezi ; iesirea din zona de confort, oricit ar fi de chinuitoare, aduce o rasplata imensa de fiecare data.

4. esti suma celor mai importanti 5 oameni pe care-i vezi zilnic, progresul personal vine cind ai alaturi oameni mai bine pregatiti (pentru viata sau profesie) decit tine.

Tu cind ai renuntat la totul ca sa-ti urmezi un vis? Mi-ar placea sa-ti aflu povestea.

*

De fiecare data cind eu am plecat pe un drum – care stiam ca va fi anevoios – ca sa-mi urmez crezurile si visurile, am avut siguranta financiara a economiilor facute cu grija si perseverenta. Daca nu esti in situatia mea , Banca Transilvania are, pina pe 31 martie, o campanie menita sa-ti faca drumul mai usor pentru a- ti face afacerea la care visezi.

12 luni GRATUITE la principalele operatiuni bancare:

deschidere de cont curent in lei

administrare lunara cont curent

abonament Internet Banking BT24 si Mobile Banking mBT24

lunar, primele 10 plati in lei prin BT24, mBT24 sau incasari in lei prin OP, indiferent daca sunt intrabancare sau interbancare

Poti afla mai multe detalii aici. 

*

Spune-mi povestea ta: cind ai renuntat la tot ca sa-ti urmezi crezurile? Sunt sigura ca o sa-i inspire si pe altii.

 

354
radu_afrim foto cosmin bumbutzinterviu  arhiva – afrim – mai multi de “radu”

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

articol aparut in Tabu, mai 2007.

(am regasit zilele astea in arhive, pe dvd-uri, acest articol si m-am bucurat ca il pot recunoaste pe Radu Afrim de astazi in el. Intre timp a facut multe alte piese, a montat in strainatate, a mai cistigat premii, a avut expozitii de fotografie si se pregateste sa faca film de lung metraj. Dar, cumva, esenta caracterului lui e aici, printre rinduri, pe care recintindu-le la 7 ani distanta am inteles de ce m-am regasit atit de mult in piesele lui. cb) 

*

I-am dat premii, l-am criticat, l-am iubit, l-am “exmatriculat”, l-am aplaudat sau am iesit din sala la spectacolele lui. In cei sase ani de cind vorbeste pe limba lui cu publicul, a generat atitea reactii de parca ar fi fost mai multe persoane. Unele pe placul lumii, altele mai putin. Cam citi de “radu afrim” descoperiti?!

Daca te gindesti la Radu Afrim, primul lucru care-ti vine in minte e atitudinea sa sociala exprimata cu forta (nu doar artistica), apoi un actor sau o secventa dintr-unul din spectacolele sale care te-a emotionat si, abia la sfirsit, premiile obtinute pentru regie deteatru. E dificil insa sa iti imaginez ca ar putea fi timid cind iese in fata publicului ca sa-si primeasca aplauzele.

La Constanta, la premiera piesei Inimi cicatrizate, a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat chemindu-l prin gesturi vizibile, pentru ca sa dispara in doar citeva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca scopul lui nu erau  laurii victoriei si ca aplauzele ii aduceau confirmarea ca starile pe care le transmisese fusesera receptate.  Cu vorbele lui, un fel de  confirmare a acestei observatii suna asa: “Ca artist, ma intereseaza mai degraba sa incit, sa intrig. Ca individ am incetat de multisor sa urmaresc reactiile pe care le starnesc. Sau cel putin pot mima exemplar chestia asta”.

Ai zice ca e o atitudine care se dobindeste greu, dar Radu Afrim recunoaste ca inca din copilarie era …cameleonic.

“In copilarie conduceam gasca de gagici si asta a tinut mult timp. Mai tine inca daca e sa ma gandesc doar la Joi.megaJoy.(n.r. la Teatrul Odeon) Petreceam mult timp desenand in casa,  faceam revistute cinema cu propriile mele vedete inventate. Sau le dadeam nume exotice gen Theda Bara, desi era epoca lui Raquel Welch si a Ursulei Andress. Eram bizar deoarece, atunci cand eram la sat, la bunici, eram  copilul taran perfect, iar cand reveneam la oras, adica la Beclean pe Somes, ma sofisticam instant.  Eram inegalabil in a construi lumi imaginare.  Puteam trai zile intregi la masa de desenat cu figurinele mele si asta fara sa fiu autist. Pentru ca, intr-un fel, eram dependent de amicele mele.

La scoala eram infiorator.  La inceputul anului eram primul la usa ca sa ocup ultima banca,  iar apoi, la interventiile mamei mele, eram mutat cu forta mai in fata. Paradisul era in ultima banca. Nu mai departe. Pe cine interesa ca face scoala intr-o cladire dreptunghiulara de beton comunist ?? Nu pe mine, in nici un caz.

Pe de o parte radeam enorm oriunde, oricand, si m-am resemnat cand mi s-a spus, din cauza asta, ca sunt anormal. Dar eram si foarte melancolic si fascinat de imagini, de gesturi, de semnale. Si acum le gasesc bizare cand imi amintesc de ele. Multe din semnele alea le-am luat cu mine si le bag in spectacole.”

Voyeur –ul

Si-acum e atent la detalii, inclusiv cind vin de la spectatori. Stiu ca se uita din culise la public si n-am rezistat sa nu intreb ce se vede de acolo.

[caption id="attachment_30042" align="alignright" width="310"] foto Bogdan Stanga[/caption]

 “E prea intim ce ma intrebi, dar recunosc ca e o forma speciala de voyeurism. Cred ca ma plictisesc de spectacol in timpul repetitiilor si vreau sa vad un show nou, cel al salii. Uneori e boring pentru ca showul din sala seamana prea bine cu cel din scena. Empatia e totala, fluxul emotional egalizeaza totul. Dar nici cand cei din sala sunt ca pictati nu e bine. Imi plac reactiile primitive. Da, cred ca asta e un cuvant bun, nu-mi place rasul ala hiper-inteligent al “cunoscatorilor”.  Am avut iesiri ultraviolente la telefoane mobile care sunau si la o dama care a iesit din sala si a scris in caietul de impresii “rusine !” Culmea, trebuia sa ma amuz. Sunt imprevizibil, nu?  Alta data un batranel a cerut condica de reclamatii la Odeon pentru ca nu avea voie sa intre in sala inainte de inceperea reprezentatiei. Si toate astea pentru ca eu stiu ca actorii trebuie sa fie in scena inaintea intrarii spectatorilor in sala. Viata personajelor incepe inaintea inceperii showului. E logic.”

 

Un nume neinsotit de adjective

Ca sa scape de presiunea scriiturii romanesti in care nici un nume propriu nu sta singur in pagina daca nu e insotit de adjective, unii se grabesc sa-l proclame drept copilul teribil alteatrului romanesc, altii aleg o alta varianta mai intelectuala si spun despre el ca face un “teatrualtfel”. Si unii si altii uita ca, daca esti un artist complet, numele pe care-l porti capata semnificatiile muncii tale si are valoare de adjectiv, dar si de substantiv.

Radu Afrim nu face teatru. E mai degraba preocupat sa vorbeasca pe limba celor care s-au saturat de mediocritate, celor care nu se tem sa se confrunte cu propriile limite sau sa-si exprime emotiile folosindu-se de trup. Asa rezulta un spectacol actual (chiar daca textul are zeci de ani), adica mult mai mult decit o piesa deteatru. Tocmai de aceea, cuvintele de pe afisele sale “un spectacol de Radu Afrim” au semnificatii dincolo de o simpla semnatura, iar numele sau sta bine mersi singur in pagina.

Anul trecut, odata cu premiera spectacolului Adam Geist a facut o declaratie publica foarte puternica atit la nivel personal, cit si profesional. Zicea atunci ca renunta la orice efort de a menaja pe cineva din scena sau dinafara scenei, la orice forma de corectitudine politica sau estetica. “Ma insotesc doar cu oameni care sunt interesati de aceeasi zona de performanta ca si mine.”

Astazi, nu doar ca-si mentine declaratia, dar crede ca nu mai e cale de intoarcere.

“Adam Geist a insemnat enorm pentru mine chiar daca anul trecut a fost eclipsat la premii si elogii de alte show-uri ale mele. Criticii n-au rezonat prea bine cu estetica din Adam care era fizic-extrema si de o poezie cruda. Dar la Braila e delir in sala.  Bluescape, examenul meu de licentza mai era asa free style. In Bucuresti te pandeste la tot pasul pericolul comertului ieftin, desi ai putea sa vinzi bine si lucruri rafinate. Putini artisti din teatru isi pun problema educarii estetice a publicului atata timp cat asta ar trebui sa fie o prioritate mai ales cand e vorba de bani publici. Sunt sigur ca elevii aia care umplu salile la Braila, la Adam Geist, nu vor mai gusta niciodata mediocritatea atat de raspandita pe… (ride) ‹‹sfanta scandura››.”

Il intreb daca spectatorii si-au modificat atitudinea fata de el dupa Adam Geist, daca a observat ca il privesc altfel sau reactioneaza altfel la spectacolele sale si, din raspunsul hotarit, e clar ca nu vrea sa abandoneze drumul anuntat atunci, la premiera.

 “Nu ma privesc altfel. Insa cel care a iesit din sala nervos pe la jumatea showului nu ma mai priveste/interseaza deloc pe mine ca regizor. Nu mai e spectactorul meu, si e demn de mila. Intrebarea ta e foarte motivata de faptul ca spectacolele mele sunt extrem de personale. Stii cum e, cei care se pitesc in spatele autorului dramatic primesc intotdeauna coronitza de buna purtare si iau injuraturi ceva mai soft. Eu le prefer pe cele originale care s–au cam imputinat in ce ma priveste. Si asta e un lucru care ma pune pe ganduri.  Nu stiu insa daca exista pe bune un afrim inainte si unul dupa Adam…Geist.”

Inainte de regie

Exista insa un afrim de dinainte de “regizor”. Un radu afrim care a predat 5 ani limba romana, limba franceza si latina la liceu si care zice ca nu-i era greu sa faca si facultatea si sa fie si profesor in acelasi timp.Poate suna ciudatel, dar mereu am fost fericit sa muncesc. Si acum daca intru intr-o chestie mai seaca fac tot posibilul sa gasesc ceva excitant inside.”

Cind era profesor se intelegea bine cu tinerii, asa ca i s-a dus repede vestea ca e prof “alternativ”. “Directoarea ma pandea pe gaura cheii, elevii invatau pe bune si citeau carti importante  pentru orele mele, desi dupa ore mergeam cu ei la party uri si alte faze “indecente”.  Era amuzant insa nu as fi putut evolua profesional mai mult de atat. Astazi imi foloseste mult experienta aceea. Intre actori si copii nu e aproape nici o diferentza, fie ca sunt staruri, fie debutanti.”

Mai pastreaza legatura cu elevii de atunci si, desi nu spune, e evident ca pe unii i-a influentat tare. “Unii dintre ei sunt studenti chiar la actorie, altii sunt artisti vizuali, altii au plecat in vest. Chiar daca vorbim de secolul trecut nu sunt decenii de atunci totusi. Inca. E adevarat pare de demult, insa cei esentiali n-au disparut pur si simplu din viatza mea. Ei afla totul despre mine, uneori chiar mai mult decat stiu eu. Mi se pare ca am trait mult mai mult decat am facut-o. Am straturi de prieteni peste care se adauga altele, din alte locuri. Ciudat, cel mai adesea de aceeasi varsta, care seamana intre ei. Parca si muzicile pe care le ascultam se repeta.”

Sa oferi imprevizibilul

Desi generatiile s-au schimbat intre timp, reuseste intr-un fel pe care-l stie doar el sa ramina conectat la ceea ce gindesc si simt pustii de liceu.

S-a amuzat tare cind i-am spus ca la spectacolele lui am remarcat foarte multi tineri cool, ca scosi din pictorialele de moda din reviste (“ scosi din reviste? Oau, funny!”), dar spune ca nu a avut o strategie speciala ca sa-i aduca in sali.

[caption id="attachment_30028" align="alignright" width="300"] foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu 2007[/caption]

 “Nu am mers la sigur. N-am folosit retete trendy, n-am pozat in rebel, asta putea fi enervant. Am fost prof de liceu cinci ani la Cluj si-am fost aproape de ei. Apoi am descoperit mereu actorii care pot avea priza la tineri, actori care au mai degraba euromodele sau  chiar  postoceanice decat din galeria de monstri sacri ai scenei romanesti. Ca dovada pe toti mi i-au luat televiziunile pentru telenovele. In roluri de irezistibili.  Cat priveste alegerea textului aici vreau sa risc cel mai mult.  Cine credea ca Plaja scrisa de Asmussen cu o atmosfera mai curand bergmaniana va fi un hit la tineri?  Sau ca un text care cocheteaza cu filosofia ca Mansarda (n.red.Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec) umple si acum salile la Cluj ?  Daca oferi imprevizibilul, primesti reactii imprevizibile. Asta e deal-ul.”

 Cum cred ca o parte din cheia succesului spectacolelor sale e conexiunea speciala pe care o simt tinerii, insist sa aflu cum face de stie mereu ce au “pe agenda” generatiile noi, cum se updateaza la lumea lor.

“Pai ce sa-ti zic mai repede. Stau la discutii pe messenger  cu tinerii. Adun din toata tara, din orase prin care montez, amici. Oricum sunt foarte multi adolescenti in showurile mele, chiar si acum la Arad, ai vazut ce haiosi erau. Apoi in sala vin colegii lor etc. Mai sunt si fani cu care vorbesc. Adesea prefer astfel de companii celor “de specialitate”. Din pacate timpul liber se reduce la putine ore pe saptamana. Uite, niste amice din Constantza ma initiaza in tainele anime, manga si chiar… hentai. Glumesc. Nu am rabdare sa devin fan anime, dar nu pot sa le dezamagesc. Cartile bune le citim cu toti indiferent de varsta. Totusi, filmele sud coreene ne plac tuturor in aceste vremi, cu muzicile sunt ceva mai intolerant; deci, e pe baza de feelinguri comune si direct impartasite. Cam asa se face ca stiu ce au pustii in agenda, cum zici tu vag malitios.”

Familia

 Am pastrat pentru ultima parte a dialogului nostru subiectele grele, private, adica acel radu afrim pe care nu-l vedeti niciodata pe scena, nici macar atunci cind insista echipa din distributie sa-l scoala in fata, la aplauze. Si-am inceput cu radu de la “casa parinteasca”.  Cu un fiu asa “cameleonic”, familia lui a trebuit sa accepte o serie de schimbari radicale in viata copilului lor ( una dintre aceste schimbari: o trecere de la o meserie sigura – profesoratul, la una foarte liberala – regia).

“Ai mei m-au sustinut in toate ezitarile mele. Care n-au fost putine. Am facut un liceu “electro”,  suna trendy. Apoi m-am pregatit pentru Arhitectura asiduu la Bucuresti, eu fiind ardelean, apoi am renuntat pentru a da la Arte Plastice si a intra la Filologie. Deci, nu era visul meu, iar ai mei simteau asta. Nu prea i-am intrebat ce a fost in sufletul lor cand am ales Regia. De fapt, am ales-o in viteza, din amuzament,  nu ma interesateatrul.  Era mai curand old school ceea ce vedeam eu atunci pe scene. Ca si acum. Dar nici acum nu ma intereseaza prea mult ce fac altii, sincer, consider ca eu fac altceva decatteatrusi prefer sa intarziu in a invata sa facteatru.  De fapt n-ar trebui sa invat niciodata.”

Ce zic parintii cind citesc cronicile elogioase ale fiului lor?

“Ai mei sunt la curent cu toate ziarele. Cunosc chiar si nume de cronicarese, ceea ce e destul de bizar. Mama vine cam la toate premierele desi e cam peste mana. Adica peste munti, ca eu mai mult lucrez acum in sud, ceea ce nu e rau deloc. A,  da, acum sunt in vest. Sorry.

E comic ca indiferent cate atrocitati se intampla pe scena in showurile mele, mama le adora. E drept ca ma si enerveaza cand se uita in jur la reactiile spectatorilor cand e cate o faza mai hardcore.”

 

Un cliseu simpatic: “viata de zi cu zi”

Cea mai grea intrebare am pastrat-o, evident, la sfirsitul conversatiei noastre. Credeam ca n-o sa raspunda sau ca o sa fie politicos cu un raspuns neutru care sa nu fie deloc personal. Dar uite ca am mai descoperit (inca) un radu cu ocazia asta.

Voiam sa stiu daca asemeni altor artisti, si pentru el spectacolul e o cale de exprimare a unor emotii nespuse in viata de zi cu zi.

[caption id="attachment_30027" align="alignright" width="288"] Imagine din spectacolul Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim[/caption]

“Asa e. Pe scena sunt mult mai direct decat in viata. Cand regizez  numesc feelingurile cu numele lor simplu. In “civil” nu sunt capabil sa manuiesc cu prea multa lejeritate sentimente cum ar fi afectiunea, daruirea totala etc. Nu sunt egoist cu ceea ce ofer pe scena. In viata insa, ma tem ca da. Poate cele mai multe lucruri le am pierdut din cauza asta. Nu-mi reprim insa nici o voluptate a renuntarii. Pe de alta parte  eu nu mai prea am ceea ce tu numesti cu un cliseu simpatic  “viatza de zi cu zi” . Job-ul imi ia tot aproape tot timpul. Anyway  am mai avut cateva intamplari si trupuri in ultima vreme, sincer sa fiu. “

 

radu de la repetitii

L-am mai vazut asa cum, in calitate de spectator, nu-l puteti vedea: la repetitii.
Era ca un copil care se bucura cind ii ieseau jocurile si se supara cind ceva nu era bine. Isi ghida actorii intr-un mod diferit de ceea ce am vazut pina acum la alti regizori. Le spunea:”aici trebuie sa convingi personajul x ca esti asa. Cum rezolvi asta?” si-i lasa sa gaseasca singuri solutiile problemelor lor actoricesti. Cam ca la scoala; le datea teme sa lucreze cu mintea si cu trupul lor. 

In ziua in care am ajuns la repetitiile piesei Vis Toamna, am fost martorii unui moment cu o tensiune speciala. Se repeta o secventa in care doi barbati si doua femei puneau masa intr-un cimitir. In scena respectiva, ca de nicaieri, in citeva clipe, s-a creat o stare frumoasa.

Cei patru (sot si sotie, fiu si partenera fiului) s-au asezat la masa si-au inceput sa schimbe priviri. Mama tematoare si un pic isterica, tatal dominator si cumva seducator fata de partenera fiului, fiul umil asteptind sa fie criticat, tinara partenera complice pe alocuri, ironica si superioara in alte momente. Doar Radu dadea indicatii, actorii n-au spus nimic pret de citeva minute. Au parcurs cuminti ceea ce li se cerea si cumva, a aparut povestea din gesturi.

 

Mama a inceput sa puna supa la nesfirsit in farfuria fiului, tatal si-a dorit ca tinara sa primeasca mai multa mincare, fiul si-a luat mincarea si s-a pregatit sa fie asezat in fata plutonului de executie verbala, iar tinara a avut grija sa ajute la punerea supei tatalui ca prim pas spre imprietenire. Erau toate relatiile / conexiunile lor acolo, in tensiunea aia fara vorbe, doar din gesturi.

Si cind actrita care o interpreta pe mama a dorit sa-si spuna replica mai devreme decit era cazul,  Radu  a intrerupt-o ferm: “Ceea ce se intimpla, e mai important decit ceea ce se vorbeste”.

Tocmai de aceea, in loc sa cititi cronici “vorbitoare” despre piesele lui, stiti ca e mai bine sa mergeti sa vedeti ce se intimpla in spectacolele sale. Asa o sa cunoasteti cel putin doi de “radu afrim”: unul ferm, hotarit sa spuna lucrurilor pe nume, si altul timid, sensibil capabil sa scoata de la actorii lui cele mai delicate emotii. Cum se impaca acesti doi “radu”? “Si daca nu se impaca ce ne facem?  Ca si asta se poate, nu? Cred ca mai degraba nu-si vorbesc unul celuilalt, pentru ca de fapt sunt intr-o competitie permanenta. Cel “rau” oricum nu-i recunoaste celui “sensibil” aceasta calitate.”

Uitati de toate premiile pe care le-a luat, uitati de toate etichetele care i s-au pus si scrieti-va singuri “cronicile” pentru ca mai ales la spectacolele sale, ceea ce se intimpla (senzatia/experienta completa) e mai important decit ceea ce se spune. O puteti face la Constanta ( cu Inimi cicatrizate), la Bucuresti (cu Joi. Mega joy), la Ploiesti (cu Plastilina), la Arad (cu Vis. Toamna), la Braila (cu Plaja si Adam Geist), la Timisoara (cu Krum), la Cluj (Mansardala Paris cu vedere spre moarte). Si daca faceti o excursie pina la Luxemburg, puteti vedea din toamna aceeasi Mansarda, dar intr-o alta montare care include actori straini si romani.

***

Despre lucrul cu actorii si visele secrete, conversatie pe messenger.

E o tehnica de lucru in disputele profesionale de pe scena? Adica vrei sa scoti de la actorii ce-ti trebuie pe scena, enervindu-i? Sau va certati pur si simplu pentru ca nu mergeti in aceeasi directie?

Radu Afrim: Nu e o tehnica dar, la fiecare  noua situatie din asta, imi dau seama ca s-ar putea sa aiba valoare, mai ales ca toti au de jucat personaje chinuite sau rebele. Sa vezi ce i-am facut Nicoletei. (nota mea. Nicoleta Lefter din Inimi cicatrizate). Aproape ca am terorizat-o si imi era mila de ea extrem. Dar stiam ca merge pana la capat cu mine si de aceea mi-am permis. Atunci cand simt ca exista riscul retragerii actorului, nu-mi permit pentru ca intra in criza tot sistemul (meu nervos si cel institutional).

Da, dar imi imaginez ca oamenii acestia, dupa o asemenea intimplare, vor merge oricind pina la capat cu tine, pentru ca si-au depasit o limita

RA: Cred.  De la cei carora le dau rolul principal astept minuni si cred ca sunt obligati sa se ofere total proiectului. Daca nu se intimpla asa, mor! De aia visez o trupa a mea in care rarissim sa intre cate unul nou. Un ghetto, o menajerie, ceva.

 Dar n-ar duce la o oarecare plafonare? Pentru ca dupa o vreme v-ati sti toti foarte bine limitele.

RA: Nu. Ar duce la mari performante pe o limita de timp. Nu uita ca textele, temele nu se repeta.

 Nu, nu asta spuneam. Ziceam ca s-ar consuma relatiile si magia dintre voi. Dupa o vreme, v-ati plictisi unii de altii pentru ca ati sti exact ce poate fiecare si cit poate sa faca, indiferent pe ce text ati declina ceea ce stie sa faca.

RA: Eu nu stiu acum cat pot eu !!!

 Dar stii cu siguranta citeva lucruri pe care nu le poti. Si fiecare ar stii; si ceilalti le-ar afla in timp, si s-ar eroda lucrurile.

RA: Pai si daca ei vor sa faca cu mine ce eu nu pot, e clar ca nu vin de la inceput.

RA: Eu fac publice lucrurile pe care nu le pot face reale.

RA: eu

RA: fac

RA: publice

RA: lucrurile

RA: pe

RA: care

RA: nu

RA: le

RA: pot

RA: face

RA: reale

RA : .

***

Libertate si fidelitate in teatru 

Pina unde poate merge “libertatea” in teatrul romanesc? 

Radu Afrim: Libertatea din teatrul nostru are drumuri scurte de facut. Iese in papuci de casa sa si cumpere tigari la fir de la colt si revine repede in casa la caldurica. Si desigur face economie la gaz. Libertatea oamenilor din teatrul romanesc e o pensionara simpatica care sta si se uita pe fereastra inspre libertatile smintite ale altor teatre de peste mari si tzari..

Care crezi ca sunt limitele publicului? Ce nu poate vedea pe scena? Pina unde merge libertatea ta de a face ceva intr-un spectacol fara a deranja publicul?

 Radu Afrim: Desi as dori sa lucrez  spectacolul intr-un delir continuu, am un autocontrol incredibil de bine pus la punct. Asta nu e egal cu autocenzura. Construiesc spectacolul cu publicul meu inclus.  Fac poeme cu cititor cu tot. Nu cunosc decat publicul meu si pe viitorul meu public care va evolua odata cu mine. Sau nu va evolua deloc. Limitele mele sunt si limitele lui. Cand nu mai rezista psihic, el nu mai e publicul meu si am cui sa- l trimit, ohoho. Insa teama mi-e ca n-o sa-i mai placa altceva.  E  4ever (de)format. Stii, cand ti se zice “nu mai pot sa fac sex cu altcineva”. De fapt da, asta poate fi de prost gust. Nici fidelitate nu se cheama, ci dependentza si asta e nociva!

Nu e buna fidelitatea in arta, in teatru?

Radu Afrim: E adorabil sa ai actori fetish, semne pe care le duci cu tine dintr-unteatru in altul, sa te inconjuri de lumea pe care tu ai construit-o, sa faci permutari minore in interiorul ei, fara sa stii ca acesta nu e altceva decat drumul inspre victoria absoluta:  desprinderea de aceasta lume a ta, renuntarea demna la ea, construirea uneia noi. Partea frumoasa e in nostalgia cu care vechea ta lume priveste dupa tine in momentul despartirii de ea si mult timp dupa aceea. 

Bonus track – ceva ce n-a mai avut loc in revista:)

Pui multa presiune pe tine? Adica iti faci obiective pe care sa le duci la capat intr-un anume timp?

Radu Afrim: Niciodata. Totul se intampla instinctual si intuitiv. Imagineaza-ti ca nu mi fac nici macar proiecte de spectacol cum as putea sa-mi planific ceva care tine de existenta mea sociala?! Fug de cifre, fug de calcule, fug de chitantze, fug de oamenii care-mi amintesc ca suntem sub cifre, deadline-uri.  O ador pe Bjork cand canta “I don t know my future after this weekend and I don’t want to.” O ador pentru ca stiu ca am ratat ocazia de a pune in aplicare ce canta ea. Cu totii am ratat. 

 

 -Personajul dintr-o carte cu care ti-ar placea sa te intilnesti?

Cu Pinocchio. E cel mai sincer personaj. Uite, am multe probleme cu biserica si una dintre ele e aceea ca nu are suficient humor pentru a aprecia o minciuna profesionist lansata. Nu exista nuante la acest capitol. Exista doar crispare.

– Cine iti sunt cei mai buni prieteni?

Parintii. Aici nu ezit.  Apoi internetul, cred. Cateva carti, multe filme , multe muzici. Apoi in timpul repetitiilor, unii actori din piesa respectiva.

 

1395
grace-kellyNadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

In contextul filmului Grace de Monaco (si al cartii Povestea unei printese: Grace de Monaco, – Jean Des Cars, lansata recent de editura Corint, despre care am scris aici ) e frumos sa dam creditul pe care-l merita femeii din spatele lui Grace Kelly devenita Grace de Monaco.

Nadia Lacoste – fosta Marculescu – este cea pe care Casa Regala de Monaco a angajat-o in 1955 ca PR si i-a dat in grija transformarea lui Grace Kelly de la actrita la printesa, dar si imaginea tarii care avea drept obiective dezvoltarea relatiilor cu Franta, dar si cu America, proaspat inrudita.

In 2008, pe cind lucram pentru Tabu, am negociat pentru revista un interviu cu doamna Nadia Lacoste (realizat cu sprijinul exceptional al domnului Paul Balley, redactor BBC Londra, caruia ii mai multumesc si aici, la multi ani distanta). Am fost editorul pentru articolul de atunci (care se axa pe prietenia speciala dintre Doamna Nadia Lacoste si Mihail Sebastian) si care a fost scris de Robert Ratiu.
Mai jos cititi povestea primului PR al Casei Regale de Monaco, o romanca foarte foarte desteapta: Nadia Lacoste.

*

Cind Grace de Monaco a murit, ca urmare a unui accident de masina, numele Nadiei Lacoste a fost mai pomenit ca niciodata. Era 13 septembrie 1982 si Grace de Monaco decisese ca poate cobori singura cu masina de la palat catre croitorul din oras, desi nu era o soferita buna si ii era frica de soseaua cu multe serpentine pe care trebuia sa o parcurga. Avea insa multe bagaje in masina si soferul si fiica sa nu mai incapeau, asa ca l-a rugat pe sofer sa vina cu o masina in spatele ei si l-a asigurat ca va conduce prudent.

Masina s-a rasturnat la o curba si-a coborit in panta pina in gradina directorului artistic al hotelului Loew’s, Jaques Provance; fiica sa, Stephanie, a fost ranita usor, iar printesa a murit citeva ore mai tirziu ca urmare a ranilor pe care le avea.

Biograful printesei, Jean des Cars, scrie in cartea “Povestea unei printese” ca parte din zvonurile si din legendele prinvind conspiratia mortii printesei au aparut din cauza unei coincidente nefericite.

“ De vina e absenta Nadiei Lacoste, directoarea Centrului de Presa al Principatului. Dupa o vara plina, Nadia Lacoste tocmai plecase in vacanta in Germania, in Muntii Padurea Neagra, unde sotului ei ii placea sa pescuiasca. Aceasta remarcabila profesionista, pe care Printul i-o prezentase lui Grace, este o femeie cu multa experienta. Cunoaste toti jurnalistii si, mai important chiar, toti jurnalistii o cunosc.

Se bucura de ani de zile de respectul tuturor, pentru ca stie ce trebuie sa spuna, cum sa spuna, cind sa spuna sau cind sa taca pur si simplu. Chestiune de meserie si de incredere.

(…) Nadia Lacoste, care se afla intr-un loc izolat si dispune de un echipament telefonic limitat, afla vestea de la radio. Lovindu-se ea insasi de dificultati in incercarea de a obtine amanunte, se grabeste sa se intoarca la Monaco.

Dar se vede obligata sa ia un avion de la Strasbourg la Paris, apoi altul de la Paris la Nisa.
In absenta ei, misiunea de a informa presa cade asadar in sarcina unor persoane lipsite de experienta. Medicii nu dau niciun comunicat oficial, Palatul nici atit, ca si cum tacerea ar fi o modalitate de a pacali fatalitatea.”, scrie Des Cars in cartea sa.

Cum isi aminteste doamna Lacoste intimplarea?. „Eram atit de izolati incit la pensiunea la care stateam nu exista telefon, a trebuit sa fug in sat pentru a gasi unul, am reusit sa revenim in tara abia a doua zi.”
Cind, in sfirsit, a ajuns la Monaco a preluat cu discretie si fermitate comunicarea si a avut grija ca familiei sa-i fie respectata intimitatea.

Nadia Lacoste a fost timp de 50 de ani PR-ul Casei regale, iar dupa moartea printesei a continuat sa administreze imaginea micutei tari despre care se spune ca e astazi recunoscuta la nivel mondial si datorita abilitatilor ei de a aseza corect in pagina notorietatea lui Grace Kelly cu discretia regala. A renuntat la job-ul ei cind avea 65 de ani, pentru ca asa cerea legea, iar Printul a rugat-o atunci sa aiba in grija societatea care administra hotelurile si cazinourile din Monaco, dar si biblioteca irlandeza, pe care Principatul a infiintat-o dupa moartea printesei.

*

La vremea accidentului fatal, Nadia Lacoste era sefa Biroului de presa la principatului de 27 de ani. Fusese rugata de Print sa aiba in grija imaginea tarii sale si a viitoarei sale sotii in 1955 si acceptase pentru … citeva luni, de proba. Avea experienta in promovarea filmelor (fusese responsabila cu promovarea in biroul de la Paris al studiourilor Metro Goldwyn Mayer), dar nu si experienta promovarii diplomatice a unei tari. “Noroc ca era o tara mica”, obisnuia sa glumeasca Nadia Lacoste.

In Principat vestea ca printul se va casatori cu o actrita de la Hollywood n-a fost lucrul cel mai agreat, iar monegascii s-au uitat cu suspiciune la printesa pentru multa vreme. Nadia Lacoste a fost cea care a condus abil informatiile si-a folosit abilitatile organizatorice ale printesei in folosul unei imagini mai bune, si pentru tara, dar si pentru sotia printului.

Asa a ajuns Printesa sa fie presedinta Asociatiei Crucea Rosie si sa conduca, dincolo de aparitiile oficiale, misiunile umanitare ale acesteia.

Tot Nadia Lacoste a fost cea care a negociat diplomatic, atit cu printesa cit si cu studiourile de la Hollywood numele actritei pe afisul filmului pe care-l filmase inainte de a se casatori cu Printul de Monaco (ultimul sau film, High Society, alaturi de Cary Grant) si care urmeaza sa aiba premiera si in principat, dar si cea care i-a recomandat Printesei sa acorde un interviu in … Playboy , in numarul aniversar din 1966, editia Americana in care isi exprimau parerile si Jean Paul Sartre si Somerset Maugham. Un interviu in care a expus pareri pertinente despre dezvoltarea economica si sociala a Principatului si care a facut ocolul lumii, pentru ca a fost cel mai bun ambasador al strategiei de dezvoltare, asa cum fusese gindita de consilierii Printului.

Pina la intilnirea cu Nadia Lacoste, Grace Kelly comentase mai mult sau mai putin inspirat relatiile sale anterioare (printre ele – Cary Grant, Sinatra, dar si un designer divortat de doua ori, Oleg Cassini), dar post intilnire, chiar inainte de casatoria cu printul, domnisoara Grace Kelly si-a desavirsit discretia. In plus, ca prin magie ( tradusa in limba PR-ului prin “negocieri ferme”) in majoritatea articolelor post mariaj, trecutul printesei a fost uitat.

Presa americana a numit-o pe Nadia Lacoste “ the acid breathing dragon” pentru fermitatea cu care rezolva situatiile care nu puneau in lumina potrivita Casa Regala de Monaco.

***

Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.

Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.

Absolvise Stiintele Politice la cel mai prestigios colegiu de fete din America, Wellesley, acelasi colegiu pe care l-au urmat si Madeleine Albright si Hilary Clinton, si incercase sa obtina un job ca reporter la Newsweek sau Time unde fusese refuzata politicos pentru ca, in epoca, femeile nu ajungeau reporter, cel mult documentarist sau secretara.

Cind in 1945, Hollywood-ul a intrat in greva generala si Nadia Marculescu n-a mai putut munci la MGM, nu s-a sfiit sa se duca sa culeaga struguri de pe o plantatie californiana, doar ca sa ramina independenta financiar.
Vedea dintr-o Romanie incercata de saracie si stia ca munca si inteligenta sunt singurele lucruri pe care se poate baza ca sa reuseasca.

***

In decembrie 1940, familia Marculescu , impreuna cu fiica lor Nadia, a plecat din Romania pentru ca tatal Nadiei – care era directorul financiar pentru Europa al companiei americane Standard Oil – urma sa fie relocat in America de sud din cauza razboiului. Au ajuns la Paris cu ultimul tren care a plecat din Romania, apoi a inceput razboiul si urmatoarea plecare, spre New York, s-a facut abia in aprilie. Au ajuns in America dupa 3 luni si jumatate, iar distanta a fost parcursa cind cu trenul, cind cu vaporul, familia folosindu-se de prieteniile pe care le avea, uneori nestiind care va fi destinatia viitoare.

In Bucuresti, familia Marculescu locuia pe Bulevardul Regia Maria, linga Facultatea de Drept, iar adolescenta Nadia – care era in grija bunicilor – avea preocupari diferite de cele ale fetelor din generatia ei. Ii placea teatru si voia sa se faca regizoare; nu se considera nici frumoasa, nici talentata, asa ca excludea posibilitatea de a se face actrita.

Primise un aparat de fotografiat si voia sa documenteze munca actorilor si folosindu-se de mici contacte si prietenii, a ajuns sa-l cunoasca pe George Vraca si a intrat la repetitiile actorilor. Prin George Vraca l-a cunoscut si pe Mihail Sebastian, care la vremea respectiva tocmai avusese premiera cu Accidentul, si au legat o strinsa prietenie. Ea l-a iubit ca o adolescenta, el a pastrat o distanta rezervata dar a incurajat-o mereu sa-si urmeze instinctul si sa-si indeplineasca visele. Sa invete mult ca sa devina jurnalista si sa publice despre lume asa cum o vedea ea.

Nadia Marculescu avea 16 ani cind a publicat un prim articol intr-unul dintre ziarele vremii si-a mers, conform uzantelor de politete, cu bunica la redactie cind cei de acolo au vrut sa o cunoasca.

*

Nadia Lacoste traieste discret in apartamentul ei din Paris, foarte aproape de Arcul de Triumf si continua sa pastreze scrisorile care au insemnat corespondenta cu Mihail Sebastian, tot asa cum continua sa vorbeasca o limba romana perfecta.

Imediat dupa Revolutie, pe cind inca mai era reprezentanta oficiala a Principatului de Monaco, a vizitat Romania ca sa –si implineasca o dorinta: sa ingrijeasca mormintul lui Mihail Sebastian.
Mormintul, care se afla in Cimitirului Evreiesc Filantropia, are linga cruce, o trufa de liliac pe care Nadia Lacoste a plantat-o in acea vizita.

Fiul doamnei Nadia Lacoste, Thiery Lacoste, este avocatul Casei Regale de Monaco si un consilier important al printului Albert de Monaco.

5853
CANIBAL_2013_2Olimpia Melinte – in cel mai tare film spaniol al momentului, Canibal

Olimpia Melinte – in cel mai tare film spaniol al momentului, Canibal

pe Olimpia Melinte o stiti din filmele lui Dan Chisu. e o fata frumoasa si ambitioasa. si talentata.

va fi curind un nume despre care se va vorbi mult si la noi si afara pentru ca e in categoria de actori romani care ies in afara granitelor cu talentul lor.

si-mi place foarte mult sa scriu despre ei ca sa inteleaga toti ceilalti actori/artisti ca e nevoie de multa munca, multa perseverenta si sa stii sa te vinzi, sa bati la usi ca sa reusesti.  nu vine nimeni la tine acasa sa te invite sa faci un film sau sa joci intr-o piesa doar pentru ca tu cind te trezesti dimineata si te uiti in oglinda, iti spui ca esti talentat.

*

Olimpia Melinte e pe ecranele din Spania (va fi curind si la noi) intr-un film in care face un rol foarte greu. joaca doua personaje, doua surori gemene care ajung intr-o relatie de iubire, in perioade diferite ale vietii lor, cu un domn care ar putea fi incarnarea diavolului – intrucit e canibal.

e o poveste despre limitele iubirii, iar caracterul personajului masculin e o metafora pe care o regasiti adesea si in cuplurile de dinafara ecranului.

ce face Olimpia Melinte insa in filmul asta, si ce a facut ca sa-si duca la capat rolurile si sa intre perfect in personaje, demonstreaza vointa si disciplina ei. pentru ca una dintre surori trebuia sa fie mai cu forme, s-a ingrasat cu 10 kg in 2 saptamini, apoi a slabit 7 Kg dupa ce a terminat filmarile.

*

sa vedeti filmul cind vine la noi pe ecrane, dincolo de mindria ca avem o romanca in distributie alaturi de Antonio de la Torrepe (pe care l-ati mai vazut in Volver si I’m So Excited in regia lui Pedro Almodovar), e un film care pune niste intrebari frumoase despre limitele iubirii, despre cum te schimba dragostea, despre tabu-urile societatii in care traim.

622
fotografie de Cosmin BumbutMihai Razvan Ungureanu, altfel

Mihai Razvan Ungureanu, altfel

dintre toti premierii pe care i-a avut tara asta, Mihai Razvan Ungureanu e cel mai galant si mai cool.

nu sariti in sus ca e seful serviciilor nush care secrete; nici ca e pus de Basescu acum, de fatada… sunt adevarate astea, dar eu altceva vreau sa va povestesc.

***

acum ceva ani, cind au venit Depeche Mode in Romania (un eveniment pentru generatia mea), l-am rugat pe Mihai Razvan Ungureanu, pe atunci Ministru de Externe, sa apara intr-un pictorial pentru Tabu care era o replica la afisul concertului Depeche Mode.

stiam ca a cintat intr-o trupa rock si ca muzica a insemnat ceva pt adolescenta sa; i-am scris (via PR-ul MAE) si a spus Da pe loc, desi nu-l intilnisem niciodata in viata mea si nici nu mai vorbiseram vreodata.

a venit la sedinta foto, un pic timid, intrebindu-ne daca sa-si puna cravata sau nu, a raspuns la intrebarile mele pentru interviu, acolo pe loc, pe o canapea in studioul foto, fara sa ceara sa vada ceva in avans sau sa vada textul dupa aceea. si-a intrat cu bucurie in jocul nostru.

(fotografia cu Mihai Razvan Ungureanu, Florin Piersic Jr si Andrei Gheorghe e realizata de Cosmin Bumbutz, fotografia afisului Depeche Mode e realizata de Anton Corbjin.)
***

citiva ani mai tirziu am scris un articol despre barbatii care ar putea fi intr-un ipotetic Gentlemen’s Club din Romania si l-am trecut si pe dinsul. si mi-a trimis o scrisoare de multumire, cu antentul Serviciilor de informatii externe, cu un curier. O scrisoare semnata de mina, cu stiloul.

sincer, habar nu am daca o sa treaca in ipostaza de premier sau nu, nici nu stiu daca ar fi un premier bun sau nu … (btw, imi doresc foarte tare sa dispara domnul Basescu), dar vazind ca seful suprem l-a desemnat pe Mihai Razvan Ungureanu drept premier am vrut sa va povestesc asta:)

pentru ca, da, e un gentleman. si e singurul (potential) prim ministru al Romaniei pe care l-am intilnit vreodata.

later edit: tot ce am gasit din arhivele mele de atunci e un comunicat de presa al suplimentului in care se gaseste si urmatorul citat din interviu:

„La primul concert pe care l-am dat, concert autentic, mama s-a speriat. Era un rock destul de zgomotos, care a reusit sa ridice o sala de 1000 de oameni in picioare, a sunat foarte bine, era ritmat. Ne-au cautat de la radioul national, devenisem interesanti. Eram in clasa a XII-a, anul admiterii si al Bac-ului. Noi eram entuziasmati, dar presupun ca parintilor le-am dat batai de cap cu pasiunea mea si imi pare rau.”
Mihai Razvan Ungureanu, Tabu, editie speciala Depeche Mode, iulie 2006
borcaniamademana.ro

iamademana.ro

acum patru ani, pe cind lucram la un dosar Tabu legat de prejudecati, am cunoscut o tinara pe care am sa o numesc N.

venise impreuna cu reprezentanta unei asociatii care ii proteja intimitatea si era pregatita sa ne spuna povestea ei. in conditiile ei – anonimatul.

eu eram in sala in care se facea interviul ca sa fiu girant pentru contractul pe care tocmai il semnasem in care noi promiteam ca ii pastram anonimatul si n-ar fi trebuit sa intreb nimic. nu era articolul meu.

***
N. isi spunea povestea gesticulind cu mina dreapta. fusese infectata cu HIV de catre partenerul ei de viata (cu care fusese 4 ani), avea o fetita (care nu era seropozitiva) si, pentru ca se chinuise mult ca sa faca fata diagnosticului, crease o asociatie prin care ii ajuta pe tineri sa inteleaga care sunt implicatiile bolii.
mergea atit de departe (mai degraba, aproape) cu cei care veneau la asociatia ei, incit ii insotea la medic cind aflau rezultatul analizelor. si-i tinea de mina.

N. avea o fragilitate teribila si, in acelasi timp, nu era niciun pic de victimizare in gesturile ei. avea super forta emotionala. imi aduc aminte ca tot timpul interviului mi-am dorit sa o iau in brate. si cind a plecat mi-am dorit sa o iau in brate, ca sa-i spun fara cuvinte, dintr-o imbratisare uriasa, cit de mult mi-a cistigat respectul.
n-am facut-o atunci pentru ca mi-a fost rusine. si m-am gindit sa nu i se para prea mult. am scris insa un text despre nevoia mea de a o lua in brate pe N. si, peste o vreme, am reintilnit-o si-am imbratisat-o.

***

in decembrie, Uniunea Nationala a Organizatiilor Persoanelor Afectate de HIV/ SIDA din Romania (UNOPA) ne invita sa ne aratam sprijinul pentru tinerii care au nevoie de incurajari ca sa lupte pentru viata lor. puteti gasi detalii despre campanie aici

va invit sa vizitati site-ul, veti descoperi multe informatii despre HIV/SIDA care s-ar putea sa va schimbe perspectiva fata de cei care au acest virus.

in plus, uneori e mai simplu decit credeti sa ajutati. puteti pur si simplu sa puneti in statusul vostru de facebook “http://iamademana.ro/”, s-ar putea sa viziteze cineva site-ul si sa afle informatii care sa-i demitizeze imaginea despre HIV/SIDA.

***
stiti ce imagine port in minte din interviul cu N.?
“am pe frigider 2 borcane mari, din alea cu clapeta, in care tin medicamentele pe care le iau zilnic”

si nici nu stiti cit de bine m-am simtit cind am imbratisat-o.

609
cornel-ilieera miercuri spre joi…

era miercuri spre joi…

Cornel Ilie de la Vunk si-a facut blog, sCORNELi, iar asta inseamna ca de astazi o sa vedeti o alta fata a lui Cornel. una care va placea foarte mult doamnelor si domnisoarelor.

ca sa va conving, am sa va spun ca si mie mi s-a intimplat la fel , cu ceva ani in urma.

***
stiu sigur ca era intr-o duminica atunci cind am descoperit Balada pentru o minune, cintec proaspat lansat de Vank. mai ascultasem nenumarate piese ale lor, dar cu asta a fost ceva special. am ascultat-o in duminica aceea (acum multi ani) cred ca mai bine de 5 ore pe repeat. atit de mult o ascultasem incit la fiecare noua redare mi se parea ca spatiul dintre notele muzicale se dilata si ca pot simti tot ce e in jurul liniei melodice de baza. nu am mai trait aceasta senzatie cu niciun alt cintect (romanesc sau strain)

n-am o explicatie de ce mi-a placut cintecul acesta atit de mult, nu sufeream dupa vreo iubire, eram bine mercic , voioasa si fericita, dar atunci am dezvoltat o simpatie speciala pentru trupa lui Cornel Ilie.

mai peste ceva vreme am aflat ca vocalul trupei scrie si scrie f bine. si am avut nevoie de vreun an sa-mi fac curaj sa-i cer lui Cornel sa citesc o proza de-a lui. si-acum mai stiu o secventa cu o oglinda, in care personajul masculin isi vede iubita cum se pregateste pentru o zi noua de munca.

asa am inceput sa ma uit altfel la Cornel: nu mai era doar domnul frumusel dupa care ofteaza fetele (ma iertati sunteti star rock:) ) , ci si un abil utilizator al cuvintelor – cu alt scop decit vrajirea fetelor in cauza.

peste alta vreme, Cornel a facut un gest pe care-l mentionez adesea in speech-urile mele motivationale. cind imi era mai greu si mai greu cu revista Tabu (care tocmai iesea din trustul Catavencu si era la un pas de a disparea de pe piata), Cornel – care vorbise (prin mailuri!) cu mine de maxim 3 ori in viata – mi-a trimis un super mesaj de incurajare. simplu, sincer si foarte foarte emotionant. si-acum mi se pare incredibil cum s-a gindit el atunci, cind mi-era greu sa ma incurajeze. si pentru ca stiu cit de mult a insemnat pentru mine mesajul acela, de atunci de fiecare data cind cineva se afla intr-o cumpana profesionala, ii trimit un mesaj de incurajare. nu conteaza cit de bine ne cunoastem si de cite ori am vorbit: stiu ca mesajul o sa conteze si ar putea sa-i dea aripi. pentru ca si mie mi s-a intimplat.

***
asa ca eu il stiu, mai degraba il simt, un pic altfel pe Cornel Ilie decit imaginea lui de pe scena. dar pentru ca acum are blog si va scrie des despre el si despre ceea ce-l intereseaza, o sa-l descopere cit mai multa lume.

tot asa cum o sa descoperiti ca distinsul domn Cornel Ilie nu face nimic la intimplare: blogul si-l lanseaza cu un concurs care se numeste “Era miercuri spre joi/ restul continuati voi” si are ca premiu o pereche de tenisi dupa un design Cornel Ilie, realizati de Mihaela Glavan. Alaturi de Marius Manole, George Zafiu si Oana “bebelusa” Ionita, jurizez acest concurs :) detalii aici.

Bafta voua la concurs si bafta lui Cornel cu blogul lui.

714
e udrea tabuElena Udrea – interviu

Elena Udrea – interviu

in februarie 2008, am facut un interviu cu Elena Udrea pentru Tabu. il gasiti integral mai jos

foto Cosmin Gogu, tabu feb 2008
***
Există o declarație a dvs., pe blog, în care faceți referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea și la șansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar și la câte mi-aș fi dorit și mi-au lipsit și aș vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorință neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-ați dorit și nu ați avut?

Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în fața blocului; o copilărie fericită pentru că părinții ne-ar fi dat tot ce ne doream.

Mai aveți frați?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani și jumătate. Eram foarte mulți copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în fața blocului, până noaptea târziu în vacanțe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos și nu pot să spun că atunci am simțit lipsurile. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu știam că există.

Dar există lucruri pe care vi le doreați, de exemplu de Crăciun, și nu le-ați primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpușă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpușile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinții încercau să-mi asigure ceea ce mi-aș fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului școlar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câți pantofi avem acum și cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei și a adolescenței mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului școlar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te țină două-trei ierni. Azi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creștea puțin piciorul pentru că erau obligați să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

Erați ambițioasă la școală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambițios. Am luat premiul întâi din clasa I și până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenței, pe care eu am simțit-o acut, punându-mi întrebările pe care și le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică și am început să învăț doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

Dar erați un lider informal?
E.U.: Nu știu, cred că ar trebui întrebați foștii colegi, ei ar ști să răspundă cel mai bine. Eram lider și prin faptul că eram comandant, mai întâi de detașament, apoi locțiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaștere importantă pentru acea perioadă și-mi aduc aminte că am fost așa de mândră când m-au făcut comandant de detașament, că mi-am pus șnurul și la șorțuleț. Mi-a spus învățătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

Părinții ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt și acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau mașinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram și eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic și eu făceam treaba prin vecini.

Cu cine vă înțelegeați mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinții ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că așa sunt tații, ei oricum stau mai puțin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejați față de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă. Singura pretenție pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e șansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

Vă aduceți aminte de momentele în care discuțiile cu părinții au devenit „serioase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem deja de acasă. Mama și acum are pretenția să-mi spună cum să fac și ce să fac. N-am avut acel gen de relație în care să discuți, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educați altfel. Noi știam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinții, și nu discutam. Multe lucruri firești nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar și atunci cu atenție și reticență.

Erați printre fetele populare din școală, cele pe care le plăceau cei mai mulți băieți?
E.U.: Am avut o adolescență foarte ciudată. Poate din cauza educației și a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în școală sau în liceu. Nu se permitea așa ceva. Eram în clasa XII-a și ieșeam în oraș, iar mama trebuia să știe dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieșeam, trebuia să știe foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca și dacă nu se întâmpla așa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să știu, au și recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbița – așa mi se spunea pentru că mă mai cheamă și Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau și mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obișnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în niște rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu și nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral și mama trebuia să o coasă.

Dar care a fost momentul în care ați început să aveți încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieșeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulți ani, terminasem fa¬cultatea când am ieșit prima oară cu soțul meu într-un loc în care veneau multe personalități publice. Nu știu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alții care aveau mai multe calități decât mine.

Dar cum v-ați defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relație. Am o relație de 11 ani cu soțul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reușesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viața publică. Mai puțin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenția despre mine că aș fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi. Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac și n-aș vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aș vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reușit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

Când v-ați îndrăgostit, cum erați?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relație. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, toată viața am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relație, nu știu cât pun suflet și cât pun rațiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soțul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

Ce zic părinții despre succesul pe care-l aveți acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul și de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Președinție. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns și a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească așa despre el.“ Ea era obișnuită cu mine cu o altă ima¬gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuți. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Åži m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

Prima ședință politică vă mai amintiți care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu președintele Traian Băsescu care câștigase postul de primar al Capitalei. Åži a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianței. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câștigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puțin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanți, că mai aveam puțin și-i fixam și agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veți fi politicieni când se va opri lumea pe stradă și vă va recunoaște. Dacă vă puneți la un colț în intersecție și trec oamenii pe lângă voi fără să știe cine sunteți, nu sunteți politicieni.“ Åži îmi amintesc că în toată ședința n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecția de politică.

Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar și acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt și alte femei care fac politică și nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competența, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

Dar dacă ați fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeți că ați mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aș fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician. Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deși mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simț, am să-i dau în judecată, pentru că m-a și ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obțin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaș – și financiar, și logistic – și tot nu reușeam. De exemplu, în urmă cu mulți ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reușit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deși tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

Dacă mâine ați renunța la viața publică, ce-ați face?
E.U.: Nu vreau să renunț la politică, e viața mea, fac ce mi-am dorit și îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai face asta. Cred că aș fi exact ce am fost înainte, avocat.

Ați tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viață, sigur aș suferi dacă n-aș mai face politică. Dar celebritatea îmi folosește ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulțime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă privește. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poți să obții încre¬derea oamenilor, am nevoie de ea.

În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut trimitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-ați gândit vreo clipă în acele momente să renunțați la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spațiu privat, cineva care nu știa cum se răspunde la interviuri. Nu știam că niciodată nu spui tot ce-ți trece prin cap ca și cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să știu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aș fi depășit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit niște oameni care mă creditaseră și care probabil că și-ar fi dorit să nu fiu în situația aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

Când ați plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanță. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aș plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar știu că sunt oameni care cunosc adevărul și cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Azi rațiunea câștigă, reușesc să trec peste astea.

1137
Andy_Warhol_by_Jack_Mitchellla multi ani andy warhol

la multi ani andy warhol

a fost unul dintre cei mai stranii artisti. chiar si astazi ar fi fost un mic alien, desi ne-am mai obisnuit cu artistii care au lumea lor si sunt relaxati in a o expune public.

astazi ar fi implinit 83 de ani si pentru ca a facut minunatii in arta si-a avut curajul sa se arate asa cum e, m-am gindit sa vi-l reamintesc putin aici.

la urma urmei nu-i asta cea mai frumoasa rasplata pentru cineva: sa -si aduca aminte lumea de el si dupa ce nu mai este pe aici?!

ultima mea coperta la tabu (mai 2011) a fost un omagiu pentru warhol realizat cu participarea exceptionala a monicai birladeanu (si cu deschiderea de a accepta acest gen de coperta… ceea ce e rar pe la noi:) )

409
BookshelfIrina – prelegere la Universitate

Irina – prelegere la Universitate

Colega mea Irina Mihalcea, brand manager tabu, a tinut ieri o prelegere la universitate pentru un master de Managementul Artelor. Irina a vorbit despre PR, bazindu-se pe experienta ei foarte importanta pentru virsta frageda pe care o are. e unul dintre putinii PR din romania care cunoaste meseria din interiorul a celor mai importante 3 parti implicate in relatiile publice: agentia, clientul si media.

in timp ce o ascultam (am mers in gasca sa o sustinem cu Sanzi, Andreea si Maria), ma gindeam ca am drept colegi unii dintre cei mai destepti oameni care exista in piata media.
educati, rafinati, cu gusturi bine asezate, colegii mei pot vorbi la universitate, pot face proiecte spectaculoase si da… daca si-ar pune in minte… ar fi acceptati sa scrie si la Dilema.

(nu stiu daca stiti, dar in piata media, Dilema e un fel de sperietoare; prea mult profesionalism strica. “nu suntem la Dilema” li se spune jurnalistilor care vor sa scrie chestiuni culturale sau articole mai elaborate. ni s-a intimplat si noua, li se intimpla si altora dupa cum am aflat simbata la un brunch)

*
ce mi-a mai placut mult ieri la ASE unde, pentru ca era o sala foarte bine dotata tehnic, se tinea prezentarea a fost doamna profesoara. de trei ori mai cool decit toate studentele la un loc, dar “cool intr-un sens care e un melange de energie pozitiva, de tinerete, de dinamism, de interes pentru materia predata.
doamna profesoara se numeste Mariana Nicolae, prodecan REI ASE Bucuresti, si daca aveti in plan sa faceti vreun master la ASE, cautati-o. cred ca va fi unul dintre profesorii aceia despre care veti povesti nepotilor.

595
Woman_Grass_mainconcurs nepretzuit:)

concurs nepretzuit:)

Ti-am trezit curiozitatea legata de minunatia de Ford Focus?
Vrei sa vezi ce face frumusetea asta de masina?
Vrei sa intelegi de ce eu ma simt in siguranta in ea?

Vrei sa-I cunosti pe Horia Brenciu si Cristi Manafu, promotorii noului ford focus?

Vrei sa vezi cum se face o sedinta foto pentru o revista?

Daca raspunzi cu “da” la toate aceste intrebari, trebuie sa stii ca miine la ora 16.00 ma intilnesc cu prietenii mei Cristi si Horia pentru o sedinta foto cu Ford Focus.

Si ca ai putea fi cel/cea care ne insoteste si priveste o sedinta foto din culisele ei…

Pentru ca premiul e nepretuit ( e singurul material pe care-l realizez pentru tabu de iunie, are deci si o alta valoare emotionala) trebuie sa “dai din casa” ceva important:

spune ce ai face tu cu un ford focus daca l-ai avea un week end?

Comenteaza aici si miine la 12 aleg cistigatorul☺

later edit: cistigatoarea este Onics. te rog lasa-mi numarul tau de telefon intr-un coment pe care nu o sa-l fac public, ca sa-ti explic cum e cu sedinta foto de la ora 16.00. multumesc tuturor pentru participare.

SAMSUNG100 coperte tabu – carti postale

100 coperte tabu – carti postale

tabu 100 – numarul care se afla acum la chioscuri – este o editie de colectie si o cinstim ca atare.

pentru fiecare dintre copertele tabu de pina acum am realizat, impreuna cu nescafe dolce gusto, carti postale pentru colectionari.

fanii tabu, dar si colectionarii de carti postale inedite, pot gasi cele 100 de coperte in cele mai importante concept store-uri si boutique din Bucuresti. acolo unde vedeti Tabu de mai afisat ca obiect de arta intre produsele din boutique intrebati de colectia de carti postale, le primiti gratuit.

asta pentru ca numarul 100 – my last number – sa fie cinstit ca un obiect de arta, ceea ce – cu realism si fara modestie – si este.:)

va arat curind si layout-ul de pe spate care e o bijuterie… doar ca nu-l am la indemina…

1971
cbcum arata o zi a mea la Tabu?

cum arata o zi a mea la Tabu?

“cum arata o zi a mea la tabu?” puteti sa cititi “arata” la prezent (mai stau 3 saptamini), dar si la trecut ( cu o diactritica la mijloc) din motivele stiute deja.

dar oricum ati citi ceea ce fac intr-o zi de lucru e real si ma reprezinta.

tinerii din Asociatia Oricum m-au invitat in urma cu citeva saptamini intr-un proiect special din cadrul platformei Go Mentorship: mini documentare cu oameni pe care ei ii considera talentati si care ii pot influenta/motiva pe cei din jur.

le multumesc pentru onoarea de a ma aseza alaturi de alte femei pe care eu le admir si pe care chiar as vrea sa le cunosc ( Cori Gramescu e una dintre ele, filmul cu ea il gasiti la Dragos Bucurenci pe blog)

care e argumentatia Asociatiei Oricum pentru aceasta serie de minidocumentare?

Talentul nu vine cu instructiuni de folosire. Asta au aflat pe pielea lor sute de mii de tineri care au urmat sau urmeaza scoala in Romania. Cum sa descoperi, atunci, traseul profesional care iti pune in valoare la maximum atuurile?

Cei de la Asociatia ORICUM cred ca vocatia are nevoie de un catalizator pentru a iesi la suprafata. Acel catalizator poate fi un mentor, o poveste a unui mentor, inspiratia si energia profesionistilor care au ajuns la implinire in cariera.

De aceea proiectul GOmentorship a devenit, prin conferinte, interviuri si platforma online, un spatiu de intalnire si de schimb de idei intre tineri studenti, liceeni sau absolventi si profesionisti romani care au ajuns la implinire in cariera.

si-acum, pe bune, fara aranjamente – o zi din viata mea la tabu:)

Cristina Bazavan from GOmentorship on Vimeo.

asemeni celor de la Oricum, si eu cred ca talentul nu vine cu instructiuni de folosire. dar nici nu dispare. asa ca, daca stii si simti ca ai un talent, daca ai incredere in ce faci Go for it! Urmeaza-ti instinctul, oricit de greu ar fi… sau ar parea.

1116
22988despre siguranta, din nou

despre siguranta, din nou

In week end-ul acesta m-au intrebat foarte multi oameni cum ma simt.
Se gindeau la anuntul deciziei mele de a pleca de la Tabu si la eventualele mele resentimente.

Am vorbit zilele astea cu zeci de oameni: unii pe care nu i-am mai intilnit de ani multi, altii au fost subiecte pentru articolele mele (si-am ramas prieteni), dar au fost si persoane cu care n-am schimbat pina acum niciun cuvint.

Le-am raspuns tuturor ca sunt linistita si extrem de impacata cu decizia mea. Pur si simplu ma simt in siguranta, exact pentru motivele pe care le enuntam in filmul in care promovez noile facilitati Ford Focus

Si nu, demisia mea nu este parte din campania Ford Focus, dar folosesc acest prilej ca sa va provoc la un concurs.

Am mai spus-o dar imi place sa o repet, Ford Focus e o masina foarte desteapta care aproape ca vorbeste cu tine si nu te lasa sa faci foarte multe greseli in trafic: Sistem de avertizare pentru unghiul mort, Sistemul de alimentare Ford Easy-Fuel (nu mai poti alimenta gresit pentru ca duza pompei nu se potriveste), Active City Stop (Dacă senzorii sistemului detectează că autoturismul din faţă s-a oprit brusc, va determina frânarea automată.), Sistem de monitorizare a presiunii din pneuri

Cind te gindesti la masini si la siguranta care e prima amintire personala care-ti vine in minte?

Comenteaza aici si la sfirsitul saptaminii intra pe tehnologieauto.ro sa vezi daca esti unul dintre cistigatorii premiilor pe care le pun in joc (Cartea lui Dale Carnegie, Secretele succesului , CD-ul Limbajul gesturilor (audiobook)

P.S. Multumesc din inima pt toate gindurile voastre bune.

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!