Tag : tenis

Simona-Halep-interviu-Harpers-BAZAAR-Romania-2-768x535Cate ceva despre brandul Halep…

Cate ceva despre brandul Halep…

Acum ca s-au linistit apele cu Australian Open, am sa scriu putin dintr-o perspectiva tehnica despre brandul Simona Halep. (as fi putut scrie mai devreme, dar am o superstitie sa nu scriu despre cineva in timpul desfasurarii unei competitii, a unui spectacol etc)

Halep e unul dintre cele mai curate si mai vandabile branduri din Romania, dar si din tenisul international

N-a fost niciodata implicata intr-un scandal, e de o sportivitate si de o modestie care te emotioneaza. Sunt recunoscute declaratiile ei despre momentele in care Ion Tiriac o invata sa fie mai rea pe teren, sa se joace cu nervii adversarelor cu mici trucuri la limita eticii; Halep a spus atunci “nu vreau sa fac asta, vreau sa castig corect”.

Are un story pe care poate proiecta multa lume “obisnuita”, mediu dotata fizic sau material. O poveste demna de un film.

Spune istoria unei copile plecata din hau, de la capatul lumii, care a ajuns printre cele mai bune din lume, fara sa aiba vreun avantaj major – nativ (structura corpului) sau material. E povestea pura despre “daca tu crezi cu putere in visul tau si muncesti pana la ultima suflare pentru el, uneori nu doar cu ceilalti, ci si cu tine, ai sa reusesti”. 

E the girl next door

Are un chip foarte placut structurat, cu ochi minunati si un zambet molipsitor. E genul “the girl next door”, politicoasa, discreta, modesta pe care o iubeste toata lumea. (In lumea filmului, la categoria asta intra de exemplu, Sandra Bullock sau Julia Roberts).

E autentica.

Intr-o lume in care cei mai multi incearca sa faca scurtaturi prin viata pentru un drum mai usor, ea alege calea mai grea , vrea sa “treaca” lucrurile prin ea si sa le expuna intr-o forma a ei.

Exista interviuri in care povesteste despre cum a ascultat sfaturile unor traineri mentali cand era mai mica, dar ca a preferat sa munceasca singura ca sa internalizeze mai bine ce are de facut. Are structura campionului care stie ca doar el singur pe teren se poate ajuta in performanta.

Are The Greatness –

acea plamada a marilor campioni din orice domeniu care ii fac alien, nu foarte umani, speciali pana la dumnezeire in efortul lor mental si fizic, in performantele lor. O sa simtim asta despre ea mai bine, la scala istoriei, in 10- 20 de ani.

 

Ce n-are?

Nu e fashionista. Nu isi pune briz brizuri, nu face tam tam si nu e show off.

Poate ca asta nu o ajuta foarte mult acum, dar pe termen lung intr-o lume in care multi ii copiaza pe altii, autenticitatea ei, puterea de a ramane fidela felului ei de a fi, instinctului ei autentic, esentei personalitatii ei, o sa o ajute mai mult decat daca astazi ar deveni mai fashionista si mai mondena.

In plus, nu are o agentie mare de impresariat care sa-i ia un comision gras. A vrut sa ramana independenta si sa vorbeasca doar prin munca ei.

 

Noi, romanii (dar si la nivel international e acelasi fenomen), traim intr-o vreme a sclipiciului si a gargarei, a “cel care urla mai tare are dreptate chiar daca nu spune nimic bun”. Invatam asta de la oamenii pe care-i vedem zilnic pe ecrane, oameni cu un limbaj, un comportament si o pregatire (educatie) indoielnice. Ceea ce vedem zilnic devine obisnuinta, norma si ni se pare ca acela este normalul. Asa trebuie sa fie lucrurile.

Numai ca brandurile autentice, marii campioni sunt croiti din alt aluat. Si cand ne mai dam cu presupusul despre brandul si cat de valabila si vandabila e Halep pe piata, ar trebui sa judecam cu o alta masura.

Cu masura cu care o judeca toti cei care se afla in preajma ei si care stiu sa faca business corect si cu… cojones.

Ce a facut Simona Halep la Australian Open cand a avut curaj sa stea in fata tuturor si sa spuna “joc cu un echipament cumparat din China” a fost un mesaj despre putere.

Intr-o vreme in care femeile lupta pentru drepturile lor tot mai vehement, o fata mica din Constanta a avut curaj sa le spuna marilor branduri ca vrea sa fie platita corect pentru valoarea ei si sa aiba un cuvant de spus despre hainele pe care le poarta.

Atat.

Ca nu face tam tam pe acest curaj, ca e mai degraba in categoria “tace si face”, asta e pentru ca Halep – cum ziceam – e construita din alt aluat. Si pe termen lung se va vinde mai scump decat altii.

*

Ca sa evit orice alta discutie despre “ce competente si knowledge am ca sa ma dau cu presupusul”, cei care au intrebari despre ce stiu sa fac si ce am facut in domeniul branding – marketing sunt rugati sa citeasca in dreapta, unde e o scurta descriere profesionala:)

 

 

 foto Harper’s Bazaar Romania

4001
love tennisDe la dragoste spre ura si invers, in doua documentare cu Martina Navratilova si Boris Becker –

De la dragoste spre ura si invers, in doua documentare cu Martina Navratilova si Boris Becker –

Sunt pe Netflix doua documentare foarte emotionante si interesante despre performanta.

Despre unul am mai scris la sfarsitul anului trecut  – Winning, povestile adunate si frumos mixate a 6 mari campioni ai lumii. Care sunt caracteristicile care i-au facut sa intre in istorie nu doar pentru performanta sportiva, ci si pentru ceea ce au facut in viata dupa ce n-au mai facut sport.

(si Nadia e printre ei, puteti citi mai multe aici)

Una dintre sportivele mentionate in acest documentar e Martina Navratilova, probabil una dintre cele mai mari jucatoare de tenis ale lumii.

martina-navratilova-1-600x431

Navratilova, o femeie cu un mare caracter si o mare sportivitate, a fost umilita si chinuita ani de zile, urata la propriu de public si presa pentru ca a marturisit public ca este lesbiana.

Era atat de condamnata pentru viata sa privata in anii 80 incat presa nu o prezenta decat cu fotografii in care arata foarte foarte urat, in care era cu fata chinuita de efort sau cu o postura nepotrivita a corpului (din timpul unui meci).

Povesteste cum ravnea dupa dragostea publicului care o huiduia de cate ori intra pe teren.

In cartea lui Mattew Syed – Cei mai buni – e o alta poveste cu Navratilova in aceeasi directie. E un moment in care Martina (care a muncit singura toata viata pentru ca nu si-a permis un antrenor) ii marturiseste adversarei ei din acel moment Chris Evert (o alta mare mare campioana) ca nu stie ce sa faca sa –si multumeasca mai mult fanii, ca platete cu multi bani pe cineva ca sa rapunda la toate scrisorile pe care le primeste, asta pentru ca e foarte important pentru ea sa fie inteleasa si iubita.

Evert – care era blonda, frumoasa, fashionable – ii marturiseste ca primeste saci de scrisori pe care le arunca.

Astazi Navratilova e comentator de tenis si e foarte iubita de multa lume. Caracterul ei puternic, sportivitatea, corectitudinea, darzenia au rezitat an de an la oricare agresiune externa si Navratilova a inceput sa fie iubita de oameni pentru ceea ce este ea cu adevarat.

Si e o frumoasa lectie de viata in povestea ei de la ura catre dragoste. puteti vedea documentarul aici.

*

In drumul invers – de la marea dragoste a publicului catre ura profunda – se afla Boris Becker in aceste zile. Si el este prezent intr-un documentar care a avut premiera pe Netflix in aceasta saptamana.

Boris-Becker-injury-crutches-holiday-spain-837164

Becker a schimbat fata tenisului mondial – la 17 ani castiga Wimblendonul, juca un tenis cum astazi nu se mai vede (cu multe acrobatii), stia sa incheie punctele si… facea in afara jocului lucruri care pareau nebunesti: s-a dus cu steagul Germaniei pe teren la Wimblendon, ceva ce nu se mai vazuse pana atunci.

In perioada lui de glorie, Becker a fost primit de mari presedinti, de regi si printese, a fost foarte foarte rasfatat de public. A ajuns sa fie implicat in mari scandaluri, in casatorii care au esuat si acum e ingropat in datorii.

Are probleme de sanatate complicate (talpa unui picior a fost operata de cateva ori si merge foarte greu), are 50 de ani si a fost declarat falimentar pentru ca are datorii uriase.

Astazi nemtii il urasc, iar Becker s-a mutat la Wimblendon locul in care s-a nascut ca sportiv, a fost pentru o vreme antrenorul lui Djokovic si antrenorul de Cupa Davis al echipei Germaniei, dar aceaste colaborari s-au incheiat.

Personal cred ca documentarul de pe Netflix despre viata lui (altfel foarte bine facut si cu o structura minunata) e parte dintr-o campanie prin care se doreste readucerea lui in atentia publicului, cu putina simpatie. Pentru ca sansa lui de a merge mai departe e sa recapete iubirea publicului ca sa fie sustenabil macar pentru proiecte comerciale, publicitare.

Dar oricum ar fi, e foarte foarte trist filmul despre el. La sfarsit se uita in camera si spune cu tristete si usoara ura ”Nu v-am apartinut niciodata, nici voua spectatorilor, nici voua nemtilor. Daca am fost al cuiva cu adevarat atunci am fost al mamei mele si sunt al sotiei si copiilor mei. Atat.”

Puteti vedea documentarul aici. (da, apare si domnul Tiriac care a fost managerul lui in perioada de glorie)

becker

836
campanie bloggeri_vizual final (1)Calatorie in trecut – sau ce am invatat dintr-o scrisoare in care ceream o racheta de tenis

Calatorie in trecut – sau ce am invatat dintr-o scrisoare in care ceream o racheta de tenis

La inceputul anilor 90, in vara in care Andre Agassi a jucat finala la Roland Gaross, invatam sa joc tenis in Alexandria, orasul in care nu se intampla nimic.

Imi placea tenisul mai mult cand ma uitam la televizor decat cand eram pe teren pentru ca ma incurca foarte tare faptul ca eram mica de inaltime, n-aveam forta, iar fileul imi parea la kilometri distanta de unde serveam.

Si serviciul mi se parea o chestiune complicata si visam noaptea cum arunc mingea in aer si dau pe langa ea, in loc sa o lovesc cu putere ca sa treaca de fileu.

Dar, oricat ar fi fost de greu, imi doream sa invat sa joc tenis pentru ca imi placea ce vedeam la televizor. Lectiile erau in capatul celalalt al orasului, mergeam cu tata cam 20 de minute pe jos, si falfaim cu drag si emfaza racheta de lemn – Reghin – pe care o cumparasera ai mei cu ceva eforturi financiare.

Nu vin dintr-o familie instarita. As spune ca familia mea era chiar foare modesta, asa ca dorinta mea de a invata sa joc tenis era o aventura pentru toata lumea.

In vara in care Agassi a jucat finala la Roland Gaross-ul am venit la Bucuresti si, pe bdul Stefan cel Mare, am descoperit un magazinas – genul de “cu de toate” – consignatia care avea si cateva reviste straine. Printre ele revista Tennis care-l avea pe Agassi pe coperta. Stiu ca nu am avut suficienti bani ca sa mi-o cumpar, dar ca m-am rugat de doamna vanzatoare sa o pastreze pentru inca o luna, promitandu-i ca am sa strang bani si data viitoare cand vin in Bucuresti o cumpar. Mi-a pastrat-o si prin septembrie- octombrie o aveam acasa la loc de cinste.

Tot pe atunci, cea mai bogata dintre rudele noastre, un unchi care plecase in America cu multi ani in urma, si-a anuntat vizita in Romania. Prima lui vizita de dupa Revolutie. Fiecare dintre nepoti s-a apucat sa scrie cate o mini scrisoare cu ce isi doreste sa-i aduca unchiul.

Eu am pictat cateva randuri din tot sufletul meu despre o racheta de tenis din carbon, cum vedeam ca au jucatorii de tenis la care ma uitam la tv. Nu aparusera inca in Romania, sau oricum nu vazusem eu in Alexandria si in putinele magazine pe care le stiam prin Bucuresti, si mi se parea ceva super SF.

Am scris ca si cum i-as fi scris lui Mos Craciun sau unei forte supreme a naturii. Mi-am pus toata dorinta acolo, am visat la racheta aceea de tenis ca la cel mai scump si drag lucru din lume. Scrisorile au plecat catre America, iar eu – cateva zile mai tarziu – am avut o revelatie.

Imi faceam lectiile la biroul aflat in fata unui geam pe care era pictata ciocanitoarea Woody. Era acolo pe geam dinainte sa ne mutam noi si, desi geamul se crapase de la cine stie ce intemperie, ne rugasem de parinti (locuiam in camera cu sora mea) sa–l lase asa pentru ca n-ar mai fi putut nimeni desena pe el la fel. Si era semnul nostru de a fi diferite, nimeni in tot orasul nu mai avea desenat pe geam un personaj animat.

Ei bine, la cateva zile de dupa ce au plecat scrisorile catre unchiul nostru, in timp ce-mi faceam lectiile m-am uitat la Woody de pe geam – semnul occidentalitatii, al Americii la care visam – si m-a lovit un gand: de ce sa-mi faca unchiul meu cadou o racheta de tenis? Am muncit pentru ea? De ce sa-l bag la cheltuiala, de ce sa cersesc ceva?

Habar n-am de unde am avut gandul asta, dar imi amintesc extrem de bine rusinea pe care am simtit-o ca am indraznit sa-i cer o racheta de tenis scumpa.

Si mai stiu ca atunci mi-am promis ca nu voi cere nimic pe gratis de la nimeni. In familia noastra, fiind mai saracuti, cei mai bogati erau generosi cu ceilalti, iar ai mei erau obisnuiti sa ceara cand aveau nevoie.

N-am primit racheta de tenis cand unchiul a venit in Romania si-am fost usurata ca n-am primit-o, dar tot mi-a fost rusine sa dau ochii cu el pentru ca am indraznit sa-i cer ceva asa de scump, in conditiile in care el nu ne era dator cu nimic. Daca va citi asta, abia acum va descoperi rusinea mea.

Am scris povestea aceasta, calatoria in timp ca sa va rog sa fiti atenti la nevoile si dorintele copiilor vostri. Si sa-i invatati sa ceara /aiba doar lucrurile pe care si le permit.

Sigur ca astazi ne permitem mai multe decat atunci – si pentru ca se gasesc mai multe produse din toate categoriile, dar si pentru ca daca nu avem banii putem sa facem imprumuturi pentru nevoi personale.

*

OTP Bank m-a invitat sa fac o excursie in timp ca sa ma gandesc cum ar fi fost daca intr-un moment in care mi-am dorit f f mult ceva, as fi avut posibilitatea sa iau un credit de nevoi personale.

In cazul amintirii de mai sus, nu stiu daca o racheta de tenis de carbon mi-ar fi schimbat in vreun fel cursul vietii, banuiesc ca nu as fi ajuns vreo mare jucatoare de tenis pentru ca nu am datele fizice si nici n-as fi avut resursele materiale ca sa merg prin turnee. Dar stiu ca ar fi fost o foarte foarte mare bucurie, ca si cum l-as fi intalnit pe Mos Craciun cel adevarat.

Dar stiu ca mi-am tinut promisiunea din copilarie. N-am cerut niciodata nimanui ceva gratis, n-am cerut niciodata bani cu imprumut de la o persoana particulara, am preferat sa fac credite la banca si sa-mi iau ceea ce am nevoie pentru ca apoi sa pot plati prin munca mea.

Pentru cine vrea sa stie mai multe detalii despre Creditul personal de la OTP Bank, iata informatiile pe scurt.

Se accepta venituri de toate felurile. Adeverinta de venit poate sa lipseasca pentru ca informatiile despre veniturile tale le furnizeaza ANAF.

Dobanda e mai mica daca primesti salariul la OTP Bank.

Comisioanele sunt usor de tinut minte pentru ca… toate sunt zero.

O comision pentru deschiderea contului,

O lei/ luna pentru admnistrarea creditului,

O% pentru rambursarea anticipate a creditelor cu dobanda variabila.

Iar pentru un credit de 10.000 lei pe 5 ani, dobanda incepe de la 7, 9% (in functie de profilul clientului si istoricul sau de creditare).

Mai multe detalii gasiti aici https://www.otpbank.ro/credit/pl

*

Altfel, eu si astazi iubesc tenisul foarte mult. Peste ani mi-am cumparat singura o racheta de carbon, acum nu mai joc, dar privesc cu mare drag meciurile. Zilele trecute cand a fost FED Cup la Bucuresti, am vazut meciurile fetelor noastre din loja lui Ilie Nastase ceea ce ar fi parut mai mult decat SF in copilaria mea. E inca o dovada ca se intampla cumva pe lumea asta si dorintele tale cele mai mari se indeplinesc.

 

1324
simona-halepSimona Halep nu are nimic de dovedit romanilor. NIMIC.

Simona Halep nu are nimic de dovedit romanilor. NIMIC.

Sa-i spuna cineva apropiat Simonei Halep ca nu are nimic de dovedit romanilor. N I M I C.

Pare ca se chinuie emotional cand joaca sub judecata publicului roman, cand stie ca oamenii au asteptari de la ea. Si cand oamenii astia sunt, la propriu, la cativa metri distanta si-i vede fata in fata pare ca se chinuie si mai tare.

Daca astazi Simona Halep n-ar mai juca niciun meci, ea ar ramane in istoria sportului romanesc drept “prima femeie din Romania care a ajuns locul 2 in clasamentul WTA”.

Adica a scris deja istorie. I-a dat Romaniei satisfactie si bucurie (chiar daca RO n-a investit in ea).

Sa-i spuna cineva din echipa ei ca nu are nicio datorie fata de Romania. Si cred ca daca ii intreaba pe parintii ei, si dansii spun ca nu le mai este datoare cu nimic. Dupa un an drept locul 2 in lume, si-a platit orice datorie, morala, financiara.

E momentul sa nu se mai gandeasca sa-i multumeasca pe altii. E momentul sa se bucure pentru ca joaca minunat, a facut niste lucruri extraordinare in viata desi e f f tanara.

E momentul sa fie ea multumita. De jocul ei, de viata ei.

Va rog mult, sa-i spuna cineva apropiat Simonei Halep ca nu ne datoreaza nimic. Sa-i spuna de mai multe ori.

 

3670
stan-wawrinka-espn-body-issue-1Cistigatorul de la Roland Gaross, Stan Wawrinka, gol golut

Cistigatorul de la Roland Gaross, Stan Wawrinka, gol golut

Pai daca tot e wimblendon sa nu ne bucuram si noi de un frumusel golas?:)

Stan Wawrinka a pozat pentru ESBN Body, intr-un pictorial in care ”este pus corpul in primul plan si este creata o motivatie pentru sport”, dupa cum spune proaspatul cistigator al turneului de la Roland Gaross.

iata-l in toata splendoarea lui

stan-wawrinka-espn-body-issue-1 stan-wawrinka-espn-body-issue-2

 

ESBN are traditia de a fotografia nud sportivi in editia sa anuala ”BODY”

Venus Williams a fost in paginile revistei

williams-body

atleta Blake Griffith a fost si ea admirata in toata splendoarea sa

blake griffith

 

sau baschetbalistul Serge Ibaka

[caption id="attachment_36893" align="alignnone" width="412"]SERGE IBAKA Photographed by Peter Hapak on January 30, Brooklyn, NY. Credits: HAIR BY CHRIZO GROOMING BY COURTNEY PERKINS/TRACEY MATTINGLY PROP STYLING BY LIZZIE LANG/APOSTROPHE SERGE IBAKA
Photographed by Peter Hapak on January 30, Brooklyn, NY.
Credits:
HAIR BY CHRIZO
GROOMING BY COURTNEY PERKINS/TRACEY MATTINGLY
PROP STYLING BY LIZZIE LANG/APOSTROPHE[/caption]
2552
wallace federerpovestea unei capodopere literare: Roger Federer descris de David Foster Wallace

povestea unei capodopere literare: Roger Federer descris de David Foster Wallace

aceasta recomandare nu este doar pentru iubitorii de tenis, ci mai ales pentru jurnalisti, si pentru cei care vor sa scrie.

unul dintre cele mai citite articole ale acestui an (in presa de specialitate, pt jurnalisti) a fost despre felul in care scriitorul american David Foster Wallace obisnuia sa administreze informatiile pe care le afla si cum doar doua dintre textele sale – ambele despre tenis – au respectat regulile jurnalismului; pentru restul imaginindu-si dialoguri in baza faptelor pe care le obtinuse din reporting-ul pe teren.

Wallace  a fost un geniu al generatiei lui ( a murit in 2008), un geniu caruia Jeffrey Eugenides i-a adus un omagiu creind personajul principal din Intriga Matrimoniala cu elemente din personalitatea sa (am scris despre Eugenides de multe ori, dar si despre fragmentul meu fetis din literatura lui), iar Jonathan Franzen – cel mai bine cotat scriitor american al momentului , bun prieten cu Wallace – i-a dedicat in profilul pe care revista TIME i l-a facut in urma cu citiva ani, un capitol special. ( e emotionanta secventa in care povesteste ca, dupa ce Wallace s-a sinucis, Franzen a preluat obiceiul acestuia de a mesteca tutun ca sa pastreze cu el mereu ceva din prietenul lui)

In conditiile acestea Wallace care avea un succes imens la public nu a publicat in NEw York Times nimic altceva jurnalistic, decit textul despre Federer. (NY Times are o divizie importanta pentru verificarea faptelor si stilul de naratiune – imaginativ jurnalistica – a lui Wallace nu se incadra in politica ziarului)

*

iata insa detalii de culise din cel mai celebru profil scris despre Federer vreodata, despre cum intervievatul crede ca jurnalistul e un ciudat si nu intelege nimic din ce i se intimpla, iar rezultatul e cel mai faimos si disputat text jurnalistic din 2006.

Before he sat down with the best tennis player on the planet for a noonday interview in the middle of the 2006 Wimbledon fortnight, David Foster Wallace prepared a script. Atop a notebook page he wrote, “R.Federer Interview Qs.” and below he jotted in very fine print 13 questions. After three innocuous ice breakers, Wallace turned his attention to perhaps the most prominent theme in all his writing: consciousness. Acknowledging the abnormal interview approach, Wallace prefaced these next nine inquires with a printed subhead: “Non-Journalist Questions.” Each interrogation is a paragraph long, filled with digressions, asides, and qualifications; several contain superscripted addendums. In short, they read like they’re written by David Foster Wallace. He asks Roger Federer if he’s aware of his own greatness, aware of the unceasing media microscope he operates under, aware of his uncommon elevation of athletics to the level of aesthetics, aware of how great his great shots really are. Wallace even wrote, “How aware are you of the ballboys?” before crossing the question out.

Wallace choreographed social cues and professional reminders throughout the interview. The end of the Federer conversation comes with the caveat “Qs the Editors want me to ask [w/Apologies].” And a later discussion with Federer’s then-coach Tony Roche begins “Honor to meet you” with a reminder that Roche suffered from chronic tennis elbow and used Yonex rackets. Never comfortable in his role as a reporter, Wallace printed a preface to the Roche questions: “I’m not a journalist—I’m more like a novelist with a tennis background.” Wallace had a history of anti-credentialing himself both in person and in print, and while this reportorial and rhetorical maneuver may have disarmed sources it also created a calculus for Wallace to write under. He saw clear lines between journalists and novelists who write nonfiction, and he wrestled throughout his career with whether a different set of rules applied to the latter category.

Initially, sources reported that Federer was flummoxed by the unconventional encounter, feeling that the “questions were inane, the dude weird, and the whole exercise a complete waste of his time.” But several years later when he was asked about the resultant story–“Roger Federer as Religious Experience,” which ran in PLAY magazine, a short-lived sports supplement to New York Times Magazine–Federer recalled the interaction more fondly, saying, “I had a funny feeling walking out of the interview. I wasn’t sure what was going to come out of it because I didn’t know exactly what direction he was going to go. The piece was obviously fantastic.

Recently during an Ask Me Anything (AMA) session on the social media platform Reddit, he reiterated his admiration for the story: “The thing that struck me is that I only spent 20 min with him in the ATP office at Wimbledon, and he was able to produce such a comprehensive piece.” Federer unknowingly hits on a significant aspect of Wallace’s literary journalism: his ability to imbue a story with larger significance beyond the ostensible subject. Several tangential topics emerge in the PLAY cover story beyond the standard profile of the Swiss phenom. Wallace discourses on the physiology of the human body, the transcendence of athleticism to the sublime, the difference between live spectatorship and televised tennis, the engineering and effectiveness of modern tennis rackets, and the reconciliation of divine grace and mortality. When the story was published on August 20, 2006, “the acclaim that greeted the piece was nearly instantaneous. It was among the most discussed stories of the year in the journalism industry.”

*

si putin despre documentarea pentru acest text

Going through Wallace’s voluminous papers at the Harry Ransom Center at the University of Texas, it is unmistakable that he was meticulous to the point of compulsive about every aspect of this story, from pre-interview preparations to final layout. His research comprised printouts, including eBay listings, on the particulars of Ivan Lendl’s 1980s-era GTX Pro-T racket, including its dimensions, strung weight, balance, swingweight, and stiffness.[v] Wallace also collected several Federer features from publications across the globe, including “Spin Doctors” by Tom Perotta, an account of how modern rackets have changed the game of tennis, which ran in the July/August 2006 issue of The Atlantic Monthly.

Wallace underlined and annotated much of Perotta’s piece, and used information from the article to augment his own aside on how the true revolution in racket engineering was not merely increased pace on the ball, but rather the degree and depth of topspin it engendered, especially during the service return. Other bits of research included a print-out of the Wikipedia entry for proprioception which he used for a riff on an athlete’s “kinesthetic sense,” and a Q&A transcript between Federer and a Wimbledon moderator after Federer’s straight set victory over Mario Ancic in the quarterfinals (the day before Wallace conducted his rare mid-tournament one-on-one with Federer).[vi]

Wallace begins the story with a brief anecdote about experiencing “Federer Moments” before reversing course and proclaiming there’s nothing newsworthy about his subject: “Journalistically speaking, there is no hot news to offer you about Roger Federer.”[vii] Wallace proves this point by listing the blandest of biographical details—age, family, personality, achievements; the bedrock of every banal sports feature—and concluding the paragraph dismissively: “it’s all just a Google search away. Knock yourself out.” Similar to his anti-credentialing, Wallace often approximated this type of journalistic indifference, and this particular example echoes a line from his story “Consider the Lobster” (Gourmet 2004).

Early in that piece Wallace acknowledges, “For practical purposes, everyone knows what a lobster is. As usual, though, there’s much more to know than most of us care about—it’s all a matter of what your interests are.” Wallace used that story, set amidst the 2004 Maine Lobster Festival, to explore the murky relationship between consciousness and what it means to be a gourmet. Similarly, he uses the Federer piece, with Wimbledon as his backdrop, as a vehicle to raise questions about grace and the grotesque, and the reconciliation of the two in both mind and body.

*

aici puteti citi textul despre Federrer care e absolut genial si care-l arata desigur pe Wallace un foarte bun cunoscator al tenisului, nu doar un pasionat (aproape fanatic).
profilul e atit de bine realizat, din asocieri, din cautarea de a intelege personalitatea lui Federrer (dincolo de tehnica de scris), incit si astazi este perfect valabil. si e o capodopera.

884
autograf simona halepautograful Simonei Halep

autograful Simonei Halep

Una dintre cele mai frumoase imagini de la BRD Bucharest Open, cu tot cu Simona Halep in cadru, a fost departe de camerele de luat vederi.
In aceste doua fotografii sunt cozile de copii care stateau sa ia autografe la finalul meciului care a desemnat-o pe Simona Halep cistigatoare.


Dupa festivitatea de premiere, Simona a dat un interviu apoi a inceput sa semneze autografe. Rind pe rind, pentru fiecare dintre copii (mai mici sau foarte adulti).

Dupa primele 5 minute (cam cind a fost facuta fotografia), tribunele se golisera. Dupa 20 de minute, nu mai erau decit cozile pentru autografe, mai subtire pe partea din spatele scaunului de arbitraj (unde acorda autografe), dar foarte mare inghesuiala pe partea cealalta unde Simona nu ajunsese inca.

Fiecare dintre cei care primeau semnatura pe minge, caiet, pancardele cu “hai Simona” sau se fotografiau cu ea (caci era super deschisa la orice idee de selfie), pleca fericit din rind si parasea arena.

Dupa o ora cind a terminat de semnat autografe pentru toti cei care asteptasera la rind, arena era goala, iar CAMPIOANA TURNEULUI CARE TOCMAI SE INCHEIASE n-a mai plecat in uralele multimii pentru ca nu mai era multimea acolo sa o aplaude.
A plecat insa zimbind catre conferinta de presa, unde a fost din nou foarte volubila si cu atentie reala pentru fiecare om care ii adresa o intrebare sau o rugaminte.

Mi s-a parut minunata imaginea asta, cum a plecat din arena goala dupa ce ii facuse sa zimbeasca pe spectatori nu doar in grup cu punctele pe care le cistigase pe teren, ci si fata in fata pentru cei care si-au dorit sa dea mina cu ea si sa o felicite. O imagine care vorbeste despre o tinara care nu-si face meseria pentru show sau pentru bani, ci de placere.
Mi-ar fi placut insa sa iasa de pe teren in super urale, iar televiziunea sa mai fi fost acolo :)
*

Cu o zi inainte, dupa semifinala, am vazut-o pe Simona Halep la o intilnire privata a unuia dintre sponsorii turneului, Xerox. Era la o ora si jumatate distanta de la terminarea meciului, trecuse prin multe autografe pentru copiii de pe teren, apoi prin conferinta de presa si venise sa salute sponsorul si prietenii sponsorului.

M-am uitat la ea cu maxima atentie la sesiunea de autografe. Era evident ca e obosita, dar a acordat atentie reala, cu bucurie si curiozitate, pentru fiecare dintre oamenii pe care-I intilnea. A zimbit sincer si a multumit din inima pentru fiecare dintre complimentele sau urarile de succes pe care le primea. Si veneau in sir, la citeva zeci de secunde distanta.

Parea ca se incarca din bucuria oamenilor si ca prin fiecare autograf pe care-l da, ea multumeste cu o reverenta eleganta celor care o sustin. Nu era supunere in atitudinea de acolo, era un amestec minunat de placere cu familiar, cu datorie, cu bucurie.

De-a lungul anilor, am vazut zeci de sesiuni de autografe ale multor vedete , unele cu o notorietate mondiala mult mai mare decit a Simonei Halep, dar n-am vazut pe nimeni care sa se simta atit de bine in prezenta celorlalti si se bucure curat, inocent, fara ego, ca da autografe.

Cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, oameni MARI (cu cariere importante) zimbind ca niste copii in timp ce stau la coada la un autograf sau dupa ce-i tineau autograful in mina.
*
Simbata, dupa ce am plecat de la intilnirea Xerox cu Simona Halep, ma gindeam ca fata asta are asa o energie frumoasa si e un om atit de educat si de bun incit o sa ajunga mult mai departe de locul 3 in clasamentul WTA.

Si-ar putea fi unul dintre liderii/idolii de care au nevoie romanii (de fapt, orice popor) ca sa mearga frumos inainte.

Duminica , dupa ce am vazut din nou atentia pe care o acorda fiecarui om care ii cerea un autograf (de parca ar fi fost un punct pe care-l are de jucat intr-un meci) si rabdarea cu care a dat autografe o ora intreaga, m-am gindit ca e mai mult de atit.

Am gasit un interviu al antrenorului ei Wim Fissette care spune ca “E o formă de a-şi încărca bateriile, după fiecare turneu simte nevoia să vină acasă” ; mi-am adus aminte ca tenisul e un sport in care singuratatea e parte din joc si-am realizat ca asa cum avem noi , romanii, mai mult ca niciodata nevoie de un idol curat, frumos, educat si ea are nevoie de “acasa” – de oamenii care o iubesc neconditionat pentru ca e de-a lor.

Ar fi frumos sa tinem bine minte asta.

multumesc frumos Xerox Romania pentru aceasta bucurie de intilnire si de experienta.

1471
medin echilibrul dintre presiune si relaxare se naste curajul

din echilibrul dintre presiune si relaxare se naste curajul

in NY TIMES de astazi e un profil al Simonei Halep ca urmare a ascensiunii ei pe locul 5 in clasamentul mondial al celor mai bune jucatoare de tenis.

(bravo Simona, ambitia, determinarea si vointa ta ar trebui sa fie exemplu pentru toti romanii)

*

In articol e o declaratie a antrenorului Wim Fissette ( a lucrat cu una dintre jucatoarele care au fost numarul 1 – Kim Clijsters ) care puncteaza unde s-a facut diferenta intre locul 64 si locul 5, salt urias pe care Simona l-a facut in mai putin de un an ( e jucatoarea cu cele mai multe meciuri si turnee cistigate in ultimele 10 luni)

“She told me she put too much pressure on herself and, therefore, she was always starting with the plan of making no mistakes, no unforced errors,” Fissette said. “The focus was too much on that, and she was too defensive. At one moment, she really told herself to be more offensive, to play more aggressive. And that’s what she did, and she gained confidence by winning matches and she became more and more aggressive.”

Imi place mult observatia asta fina pe care Simona a facut-o asupra comportamentului ei, nu doar pentru ca arata ca e o tinara care e preocupata sa vada dincolo de ce face in teren (altfel nici n-ar fi ajuns in primele 5 jucataore ale lumii) , ci si pentru ca – inca o data – sportul da o lectie frumoasa despre viata.

*

In viata pornim adesea punind presiune pe noi sa nu facem greseli “nefortzate” (greseli generate de noi, nu de adversar), sa fim “perfecti” si concentrindu-ne pe asta devenim defensivi, centrati pe noi, in loc sa ne orientam catre ceilalti si sa indraznim mai mult.

Daca am indrazni, am repurta si citeva victorii (poate n-am cistiga chiar toate punctele, dar citeva tot am cistiga), iar asta ar aduce mai multa incredere in noi , ceea ce indirect va genera alte victorii.

Acelasi comportament poate fi translatat si in managementul echipelor (antrenoratul urban- corporatist);

E un echilibru catre trebuie gasit intre presiunea pe care o pui pe angajat ca sa faca lucrurile cit mai bine (cel mai bine) si relaxarea pe care ajuti sa o obtina ca sa capete curaj sa incerce mai mult.

*

vedeti cite lucruri se pot invata din sport? duceti-va copiii la sporturi, nu doar ca se dezvolta armonios, invata si sa gindeasca sanatos.

459
carte samprasPete Sampras – in mintea unui campion – sau cum o carte despre performanta te poate face sa plingi

Pete Sampras – in mintea unui campion – sau cum o carte despre performanta te poate face sa plingi

am citit ieri cartea Pete Sampras, in mintea unui campion. la fragmentele de mai jos am plins.

 

Tim (Gullikson, primul antrenor important al lui Sampras ) a murit pe 3 martie 1996. Pentru prima data in viata mea, pierdeam pe cineva care era ca un membru al familiei; nici macar nu mai fusesem la o inmormintare pina atunci. Tom Gullikson (nota mea, fratele lui Tim, amindoi fosti jucatori de tenis, Tom antrenor nejucator al achipei de Cupa Davis) m-a rugat sa spun citeva cuvinte la slujba, dar l-am refuzat. I-am spus lui Tom:

– Nu stiu cum ma voi simti la inmormintare. Nu vreau sa-mi cedeze din nou nervii in public si nu vreau ca aceasta sluba sa graviteze in jurul meu, asa ca, momentan nu.

Dar am participat la inmormintare, inconjurat de atitia oameni comuni si dragi si am stiut ca trebuie sa spun ceva. Asa era firesc.

Am spus o poveste despre cit de departe mergea Tim atunci cind era vorba despre pasiunile si lucrurile care-l interesau. Citea mereu carti care aveau un substrat spiritual si autodidact; citea despre post, Tao, Zen si altele asemenea…

(… povestea e in carte. si e f emotionanta, dar si amuzanta.)

***

cu citeva pagini inainte cind povesteste despre semifinala de Cupa Davis din acelasi an (cu Suedia, desfasurata la Las Vegas, adica acasa… acasa la Agassi , chiar) mai e un fragment altfel despre Tim. la ultimul meci din semifinala, cind nu mai conta rezultatul pentru ca SUA avea deja trei victorii, Tom Gullikson , antrenorul americii, i-a rugat pe suedezi sa-i dea voie si fratelui lui, Tim, sa stea in teren pe locul antrenorului. Pete Sampras isi aminteste insa ceva de dupa finala.

Dupa runda, camera echipei americane era intesata cu amestecul obisnuit de prieteni, membri ai familiei, oficial USTA si ITF, precum si diversi gura casca. La un moment dat m-am uitat spre celalalt capat al camerei si am privit ochii lui Tim. Deja fata lui incepuse sa se goleasca de expresie, iar ochii – cindva de un albastru intens – practic ardeau. Pentru o clipa, ne-am privit reciproc si fiecare a stiut ce gindeste celalalt: acesta ar trebui sa fie momentul nostru. Toti ceilalti sunt in exterior. Este vorba aici despre noi doi si nimic nu poate lua ce am realizat sau increderea pe care o avem unul in altul. N-am uitat niciodata acea clipa sau acea privire. Sunt si astazi cu mine, amintirea mea permanenta despre Tim.


si despre ce a insemnat antrenorul in viata lui

Pina sa se prabuseasca Tim, relatia noastra nu mai avea de-a face cu modul de a para o minge pe iarba sau cum sa treci cu capul sus printr-o finala de Mare Slem. Dar nu m-am gindit cu adevarat la asta decit dupa ce s-a imbolnavit. Treptat, Tim devenise factorul stabil din viata mea – omul cu care vorbeam (in masura in care reuseam sa vorbesc) si caruia ma confesam, asa, in felul meu limitat.

***

Stia sa citeasca bine caracterul oamenilor si temperamentul cuiva si stia ce doream sa aud sau cum sa o spuna. Iar asta reprezinta o parte enorma – repet, enorma – a statutului de antrenor la nivel inalt. Trebuie sa-l intelegi pe jucator, sa te plasezi in zona lui de confort si sa eviti tentatia de a incerca sa-l schimbi sau sa-l faci sa se muleze dorintelor tale – chiar si atunci cind stii ca acele schimbari i-ar fi benefice.

 

e in carte descris momentul in care Sampras afla ca antrenorul lui are cancer la creier, in timpul Australian Open in 1995 si povesteste in detaliu ce e in spatele acestei secvente cu lacrimi care, la vremea respectiva, a facut ocolul lumii: in mijlocul unui set a inceput sa plinga in hohote si-a plins pret de doua ghemuri, in timp ce-si juca punctele.

***
e minunata cartea, Sampras e cu garda jos, dar nu in felul ostentativ amuzant al lui Agassi in biografia lui, ci intr-o forma analitica, asezata, autoironica. si foarte foarte tehnica. descrie loviturile incit poti sa faci schite cu miscarea corpului, centrul de greutate etc.

“Pete Sampras, in mintea unui campion” a aparut in aceasta luna la Editura Publica.

1091
skiathosromani din Skiathos: Cosmina Popescu, o fosta campioana la tenis

romani din Skiathos: Cosmina Popescu, o fosta campioana la tenis

Skiathos e o insula greceasca cu 3500 de locuitori si 16 km de sosea. cu hoteluri in trepte si cu citeva zeci de plaje – dintre care una plasata pe locul 6 in europa la categoria cel mai fin nisip (practic mai fin decit faina)

e o insula unde in ultima vreme turismul dinspre romania a crescut mult si asta n-are legatura cu faptul ca aici s-a filmat Mamma Mia. romanii vin aici pentru confort si liniste si intilnesc o multime de alti romani; prin hoteluri – angajati special pe sezon de catre agentii ca animatori, sau pur si simplu romanii care s-au mutat aici.
asa cum e Cosmina Popescu.

***
in 1981 Cosmina Popescu era o jucatoare de tenis promitatoare. Cistigase un turneu la Roma la simplu feminin (la simplu masculin cistigatorul a fost Mats Willander care in anul urmator a cistigat Roland Garros-ul) si obtinuse un premiu colosal pentru vremurile acelea: 2000 de dolari.
N-a vazut banii pentru ca imediat dupa festivitatea de premiere, reprezentatul sistemului (securitatea, adica) i-a luat cec-ul care a intrat in posesia statului.

din pacate n-a mai vazut nici foarte multe turnee dupa aceea, pentru ca i-a fost retras dreptul la viza.

*
Cosmina locuieste astazi la 150 de km distanta de Skiathos si are o agentie de turism impreuna cu Nicos, sotul ei pe care l-a cunoscut tot datorita tenisului. Nicos era asa de pasionat de tenis incit s-a dus de doua ori in Argentina la scoala Gabrielei Sabattini ca sa invete de la profesionisti. “i-a cheltuit banii tatalui lui”, ride Cosmina.

“De la Nicos am invatat sa ma bucur ca traiesc, am invatat ce inseamna bucuria unei vacante”, aseaza frumos Cosmina teritoriul in cuplul lor.

E inalta si are un trup de model. Chipul ii e incadrat de un breton drept frantzuzesc si de parul castaniu pina la umeri. Daca nu ti-ar spune ca a trecut usor de 50 de ani, ai fi gata sa spui ca n-a depasit pragul de 40. Poarta jeans cu turul jos – boyfriend’s jeans, vorbeste impecabil si romana si greaca, si are un umor care o face sa reaseze fiecare dintre povestile locale intr-o perspectiva atit de simpatica, incit te amuzi la fiecare pas.

***

Cosmina a venit prima data pe insula Skiathos in urma cu 16 ani, cu barca, intr-o excursie programata de Nicos. Au facut 150 de leghe pe mare din statiunea in care locuiau si toata noaptea ea s-a uitat in larg “unde ma duce nebunul asta?!”
Cind a ajuns la tarm, pe una dintre cele mai frumoase plaje din lume – Koukounaries Beach – s-a indragostit iremediabil de Grecia. si de Nicos:)
Au acostat aproape de unul dintre cele mai luxoase hoteluri din statiune si el i-a spus: “Acum nu putem sa stam aici, dar vom veni si vom sta cindva”. Si-a tinut promisiunea.

Astazi au o agentie de turism care pastreaza mult din temperamentul special al Cosminei – din umorul si neconventionalismul ei: ofera destinatii pe care nu le gasesti in ghiduri – in mici satucuri de pescari, pe insulite necunoscute turistilor.
Si este consultant pentru una dintre cele mai mari agentii de travel din zona – aerotravel.

***
vorbeste despre Romania cu un drag ardelenesc – ii ironizeaza pe greci comparindu-i cu noi in situatii in care romanii ies mereu mai bine – si mai vine din cind in cind acasa.

acasa inseamna Bucuresti. a copilarit intr-o casa de linga Palatul Cotroceni care pe vremea aceea era Palatul Copiilor – un loc destinat activitatilor educative si sportive pentru copii. a facut mai intii gimnastica sportiva, apoi a ajuns la tenis. mai are un frate – Sorin Popescu care a facut medicina militara si – pentru ca si lui ii place tenisul – a fost pentru o vreme medicul echipei de Cupa Davis a Romaniei.
acum il puteti asculta la Eurosport, zilele astea comenteaza cu rafinament turneul de la Roland Garros. “Sunt foarte mindra de el”, mi-a spus Cosmina.

***

agentia ei se numeste Lichas Club, o puteti gasi la lichasclub2 {@} yahoo.com si daca vreti o vacanta speciala, diferita de orice, in Grecia cautati-o. aveti incredere in instinctul meu la oameni, e o femeie foarte foarte speciala.

cum ma voi mai intilni cu ea pina simbata cind plec din Grecia, sigur va mai spun povesti frumoase.
si poate ii fac si o fotografie. ieri n-a vrut:)

1018
tennisdoar tenis si-o poveste de demult

doar tenis si-o poveste de demult

ieri am dialogat pe twitter cu doartenis:

Iti multumesc ca-mi urmaresti blogul. Sunt onorat, mai ales ca datorita tie am asistat la primul turneu de tenis ca ziarist, in 95 :) Andrei

*
pe bune? nu ma confunzi? imi zici te rog cum te cheama cu totul? ca nu am gasit pe blog

*
Andrei Constantinescu, eram la inceput pe la Radio XXI. Nu am cum sa te confund :) M-ai trimis la ultima editie organizata de Muresan la BNR

***

asa e. mi-l aduc aminte pe Andrei, eram redactorul sef de la stiri la r21 pe vremea aia si ii cam chinuiam ca sa avem content propriu. el era student la sport, dar nu era pasionat de fotbal, sau nu-mi aduc eu aminte sa fi fost vreun microbist. dar ii placeau celelalte sporturi.

acum Andrei e redactorul sef adj la sectia sport la Adevarul dar, desi stiam ca e acolo, habar nu aveam ca el e in spatele blogului doartenis.ro .

pe blogul asta ma duc mereu cind vreau sa vad ce mai fac jucatorii nostri pentru ca e foarte updatat, iar informatiile sunt direct de la sursa, nu prin agentii de presa. banuiam ca e al unui jurnalist, dar nu stiam ca e al lui Andrei. imi place f mult coincidenta asta, despre cum – via bloguri – ne-am mai urmarit/ auzit.

sa-i vizitati blogul, stie totul despre tenismenii nostri, chiar acum – despre ce fac ei la Olimpiada. puteti citi aici.

***

intimplarea asta mi-a amintit de ceva drag de demult: cel mai pretios lucru al adolescentei mele a fost o revista TENNIS MAGAZINE cu Agassi pe coperta. costa mult pentru bugetul surorii mele care era studenta la bucuresti si-am asteptat vreo 3 luni ca sa o am, dar a fost chiar unul dintre cele mai pretioase lucruri pe care le-am avut.

imi permitea acesul la o alta lume. a cistigatorilor.

asta era revista, doar ca a mea nu avea autograf. peste ani am citit biografia lui agassi si i-am trimsi un mesaj celui care a scris-o, facindu-i o bucurie. dar despre asta poate povestesc alta data.

705
turneul vedetelorSENZATIONAL – vedete altfel

SENZATIONAL – vedete altfel

suntem obisnuiti cind citim despre vedetele noastre sa avem titluri cu SENZATIONAL, SOC etc si ne uitam la niste doamne si domni in chiloti care spun niste stupiditati ridicate la rang de panseu.

ieri la Arenele BNR erau niste vedete in pantaloni scurti care ar fi fost frumos de pus in ziare. nu doar pentru ca aratau bine intr-o tinuta care le scotea trupurile la vedere, ci pentru ca la aproape 40 de grade jucau tenis pentru spectacol, pur si simplu.

promisesera ca vin sa joace in turneul vedetelor de la BCR Open Ladies.

sigur ca in cazul lor nu era miza competitiei de pe terenul principal, unde se jucau semifinalele si finala de dublu, sigur ca ei nu erau la fel de bine antrenati fizic pentru efort in soare (cred ca s-au deshidratat cumplit) , dar si-au facut datoria cum promisesera.

eu am stat 10 minute in tribuna de la terenurile unde jucau ei (am ajuns mai tirziu, tocmai ca sa fie mai racoare si m-am dus la finala de dublu) si am transpirat cumplit, era o caldura care facea imposibila respiratia.

ei erau in teren, jucau serios si competitiv.

Giulia Andreescu Anghelescu (de fapt, Huidu, acum in acte)  si Diana Munteanu isi lasasera copiii acasa cu sotii si se bateau voiniceste pe puncte, dar se gindeau ca daca vor cistiga, pentru duminica (azi) nu au cu cine sa lase copiii acasa, deci li se complica viata foarte tare.

***
ce vreau sa spun cu asta?

daca te uiti cu atentie la oamenii care-si respecta promisiunile, indiferent de cit de chinuitor ar fi pentru ei, iti dai seama de caracterul lor frumos. de multe ori, oamenii astia sunt vedete si am putea avea stiri mai frumoase in ziare.

chapeaux Giulia, Diana Munteanu Niculescu (Antena 2), Sanziana Negru, Adi Nartea, Oli Brezoianu (Radio 21), Tatiana Marinescu, Valentin Butnaru (Realitatea TV), Mihai Constantin (TVR).

881
horia tecauOrgoliul lui Horia Tecau

Orgoliul lui Horia Tecau

Horia Tecau a cistigat azi de dimineata un titlu de Grand Slam; Australian Open, la dublu mixt.

Romania n-a mai cistigat avut un jucator care sa cistige un titlu de Grand Slam de aproape 40 de ani, cind cei mai multi dintre noi nici nu se nascusera inca.

e minunata victoria lui Horia Tecau; hai sa ne uitam putin altfel la ea.

***

tenisul e un spor de “singur” – “control” – “putere mentala”.

cind incepi sa inveti sa joci tenis, ti se spune ca pe linga tehnica si forta (pe care trebuie sa le dobindeasca orice sportiv daca vrea sa ajunga cit mai sus in clasamente), ceea ce va face diferenta va fi cum poti controla terentul, ce putere mentala vei avea si cum vei stii sa faci fata singur la toate provocarile din teren.

si esti antrenat sa-ti dezvolti toate aceste atribute. care, inevitabil, duc catre ego.

***

acum o saptamina povesteam cu Razvan Penescu (nestiind ca Horia va ajunge sa cistige la dublu mixt, dar speram la o finala la dublu) despre admiratia mea pentru intelepciunea lui Horia de a lasa ego-ul deoparte si de a trece de la jocul de simplu (unde el ar fi fost protagonistul absolut) la meciul de dublu (unde isi imparte laurii victoriei, dar si depinde de prestatia in teren a celuilalt).

cred ca e nevoie de multa intelepciune si autocontrol asupra propriului orgoliu ca sa alegi, in sportul pe care-l practici, o nisha care nu e vedeta si sa ai rabdarea sa ajungi tu vedeta in interiorul acestei nishe.

cu tot respectul pentru talentul lui Horia, nu cred ca la simplu ar fi reusit sa cistige un titlu de Grand Slam, dar intelepciunea de a lasa ego-ul deoparte si a gindi “impreuna”, nu “singur” cum inveti la inceput in tenis, l-a adus astazi unde e.

e o lectie frumoasa pentru noi despre un anume fel de smerenie si despre adaptare.

1114
bollettieri andreea trifufaptele bune au rezultate

faptele bune au rezultate

o mai tineti minte pe Andreea Rosca, micuta tenismena care voia sa mearga la o competitie in Statele Unite la care fusesee invitata si nu avea suficienti bani?

oamenii simpa de pe internet s-au mobilizat frumos atunci, iar Andreea a primit si bilete de avion si bani pentru calatorie, iar ea – ca o sportiva adevarata – a intors gestul cu victorii pe teren. In cadrul turneului International Masters organizat de Nike Junior Tour, Andreea a reusit sa ajunga pana in semifinale!

in plus a fost remarcata de Nick Bollettieri (domnul care l-a facut celebru pe Agassi) si s-a antrenat cu Gabriel Trifu (fost component al echipei romane de Cupa Davies, acum antrenor in America)

De astazi participa la al doilea concurs in America, Orange Bowl.

***
de ce scriu asta? sper sa zimbiti la fel cum am facut eu cind am primit mailul tatalui Andreei si sa va bucurati ca faptele bune au rezultate. ca timpul, banii si atentia voastra au mers catre niste oameni buni, catre un copil care – iata – face performanta si are un bun simt incredibil sa dea feedback pentru ceea ce a facut cu resursele pe care ni le-a solicitat.

Bravo, Andreea! Bafta!

603
Andre AgassiAgassi – autobiografia

Agassi – autobiografia

autobiografia lui Agassi, Open, se deschide cu meciul din turul doi de la US Open 2006. ziua meciului vazuta si traita de Andre la prezent, in timpul actiunii. te trezesti cu el, mergi cu el la micul dejun unde scoate coacazele din briosa fiicei, stai cu el sub dus (unde plinge barbateste) si mergi la arena. esti in mintea lui tot timpul meciului si simti fiecare durere a trupului lui batrin pentru cei 36 de ani. cazi rapus de durere in vestiar si, pentru ca adversarul lui (care pret de 40 de pagini a fost si al tau), Marcos Baghdatis, se zvircoleste in spasme, il tii de mina in timp ce la televizor e o stire despre victoria lui Agassi. care e si a ta.

*
am crescut uitindu-ma la meciurile lui Agassi. mi s-a parut nebunul frumos (un fel de Ilie Nastase din vremea mea), dar acum cind m-am apucat sa-i citesc biografia nu m-am mai gindit nicio clipa la asta.

vin dupa lectura a doua biografii romanesti, ambele citite in aceasta saptamina – Mariana Mihut si Antoaneta Ralian, ambele scrise prin tehnica interviului si, dupa doar 40 de pagini de text din biografia lui Agassi, imi vine sa urlu: “NU STIM SA SCRIEM BIOGRAFII!”

sa nu ma intelegeti gresit, din ambele carti editate in ro am aflat lucruri noi, am ris si am plins la momente descrise, dar niciuna nu m-a tinut cu sufletul la gura ca aceste prime 40 de pagini din biografia lui Agassi.
niciuna n-a avut atit de multe informatii ca aceste 40 de pagini: sunt portrete “paralele” cu Roman – cel care acordeaza rachetele si James – bodyguard-ul sau, portrete care arata foarte mult reporting; sunt “iesiri in macro” cu putere de invatamint/sfat universal.

pentru ca ambele biografii romanesti au ramas la nivel 1 al jurnalismului “biografic” – interviul cu cel caruia i se scrie biografia. (chiar daca dl Radu Paraschivescu a mers putin mai departe, iar conversatia sa cu domna Ralian e sclipitoare, ramine totusi doar o conversatie, nu un roman biografic)

as vrea sa avem si noi biografi care sa stie meserie. (autobiografia lui agassi e scrisa cu un ghost writter, un scriitor – jurnalist de meserie)

*

“Tenisul e sportul in care vorbesti cu tine insuti.
Niciun alt sportiv nu vorbeste cu el insusi ca jucatorul de tenis. Aruncatorii din jocul de baseball, jucatorii de golf, portarii, toti mormaie cu ei insisi – si-si raspund. In febra meciului, tenismenul arata ca un nebun intr-o piata publica, strigind, injurind si purtind discutii filosofice cu alter ego-ul sau. De ce? Pentru ca tenisul e al naibii de singur. (…)

In tenis stai fata in fata cu dusmanul, faci schimb de lovituri cu el, dar nu-l atingi si nu vorbesti niciodata cu el sau cu altcineva. Uneori lumea il mentioneaza pe alergator ca pe o figura aproape la fel de singuratica, dar imi vine sa rid. Cel putin alergatorul poate sa-si simta si sa-si miroasa oponentii. Sunt la citiva centrimetri distanta.

In tenis esti pe o insula. Dintre toate jocurile jucate de barbati si femei, tenisul este cel mai apropiat de detentia solitara, care duce inevitabil la vorbirea cu tine insuti.”

***

cartea nu spune (cel putin pina unde am citit in acest moment) ca inainte de meciul acesta, il invisese cu greu pe Andrei Pavel. Urmatorul meci, cel din turul 3, va fi ultimul. adica chiar ultimul. va plinge pe teren intr-un discurs super emotionant, iar lumea il va aplauda minute in sir. astea sigur vor fi in carte, dar iata si in imagini de atunci, din 2006.

Later edit: la sfirsitul cartii cind reia ultimul parcurs la US Open, il mentioneaza si pe Pavel, dar si numele celui care l-a ajutat sa scrie cartea, un jurnalist cistigator de premiu Pulitzer, J. R. Moehringer

1859
andreea roscaTarom, British Airways ajutam o campioana? multumesc

Tarom, British Airways ajutam o campioana? multumesc

Draga Tarom, Draga British Airways…v-am cunoscut oamenii din echipe, stiu ca sunteti simpatici si puteti ajuta.

sunt sigura ca daca ii dati biletele Andreei vor fi multi bloggeri care vor scrie despre voi, ba chiar isi vor pune si un banner cu insemnele voastre.

va rog ajutati-o pe Andreea, e f f putin pentru voi, dar pentru copilul acesta (si parintii lui care cred ca au scris minunat scrisoarea de mai jos) poate insemna foarte mult.

si pe linga normalitatea gestului de a merge la competitia la care si-a cistigat dreptul de participare cu performantele ei, ar fi si un minunat mesaj ca atunci cind e vorba de valoare ne putem unii fortele ca sa sprijinim victoriile.

va multumesc frumos.

cb

P.S. dragi bloggeri, v-as fi recunoscatoare daca ati comenta in cazul in care doriti sa o sprijiniti pe Andreea cu un banner pt sponsor. multumesc.

“Rusinea de a fi Campion European

E ora 7:00 dimineata. Ma trezesc mananc si plec la gradinita sau scoala dupa caz. Particip la lectii, raspund, iau note. Mari, de obicei, 9 sau 10. Se face ora 1. Imi iau ghiozdanul si ma indrept catre club. Mananc, iar apoi, incep antrenamentul. Urmatoarele 5 ore voi incerca sa imi ating barierele si chiar sa le depasesc. La ora sapte seara vine tati, ma ia cu masina si ma aduce acasa. Imi fac un dus, mananc, si ma apuc de teme. As vrea sa vad un desen dar nu mai am timp. Sunt obosita. Poate maine . Un maine care vine rar. Cateodata poate chiar prea rar.

Secventa de mai sus se intampla in fiecare zi de aproape 8 ani. Si se va mai intampla daca voi fi sanatoasa pentru inca multi ani. Nu conteaza. Imi doresc sa fiu cunoscuta in lume. Iar atunci cand castig vreau ca lumea sa auda o data in plus si de tara mea. De Romania . Sa vorbeasca de noi romanii cu admiratie si sa inteleaga ca nu mancam sobolani, caini sau lebede. Sa inteleaga ca noi suntem cel putin la fel de buni ca ei.

Anul asta am avut noroc. Dupa ce am castigat 5 turnee internationale consecutive, invingand pe parcurs fete clasate pe locul 1 in tari precum Rusia , Serbia si Ungaria, am reusit sa conduc echipa Romaniei pe podiumul European. Mai précis pe locul intai. Am fost foarte mandre atat noi fetele cat si antrenorul nostru. Am fost mandre atunci cand steagul nostru a fost cel mai sus, am fost mandre atunci cand ne-a fost cantat (corect) imnul, am fost mandre atunci cand reprezentantii unor tari cu renume precum Franta, Anglia sau Cehia ne-au felicitat cu admiratie si cu invidie. Am fost mandre pentru ca, am inteles din privirile si gesturile lor, atunci si acolo au acceptat ca noi suntem cei mai buni.

Mandria mi s-a diminuat un pic la revenirea in tara . In afara de parinti nu ne-a intampinat nimeni. In afara de un anunt stingher pe un colt de site nu s-a scris multa vreme nimic despre performanta noastra. Dar nu ne-am suparat. Nu. Ne-am gandit ca, poate, castigarea unui titlu European e ceva comun la noi. Se intampla probabil prea frecvent pentru a fi luat in seama. Sau pentru a fi dat ca exemplu. Sau poate ca Bianca ori Tonciu facusera vreun gest extraordinar in perioada aceea ca de exemplu sa se intalneasca cu vreun fotbalist, si asta a tinut toata suflarea cu sufletul la gura.

Acum insa mi-e rusine. Mi-e rusine ca am castigat Europenele. Mi-e rusine ca sunt probabil singura fata neinvinsa in acest an in Europa la categoria mea de varsta. Motivul: au aflat americanii de performantele mele si m-au invitat, pe cheltuiala lor, la unul din cele mai mari turnee internationale ce se desfasoara la ei in tara . Mi-e rusine sa ii refuz pentru ca peste treizeci de tari se lupta timp de un an de zile sa prinda un loc la acest turneu. Iar eu am avut norocul sa fiu invitata pe cheltuiala organizatorului. Asta inseamna ca americanii ma apreciaza si se gandesc ca participarea mea poate ridica valoarea turneului. Din pacate, tati spune ca nu mai avem bani pentru biletele de avion. Asa ca trebuie sa refuz invitatia.

Ma numesc Rosca Andreea, am 12 ani, practic tenisul de performanta, sunt dubla campioana nationala, campioana Europeana si neinvinsa in acest an atat in tara cat si in turneele desfasurate sub egida Tennis Europe la categoria mea de varsta. Si nu CERSESC. Dar ma gandesc ca, daca se va gasi un sponsor care sa ma ajute sa particip la acest turneu, poate voi ajuta si eu ca Romania sa fie vazuta un pic mai bine. S-ar putea sa nu castig turneul dar voi lupta pana la ultima minge ca sa o fac. Oricum, indiferent de ca va fi, sunt mandra ca sunt Romanca indiferent de ce ar face unii dintre colegii mei de tara.

MULTUMESC”

fetitaDiana Iacob, o fetita ca Ilie Nastase

Diana Iacob, o fetita ca Ilie Nastase

Diana Iacob are 10 ani, locuieste la Iasi si saptamina trecuta si-a mutat toata familia la Bucuresti pentru ca ea si-a dorit foarte mult sa fie copil de mingi la BCR Open Ladies.

la finala, de unde e fotografia, a fost la fileu, iar Alex mi-a atras atentia asupra pasiunii ei pentru tenis.

“reuseste mereu sa-si convinga familia sa vina dupa ea la turnee. joaca foarte bine si e foarte ambitioasa. a fost si anul trecut si a fost atit de motivata de ce a vazut incit dupa aia a cistigat citeva meciuri grele”, mi-a zis Alex iar eu mi-am adus aminte de o poveste pe care mi-a spus-o Ilie Nastase, pe vremea cind imi era sef la Europa FM.

pe vremea cind statea linga terenurile Progresul, cea mai mare bucurie a lui Ilie Nastase era sa fie copil de mingi la tenis. era mic, nu avea inaltimea nici cit fileul si i se parea ca jucatorii au o forta supraomeneasca de pot sa trimita mingea peste el.
“genul de emotie si de bucurie de a fi copil de mingi la o finala nu se compara cu nimik, nici cu o finala jucata”, mi-a zis atunci cu emotie domnul care a fost primul No 1 in clasamantul ATP (in 73)

si m-am gindit la asta mica, Diana, care e foarte ambitioasa, vrea sa fie ca Federer, joaca tenis de la 4 ani jumatate (face si balet). tineti-i minte numele, peste citiva ani, o sa-i tinem pumnii in finalele de Grand Slam.


Intr-un turneu FRT, anul trecut, stiind ca poate castiga, dar nereusind sa conduca, a plans tot meciul. De fapt, dl Sever Dron spune ca daca Diana ar juca un meci cu Federer si ar pierde, si atunci ar fi suparata.

Cristian Iacob, tatal Dianei.

*foto Sorin Rusi

*
altfel, mi-a placut mult la finala BCR Open Ladies. organizarea impecabila, totul arata de clasa A si ma bucur ca de la anul va fi in categoria WTP, cu premii 220.000 dolari.
plus f smart ideea de a face o transformare glossy pentru jucatoarele noastre pentru imaginile care au promovat turneul.
a fost executata foarte frumos si, in sfirsit, le vedem pe jucatoare ca pe niste FEMEI.

BCR OPEN Ladies 2011 a fost cistigat Irina Camelia Begu, prima din stinga in poza de mai sus.

848
lina1Li Na – de la roland garros, acasa

Li Na – de la roland garros, acasa

Your mother has never actually seen you play tennis live because she gets so nervous. Do you think she’ll ever change her mind?
I’ve asked her many times. She always answers, “No, I have my life, and I don’t want to change,” and also she really doesn’t enjoy the sport. So even after the French Open, I didn’t call her. I sent a text message saying, “I’m good. Now in Paris, on my way back to Munich.” And she said, “I heard you won a tournament.”

Is she proud of you?
I think so. But sometimes she doesn’t want to show it.

Li Na, prima chinezoaica detinatoare de trofeul Roland Garros in Time

508
sistemUNUL DINTRE CEI MAI MARI TENISMENI AI LUMII CÂNTA PIESA “SENZAŢII” DE LA SISTEM

UNUL DINTRE CEI MAI MARI TENISMENI AI LUMII CÂNTA PIESA “SENZAŢII” DE LA SISTEM

ador stirea asta…

Digi Sport a publicat pe site-ul propriu un interviu exclusiv cu Novak Djokovic, jucatorul numarul 2 mondial. În cadrul interviului, tenismenul supranumit “Nole” a cântat piesa “Senzaţii” a grupului Sistem.

Tenismenul sârb povesteşte că a învăţat s-o cânte în urmă cu 10 ani de la fostul său coleg de cameră, românul Victor Ioniţă, care era îndrăgostit de această piesă şi o asculta în fiecare zi.

Puteţi să-l ascultaţi pe Novak Djokovic interpretând piesa grupului Sistem aici:

Trupa Sistem a fost extrem de încântată să-şi descopere un fan atât de celebru. Zoli declară: “La început am crezut ca este o gluma. Acum mă gândesc cum să fac să-i trimit un CD cu cele 11 single-uri Sistem.” Apoi zâmbeşte şi adaugă: “Cine ştie, poate facem urmatorul featuring cu Djokovic”.

ma bucur tare tare tare pentru Zoli si colegii lui. si abia astept sa vad un concert cu Djokovic si Sistem:)

905

sergei bubka si un gind despre sport

unul dintre membrii echipei de tenis a Ucrainei e fiul lui Serghei Bubka, legendarul saritor cu prajina.

cind l-am vazut ieri pe teren pe Sergei Bubka Jr am avut un gind:
cit de mult poate sa faca un sportiv care e “alien”, care invinge orice limita si care are si carisma!
cind Sergei Bubka incerca sa doboare recordul mondial – care ii apartinea oricum de multi ani – o jumatate de planeta se uita la el. iar el depasea recordul la fiecare competitie majora.

azi habar n-am cine mai e campion mondial la saritura cu prajina. si nici nu-mi aduc aminte sa ma fi uitat in ultimii 3 ani la vreun campionat de atletism, special pentru concursul de saritura cu prajina.

aici sergei bubka la al saselea titlu mondial, consecutiv:)

cred ca e greu pentru bubka jr sa faca sport cind are un tata ca al lui. din perspectiva asta, mi-a parut rau ca a luat bataie la dublu. dar m-am bucurat pentru echipa noastra.

758
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!