ioana blaj1ioana blaj1

Experience Hotel, ultima parte

IOANA BLAJ (25 ANI, ACTRITA) A FACUT PARTE DIN EXPERIMENTUL GROLSCH IN CARE MAI MULTI TINERI AU FOST SCOSI IN AFARA TIMPULUI. AICI SUNT POVESTILE EI DESPRE TRANSFORMARILE PE CARE LE-A SIMTIT IN CELE PATRU ZILE ALE EXPERIMENTULUI.

primul episod: CUM A LUAT DECIZIA DE A FACE PARTE DIN EXPERIMENT – poate fi citit aici

al doilea episod:CUM A FACUT CUNOSTINTA CU COLEGII EI DE EXPERIEMNT SI CE A GASIT IN CASA IN CARE A LOCUIT – poate fi citit aici

al treilea episod: CUM SI-A NEGOCIAT SPATIUL IN CASA FARA TIMP -poate fi citit aici

Din categoria povestilor cu pitici face parte si dimineata in care Bogdan a venit cu o goarna sa ne trezeasca. De doua ori. Vazand ca nu reuseste, am fost treziti  cu ajutorul melodiilor hip-hop date la maxim in living. Nu a fost cea mai placuta trezire, dar a meritat pentru ca in momentul in care am ajuns jos am intalnit-o pe Vera Ion, care e venit sa tina un workshop cu noi. Workshopul acesta s-a dovedit a fi special si el pentru ca ne-a legat destul de tare pe cei care am fost prezenti.

La un moment dat, a aparut Mugur Ciumageanu in casa si ne-a spus ca trebuie sa mergem in camere, sa ne luam ochelarii de somn si sa venim din nou in living. Va trebui sa ne punem ochelarii pe ochi si, in momentul in care ne auzim numele, vom iesi din casa insotiti de cineva.

Clar se intampla ceva! Oare s-a terminat? Nu se poate! Nu vreau sa ies din casa asta! Nu vreau sa ma intorc din nou in timp la aceleasi probleme cotidiene. Poate nu s-a terminat. Poate doar ne scot afara sa luam putin aer, sau poate ne duc in alt loc.

Cam asta era monologul din capul meu in momentul in care mi-am auzit numele si am fost scoasa afara din casa, preluata de Cristi, cu ochelarii pe ochi si am fost pusa in fata unei camere, sau al unui microfon( nu stiu sigur ce era) sa spun in ce zi suntem si ce ora este. Am spus ca e Sambata ora 16.


Dupa am plecat mai departe. La un moment dat am simtit aerul. Aer foarte foarte curat cu iz de iarba proaspat taiata. Un miros pe care nu-l intalnesti niciodata in Bucuresti ci doar undeva la munte, dimineata. Am inspirat mai puternic ca niciodata. Inaintand am simtit cum pasesc pe iarba si am inceput sa aud pasarele in jurul meu.


Am mai facut cativa pasi si am simtit razele soarelui. Dar nu stiteam o caldura pe tot corpul, ci punctual…simteam exact raza soarelui unde e.

A fost un moment fascinant.

Am cautat soarele cu mainile si l-am atins. Nu auzem nimic in jurul meu ci doar pasarelele , blituri si huruitul unui motor. Atunci m-am gandit ca in mod sigur urmeaza sa urcam in autobuz si sa plecam undeva, dar cand am ajuns langa zgomot si am trecut pe langa el mi-am dat seama ca era un generator.

Am mai mers putin si Cristi mi-a zis ca ma pot aseza. Am simtit ca ma asez pe iarba si ca ceilalti sunt in jurul meu. Am scos aparatul foto de unica folosinta si am facut o poza. Nu stiu ce am fotografiat. Dupa ce l-am bagat la loc am auzit vocea lui Mugur “Unu, doi, trei si….va puteti scoate ochelarii”.

Magie pura.

Eram pe un platou intins, inconjurat de munti…pe langa noi erau vaci si capre. In fata noastra era toata echipa din spatele camerelor si cele 5 camere de filmat. Nu am cuvinte suficiente sa explic ce am simtit in momentul ala. Pot doar sa spun ca mi-am simtit inima in gat si ochii umezi.

Mugur ne intreaba ce zi credem ca e si ce ora. Eu m-am gandit ca e duminica dimineata. Dar nu am avut inspiratia sa ma uit unde e soarele. Era sambata ora 20:00. Soarele apunea. M-am intins pe iarba cu capul spre cer si am multumit. S-a terminat. S-a terminat cea mai frumoasa experienta din viata mea de pana acum.

A urmat o sesiune de interviuri, intalniri cu oamenii din afara casei care si-au facut fani. In momentul in care am iesit am fost surprinsa cand am aflat ca un domn, pe care nu-l mai vazusem pana atunci, stia ca sunt vegetariana si ca am pofta de vin rosu. Totul era nou si noul asta ne placea, pentru ca ne surprindea asa cum poate nu am mai fost surprinsi de ani de zile.

Momentul in care am aflat ca pot renunta la salopeta si ma pot  imbraca in haine civile, l-am refuzat. Abia peste cateva ore cand mi s-a facut frig, am hotarat ca ar fi bine sa ma despart de salopeta atat de neplacuta la inceput si atat de indispensabila acum, pe final.

Cand am fost intrebata daca vreau telefoanul in acea seara, raspunsul a venit rapid : NU.
Inca nu eram pregatita sa ma bag din nou in lupta cu timpul. Vroiam sa lungesc noaptea aia magica cat mai mult. Vroiam sa ma bucur de vinul rosu pe care l-am facut rost cu usurinta intr-un final, sa ma bucur de noi in spatele camerelor, de noi in natura, de noi pe holul Orlando, de noi si cuvintele noastre cheie.

Vroiam sa  spun lucruri pe care nu am apucat sa  le spun in casa sau poate nu am fost atat de apropiata de oameni ca sa le spun. Acum ne unea ceva, mai profund decat orice joculet sau moment din casa. Acum ne unea un final care stiam ca e atat de aproape.

*

Timpul, prin absenta lui m-a invatat sa-mi ascult corpul, m-a invatat sa descopar oamenii cu reactiile lor fine, sa traiesc in prezent, sa ma bucur de aer, lumina si iarba si sa-mi descopar linistea interioara. Timpul prin prezenta lui mi-a adus din nou aceleasi probleme de zi cu zi dar pe care acum stiu cum sa nu le mai las sa ma afecteze. Am invatat sa am timp.

Acum, la cateva zile dupa ce am iesit din acest experiment am refuzat sa-mi pun ceasul la mana , am refuzat sa raspund la intrebari gen “ in cat timp ajungi” si mi-e greu sa ma apropii de telefon si sa scriu la acest laptop. Imi verific facebook-ul o data pe zi si ma bucur de fiecare melodie in parte ca si cum ar fi ultima. M-am intalnit de doua ori cu grupul meu de prieteni si mi-e dor de cel nou.

***Intregul experiment va fi subiectul unui documentar pentru Discovery.

2 Comments Published

12 years ago / Reply

Sa ne tii la curent cand apare pe Discovery sa il vedem si noi.

12 years ago / Reply

o sa va anunt 🙂

Leave a Comment


8 × five =


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!