În capul lui Mihai e un Spotify natural, cu muzici deștepte, din toate epocile și genurile, dar și cu poveștile din spatele lor. Cred că are o memorie muzicală fabuloasă și, mai ales, o curiozitate care nu se termină niciodată. E unul dintre oamenii care au avut norocul, dar și priceperea, să-și transforme pasiunea pentru muzică în meserie.
Îl știu de când era director muzical la Delta RFI și obișnuia ascultătorii cu muzici diferite de playlisturile de consum. Îmi plăcea și atunci că nu mergea pe cărările bătătorite și că avea încredere că publicul poate fi curios și de altceva decât ceea ce știe deja.
(Și da, îl știe și el pe Luca Niculescu din perioada în care acesta era jurnalist. 😊)
M-am gândit de multe ori că, dacă s-ar face cursuri de istoria muzicii, Mihai ar fi profesorul acela iubit de elevi, la orele căruia n-ar lipsi nimeni. Pentru că știe mereu câte o informație cool despre cum a fost scrisă o piesă, în ce context a apărut, ce se întâmpla în lume atunci și ce trăiau oamenii care au compus-o. Și povestește toate astea cu bucuria omului care tocmai a descoperit ceva și abia așteaptă să împartă cu ceilalți.
Pe mine m-a ajutat de multe ori, de-a lungul anilor, în proiectele mele editoriale și profit de ocazie să-i mai mulțumesc o dată. Ne-am intersectat profesional și când eram la Tabu, și mai târziu, când el a ajuns la Europa FM și se ocupa de weekendurile noastre. Mi-a plăcut mereu că pot să-l întreb despre o piesă, un artist sau o perioadă muzicală și să primesc nu doar un răspuns, ci o poveste întreagă.
Urmăriți-l în social media și ascultați-l acum la Euronews Radio. Are mereu proiecte ample în care așază poveștile din spatele muzicilor noastre preferate în contexte surprinzătoare. Și sunt sigură că o să descoperiți lucruri pe care nu le știați nici despre artiștii pe care îi ascultați de o viață.
Și, așa, ca un mic detaliu de culise, Mihai e și tatăl unui băiat cu care, evident, discută despre muzici din toate categoriil.
Îl descoperiți mai bine în răspunsurile de mai jos, unde o să vedeți și cât de frumos scrie. 😊
23/100 Mihai Dinu.
1. Ce înseamnă speranța pentru tine?
Speranța, la mine, seamănă cu o sămânță uitată într-un buzunar de haină. O găsești la sfârșitul iernii, o ții în palmă și te întrebi dacă mai are rost. Are, de obicei. Floarea nu iese peste noapte, iar singurul lucru pe care-ll am de făcut e să las pământului timpul lui. Seamănă cu un refren pe care îl înveți fără să-ți dai seama: după zeci de ascultări, constați că îl știi pe de rost. Greu e să ai răbdare cu propriul ritm, mai ales când al meu pare mai lent decât al celorlalți și tot orizontul aleargă în jur. Cred că la speranță situația stă la fel: se exersează zi de zi, în ședințe mici de încredere. Eu pun sămânța în pământ și mă duc la treaba mea.
2. Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?
„Succes” sună pompos rău, parcă vine cu ecuson și cravată, chestii de care mie mi-a plăcut mereu să fug. Dacă am dat la schimb ceva, am dat din timpul în care puteam să lenevesc și mai mult, să dorm până la prânz sau să pierd vremea uitându-mă la pereți. Dar n-a fost un sacrificiu dureros, ci mai degrabă o selecție naturală: când faci ce-ți place, fie că vorbești la radio, scrii un material fain pentru blog sau la Euronews sau curatoriezi o listă de piese pe Spotify , timpul se consumă altfel. N-am pierdut nimic, doar am mutat niște ore în zone mai cool.
3. Ce ai fi dispus să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?
Păi cine vrea să fie „cel mai bun din lume” cred că ratează tocmai esența vieții, care e mult mai simpatică atunci când e trăită relaxat, nu pe podium. Istoria să-și vadă de treaba ei, că oricum are destule de rezolvat. Nu pun preț pe premii sau pe trofee puse pe perete. Dacă e să ajut oamenii, prefer s-o fac de la nivelul solului, prin muzică, printr-o poveste spusă fain la microfon sau printr-un sfat dat la o cafea. Așa că n-am de gând să sacrific nimic din liniștea mea interioară.
4. Ce înseamnă puterea pentru tine?
Puterea adevărată se măsoară altfel decât în audiențe uriașe, titluri pompoase sau control asupra altora. Pentru mine înseamnă libertatea de a spune „nu” lucrurilor care nu mi se potrivesc și „da” celor în care cred cu adevărat.
Mai înseamnă să te uiți dimineața în oglindă și să fii în pace cu omul de acolo. Cere curaj să fii 100% tu, inclusiv în zilele în care inima îți sugerează să încerci altă variantă, mai comodă, mai aplaudată. Cred că asta e puterea care rămâne seara: să poți sta singur cu tine în cameră.
5. Pentru ce îți ești recunoscător? O trăsătură de caracter sau o aptitudine care te-a ajutat în viață.
Recunoștința mea merge spre curiozitatea nesățioasă, cea care m-a împins mereu spre oameni noi, spre muzică bună și spre povești care merită spuse. Aptitudinea care m-a salvat cel mai des e ascultarea.
Trăim într-o lume în care toți vorbesc deodată și fiecare vrea să se audă, așa că a tăcea și a asculta cu adevărat, fie un om, fie o linie melodică, a ajuns o super putere. Un om care vorbește îți arată ce vrea să se știe despre el, iar unul care tace în fața ta îți arată cine e. Cu ascultarea am rămas cu picioarele pe pământ și am putut să înțeleg lumea înainte s-o judec. Cele două merg în pereche: curiozitatea mă duce la ușă, iar ascultarea mă ține în cameră.
6. Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curajul sau puterea să o faci până acum?
Tatălui meu. I-am spus că am terminat facultatea, iar adevărul arăta altfel. De atunci port cu mine o rușine cu două fețe. Dacă a știut tot timpul, nu mi-a dat niciodată de înțeles și mă întreb cât a tăcut din grijă pentru mine și cât a ales să-mi lase mie liniștea. Dacă n-a știut, îmi dau seama câtă încredere a pus în mine, iar rușinea se întoarce la fel de întreagă, doar că din partea cealaltă. Oricare dintre variante mă lasă fără răspuns și acum nu mai am pe cine să întreb. Iertarea pe care i-aș fi cerut-o a rămas o conversație pe care o port singur, la întrebări fără replică. Poate că ceea ce nu poate fi spus trebuie lăsat în tăcere, dar eu cred că trebuie spus oricum, chiar și pe hârtie, chiar și către cineva care nu mai poate răspunde. Poate de asta și scriu acum rândurile astea: ca să-i dau, târziu, ceea ce i-am datorat la timp.


