Teleșpan e un crazy guy. Am fost colegi la revista Tabu, într-o perioadă în care l-aș fi alergat kilometri întregi dintr-o mie de motive. Cele mai multe amuzante, dar care pe mine mă scoteau din minți. Așa era el, cu un umor uneori imposibil de gestionat și cu o creativitate care nu prea încăpea în reguli.

Dincolo de toate astea, Teleșpan e un om foarte creativ și, poate mai puțin vizibil pentru cei care îl cunosc doar din aparițiile publice, foarte aspru cu el însuși. Oricât de ironic ar fi cu cei din jur, să știți că, atunci când vine vorba despre propria persoană, dă cu barda mult mai tare.

A scris trei cărți. Pe două dintre ele, „Cimitirul” și „Autonomie”, le-am citit încă de când erau în draft. Pe a treia, de poezie, n-am citit-o încă.

Îmi place mult cum a evoluat în toți acești ani. Cum a devenit mai atent la oamenii din jur, mai generos în felul în care se raportează la ei și, cred eu, o versiune mai bună a lui. Sau poate că era așa și înainte, doar că nu lăsa să se vadă. Sunt sigură că îi observa și îi analiza pe ceilalți la fel de atent și acum mulți ani, dar astăzi își arată mai mult empatia.

E deștept, empatic, are un umor aparte și o sensibilitate pe care nu o pune întotdeauna la vedere. Și cred că tocmai partea asta a lui o să o descoperiți puțin altfel în răspunsurile de mai jos.

Esența. Adrian Teleșpan, scriitor. 13/100

1. Ce înseamnă speranța pentru tine?

În primul și în primul rând, bună ziua. În al doilea rând, înainte de a vedea întrebarea, mi-am propus să nu răspund cu primul lucru care îmi vine la gură. Iar treaba asta spune că încă mai am speranță că pot deveni un om care are răbdare. Nu neapărat azi, dar mai încolo, cine știe… Nici dincolo de această așteptare, n-aș băga mâna în foc pentru toate lucrurile pe care le voi spune aici, pentru că mi s-a mai întâmplat să cred că am dreptate și să nu am. Faptul că ne putem schimba opiniile ar putea da ușor șanse speranței că lumea se poate schimba în bine. Așa că, deocamdată, aș spune că, probabil, la nivel subconștient, speranța e floarea mea preferată. Pe de o parte, ea frumoasă prin natura ei și nu-i știrbește din frumusețe felul în care eu o calc în picioare. În plus, mă și iartă încontinuu că fac acest lucru. Pe de altă parte, mușchiul meu preferat este imaginația, iar imaginația fără speranță ar fi extraordinar de înspăimântătoare. Ar fi iadul. Dar așa, cu speranța de mână, imaginația ne poate duce oricând în Rai.

2. Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?

Care succes, mânca-ți-aș sufletul tău?:)) N-am avut nevoie de timp de gândire ca să răspund așa.:)) Nu mă văd un om de succes conform stereotipiei cunoscute, pentru că o duc foarte prost financiar. Am eu un blocaj în direcția asta.  Cel mai mare succes personal este acela de a nu mai crede tot ceea ce gândesc, acela de a-mi pune la îndoială judecata. În acest sens, senzația mea zilnică este că-mi sacrific ego-ul ca să am speranță într-o lume mai bună. Așadar, pot spune că doar partea mea egotică crede în sacrificiu. Partea care se sprijină pe speranță și idealism înțelege că, în ciuda tuturor aparențelor, totul funcționează așa cum trebuie, iar Universul învață ce înseamnă iubirea și din experiențele pe care noi, oamenii, le-am considera sacrificii.

3. Ce ai fi dispus să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?

Woodkid are un cântec care mie îmi place foarte mult, Horizons Into Battlegrounds. Adică transformăm orizonturile în câmpuri de luptă. Asta se întâmplă firesc când renunțăm la speranță. În cântecul ăsta e un vers care mi-a atras atenția în mod deosebit: If I win alone I’m losing. Dacă sunt singurul câștigător înseamnă că am pierdut. Foarte mulți ani, prin prisma unor factori care țin de specia noastră, mi-am întreținut narcisismul, trăsătură pe care cred că o avem noi toți într-o formă sau alta, și mi-am dorit foarte mult să fiu cel care iese în evidență, cel care e remarcat. Încă îmi mai doresc asta, nu e un lucru la care să renunți foarte ușor. Doar că, între timp, am ajuns să dau credit și unei alte idei. Ca experiența speciei noastre, toată această cursă despre care uneori uităm că se numește evoluție, să aibă o finalitate de un mare bun simț ar fi nevoie să fim toți câștigători, să ajungem cu toții deodată la linia de finish. Nimeni nu ar suferi în cazul acesta. Pentru asta, însă, mintea oricui are nevoie să dea credit oricui că poate fi un câștigător. Deci mi-aș sacrifica narcisismul, caz în care sacrificiul ar deveni o binecuvântare. Doamne ajută!

4. Ce înseamnă puterea pentru tine? 

Să fiu bun. Să reacționez ca un om bun la orice situație. Să-mi aduc aminte că în mine există puterea de a fi bun și că a întoarce obrazul nu trebuie să presupună supunere sau compromis. Omul, din punctul meu de vedere, n-ar trebui să regrete niciodată că a fost bun, indiferent care ar fi repercusiunile acestui act. N-am integrat încă această informație cu care sunt de acord, așa că încă mă mai aprind în varii situații.

5. Pentru ce îți ești ție recunoscător, o trăsătură de caracter sau o aptitudine care te-a ajutat?

Prima reacție a fost să înjur această întrebare. Mă scoate complet din zona mea de confort să-mi fiu recunoscător. Mi-ar plăcea să-mi fiu recunoscător că nu mă mai bag mereu să-i corectez pe cei din jurul meu atunci când judecata mea consideră că ei au greșit. Dar asta nu înseamnă că nu mi se umflă vena.:))

6. Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?

Mie. În anturajul meu individual sunt singurul care mai crede că e nevoie de așa ceva. Cred că Universul, Dumnezeu sau Iubirea ne iartă de dinainte de a comite noi orice greșeală, oricât de mare ar părea ea. Iubirea necondiționată n-are cum să se supere pe cineva care a comis o greșeală. Altfel n-ar mai fi necondiționată. Asta mi-ar plăcea să învățăm noi, oamenii. Și am greși din ce în ce mai puțin pe măsură ce greșelile ni s-ar părea din ce în ce mai irelevante. E o greșeală să mă blamez pentru propriile mele greșeli, dar și greșeala asta poate fi iertată.