Sala Palatului. ora 13.00. 2 septembrie.
Pe scaune, in public, putin peste 30 de oameni. Le-ai spune spectatori daca, la unii idntre ei, n-ar fi niste indicii de diferentiere.
Un asiatic imbracat la costum negru si camasa alba, fara cravata, filmeaza cu un IPhone. Sta in al treilea rind din spatele salii si ar trebui sa aiba un zoom impresionant ca sa obtina o imagine buna, dar pe el nu-l intereseaza imaginea, ci sunetul.
La marginea rindului 11 e o geanta de pinza, crem, din care ies colturile unei geci portocalii. E indesata pe lateral cit sa ramina nederanjate niste partituri care stau drepte intr-un plic de plastic. Nu e nimeni pe rindul 11 si pare ca geanta a fost abandonata in graba.
La pe culoarul orizontal, de dupa primele 5 rinduri de scaune, cele mai privilegiate, stau doi barbati. Sunt trecuti de 60 de ani, sunt aplecati putin de spate si, desi sunt atit de multe locuri libere, stau in picioare sprijiniti de spatarele scaunelor. Se uita cu atentie la ce e pe scena.
Pe scena, cam tot atitia oameni cit cei din sala. Mult mai informal imbracati. Camasa verde cu mineca scurta, hanorac alb cu gluga ciufulita, camasa bej si bretele maro, tricou bleumarin etc.
In mijlocul lor, imbracat in alb complet – camasa larga si pantaloni de in – un domn pe care-l urmaresc toti.
Cinta la pian ceva divin ca si cum ar avea mai mult de doua miini si, din cind in cind, mai gesticuleaza catre ei, explicindu-le lucruri. De fapt are mai mult de doua miini, pentru ca fata in fata cu el e un alt pian si un domn imbracat la costum negru, cu camasa alba, fara cravata, care aproape ca nu priveste claviatura: e ochi in ochi cu domnul in alb.
– Ce cinta?, o intreb pe Catalina, care sta in penultimul rind din sala.
– Mozart. In alb e Daniel Barenboim, iar in fata lui e Radu Lupu. A plecat de 20 de ani din tara si nu mai vrea sa dea interviuri, vine raspunsul in soapta.
Si in timp ce ii ascult -eu, cel mai needucat om in ale muzicii clasice – ma emotionez teribil. Doar ca in urmatoarea secunda imi dau seama ca ceea ce ma emotioneaza nu e doar muzica, ci si energia care e intre privirile celor doi de la pian. Unul e relaxat, amuza(n)t, celalalt e atent, fara sa fie incordat, dar ceea ce-si spun ei acolo, prin priviri, e cu asa o incarcatura incit o simti chiar si din fundul salii.
N-are cum sa fie surprinsa incarcatura asta intr-o inregistrare, e vorba de energia pe care o transmit, asa ca asiaticul se pacaleste putin. E ca un turist care vrea sa vada si acasa ceea ce a descoperit in calatorie chiar daca nu va fi nici acelasi soare, nici aceleasi mirosuri, nici… mai nimic din ce a simtit atunci.
*
Domnul Sergiu Celibidache spunea ca muzica are o a treia dimensiune, pe verticala, pe care nicio inregistrare nu o poate capta, motiv pentru care refuza sa-i fie inregistrate concertele. Azi la prinz, la repetitia pentru reprezentatia de diseara de la Festivalul Enescu cu STAATSKAPELLE BERLIN Orchestra si Concertul nr. 10 pentru doua piane in Mi bemol Major al simpaticului domn Mozart, am inteles mai bine ca niciodata vorbele sale.
Daca as fi ascultat inregistrarea acestui concert n-as fi fost atit de atenta ca la repetitia din sala pentru ca as fi pierdut distanta aia de 5-6 metri de energie electrica dintre Daniel Barenboim si Radu Lupu.
Pe drum catre casa mi s-a parut am gasit raspunsul la dilema “de ce domnul Radu Lupu nu mai acorda interviuri”: a realizat pe parcursul vietii ca nu exista jurnalisti care sa poata reda (la fel ca inregistrarile muzicale la care se referea Celibidache) energia din vorbele sale. Pentru ca unii oameni sunt facuti din alt aluat si au niste detalii in chip, in gesturi si in vorbe pe care chiar daca le simti, nu le poti pune in cuvinte.
Daca aveti bilete in seara asta la concertul de la ora 19.30 de la sala mare a Salii Palatului veti fi binecuvintati.
(N-are legatura daca stiti sau nu cine sunt Daniel Barenboim si Radu Lupu, nici daca ati studiat in detaliu concertul lui Mozart.)
*
Arta e ce faci dumneata din senzatiile care te misca. Arta ramane in om. Sergiu Celibidache
