Stiu ca fiecare spectator dintre cei peste 1000 care incap in sala Old Vic seara de seara are povestea lui despre aceasta piesa.
A mea este asa:
*
L-am descoperit pe Kevin Spacey la Usual Suspects si mi-a placut atit de mult incit, apoi, i-am vazut toate filmele; si cele de dinainte de US si cele de dupa (chiar si prostioara Horrible Bosses).
Sa-l vad pe scena la citiva metri de mine, mai degraba sa-l simt, a fost un foarte mare privilegiu si noroc (mi-am luat bilete din februarie)
*
De cind mi-am luat bilete n-am zis niciodata altfel, referindu-ma la aceasta piesa, decit “ma duc sa-l vad pe Spacey in Richard III-lea”, iar aseara la Old Vic exact asta mi s-a dat.
Pentru ca piesa a fost asezata ca sa fie Spacey peste tot; pe pereti, pe un ecran urias ( pentru ca spectatorii din spate sa poata vedea, macar intr-o secventa – cheie – expresia geniala a fetzei si a ochilor lui); ceilalti actori sunt anexe pe scena, chiar si atunci cind sunt singuri, tot simti prezenta lui Spacey acolo.
Kevin Spacey peste tot, spre fericirea platitorilor de bilet, veniti din toate colturile lumii.
Dar performanta tehnica a lui Kevin Spacey e incredibila; sigur ca l-am vazut in filme cu o tehnica impecabila de a trece de la o stare la alta doar din zimbet sau de a dansa si cinta ca-n musicalurile de demult sau de a fi cel mai nesuferit om de pe planeta doar din privire; dar cind il vezi 4 ore intr-un maraton de stari si emotii, desfasurindu-se secunda de secunda cu aceeasi intensitate (si cind da el replica si daca e doar prezent in scena), iti dai seama ca omul asta are niste calitati si abilitati incredibile.
Pe la pauza ma gindeam ca piesa asta e ca si cum Usain Bold (detinatorul recordului mondial la 100 m) ar cistiga un maraton doborind recordul mondial. E o demonstratie de campion mondial ca in actorie ia medalia de aur oriunde. Si in teatru, si in film.
(ca si la sportivi, sunt sigura insa ca sacrificiile din spate sunt la fel de mari; si nu cred ca le va povesti vreodata; e in caietul program o declaratie despre cum s-a lasat de fumat, n-a mai baut nimik si, in general, a renuntat la orice cit a pregatit acest rol pentru ca e foarte solicitant. Dar eu cred ca e mult mai mult de atit, la nivel personal in raport cu efortul pe care-l face si in teatru si in film; si ca manager de teatru)
*
Montarea in versiunea Sam Mendes ( domnul care a mai lucrat cu Spacey si pt American Beauty) e adusa in actualitate; Richard 3 poate fi oricare dictator contemporan. Nu m-a impresionat asta, desi are coerenta si se sustine in text (dar am mai vazut multe montari moderne pentru Richard sau pentru lucrari shakesperiene). E corecta. Atit as spune.
Insa am doua secvente pe care le iubesc mult din experienta de aproape 4 ore de aseara.
Prima e din timpul piesei si nu e una in care Spacey sa fi sprintat pe scena in rolul lui exceptional.
E secventa in care unul dintre apropiatii lui Richard aduce la curte, ca dovada a indeplinirii misiunii, capul uneia dintre victimele sale. E intr-o cutie de carton maro si-l aseaza pe un scaun de lemn din fata lui Richard care, abil si manipulatoriu, incepe sa spuna cit de mult a iubit el victima, pentru ca apoi sa –si aminteasca neintelegerile dintre ei; moment in care bastonul care-l ajuta sa se deplaseze pare ca se transforma intr-un pumnal cu care incepe sa loveasca adinc in cutie de unde sar stropi de singe.
Toti spectatorii din sala teatrului Old Vic au avut o reactie de “chhh; auuu, brr”, a fost un murmur general la sincron, din toate colturile, cu gindul ca in cutia aceea era un cap de om.
Asta e magia teatrului si puterea imaginatiei spectatorului pusa in valoare de actori si regizori inteligenti.
Cea de-a doua secventa pe care o voi pastra in minte multa vreme este chipul lui Kevin Spacey la final, la aplauze.
Fata care arata epuizarea totala, dar cu o privire bucuroasa; trupul drept chiar daca mai pastra urmele (din costum) ale cocoasei lui Richard, dar fragil si tremurind de oboseala. ( dupa efortul incredibil pe care -l face in primele 4 acte, in ultima secventa sta spinzurat in scena, de picioare, cu capul in jos, peste 5 minute).
Urarele publicului si chipul lui epuizat au fost pentru mine ca o metafora “sa –ti dai sufletul pentru ceea ce crezi”.
Si pentru asta a meritat sa vin de la mii de km distanta si stau patru ore pe scaun.
