nu-mi place gustul cafelei de la starbucks, dar au un spirit minunat in spatele brandului.
intre tarile acelea 156 care cinta intr-un proiect pentru a atrage atentia, din nou si din nou, asupra HIV, e si romania
mai sunt 2 zile…
si il vom revedea pe robert downey jr:)
pictorialul “religia moderna”- Tabu, dec 2009 ian 2010
putin mai devreme am primit acest comentariu pe blog, el este la un post mai vechi (probabil acolo i-a fost la indemina semnatarului).
l-am scos in fata ca sa-l cinstesc cum se cuvine si sa nu creada omul ca am ceva cu dinsul or cu opinia sa
constantin:
22 December 2009 (09:16) edit
adresandu-ma dumneavoastra imi vine in minte un singur cuvant: RUSINE. am vazut reclama pt. noul numar al acestei reviste pe tvr1 si inca nu-mi vine sa cred ochilor!!! un negru in locul Lui Hristos Dumnezeu, o femeie oarecare in locul Fecioarei Maria, Dumnezeu ca femeie si tot asa!!! chiar nu aveti nimic sfant in voi? chiar atat de departe mergeti cu sfidarea, cu blasfemia? suntem in preajma Nasterii Mantuitorului si crestinii asteapta marea sarbatoare in post si rugaciune, in curatirea de pacate si in Impartasire cu Sfanta Euharistie. ce anume din aceste manifestari crestine de profunda traire duhovniceasca, va indeamna sa batjocoriti crestinismul in acest hal? acesta este modelul dumneavoastra de viata? sa improscati cu noroi 2000 de ani de crestinism, sa intinati una din cele mai sfinte sarbatori crestine? sa va fie rusine, desi ma indoiesc ca pricepeti ceva….in calitatea mea de crestin ortodox protestez vehement impotriva batjocoririi celor mai sfinte simboluri crestine in preajma marii sarbatori a Nasterii Domnului Iisus Hristos. va cer sa retrageti blasfemiile proferate la adresa lui Dumnezeu si a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din revista dumneavoastra. va cer deasemenea sa prezentati scuze in mod public si sa publicati un drept la replica din partea unui preot ortodox. necredinta dumneavoastra nu trebuie sa improaste cu noroi aceasta mare sarbatoare si nu va da dreptul sa batjocoriti pe crestini si credinta lor. sa fiti convinsi ca mai devreme sau mai tarziu veti raspunde in fata unei instante morale pentru actiunea dumneavoastra de batjocorire a divinitatii si de smintire a celor slabi in credinta, sau mai bine zis de indemn la hulirea lui Dumnezeu. si pentru a ne asigura ca nu veti mai apuca sa batjocoriti si alte sarbatori crestine, in cazul in care nu cereti scuze TELEVIZATE ASA CUM A FOST SI RECLAMA, vom face apel pe toate caile catre crestini sa boicoteze cumpararea revistei dumneavoastra. sperand ca macar in ceasul al 12-lea intelegeti gravitatea faptelor dumneavoastra, astept scuzele de rigoare si indreptarea raului facut.
Constantin
*
domnule Constantin,
nu vor fi niciun fel de scuze publice la nicio televiziune. e un act artistic. o reinterpretare moderna a ceea ce ar trebui sa ne faca mai buni pe fiecare dintre noi. daca n-ati inteles mesajul din fotografii, mica mea precizare sper sa va fi lamurit mai mult.
va doresc un Craciun linistit si un an bun
cb
moartea unui ziar
miine colegii de la cotidianul vor lucra pentru ultimul numar al ziarului.
se intimpla sa-i stiu si sa-i apreciez foarte tare pe unii dintre cei care au scris de-a lungul anilor la acest ziar, se intimpla sa-l stiu pe cel care l-a creat (Calin Husar) si se intimpla sa-l fi respectat pe cel care a vrut ca el sa existe pe piata (Ion Ratiu).
de dragul numelor pe care tocmai le-am scris mai sus, o idee pentru ziarul de miercuri.
via Radu Cosasu din primul volum de opere (“maimute personale/povesti pentru a-mi imblinzi iubita/ alti doi ani pe un bloc de gheata”)
30 august 1974
la 30 august 1974, in orasul Paris s-a petrecut ceva
de groaza si minune: a murit un ziar.
Cind oamenii mor, ziarele publica ferpare,
lumea se intristeaza,
toata lumea citeste ferpare.
Cind ziarele mor, oamenii nu se duc la cimitir,
nu se duc la florarii pentru coroane, nu se roaga,
nu se imbraca in doliu, nu redacteaza ferpare, in general
nu se prea plinge, citiva urla, da, de furie si durere,
cerind razbunare, ca acest director al ziarului mort:
“Combat a fost unul dintre ziarele capabile
sa emotioneze, capabile de nebunie,
Combat trebuie razbunat”,
dar cei mai mult isi vad mai departe de
jurnalele lor intime, ignorind legatura dintre jurnalul intim
si cel de la chiosc, numai ca in ziua de 30 august 1974,
ultimul numar al ziarului Combat, nr 9376,
ziar dupa care si eu alergam prin Bucuresti,
(fiindca era ziarul inventat de Camus,
rasucit intre revolta si rezistenta,
si inima-i statea ca stinga ca la orice om normal,
si formatul sau de foaie clandestina si paupera
se potrivea de minune in buzunarele mele
intre Miroir Spirit si Lettres francaises)
si-a inventat la moartea sa
o formula de ferpar fara precedent,
pe prima pagina un singur titlu:
“Tacere, ne scufundam!”,
iar in interiorul ziarului, patru pagini albe,
ferparul alb,
alb ca versurile in care incerc disperat sa string proza lumii,
alb ca neputinta mea,
ca fata-mi nevrotica la auzul mortii lui Combat,
alb ca desertul dezgustat de strigatele omului,
intr-atit de alb si tragic, de mut,
incit tirajul cotidian si mizerabil de 30.000 de exemplare
s-a epuizat in citeva ore, succes de groaza si minune,
ceea ce a facut o necesara tiparirea unui tiraj suplimentar,
de inca 40.000 de exemplare, vinzatorii de ziare parizieni,
uimiti, afirmind ca niciodata Combat n-a fost atit de
cerut ca azi la ultimul sau numar, in ziua disparitiei.
Citi oameni vor sti sa moara ca ziarul acesta,
lasindu-ne o ultima zi luminata
de un soare sublim, strecurat in luminisul batrin
al sarcasmului?
nine, avatar & politist, adjectiv on the same pag in wsj:)
wall street journal a publicat in suplimentul din acest weekend cronici pentru filmele sfirsitului de an
si-a pus avatarul lui cameron cu sutele lui d emilioane cheltuite, linga nine-ul lui rob marshall cu zecile de staruri de la hollywood, si linga politist, adjectiv.
It doesn’t open until next week, but I’m writing about it now because the Journal won’t publish next Friday.,zice domnul Joe Morgenstern si mie imi place tare ca n-a ratat ocazia sa scrie ina vans, cum imi place si compania in care a plasar filmul.
ca-s filme de oscar.
apropo, am viza de america pe o perioada nesfirsita, daca e nominalizat filmul, ma duc la LA chiar daca nu-mi place orasul:)
si tot din categoria apropo, ii premieaza cineva pe domnii astia cu politist adjectiv pe plan local pentru frumoasa reclama pe care o fac tarii asteia bizare?
britanny murphy a murit
actrita britanny murphy a murit
atac de cord
azi dimineata
32 de ani
aici intr-un interviu simpa
ati vazut-o in Sin city, 8 milles, Girl, interrupted
Politist, adjectiv a ajuns in America… pe bloguri
Politist, Adjectiv a inceput sa ruleze in America la timp ca sa fie eligibil pentru Oscarurile 2010.
Cu dezbaterile de la neintroducerea lui Cristian Mungiu (cu 4,3,2) pe lista scurta a filmelor straine, anul asta Corneliu Porumboiu cu Politist Adjectiv ar putea sta bine mercic in fata.
pina una alta sta foarte bine pe blogurile trendy ale cinefililor americani.
ca in cronica lui Matthew Lucas.
eu am rezonat foarte tare cu comentariul unui cititor de pe blogul lui Matthew (Ranylt Richildis said… I am with you on the Rom-Ren. Romanian and Taiwanese directors have been blowing my mind this past decade. They have gone nova while two erstwhile personal favourites, Italy and Japan, have gone stagnant.).
generatia mea s-a uitat cu drag la filmele asiaticilor, ca o gura de salvare pentru multe bullshituri pe care le-a inghitit de pe ecran. iar faptul ca americanii gasesc in filmele noastre gura lor de aer proaspat, ma face sa ma simt – cu un sentiment patriotic nemeritat – foarte bine.
my best book 2009: Raymond Carver – A writer’s life
Citesc cea mai frumoasa carte pe anul asta: Raymond Carver A writer’s life” by Carol Sklenicka
Biografia domnului cu minunatele povestiri scurte minimaliste publicate si la noi la Polirom: Taci te rog, Despre ce vorbim cind vorbim despre iubire, Catedrala.
Sunt fascinata de efortul doamnei Sklenicka care a cercetat 10 ani viata lui Carver, cu sute de interviuri si documente.
Iar cartea ma face sa-l iubesc si mai tare pe Carver; omul asta genial a ajuns la acuratetea propozitiilor sale minimaliste cu un efort uluitor, cu o perseverenta draceasca, luptindu-se nu doar cu senzatiile pe care trebuia sa le aseze intre cuvinte, ci si cu demonii sai interiori.
De multa vreme n-am mai dormit cu o carte la cap (la propriu, la cap; mi-a facut si cucuie pentru ca e f mare, cartonata si f grea si ma mai lovesc noaptea in somn de ea:) ), tot asa cum de mult n-am mai mingiat cu atit de mult drag coperta unei carti.
Iata citeva fragmente
*
1954, carver avea 15 ani
At first, Ray associated the problem of writing with the literal act of placing the words on paper. His family didn’t own a typewriter.
His three semesters of typing classes may have profited him more than the rest of his high school curriculum.
“I want to be right in there with all the rest of the guys. But I also whanted to write” ray told an interviewer years later.(…) Ray enrolled in a correspondence course offered by the Palmer Institute of Authorship in Hollywood.
(…) The first lesson, “Essential Elements of a Short Story and How to Develop Them” arrived in a manila envelope addressed to ray. (…)
Why people read
… In a well writer story the reader is planted into the shoes of the main character, shares his trials and tribulations, read his thoughts, feel the thrill of his exciting experiences, worries over his difficulties, and rejoices with him in his success. The reader for the moment is taken out of himself and in the person of the story character, lives a life of adventures, romance, achievement he would like to live if only he had the chance – the wit – and the courage. Many of timid John Doe loses himself in a story of daring deeds such as he would never have the nerve to perform in real life.
*
1963 Carver avea 24 ani, nevasta – Maryann – si 2 copii (4 si 5 ani)
Just after March 4, 1963, the date William Carlos Williams died, Ray called Day at two in the morning and said “Bad news. Meet me”. (…) What was troubling Ray that night was that both Hemingway and Williams were now dead. Ray confessed to Day that he was not ready to take the place of either one. Perhaps he was kidding, but Day thought not.
catre Writers Workshop in Iowa City, in vara lui 63
They had thirty one dollars, an old car, and two kids. Before they were out of town, the battery went dead. So they bought a new battery and started off to Iowa with one dollar. At mealtimes, they stopped somewhere, and Maryann went in and told them she was an expert waitress and would work two hours if they would feed the family. They traveled all the way to Iowa that way.
*
Raymond Carver A writer’s life nu a fost inca tradusa la noi, a aparut de doar citeva saptamini in America, dar voi face lobby ca sa fie publicata si in romania
Ce nu stie Vlad Ivanov – making of
In numarul de decembrie al revistei tabu se afla un articol la care eu tin foarte mult, este despre unul dintre cei pe care ii consider cei mai mari actori romani din toate timpurile si se numeste “Ce nu stie Vlad Ivanov?”.
Acest articol a batut orice record personal de pregatire/ documentare/ reporting: de la momentul in care m-am hotarit ca voi scrie un profil Vlad Ivanov si pina la publicare au trecut 3 ani.
Data fiind amploarea documentarii m-am hotarit sa scriu despre o parte din culisele reportingului pentru acest articol pentru ca s-ar putea sa fie util celor care vor sa faca meseria asta. Povestesc si regretele /greselile legate de acest text. Cele de care sunt constienta, desigur:)
Making of-ul reportingului e lung (dar nu descrie cei 3 ani, stati fara grija) si e, mai ales, pentru cei care sunt pasionati de jurnalism. Cu el inchid un folder generos din calculatorul meu care a stocat zeci de fotografii, articole, interviuri, referinte din presa straina pt ca… “nu se stie niciodata daca o sa vreau sa descriu o anume haina, sa am tot ce-mi trebuie”:)
Imi doream foarte mult sa –l descriu intr-un portret amplu pe Vlad Ivanov pentru ca jurnalistii romani nu au facut-o inca, desi merita cu virf si indesat.
Nu stiu cit de bine mi-a iesit, dar stiu am asezat o baza sanatoasa pentru profilurile pe care le vor scrie urmatorii jurnalisti despre el. Si m-am inscris de pe acum pe lista pentru un nou articol despre Vlad Ivanov pentru cind va fi nominalizat la unul din premiile mari internationale de actorie.
Cu salturile exponentiale cu care avanseaza cariera lui, cred ca ne revedem curind:)
*
Textul din revista e cadoul pe care mi l-am facut mie de Craciun. Tot ce tine de el e cam ca definitia minunii “ o intimplare cu un timing perfect”.
*
Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov, il puteti citi aici.
Making of-ul despre reportingul acestui articol poate fi gasit aici.
unde calatorim in 2010?
in recenta mea excursie la san francisco m-am conversat cu emil delibasev – seful british airways pentru balcani – despre unde si daca e bine sa calatoresti in aceste momente de criza economica.
era o discutie informala, nu PR-istico – interviu, asa ca e cu atit mai valoroasa pentru ca erau sfaturi intre prieteni.
le scriu aici, ca pentru prieteni.
emil spunea ca in acest moment british airways practica tarife cu 30% mai ieftine decit anul trecut si, cu un planning inteligent in avans, o excursie in 2010 poate sa fie muult mai ieftina decit una anul acesta.
asa ca daca ati pus ceva bani deoparte si vreti sa calatoriti, acum e momentul pentru ca e f f ieftin. plus ca magazinele si hotelurile au discounturi de 30- 40%.
in topul destinatiilor foarte convenabile pentru 2010 se afla:
Cape Town Africa de sud- unde va fi campionatul mondial de fotbal (pentru aceasta destinatie BA are pretul biletului de 708 euro)
Vancouver, Canada
Punta Cana, Republica Dominicana – despre care se spune ca e una dintre cele mai spectaculoase destinatii pentru revelion
Insulele Maldive – Male – o noua destinatie pe harta BA, pentru care pretul biletului de avion e de 677 la rezervarile on line, pe site-ul companiei.
si desigur New York unde anul viitor se lanseaza Sex & the city 2.
san francisco part 6 – clarion street
clarion street – o strada ingusta ingusta, abia incapea o masina pe ea, cu zidurile pline de grafitti. toate facute de copii de multe nationalitati care din diverse motive locuiesc acum in san francisco.
pe un perete, pe la mijlocul strazii scria cu majuscule roshii pe fond galben,
“The life of any street art project is never long and its getting shorter every day. It makes my heart and soul heavy and black with sorrow & disappoinment. It is much easier to destroy than it is to create. I truely hope that things get better.”
san francisco part 5- resedinta familiei jacuzzi
Jacuzzi e chiar cel care a inventat sistemul cu “bule in apa”, hidromasajul adica.
a very nice story despre care voi scrie pe larg, curind.
acum o privire indiscreta prin casa lui, unde doamna Nancy – nora – e super fancy si super colectionara de obiecte de arta cumparata de pe la licitatii si consignatii.
fintina cu neptun a fost adusa din italia, ca o influentare a ploii intr-o californie secetoasa. pentru ca familiei jacuzzi nu ii place sa se ia f tare in serios (cred si eu la banii lor), neptun poarta ochelari de soare pe care cineva ii schimba in fiecare saptamina:)
*
sala in care se degustau vinurile familiei, sala care e inchiriata pentru receptii si nunti.
*
intrarea
san francisco part 4 – foto – vitrine
vitrina body shop din cartierul gay, Castro, cu doi barbati care se saruta. very nice marketing. mi-a plct la nebunie!
tot din categoria super marketing – vitrina de la macy’s
cu animalutze care puteau fi adoptate de pe 5 ianuarie incolo. era buluc de lume sa se uite la ele si le schimbau la fiecare 4 ore. plus ca era un ong care aduna bani pt animalutzele orfane.
ce nu stie Vlad Ivanov
Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov a aparut in Tabu, decembrie 2009.
El este rezultatul a 3 ani de studiat/ analizat/ documentat subiectul principal:)
In intervalul acesta de 3 ani am citit cam tot ce s-a scris despre subiectul meu, am vazut toate filmele (tv si cinema) pe care le-am gasit, i-am vzt toate piesele de teatru, am fost pe platoul de filmare cind lucra si am vorbit cu multi oameni care au fost conectati prin munca cu el sau i-au fost colegi la scoala. Am ajuns chiar pina la performanta dubioasa de a primi de la prieteni sms-uri cu anunturi de genul “Vlad Ivanov e la alimentara X” sau “Vlad Ivanov e in fata mea la masa, la nunta la…”:). N-am folosit aproape nimic din toate astea, insa mi-au dat o relaxare in cunoasterea teritoriului de lupta:).
As fi putut sa fac materialul oricind in acesti 3 ani, dar instinctul imi spunea ca inca nu e timpul lui. Voiam sa ma imprietenesc cu subiectul pentru ca simteam ca e introvert si nu o sa-mi spuna multe altfel. Nu voiam sa ma duc direct la el sa-l abordez pentru ca simteam ca i-ar fi fost mai ok daca i-as fi dat cit mai mult spatiu si loc de decizie daca sa faca sau nu interviul. Plus ca ma temeam ca o sa i se para bizare intrebarile mele care se referau mai degraba la detalii specifice despre lucruri deja declarate, decit la noi descoperiri.
A fost politicos si n-a intrebat ca zoso “dar ce intrebari sunt astea?” desi sunt absolut convinsa ca i s-a parut ciudat ca, intr-o ora, l-am plimbat prin chestii care vorbeau si nu vorbeau despre el, ca sa opresc brusc conversatia cind nici nu ne apucasem sa povestim despre ce filme urmeaza sa faca.
Dar cred cu tarie ca daca as fi scris materialul oricind alt cindva, nu m-as fi dus pina la Botosani, orasul lui natal, si n-ar mai fi aparut in text propozitia care mi-a dat cea mai mare bataie de cap:
“Acum la 40 de ani, afla si comentariile din catalog”
Propozitia asta a fost adaugata cind trebuia sa plece revista la tipar. Eu nu voiam sa pun accent pe descoperirea de la Botosani intr-o forma in care sa para ego de jurnalist, cei care citeau textul spuneau ca nu e evident ca explicatiile care ar fi precedat aceasta propozitie sunt chiar secretul din titlu. Nici acum nu stiu daca e bine sau nu ca am pus-o, dar – pentru ca povestea e deja tiparita – nu trebuie sa-mi mai bat capul cu asta.
*
M-am hotarit sa ma duc la Botosani dupa ce doua fraze ale lui Vlad Ivanov m-au facut sa-mi stapinesc cu greu lacrimile. Eram la interviul care a avut loc in cabina sa de la tnb, vorbea despre adolescenta si primii pasi in teatru. N-a avut vreo intonatie speciala, n-a facut niciun gest in plus. Totul a fost in ochii lui.
Vorbea despre profesorul de la scoala populara de arta cu o emotie incredibila prezenta doar in ochi. A fost cel mai intens moment al intilnirii noastre doar ca…
Nu ma vedeam descriind momentul in text explicind cum imi spuneam in gind “esti gisca, nu se poate sa plingi aici” in timp ce ma uitam pierduta in ochii lui Vlad Ivanov.
Asa ca m-am dus pina la Botosani sa vad de ce era magic profesorul respectiv.
Descoperirea de la Botosani m-a bucurat si m-a intristat in acelasi timp.
Mai intii a fost bucuria. Mi-au dat lacrimile dindu-mi seama peste ce comoara emotionala am dat in cataloagele de cind era Vlad elev la scoala populara de arta. N-a fost o victorie de jurnalist, a fost noroc. Ma dusesem acolo ca sa –l pot cunoaste din descrierile altora pe profesorul Bradescu (care a murit in 87), doar ca oamenii de la scoala populara de arta erau atit de impresionati ca venisem de la Bucuresti cind ar fi fost mai usor sa-i intreb la telefon, incit au inceput sa-mi arate toate documentele vremii. Si-asa am facut descoperirea.
Tristetea a venit mai tirziu, cind – in tren catre Bucuresti – am vazut pe filele de catalog fotografiate, adresa de acasa a lui Vlad Ivanov. Avusesem toata ziua fotografiile in fata, dar in entuziasmul descoperirii nu ma mai uitasem cu atentie la toate detaliile. Regret ca nu m-am dus pina in fata blocului si n-am refacut traseul casa – scoala populara de arta. Nu stiu daca ar fi fost in text traseul ala, dar sunt sigura ca ar fi fost un plus de emotie care s-ar fi putut simti pe undeva.
Tot asa cum regret ca nu m-am dus pina la cimitirul local ca sa gasesc fotografia profesorului. Am cautat in ziarele vremii la biblioteca judeteana imagini cu profesorul si n-am gasit. La citeva zile distanta, acasa, la Bucuresti, mi-am dat seama ca o foarte buna sursa ar fi fost cimitirul pentru ca exista fotografii pe cruce. Am ratat-o.
*
La Botosani am reconstituit insa drumul Scoala Populara de Arta – Liceul Pedagogic pe care elevul Vlad Ivanov il parcurgea aproape zilnic pe jos si pe care il avea cronometrat: 7 minute.
Am cautat cel mai batrin taximetrist din oras care sa ma plimbe prin Botosani, cu speranta ca el trebuie sa-si aduca aminte ce si cum a fost demolat in zonele care ma interesau. Doar ca domnul in cauza in loc sa ma duca la scoala populara de arta m-a dus la liceul de muzica nr 9. Eu ii explicam ca e mult prea departe liceul, deci nu e aceasta scoala pe care o caut, el se uita la mine cu o privire care spunea “ eu sunt de aici, dvs de la Bucuresti, cine stie mai bine?!”. M-am calificat in topul celor mai ciudati clienti ai lui in momentul in care l-am rugat sa ma duca inapoi la liceul pedagogic, explicindu-i ca o iau pe jos si sigur o sa gasesc cladirea care ma intereseaza.
Am gasit-o folosindu-ma de instinct, pur si simplu. Am pus ceasul sa ma anunte cind trec 7 minute de la plecarea de la liceu. In locul in care m-am oprit am intrebat doi oameni de pe strada si 3-400 de m mai sus era cladirea pe care o cautam.
Mai greu a fost sa aflu care dintre cladiri au fost demolate sau au aparut dupa 87, dar asta am rezolvat-o la biblioteca judeteana.
Fragmentul rezultat dupa reporting-ul pentru drum arata asa:
Işi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca nu plece prea devreme spre liceul pedagogic, unde avea ore după amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.
Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul la bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul, o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.
În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi faptaşii.
Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.
Ceea ce pare aproximare a frecventei drumului – “peste 100 de ori” – este rezultatul refacerii calendarului din 87, suprapus peste prezenta de la scoala populara de arta, cu eliminarea simbetelor si duminicilor in care nu mergea la liceu (dar avea cursuri la scoala populara de arta). Dupa toate aceste calcule a aparut intrebarea: si daca a chiulit macar o data de la liceu? Nu puteam verifica asta cu Vlad pentru ca era imposibil sa-si mai fi adus aminte la o asemenea distanta de timp. Asa ca in loc sa pun 114 cit era numarul rezultat drept zile in care ar fi parcurs drumul scoala – liceu, am aproximat la “peste 100”:)
*
Cel mai provocator lucru de scris a fost insa fragmentul in care voiam sa explic cum isi construieste personajele. Nu am scoala de actorie, nu stiu nuantele care ii ajuta pe actori sa fie in culori diferite pe scena. Iar repetitiile de teatru la care am asistat mi-au certificat ca totul e in sufletul si creierul actorului. Vlad nu povesteste foarte multe despre asta, nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca e acolo o combinatie de har-logica-perseverenta-analiza pe care nu o poate descrie; e, pur si simplu, parte din felul lui de a fi.
Am optat pentru a arata din secvente diferite ca e foarte ordonat – organizat, ca e analitic si stie ca detaliile construiesc universuri. Nu stiam insa ce sa fac cu lumea sa interioara – extrem de bogata – pe care o struneste foarte bine si pentru care e foarte admirat de regizori sau colegii de breasla.
Asa ca m-am intors la Stanislavschi si-am citit 2 saptamini in fiecare seara pagini aiurea din “Viata mea in arta”. Cautam descrierea la nuanta a unei stari pe care doar un actor ar fi putut sa o numeasca. Un ceva care sa faca click in mintea mea ca sa pot sa pun in cuvinte cam cum functioneaza motorasul interior al lui Vlad Ivanov pe care el in descrisese comparind actoria cu iubirea. La Stanislavschi am gasit despre cum, ca actor, trebuie sa inveti sa-ti iei avint pe dinauntru cu lejeritate exersata.
Fragmentul rezultat e acesta
L-a învăţat viaţa că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale”. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.” De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.
Ca în iubire.
*
Fragmentul cu asezatul pe banca pentru a citi scenariul de la Politist, adjectiv a venit singur catre mine. N-as fi stiut sa intreb ceva atit de précis in interviu, dar Corneliu Porumboiu mi-a povestit ca dupa ce i-a dat scenariul, Vlad l-a sunat in 20 de min spunindu-I ca l-a citit si ca vrea sa joace in el. Am confruntat cu Vlad povestea la a doua noastra intilnire de lucru – care s-a suprapus si cu sedinta foto – si asa a aparut secventa.
In week end-ul in care am scris primul draft (au fost 4 pina la verificarile cu Vlad pentru micile detalii) m-am dus pina in parcul respectiv in cautarea unui mic detaliu de atmosfera. Scriind am simtit ca secventa trebuie sa fie mai austera si-am renuntat la detaliile despre parc.
Ceea ce a rezultat este asa
Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l stia bine. Se salutasera pe la premiere, il vazuse in „4, 3, 2“ si-l placuse. Dar asta era tot.
S-au intâlnit intr-o agentie de casting unde Corneliu dadea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu si l-a rugat sa vina peste câteva zile ca sa dea o proba. Vlad s-a oprit in primul loc linistit, un parc din fata agentiei, a citit textul si l-a sunat: „Chiar vreau sa fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revazut. Memorase 20 si ceva de pagini; intelesese toate nuantele textului; venise cu lumea personajului construita, cu gesturi si atitudini. L-a filmat in doua zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghita metafizica, e neclintit in convingerile lui.
In prima zi s-au tras 9 duble, in a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru ca Vlad se sincroniza perfect cu ceilalti actori.
*
In primul draft al textului, catre final, descriam de pe platourile de filmare ale peliculei Principii de viata o intimplare in care aratam inca o data perseverenta si perfectionismul lui Vlad Ivanov.
Era o secventa cu o jucarie pe care a asezat-o de 14 ori in acelasi loc ca sa –i iasa un gag la fel, la fiecare dubla. Incrucisasem sursele pentru intimplarea asta, o vazusem acolo, pas cu pas, imi povestise el de ce isi aseza singur jucaria, vorbisem cu membrii echipei de filmare.
Dar am renuntat la ea pentru ca sa arat o alta latura a versatilitatii sale actoricesti.
Si am avut brusc relaxarea faptului ca petrecusem 10 ore pe platoul de filmare si aveam o gama larga de alte secvente pe care sa le pot descrie. L-am preferat pe Vlad amuzantul, cel care face giumbuslucruri si se distreaza cu colegii.
*
La final am vrut sa fac un revers al drumului de 7 min, cu iesire din local in national.
Sa plece de la liceul pedagogic, sa ajunga la scoala, pentru ca apoi sa iasa de acolo si sa-l aduca in Bucuresti, aproape de spectatori, odata cu secretul care ii confirma caracterul si talentul remarcate inca din copilarie.
A fost usor sa scriu pentru ca aveam toate cladirile noi construite dupa revolutie, toate panourile publicitare de pe drum (fotografiate si depozitate intr-un folder) si modificarile in utilitatea unora dintre cladiri – cinematograful e acum alimentara:) – rezolvate in biblioteca judeteana.
In varianta de text word, a existat si o trimitere internationala (ce filme lucreaza cu actori de Oscar) pentru a obtine o imagine macro. In revista ea a ajuns ca un citat, in mijlocul ultimei pagini si e unul dintre regretele mele ca nu am gasit o solutie mai buna pentru paginarea acestui fragment.
*
later edit: m-a intrebat cineva daca descrierea de la piesa fir’mituri e din 2006 sau de acum. am vazut piesa in 2006 (la premiera si in ziua imediat urmatoare; a fost momentul in care l-am descoperit pe Vlad Ivanov); am revazut-o cind scriam pentru acest profil (ca sa vad daca “mai face la fel”:) )
asa ca in fragmentul in care arat parcursul sau profesional referinta la firmituri e bazata pe insemnarile din 2006, iar in epilog este trimiterea la varianta de acum a piesei. (care nu mai e in aceeasi distributie, dar erau detalii care ar fi complicat textul si am reuntat la ele)
*
san francisco part 3- orasul
ieri m-am plimbat aiurea pe strazi, fara harta, fara nimik. n-aveam obiective precise si oricum totul era nou nout pentru mine.
pentru ca exista o logica in toate am ajuns in cartierul lor artistic, apoi in Castro.
*
pe strada 17th am descoperit o casa in care sigur am locuit in alta viata.
avea desenata pe geamul usii de la intrare o floarea soarelui.
*
pe o alta strada, undeva aproape de cartierul castro, am gasit aceasta poarta.
in timp ce o fotografiam se apropia un domn trecut de 50 de ani, cu parul blond pina la umeri. avea o punga cu ceva legume cumparate de la coltul strazii.
m-a intrebat daca-mi place poarta/ i-am spus ca seamana cu portile dintr-o zona din tara mea/ m-a intrebat repede zimbind: esti romanca?
era vecin cu proprietarul casei, care se numeste Vlad si da, e din romania:)
*
la castro m-am gindit la toti prietenii mei gay. macar asa sa fie si ei prezenti un pic in cartierul lui Harvey Milk. cel mai simpa lucru pe care l-am vazut a fost vitrina de la the body shop, targetata pentru cartier, cu doi domni care se saruta.
(nu stiu de ce nu pot insera foto aici, dar o rezolvam acasa)
*
am mai descoperit o strada minunata, plina de graffitti facute de adolescenti de toate nationalitatile. un proiect despre a fi acceptat in societate asa cum esti.
(am si aici foto, dar …)
*
si am dezvoltat o pasiune speciala pentru Kyle – baiatul care-si roade unghiile – de la Borders din Union Square. pe lista, mai aveam o carte care nu se afla nicaieri in stocul librariilor lor din oras. asa ca a sunat la prietenii lui care lucreaza la alte librarii, mi-a gasit cartea, mi-a rezervat-o, iar astazi ma duc sa o iau de la respectiva librarie.
si mi-a scris un bilet tres tres simpa cu explicatii cum sa ajung la libraria aia.
delicios kyle. cind ajung acasa o sa-i scriu un mail managerului librariei sa-l laud pe kyle, poate ii da un bonus ceva.
la 6 juma aici, astept sa se lumineze of cors, ca sa mai misun un pic si sa fac cumparaturile de pe lista pritenilor. mai am 4 puncte de atins
cum l-am intervievat pe zoso:)
simbata trecuta vali petcu (zoso) facea un interviu cu presedintele tarii. pe la prinz, cind a postat interviul era un iures pe twitter & facebook, cum n-am mai vazut de multa vreme.
era bucuria “uite ma ca unul de-al nostru a ajuns la presedinte”, asta in contextul in care cei care au succes pe net nu sunt intotdeauna recunoscuti la acelasi nivel si in afara web-ului.
bucuria de simbata trecuta de la prinz, m-a facut sa-l rog pe zoso sa -mi povesteasca filmul acelei zile. pas cu pas, ce a facut in orele in care a devenit bloggerul care l-a intervievat pe presedinte.
*
a fost funny sa-l intervievez pe zoso. n-am avut timp sa ne vedem fata in fata pentru ca eu plecam din tara, asa ca ne-am conversat la telefon.
nu ne cunoastem personal si, si acum ma intreb cum naiba nu s-a enervat la intrebarile mele ciudate.
a intrebat o singura data: dar ce intrebari sunt astea? l-am rugat sa aiba incredere, ca ma ajuta orice detaliu si sa-mi raspunda.
(sapam in detaliu despre cum erau asezate obiectele in camera de interviu si intrebam distanta intre obiecte si alte mascari. nu stiam ce voi folosi cind am sa scriu si orice detaliu conta. camera respectiva mi-a dat multe batai de cap – am mai intrebat inca 3 persoane si am vazut fotografii si o alta inregistrare – si in cele din urma n-am folosit decit o mica descriere care sa-i amplaseze pe cei doi in spatiu)
la sfirsit obtinusem o multime de detalii (unele n-au mai intrat din considerente de lungime a articolului), dar ramasesem cu ideea pe care o aveam cind le-am rugat sa facem acest mini story.
in spatele lucrurilor mari e multa simplitate.
textul se numeste filmul unui interviu care face istorie a aparut astazi in Jurnalul National.
fragmentul meu preferat este acesta
În cele 30 de minute de interviu s-a întors la foaia pe care-şi notase ce vor discuta de 21 de ori; cel mai des doar ca să pună cu pixul un punct pe hârtie. De sprijin.
Băsescu l-a impresionat, i-a părut mai puternic şi mai decis decât în fotografii sau pe ecranele tv. Se gândise cum e în realitate un om care ţine în mână 20 de milioane de oameni. Asta îl fascinează: puterea de a şti să administrezi mulţimile. De asta a şi vrut interviul.
*
mai sunt citeva trucuri in text la care tin: numele Basescu nu este rostit pina la intilnirea fata in fata, pentru ca – pt mine – nu era important cu ce presedinte a fct interviul, ci ca a ajuns sa faca interviu cu Presedintele.
numele pe care l-am folosit pentru “vedeta filmului zilei” e Vali Petcu, nu zoso cum il stie netul, pentru ca imi doream sa se simta ca totul e din perspectiva lui, de cetatean obisnuit. dincolo de net or loc de munca. un om oarecare.
*
in timp ce scriam mi-am dat seama de ce celalalt interviu pe care l-a acordat presedintele uni blogger (cam cu 2 saptamini inaintea celui facut de zoso) n-a facut la fel de multe valuri. nu e vorba de traficul pe care-l are bleen.ro , e vorba despre a te recunoaste lider/exemplu un grup cit mai mare de oameni, ca sa se identifice cu tine.
ok, enjoy articolul, are o morala frumoasa.
& multzam zoso again ca ai raspuns la toate intrebarile acelea ciudate
san francisco part 2- mi-am fct un prieten
desigur iar nu dorm. e 4 dimineata aici, dar…
ziua de ieri a fost treeeees simpa. cu vreo 14 feluri de vinuri californiene, la 3 podgorii cu traditie.
ocazie cu care am descoperit cine e inventatorul sistemului Jacuzzi. remo iacuzzi e un domn care are treaba cu vinurile si prepararea uleiului de masline, nicidecum cu industria de frumusete. inventia – care nu era deloc fancy in 1956 cind a creat-o el a fost destinata pentru tratament terapeutic. unul dintre fratii lui (7 cu totii) a avut un accident, a paralizat si hidromasajul si-a fact viata mai usoara.
amindoi traiesc inca.
super poveste acolo pentru ca remo a mai inventat o presa care sta la baza sistemului de rafinare a uleiului din masline, iar el avea doar 4 clase. era un imigrant italian care a muncit de toate pina s-a apucat sa aiba grija de o vie si, ca sa-si faca viata mai usoara, a inceput sa mestereasca la tot felul de scule.
vineriile la care a lucrat la inceput, pe care le-a cumparat cu timpul, exista si acum sunt in grija familiei (acum e rindul nepotului lui). nepotul frank are o suuuuper nevasta, nancy. foarte cool cu un spirit artistic foarte special si un simt al cumparaturilor inteligente. casa lor e plinade obiecte de arta f speciale, majoritatea cumparate din consignatii sau la licitatii de obiecte second hand.
ca acest candelabru adus din italia, din sticla de murano
*
prietenul meu din ziua de ieri este frizy. o magarusha care se afla la una dintre podgorii. m-am jucat cu ea citeva minute bune, i-am dat morcovi sa pape si, cind lumea a mai vizitat niste butoaie, eu m-am intors sa mai povestesc un pic cu ea.
mai avea si un frate, dar el era tristut si nu vroia sa stea de vorba cu mine.
lui frizy insa ii placea crema mea de corp, imi ridica tricoul cu botul ca sa ajunga la piele sa miroasa.
*
in programul zilei care o sa inceapa aici in citeva ore e…shopping.
am plecat de acasa cu o lista generoasa de obiecte care trebuie achizitionate pentru prieteni si colegi.
nu o fac publica pentru ca include multe branduri de chiloti si sutiene, dar… se (mai) afla pe lista: un ponei!!!! (d jucarie of cors), multe feluri de jeans, multe feluri de tricouri si accesorii. fiecare si-a mentionat frumos si constiincios intr-un caiet special produsul, brandul, masura, culoarea etc.
aaaaa, si am bifat o parte de shoppingul de carti ieri. mai am de gasit 3, dar ce-a fost mai greu border’s imi pusese deoparte si doar le-am ridicat de la cea mai apropiata librarie de mine:)
san francisco – part 1
prima intilnire cu san francisco a fost scurta, cit sa ne obisnuim unul cu altul. o plimbare de o ora prin imprejurimi.
ca de obicei am probleme cu gindirea americana: de ce naiba au pus in Union Square (piata lor minunata) palmieri cind temperatura locala e 2-3 grade seara?
emil delibasev (comercial manager balkans – British Arways), gazda mea in excursia asta, a avut o remarca super simpatica: e parte din filosofia americana – botox la palmieri. ii tinem tineri cu injectii pina mor.
altfel, si palmierii si orice cladire sunt decorate cu luminite peste luminite, ca doar vine Craciunul. (vin si cu foto curind)
*
e 5 juma dimineata la mine, ma invirt prin camera de vreo 4 ore. evident ca nu am putut dormi desi in avion am executat ceva sampanie, poate poate ametzesc si dorm. netul nu mi-a mers pina acum, in hiltonul lor minunat in care nu exista lingurita in camera, sau ceva cu care sa amesteci laptele in ceai..
in programul zilei de astazi e o vizita la Napa Valley si Sanoma Valley la degustari de vinuri. asta desigur cind se va lumina de ziua aici:( presupun insa ca postarile viitoare vor fi mai vesele, dupa degustari multiple:)
*
P.S. in terminal 5 la citiva metri de mine in lounge era unul dntre baietii de la Google (unu cretz…habar n-am cum ii cheama, normal), iar in avion a dormit linga mine, in noile si spectaculoasele cabine de la business club, un domn care pot sa jur ca era Eddie Woods de la Rolling Stones. mi-a fost insa rusine sa-l intreb daca e el:)
later edit: am fct corectiile astea pt ca un cetatean f suparat m-a apostrofat pe aici. habar n-am cum il cheama pe domnul de la rolling stones. of of of
londra
de cite ori ajung la londra am sentimentul de bine de “acasa”.
acum sunt in transit pentru citeva ore dar tot mi-a venit in minte senzatia pe care o aveam cind eram copil si mergeam din alexandria natala la bucuresti.
catre lumea magica unde erau cinemateca si spectacolele pe care eu nu le gaseam in alta parte.
sunt in drum catre san francisco si cum se anunta o excursie super simpatica, am sa revin cu povesti pe parcurs. deocamdata o dulce leneveala in lounge in Terminal 5. British Airways e compania mea favorita de calatorit cu avionul, pentru ca fac multe fapte bune asa ca in terminal 5 sunt ca acasa.
(leo stiu ca acum esti happy ca laud compania ta)
*
altfel e tabu la tarabe si la noapte va scriu istorii din spatele acestui numar f f special pentru noi. va rog tare sa-l cautati si sa-l cititi.
The Private Lives of Pippa Lee – mica mea exclusivitate
asteptam cam de un an sa vad filmul The Private Lives of Pippa Lee. cam de pe vremea cind am facut interviu cu regizoarea/scenarista/autoarea cartii, Rebecca Miller. (care, btw, e nevasta lui daniel day lewis si fiica lui arthur miller)
a meritat asteptarea. tocmai ce l-am vzt si-acum doresc sa va conving sa va petreceti o ora si jumatate in mintea unei femei:)
ca sa va atrag atentia o sa scriu ca ii are in distributie pe robin wright penn, winona ryder, keanu reeves, julianne moore, monica bellucci, maria bello, alan arkin.
ca sa va conving spun ca arata cu o finete incredibila lumile interioare ale unei neveste.
in cazul asta, de “artist”. si nu, filmul nu e o comedioara romantica asa cum pare ca reiese din trailerul oficial. chiar deloc.
despre cartea care a fost tradusa si la noi Vietile secrete ale Pippei Lee am scris la vremea respectiva (e si unul din fragmentele mele preferate din carte linga opinia mea), interviul cu rebecca miiller il gasiti aici