o artista din Ungaria, Flora Borsi, are un proiect super super simpatic.
cu participarea exceptionala a photoshopului se plaseaza in fotografii celebre cu personalitati iconice, ea aparind de fiecare data drept un personaj care face fotografii.
o poveste despre dorinta de a fi aproape de celebritati spusa intr-o forma amuzanta.
text de Sorana Savu
“Cu biletul in mana si oamenii tot nu credeau ca vor intra in teatrul de vara din Bacau si o vor asculta pe Angela Gheorghiu live” spunea, azi dimineata, unul dintre organizatorii Galei bacauane “One Man Show”. Vineri seara, chiar venit direct de pe drum din Bucuresti si complet necunoscator intr-ale tainelor urbei, puteai sa gasesti Teatrul de Vara urmarind sirurile de oameni imbracati elegant, care iesisera parca la promenada.
Fotoliilor teatrului de vara li se adaugasera prompt mai multe siruri de scaune ca sa se gaseasca loc pentru toti cei care doreau sa vada minunea: Angela Gheorghiu, poate cea mai cunoscuta si mai apreciata soprana din lume, venea pentru prima oara in concert in tara, altundeva decat in Bucuresti. Aproape de casa, de fapt, pentru ca Bacaul e la numai 50 de kilometri distanta de Adjud, unde Gheorghiu s-a nascut.
A fost – poate in principal din acest motiv – un recital extraordinar extraordinar, in care emotiile s-au amestecat cu un sentiment pronuntat de familiaritate si pe scena, si in sala. Revenita acasa dupa 20 de ani, aproape ca intr-o telenovela neverosimila, Angela a oscilat toata seara intre postura de gazda si de oaspete exceptional, flirtand cu umor si dezinvoltura si cu publicul si cu liedurile, si cu prelucrarile folclorice si cu maestrul care a acompaniat-o la pian.
Stralucitoare, intr-o forma excelenta si cu o energie buna imperturbabila, mi-a adus lacrimile in ochi cu timbrul ei fabulos, cu tehnica asumata déjà de atata vreme, care ii permite sa emita niste sunete ireale si ravasitoare, aproape fara sa deschida gura. Eleganta si provocatoare, emotionata si emotionanta, urcand si coborand piedestalul de diva dupa bunul plac, Angela Gheorghiu s-a jucat cu o sala pe care o cucerise de la prima nota.
Fiecare piesa a recitalului a fost o mica lectie de muzica, dar si un fragment de memorii – de la amintirea Miei Barbu, la cea a mamei, la cea a romantelor comuniste (pe care oricine o cunoaste cat de cat pe Angela stie cat de mult le dispretuia), la cea a primei piese cantate impreuna cu Dan Grigore. Rachmaninov, Chopin, Brediceanu, Stefanescu, Poulenc, Puccini – rusa, franceza, romana, dar si italiana si engleza in final, la bisuri. Esperanto-ul in care Angela Gheorghiu este vorbitor fluent.
Intregul repertoriu al concertului, incluzand mai mult de jumatate piese romanesti, a fost o avanpremiera la concertul din octombrie, pe care Angela Gheorghiu l-a programat la Scala din Milano – una dintre cele mai prestigioase, dar si cele mai pretentioase (ca sa nu zic de-a dreptul crude) scene de opera din lume. Ce pentru noi si sala din Bacau suna familiar si cald, pentru Milano va fi exotic: o intalnire obligatorie cu muzica romaneasca pe care Angela Gheorghiu o duce, cu indrazneala si perseverenta, pretutindeni pe unde ajunge.
Familiaritatea a fost nota de baza a serii – si nu a fost una cabotina, ci una cat se poate de simtita, cata vreme familia Angelei era in primul rand – cele doua Ioane, mama si nepoata. Impreuna cu ea, erau trei generatii pe care scena nu le mai despartea, ci dimpotriva, le aducea pentru prima data foarte foarte aproape. Iar noi, ceilalti, eram invitati increduli intr-un moment de-a dreptul intim. Seara de vineri s-a terminat in zori de sambata, atata adrenalina aveam de consumat, atata muzica imi suna in urechi, atatea emotii imi dereglasera complet ritmul cardiac.
Evident ca as mai putea sa mai scriu o multime, dar nu m-ati crede, si nici nu v-as lua-o in nume de rau pentru ca experienta cu vocea Angelei Gheorghiu live e, pentru mine, viscerala si indescriptibila.
let’s paint the town. (detalii aici)
Ok, chiar si cind te cheama Lara Fabian si esti una dintre vedetele frantei, vinzi greu muzici astazi.
doamna fabian a lansat un nou album dupa 8 ani de pauza si ca sa-si convinga fanii sa cumpere albumul s-a gindit sa le ofere ceva inedit: s-a dezbracat.
la 43 de ani, fotografii nud. artistice desigur, ushor photoshopate, desigur.
good PR, desigur.
nici macar nu stiu sa spun daca e bine sau rau ca a facut asta. inteleg ratiunile de marketing (s-a dus pe teritoriul tinerelor cu armele ei) si sunt curioasa daca o sa vinda mai multe unitati din noul album care se numeste Le secret.
Cred ca trebuie sa fie dificil ca pe parcursul vietii sa nu fi foarte apreciat, dar la sute de ani distanta de la moartea ta lumea sa-ti mai aminteasca numele, iar munca ta sa fie o miza importanta in carierele multor oameni.
eroii adevarati, in orice domeniu ar fi ei, nu stiu pe parcursul vietii ca-s eroi. isi traiesc viata asa cum vine fara ginduri mari de nemurire si, banuiesc, in cazul artistilor, cu mari probleme de adaptare: pentru ca nu ai cum sa scrii/faci ceva care va avea impact si peste 200 de ani daca nu esti diferit de cei printre care traiesti.
oamenii normali fac lucruri normale. oamenii diferiti schimba lumea.
***
Imi place Shakespeare pentru ca scrierile lui sunt pe atit de multe niveluri incit regizorii si actorii isi pun mize serioase de a arata un nou chip pentru un text spus de zeci de ori.
e o legenda urbana in india care spune ca oamenii traiesc in lumea dintre viata si moarte atita timp cit in lumea asta rudele prietenii sau admiratorii isi amintesc de ei si le pomenesc numele.
Shakespeare e unul dintre aceia care ne priveste de linga umar
uitati-va la filmulet si daca n-ati vazut filmul lui Baz Lurhmann cautati-l:)
unul dintre cele mai cautate spectacole la New York la inceputul acestei luni a fost show-ul lui Lil Buck un performer de street dance care depaseste orice limita.
vi l-am mai aratat acum citeva luni intr-un happening la o galerie de arta cind a dansat pe lacul lebedelor hip hop si-a tinut audienta cu respiratia taiata. de atunci pus ochii pe el Madonna, a aparut la multe show-uri tv si acum are propriul spectacol.
pustiul (are 23!!! de ani) e incredibil.
daca nu l-ati vazut dansind niciodata iata -l “lebada” (neagra) acompaniat de Yo Yo Ma
sunt rare momentele in care mi-e dor sa mai fac proiecte speciale ca la revista si niciodata n-au legatura cu scrisul. orice nevoie de a scrie mi-o pot indeplini, insa partea de proiecte foto cu “real people” -adica oameni care nu sunt obisnuiti sa apara in reviste – imi lipseste cind vad proiecte ca acesta.
drept si pentru care o sa ma si gindesc sa dezvolt din cind in cind asemenea proiecte.
uite un exemplu care seamana cu ceva ce am facut la revista acum ceva ani. puterea imaginilor e atit de mare incit nu ai nevoie sa explici foarte multe cititorului. e despre evolutie, despre asemanari, despre distantele si apropierile dintre rudele de gradul 1.
se numeste Gap Generation si pune alaturi parinti si copii, cu singura conditie ca si “copiii” sa fie adulti. ii apartine unei fotografe din Germania, Frauke Theilking, mai jos citeva dintre fotografii, pe site-ul ei mai multe dar si alte proiecte pe care le-a facut.
un artist din Malaezia, Tang Yau Hoong, a imbinat partea practica ( cu potential de viral pe internet) cu partea artistica realizind postere in care a reinterpretat grafic vorbe de duh de la mari personalitati.
sunt simpatice, iata citeva – restul el gasiti in magazinul lui online
trupa asta, Vortice Dance Company vine la toamna in Festivalul Enescu. daca v-ati luat bilete sunteti norocosi, daca nu, luati-va o pauza de 7 min pentru filmul de mai jos, ca sa vi se taie respiratia.
dar ca sa incepeti bine si sa fiti in mood, uitati-va la trailer si la cit de puternic visual este totul, ce forta de sugestie are rochia aceea roshie.
o minunatie de spectacol o sa fie, sunt sigura sigura. o sa fie magie, cum spune sloganul festivalului de anul asta.
nimic nu e imposibil daca stii sa vezi altfel lucrurile.
un baietel din slovenia pe nume LUKA – bolnav de distrofie musculara – isi dorea foarte foarte mult sa practice sporturi ca toti ceilalti copii, doar ca singurele miscari pe care i le permite boala sa le faca sunt din virfurile degetelor.
un om absolut minunat, incredibil de frumos, a fost urmarit de dorinta lui LUKA si s-a gindit cum sa i-o indeplineasca.
a realizat o serie de fotografii in care foloseste elemente de decor si recreeaza in jurul lui LUKA ambientul sportiv la care copilul aspira, spunind o poveste despre cum a inceput sa zboare cu ajutorul unui balon si s-a ridicat din caruciorul cu rotile ca sa-si implineasca visurile.
*
iubesc proiectul asta. si pe fotograf care se numeste Matej Peljhan (pe site-ul lui gasiti multe lucrari emotionante)
Matej are 45 de ani si ca urmare a unui accident de la 10 ani, cind a calcat pe o bomba din al doilea razboi mondial, si pierdut un ochi si mina dreapta.
e multa emotie in spatele acestor fotografii si in povestea din spatele lor, cum Matej a vrut sa implineasca un vis de copil, el ducindu-si pina la capat visurile in ciuda deficientei sale. (e participant de triatlon printre altele, e un om care stie ca sky is the limit)
***
totul e in mintea noastra. si bucuria. si tristetea.
saptamina trecuta am citit Toate bufnitele, cartea lui Filip Florian lansata anul trecut.
da fix domnul de a carui existenta n-a auzit dl Andrei Marga desi cartea sa “Degete mici” e tradusa in multe tari, la edituri mult mai prestigioase decit oricare dintre cartile directorului ICR.
e frumoasa cartea si are o finete a frazei care te face sa zimbesti pentru ca simti ca fiecare cuvint e ales cu grija, desi tonul e jucaus si ritmul alert. dar nu despre carte vreau sa scriu acum. pe coperta 4 e o declaratie a lui Filip Florian care ma urmareste.
Daca oamenii, toti oamenii, s-ar satura intr-o buna zi de povesti, cred ca sufletele s-ar usca, s-ar topi si lumea ar arata ca un pustiu. O asemenea nenorocire n-o sa se intimple insa prea curind, nici saptamina viitoare, nici la toamna, nici peste o mie de ani. Inaintea ei, cu siguranta, o sa se petreaca alte milioane si milioane de fapte, suvoiul vietii o sa curga mai departe, cu furtuni si indragostiri, cu boli si risete de copii, cu razboaie si prietenii, cu crize financiare si meri infloriti, cu alb, cu negru si cu infinite nuante de gri. Iar faptele, intotdeauna, vor fi urmate de povesti, de-o mare de povesti, fiindca fiecare fapta se vede cu ochi diferiti, in fel si chip. Sint povestile noastre, ale tuturor, fara de care am muri de sete, ne-am prapadi. La sfirsitul sfirsitului, zic eu, o sa existe un singur mare regret, ca nu-l vom mai putea povesti.
sa cititi cartea:)
va fi un an minunat in cinematografe. una dintre noile lansari e semnata de Luc Besson (regizorul care e ca Peter Pan: nu mai vrea sa creasca; ma rog, pina la partea cu femeile, ca-i plac mult si le aseaza minunat pe ecran)
filmul lui Besson se numeste Malavita si, atentie, ii are in distributie pe Robert De Niro, Michelle Pfeiffer si Tommy Lee Jones.
e o poveste despre mafie, eu m-am gindit la Scarface (influentata de Pfeiffer), dar poate sa fie despre orice cu aceasta combinatie distributie & regizor.
filmul va avea premiera in septembrie si realmente abia astept sa-l vad. detalii despre distributia completa si productie pe imdb.com
***
pentru cei mai tineri carora numele lui Besson nu are vreo rezonanta, uitati-va la oricare dintre filmele astea
Baz Lurhmann e unul dintre oamenii pentru care m-as duce si la capatul lumii doar ca sa fiu citeva secunde in preajma lui. m-as multumi si sa nu ma bage in seama, dar sa pot sta sa ma uit sa-l vad cum e, ce face cind tace si ce vorbeste cind are ceva de zis.
Lurhmann e domnul care stie sa spuna povesti prin muzica, ceea ce a reusit el sa faca cu Romeo &Juliet si cu Moulin Rouge nu poate fi egalat de nimeni in cinematografie,
La Romeo & Juliet personajele vorbeau in engleza veche a lui Shakespeare, iar totul avea dinamica si sens pe muzica celor de la Cardigans (Lovefool). La Moulin Rouge a spus povestea de dragoste imposibila folosindu-se de super hit-uri, ba chiar i-a pus pe actori sa cinte si totul a fost impecabil. (iubesc versiunea lui McGregor de la Your Song, cum iubesc si Roxanne in versiunea tango)
Acum Baz Lurhmann lanseaza un nou film, The Great Gatsby pe 10 mai care e despre viata lui F Scott Fitzgerald, cu Leonardo Di Caprio Scott si minunata Carey Mulligan pe post de iubirea vietii lui, Daisy.
stiu viata lui Fitzgerald, stiu potentialul minunat al povestii, dar ceea ce ma face sa astept cu maxima nerabdare filmul e dorinta de a vedea cum a asezat si de data asta muzica in asa fel incit sa spuna o poveste coerenta despre anii 20-30: in soundtrack se afla Beyonce, Florence + the Machine, Lana Del Rey, Andre 3000, Jack White, will.i.am si Louis Armstrong, dar si reinterpretari ale unor piese clasice de Gershwin si inregistrate de Bryan Ferry Orchestra.
va fi o minunatie. mi-nu-na-ti-e!
frumusetea e din lumina. din cum cade lumina pe chip, dar si din lumina zimbetului. si lumina care vine dinauntru. si te atrage.
iata citeva portrete foarte emotionante ale unor persoane cu paralizie faciala, un exemplu perfect despre frumusete.
fac parte dintr-un proiect care se numeste About Face al artistei Sage Sohier pe care viata a purtat-o pentru 3 luni intr-o clinica in care erau multe persoane cu paralizii.
When looking at someone with partial facial paralysis, we are in a sense seeing two versions of the same face at once, with each side conveying different emotions. Like gazing at a cubist painting, we observe multiple facets of someone in a single instant. As a visual artist, I find myself fascinated by the intensity of glimpsing two expressions simultaneously, a literal ‘two-facedness’ that mesmerizes by its terrible beauty. Sage Sohier
site-ul ei aici
spunem adesea “am dreptate pentru ca am vazut cu ochii mei”, dar rareori ne gindim ca adevarul nostru nu seamana cu adevarul celorlalti nu pentru ca unii dintre noi ar minti, ci pentru ca ne uitam la acelasi lucru, dar vedem detalii diferite.
Jeremy Miranda este un artist american care picteaza “pe nivele”, ilustrind indirect raspunsul la intrebarea “si daca lumea nu e cum o vezi tu?”
mai multe lucrari ale lui jeremy puteti gasi pe site-ul lui
text de Noemi Revnic
Sper sa mai avem parte de cateva zile cu soare si plus 20 de grade, desi mi-e cam teama, cu prognozele pe care am ajuns sa le verific mai abitir ca o pensionara octogenara cu coc in varful capului.
Va invit la expozitia “Gradini Satesti – iesirea din iarna” de la MTR (da, am dat dezlegare la vesti de la MTR, dupa ce si-au cerut scuze oficial dupa incidental homofob de la finele lui februarie). Expozitia va tine din 18 aprilie si pana in 4 mai, la Sala Irina Nicolau.
Cand aveti un ragaz, la cafea, vizitati site-ul www.mandriesibeton.ro ca sa cititi despre un proiect tare drag mie (pentru ca este implicata o veche colega si prietena scumpa, Ioana Hodoiu), un proiect despre transformarile recente din satele traditionale in urma valului urias de sateni plecati la munca in strainatate (fenomenul a inceput dupa revolutie, imi amintesc cand lucram la Ambasada Israel si plecau zilnic la munca in constructii sau menaj sute de muncitori care isi lasau aici familiile). Albumul de fotografii va exista in print doar daca se aduna 200 de cumparatori. Eu voi fi unul dintre acestia. Aici gasiti toate detaliile, daca v-am facut curiosi.
Prietenii de la Dalles Go pregatesc o noua serie de cursuri after work, care urmeaza sa inceapa in luna mai. Printre premiere se anunta cursul de Comunicare Online, sustinut de Bogdana Butnar, Industry Manager la Google Romania, blogger pe www.bogdanabutnar.ro si unul dintre cei mai dinamici si influenti oameni din online-ul romanesc. Apoi este si cursul designerului Irina Neacsu, de amenajari interioare. Irina se afla in spatele thecraftLAB by Irina Neacsu si a avut expozitii internationale la Milano, Kohn si New York. Daca v-am facut curiosi, inscrierile se fac pe www.dallesgo.ro | info@dallesgo | 0769 041 711.
Iar pana atunci, in acest weekend, sambata si duminica, 13 & 14 aprilie avem o noua editie V for Vintage, aniversara (cu numarul 10), la Sala Dalles.
Un weekend superb va doresc!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
zilele astea am multe chestiuni matematico organizatorice de rezolvat. pentru pastrarea feng shui-ului personal, ma plimb cind am timp pe site-uri de arta.
asa am descoperit-o pe aceasta domnisoara care pina pe 7 aprilie timp de o luna a postat pe Instagram cite o fotografie cu o pictura din mincare. domnisoara se numeste Hong Yi e arhitect de meserie si ii gasiti restul creatiilor aici
am vazut filmul Rust & Bones. jumatate azi noapte, jumatate dimineata. era prea greu de dus, l-am luat in doua parti.
e foarte foarte bun actorul pe nume Matthias Schoenaerts, reuseste sa creeze o tensiune magnetica intre el si un pusti care e fiul lui in film, dar si cu o tenta erotico-prietenie asumata cu Marion Cotillard, care e si nu e iubita lui in film.
ma asteptam ca Marion sa poata duce actoriceste orice partitura, dar de Matthias n-am mai auzit pina acum ( e un actor belgian) si e f f bun.
mi-a cam placut domnul asta. sa-l cautati prin filme.
What makes a mathematician is not technical skill or encyclopedic knowledge but insatiable curiosity and a desire for simple beauty.
Paul Lockhart, Measurement
vreau de la inceputul saptaminii sa scriu asta si m-am luat de fiecare data cu alta treaba.
am spus-o si pe twitter si pe facebook, dar o scriu aici pe larg ca sa ramina.
***
imi place mult Delia de cind si-a luat friiele carierei in mina si se ocupa de una singura de tot ce inseamna strategia ei pe piata muzicala.
ma rog, nu chiar singura pentru ca a luat-o in echipa pe Edvigia Taru al carei umor il stiu din conversatiile de pe twitter.
o stiu pe Delia din zilele in care am fost in vizita pe platouri la Te cunosc de undeva sau X Factor si e un melange de perfectionism (a repetat in draci de una singura pe scena cind avea de facut Mick Jagger la Te cunosc..), de nu-mi plasa ce credeti despre mine (la X Factor s-a distrat cu o bara de striptease vreo 20 de min incercind sa invete tehnic niste miscari in decorul sonor al remarcilor lui Cheloo:) ) si de “let’s have fun, viata e scurta”.
n-am vazut pina acum in ceea ce facea ea in muzica toate aceste laturi ale personalitatii ei, cum nu i-am vazut nici curajul…
pina la clipul asta cu Doi in unu in care apare si Mihai Bendeac . e curajos, controversat (are deja o parodie – putin grobiana pentru gustul meu, dar care sunt sigura ca prinde din plin la multi dintre cei care s-au uitat la In Puii mei), are un final cu inovatie.
nu stiu daca parodia a facut parte si ea din strategia de comunicare sau aparut ca o reactie necontrolata (banuiesc ca e gindita, imi place sa cred ca e gindita ca target pt publicul de care ziceam mai sus), oricum ar fi este foarte buna pentru promovarea clipului.
la momentul la care scriu aceste rinduri clipul Deliei – Doi in unu are peste 253.000 de afisari pe youtube si banuiesc ca Mihai Bendeac e putin speriat de succesul pe care il are aceasta piesa. stiu, n-ar recunoaste asta niciodata pentru ca tine de timiditatea lui pe care o mai anunta din cind in cind, dar pe care se lupta tare sa nu o lase sa se vada.
astept insa sa-l vad cintind live cu Delia aceasta piesa si mi-ar placea sa fiu in culise la iesirea lui din scena: o sa fie cu 2 kg mai slab de la stress, iar adrenalina generata de intimplare o sa-l faca sa umple totul in jur cu energia lui.
