un pahar de vin rosu te scoate din orice incurcatura. cum zice prietenul meu, Mihai Ursa, nu se poate casa fara o sticla de vin roshu. mai bine sa n-ai mincare in frigider, dar sa ai vin roshu.
Mihai, cu gindul la tine postez aceste fotografii ale unei artiste foarte simpatice Manon Wethly care are studii de arhitectura si design. bine, banuiesc ca-i place si vinul roshu.
blogul ei se numeste Clique – Clique.
acum multi ani, cam pe vremea cind ziceam ca m-am indragostit la Dakino, am vazut un scurt metraj care ma urmareste.
era al unei tinere din Islanda, roscata, cu parul lung si cret, venise la noi in tara la festival cu filmul si-asa am remarcat-o… filmul era insa mai misto decit ea care nu era deloc urita.
***
filmul era povestea unei tinere care se muta la parterul unui bloc cu curte interioara. se muta pentru curte chiar daca vede ca e plina de gunoaie.
in prima saptamina face curatenie, arunca saci de lucruri putrezite si de sticle. se bucura de fiecare moment in care soarele ajunge deasupra blocului si intra perpendicular pe paralelipipedul format de cladire cu baza in curtea ei interioara.
dupa ce totul e curat, pune un balansoar in curte si isi invita prietenii la o petrecere.
noaptea se trezeste in zgomotele care vin de pe fereastra dinspre curtea interioara. dimineata gaseste un televizor, ceva haine murdare, citeva prezervative folosite.
urla la vecini, dar nu se vede nicio miscare la fereastra. face curat din nou. si planteaza citeva flori.
a doua zi gaseste din nou mizerie aruncata de sus si decide sa se mute in curte ca sa vada cine sunt vecinii care arunca lucruri pe geam.
dupa citeva zile incep sa sune prietenii dupa ea, nu raspunde. peste alte citeva zile cineva sparge usa si intra in apartamentul ei: nu era nimeni.
in curtea interioara, pe balansoar intre milioane de gunoaie, urme fine ale trupului ei acoperit aproape cu totul de mizerie.
din maldarul de gunoaie, o floare, o anemona.
***
peste foarte multi ani – aproape 15 – am aflat ca anemona inseamna in limbajul florilor abandon.
***
astazi am fost intr-un bloc de pe linga conservator care avea aceasta curte interioara. si mi-am adus din nou aminte de scurt metrajul asta.
eu cred despre mine ca nu sunt o persoana care pune pret pe lux.
da, am haine de firma, dar nu le-am luat pentru ca erau de firma, ci pentru ca imi placeau. le port fara nicio problema cu altele pe care am dat foarte putini bani si probabil doar cunoscatorii le identifica fiind valoroase pentru ca eu nu le evidentiez cu nimic in plus fata de orice alta haina.
da, am citeva lucruri scumpe in casa – din zona de design & arta – dar si pe astea le-am luat nu pentru eticheta, ci pentru ca imi spuneau ceva. si stau linga alte lucruri cu povesti, unele luate din tirguri de vechituri.
pentru mine a cumpara ceva e despre o experienta pe care urmeaza sa o ai cu obiectul cumparat sau despre experienta cumpararii in sine.
zilele trecute am realizat ca, de fapt, totul tine de CONFORT, scris cu majuscule.
***
acum 2 saptamini m-am uitat pentru prima data in catalogul comerciatilor care fac parte din programul MasterCard Elite – un program prin care posesorii de carduri MasterCard premium au discounturi in anumite locatii – si-am realizat ca am fost macar o data clienta a mai mult de jumatate din magazinele din catalog.
ba chiar ii cunosc pe o parte din proprietarii magazinelor in cauza.
si brusc mi-am dat seama ca stilul meu de viata – care mie nu mi se pare pretentios, si sper ca nici nu e – seamana cu ceea ce promoveaza MasterCard – e despre a avea niste beneficii pentru fidelitate care, de la un anumit nivel – de trai si de experienta – tine de confortul tau psihic si emotional, inainte de orice altceva.
nu stiu cit de familiarizati sunteti cu programul MasterCard Elite si daca stiti ca un card Gold de exemplu va da o multime de avantaje cum ar fi accesul în salile VIP ale aeroporturilor prin Priority Pass, în peste 600 de aeroporturi din toata lumea, dar si asigurari (asigurare de accident, intirzierea zborului sau bagajelor, tratament stomatologic de urgenta sau deplasarea unei rude / prieten in caz de urgenta etc.), serviciile de asistenta 24 de ore din 24 (asistenta personala, medicala, juridica) sau ofertele VIP ale comerciantilor. Aceste oferte VIP sunt incluse in programe de fidelizare (de exemplu, MasterCard Elite) si mai contin ceva foarte simpatic: servicii de consiliere pentru diverse lucruri din timpul unei calatorii (iti pot face de exemplu rost de bilete la spectacolele la care pare ca e imposibil sa gasesti un loc), dar si recomandari si sfaturi legate de experientele pe care urmeaza sa le ai intr-o calatorie.
***
de saptamina aceasta mai bine de o luna o sa fiu un Mystery Shopper in locurile care se desfasoara programul MasterCard Elite (de la restaurante simpatice, spa-uri – ohh, spa-uri – pina la magazine cu celebre branduri vestimentare ) si va voi spune care sunt discounturile speciale pe care le primesc doar pentru ca platesc cu un MasterCard Gold.
daca va imaginati ca un MasterCard Gold e greu de obtinut, e bine sa stiti ca exista banci care emit asemenea carduri nu doar pentru un cont de credit, ci si pentru cel de debit.
revin curind cu prima mea experienta MasterCard Elite. sunt colega in acest experiment cu Noemi si ne-am promis una alteia ca ne vom lansa invitatii sa testeze cealalta ceva din micile ei placeri. inca mai incerc sa o conving sa mearga la echitatie:)
in vacanta asta am revazut filmul Mamma Mia.
la sfirsitul lunii voi fi in Skiathos, locul unde s-a facut filmul asta. ma duc cu treaba, nu in vacanta, dar sunt sigura ca va fi si o parte de vacanta in timpul asta.
miza mea acolo va fi sa gasesc acele povesti care sa va arate locul – care e ca rupt din Rai – intr-o perspectiva emotionanta. si sa fac asta intr-o forma cit mai simpla.
imi place cind am de scris despre lucruri frumoase pentru ca nu poti ramine in sabloane daca vrei sa transmiti ceva: toata lumea vede dintr-o fotografie ca un lucru e frumos. smekeria este sa gasesti acel ceva care transmite asta fara sa o spuna direct.
***
uitindu-ma la film, am remarcat o secventa peste care cred ca am trecut prea repede la vremea primei vizionari.
e momentul in care Meryl Streep isi spune povestea personajului prin versurile de la The Winner Takes It All. uitati-va cit de sincera e in povestea ei, cit de “pina la capat” merge cu chipul si cu interpretarea. cit de credibila e si cum reaseaza emotional un cintec pe care l-am ascultat cu totii de zeci de ori.
si-o face pe muzici, ceea ce mi se pare infinit mai greu pentru ca nu e zona in care e ea confortabila.
e foarte greu sa faci asta. ce o scoate pe femeia asta din orice rol dificil e inteligenta ei emotionala incredibila, sinceritatea si puterea cu care se duce emotional in locuri in care in viata reala (e de o mare timiditate) nu s-ar duce. si simplitatea cu care spune totul in conditiile in care – ca sa faca diferenta intre o interpretare muzicala si una actoriceasca, trebuie sa se sustina gesturi.
momentul meu preferat in gestica e pe “The gods may throw the dice/Their minds are cold as ice “:)
altfel, sper sa existe casa care apare pe stinca in secventa asta din film. si mai sper sa ma lase oamenii de acolo sa petrec o vreme pe stincile alea:)
ma duc in Skiathos la invitatia aerotravel, companie care are curse regulate catre aceasta insula dar si catre Lefkada, Sivota si Parga
aseara, cu un pahar de vin alaturi si dupa ce ne-am uitat la Romania danseaza, am ajuns sa discut cu prietenii in casa carora petrecusem Pastele despre ce vor face concurentii – chiar si cistigatorii – cind nu vor mai avea miza si expunerea show-ului in fata. de aici n-a fost decit un pas sa dezbatem cum dealuiesc oamenii situatiile in care nu fac CEVA. orice.
am vorbit despre asta acum 3 ani la Women on Web si aseara am descoperit ca, desi aveam transcrierea speech-ului, nu l-am facut niciodata public. iata-l.
***
ce facem cind nu facem nimic
Acum citiva ani am petrecut o saptamina alaturi de regizorul Andrei Serban la Sibiu ca sa-l vad cum lucreaza pentru o noua montare a Pescarusului lui Cehov. Intr-una din zile am mers cu el la cursul de actorie al studentilor din anul I.
Am intrat in sala de curs si, din primele clipe, s-a remarcat un student care vorbea mai tare, gesticula mai mult, scria pe el “vreau sa captez atentia”. Cum trebuia sa faca un workshop cu ei, Andrei Serban l-a invitat in mijlocul clasei pe acest baiat, i-a dat un scaun si i-a spus:
“Te rog stai aici si sa nu faci nimic. Nimic. Absolut nimic.”
Tinarul era fericit – fusese bagat in seama de maestru – si s-a asezat hotarit pe scaun (Serban e unul dintre cei mai mari regizori de teatru si de opera pe care i-a avut vreodata Romania – a lucrat cu Diane Lane, cu Christopher Reeve, Meryl Streep, dar si cu cei mai mari actori romani).
Andrei Serban s-a asezat pe primul scaun din apropierea tinarului, si-a pus miinile in sin si a inceput sa-l priveasca. In privirea lui erau forta si condescendenta.
Colegii tinarului ii priveau atent.
Dupa un minut tinarul a inceput sa se miste pe scaun. Andrei Serban a tusit ostentativ. Clasa a inceput sa rida. Tinarul a roshit.
Dupa alte 30 de secunde, cind era evident ca tinarul se simte inconfortabil in fata privirilor celorlalti, Andrei Serban s-a dus linga el, i-a pus mina pe umar si-a spus:
“Ca actor cel mai greu e sa stai fara sa faci nimic. Sa stai pur si simplu, mult timp, linistit, fara sa te gindesti la nimic, fara sa transmiti nimic. De obicei tacerea actorului are o semnificatie, statul lui nemiscat are o alta semnificatie. Dar cel mai greu e sa nu faci nimic.”
*
Stiu ca nu va ginditi la asta decit atunci cind aveti vorbe de ocara despre unii si altii, dar si noi suntem actori. Daca suntem onesti recunoastem ca, desi n-am facut scoala de actorie, jucam roluri.
Mircea Diaconu a explicat odata de ce toti oamenii sunt actori.
Ne constumam in fiecare dimineata, ca sa facem fata publicului nostru. (Sigur, noi, femeile, ne costumam ceva mai mult, dar o facem pentru ca … suntem inspirate de reviste )
Suntem cu totii actori cind mergem la primarie sa cerem aprobare pentru o casa, avem un rol pregatit, un discurs pe care sa-l spunem. Daca nu e primarie, e seful cind cerem o marire de leafa sau e administratorul blocului.
Ne pregatim un rol/ un speech cind cerem in casatorie (ma rog mai ales domnii, dar avem egalitate de sanse si, din cind in cind, cerem si noi femeile in casatorie);
Ca in exercitiul lui Andrei Serban si pentru noi, oricit de ciudat ar parea la primul gind, cel mai greu e cind nu facem anumite lucruri si nu atunci cind le facem.
***
Astazi exista retete pe pasi pentru orice profesie am alege, pentru cum sa facem cunostinta cu un domn sau o doamna, pentru cum sa facem dragoste, cum sa dam mina sau cum sa spunem buna ziua.
Le gasim pe toate pe net, in carti sau exista traineri specializati.
Dar cind nu facem CEVA suntem singuri. Si nu ne invata nimeni cum sa rezolvam asta.
Ma refer la lucrurile pe care lumea spune ca trebuie sa le facem si daca nu le facem e gresit.
Nu urmam o facultate in pas cu toata lumea.
Nu ne casatorim.
Nu facem copii.
Nu ne luam masina, casa sau televizor cu diagonala de multi cm.
Nu facem CEVA.
Si trebuie sa stam pe scaun, in fata clasei si sa ne uitam la colegii nostri – de virsta, de serviciu, de singe sau orice fel de colegi ar fi ei – fara sa facem CEVA.
Sa stim ca ne analizeaza, ca ne judeca, ca zimbesc ironici.
Iar noi sa nu facem nimic.
E un exercitiu pe care cei din liga mare l-au intilnit de multe ori.
***
Cei mai multi dintre oamenii care au facut ceva cu care sa schimbe lumea au inceput prin a nu face ceva ce-i obliga societatea. Au incalcat reguli si s-au asezat apoi pe scaun ca sa-i lase pe altii sa-i judece.
***
Ma intorc la actori si actorie, pentru o alta poveste care leaga lumea civila cu scena.
La prima lui vizita in Romania, l-am intilnit pe Ethan Hawke cu citeva minute inainte de lectura publica a cartii sale Miercurea Cenusii. Mi-a spus atunci:
”Pentru noi, actorii, cel mai greu e cind nu facem nimic. Cind suntem intre doua proiecte. De la un anume moment incolo, nici macar nu mai e vorba de bani, e vorba de cum iti ocupi mintea. De asta am scris Miercurea cenushii. Ca sa fac ceva.”
Toti am avut sau vom avea momente in viata cind ne vom afla in pauza dintre doua situatii active; doua joburi; doua proiecte; doua iubiri; doua casatorii…
Si daca n-ati descoperit inca pe pielea voastra veti descoperi curind ca nu e nimeni care sa va preda lectia ce fac cind nu fac nimic.
Cind nu mai iubesc…
Cind n-am un proiect care sa ma tina in priza…
Cind n-am obligatii de timp si spatiu…
Stiu ca toata lumea vorbeste despre cheia succesului ca fiind actiunea: sa fii activ, sa te implici in multe; sa stii cit mai multe.
Dar o parte importanta din succesul fiecaruia e bazat pe ce face cind nu face nimic.
Cit de bine suntem infipti in propriile picioare cind stam in fata clasei spunind ca nu facem nimic, cit de asezatisuntem in propriul corp si propria minte cind nu facem lucrurile pe care ar fi trebuit sa le facem, dupa standardele lumii.
***
Ma intorc intimplarea de la Sibiu cu Andrei Serban. Cind am plecat de la cursul studentilor, tzopaiam in jurul dlui Andrei Serban, comentind:
“Nu e corect cum ati pus problema. El nu avea de unde sa stie cum sa stea fara sa faca nimic, nu exista un raspuns corect la exercitiul asta.”
A zimbit: ”Adu-mi aminte mine dimineata inainte de repetitii sa-ti arat rezolvarea acestui exercitiu”
A doua zi, pina sa vina actorii la repetitii, s- a asezat pe un scaun la marginea scenei, in timp ce eu stateam pe primul rind, in sala. A inchis ochii si am vazut cum trupul i se relaxeaza. A trecut un minut, nu facea nimic, a mai trecut un pic, el tot la fel de relaxat cu ochii inchisi. Eu, care ma plictisisem uitindu-ma la un om care nu facea nimic, m-am gindit ca ar fi foarte tare sa adoarma acolo si sa vina actorii sa-l gaseasca asa.
Si-am zimbit.
In urmatoarea secunda a inceput si el sa zimbeasca, desi avea ochii inchisi.
Peste citeva clipe a deshis ochii:
“E alegerea ta cit esti de relaxat si de deschis la ce e in jur, atunci cind nu faci nimic.”
***
Acum, peste niste ani, cu ceva experienta in spate, cu ceva momente in care n-am facut “nimic” – emotional sau profesional – stiu ca putem fi “pereti” sau “oglinzi” cind nu facem nimic.
Putem sa fim opaci, inchistati, sa ricoseze din noi toti si toate, pentru ca noi avem un task: “nu facem nimic”. E important pentru noi ca stam pe scaun in fata tuturor, iar ei ne judeca pentru ca nu facem nimic. Asta ne ocupa toata energia si timpul.
Dar putem la fel de bine sa fim ca o oglinda, sa preluam din jur energie, zimbete si sa le dam mai departe, sa le reflectam catre cei din jur, chiar daca, aparent, nu facem nimic.
Astazi stiu ca e alegerea noastra daca suntem oameni perete sau oameni oglinda atunci cind nu facem nimic.
Restul e ceva pe care-l faci si il inveti ca mersul pe jos. Faci doi pasi, cazi, te mai ridici. Iar mai faci doi pasi. Usor usor.
Bucuresti, octombrie 2010
ce-mi place cel mai mult in ritualul Luminii de Paste e grija pe care o ai cind pleci cu luminarea/ candela ta aprinsa.
concentrarea pe care o ai la fiecare pas sa nu vina o adiere de vint care sa-ti spulbere simbolul.
de asta nu-mi plac candelele moderne – arata comoditatea si schimba miza: povestea drumului Luminii pina acasa e despre atentie.
***
pentru duminica aceasta de Paste m-am gindit sa va spun 4 intimplari reale despre Lumina.
la lansarea noii campanii de imagine Dove – esti mai frumoasa decit crezi – m-au pus sa scriu ce inseamna frumusetea pt mine. am scris un singur cuvint: LUMINA. pentru mine, personal, asta are si parti bune si parti rele. despre lumina in frumusete cititi aici.
acum citeva zile m-am plimbat cu Trenul Regal, ocazie cu care am remarcat ca ferestrele lui sunt mult mai mari decit ale oricarui alt tren. si ca, datorita acestui detaliu, salonul spunea o poveste frumoasa despre simplitate. o cititi aici.
exista o campanie in Romania de o mare finete si sensibilitate. e adresata celor care nu vad, dar si-ar dori sa experimenteze arta. sa o simta. e vorba de a simti picturile, sculpturile sau exponatele din muzee. aici puteti citi o poveste despre oameni buni care fac sa fie lumina pe dinauntru, cind lumina de afara nu poate fi vazuta.
si ultima poveste, in ordinea celor pe care le-am scris pentru ca nu stiu cum le veti citi, e despre cum ajunge Lumina din Israel in Bucuresti si care-s lucrurile pe care mi le-am asezat in minte la multe saptamini distanta de la vizita la Ierusalim.
patru povesti despre Lumina, care sunt de fapt patru povesti despre a fi atent. povesti asemeni celor pe care le intilnim tot timpul anului, nu doar de Paste.
***
aseara, eu am luat Lumina de la Ana Onisei, prietena mea. ea e mai curajoasa si s-a dus in multimea din curtea de la Gradina Icoanei si-a luat lumina de la cineva. pe drum, luminarica ei s-a stins si-a luat Lumina de la mine, in timp eu mi-am facut curaj, cu voce tare, in eventualitatea ratarii obiectivului de a o duce pina acasa: “si daca se stinge nu conteaza. Lumina e in capul meu, altfel n-as fi facut multe.”
apoi, pe Batistei, s-au stins amindoua luminarelele. si-a mea. si-a ei. ne-a dat Lumina un domn vinzator de la un chiosc non stop.
“aveti dumneavoastra?! am intrebat noi uimite dupa ce s-a oferit, pentru ca lumea avea candele complicate si ne refuza spunind ca nu pot deschide instalatiile.
“sigur, mi-a dat mai multa lume cind a trecut”.
e un proiect al unor oameni buni si frumosi despre care vreau sa scriu de ceva vreme.
se numeste Simte Arta in 6 muzee si isi propune sa ofere posibilitatea si celor care nu vad sa experimenteze arta din muzee. am vazut in prezentarea lor cum facusera un mulaj gonflabil dupa o sculptura, mulaj pe care-l pipaia un copil nevazator, iar emotia copilului amestecata cu curiozitatea si bucuria lui era un cocktail magic.
“Simte arta in 6 muzee” se desfasoara simultan in 3 orase – bucuresti, brasov si timisoara – in Muzeul National al taranului Roman, Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul national de Arta Contemporana, Muzeul Militar National, Muzeul de Arta Timisoara, Muzeul Casa Muresenilor din Brasov.
are deja 2 ani vechime asa ca daca aveti persoane cu deficiente de vedere puteti sa le faceti bucuria de a experimenta ceva ce noi luam ca un dat: creatiile altora care spun mesaje despre lume.
proiectul ii apartine Asociatiei pentru Dezvoltare Urbana si face parte dintre cele finantate de Fundatia Orange care si-a facut litera de lege in a sprijini asociatiile care au in grija pe cei cu deficiente de auz, vorbire si vedere. tot Fundatia Orange e cea care a sustinut financiar adaptarea Muzeului Antipa si pentru nevazatori sau surdomuti.
pe linga audio ghidurile care le pot povesti vizitatorilor nevazatori despre ce e in vitrinele din muzeu, exista – la multe dintre exponate – niste panouri speciale in care au fost desenate in relief forma animalelor , pasarilor etc care sunt in vitrine. nevazatorii pot pipai si pot intelege, pe limba lor, cum arata, de exemplu, o caprioara. sau un urs.
pare simplu pentru noi, dar pentru cei care traiesc mai mult in imaginatia lor pentru ca prea multe imagini nu au de unde sa-si construiasca, experienta aceasta este incredibila.
sa mergeti la Antipa si sa va uitati la oamenii care ating panourile respective. initial au fost facute insistindu-se pe forma, nu pe culoare pentru ca erau destinate nevazatorilor. cum toti copiii au inceput sa le pipaie si sa experimenteze senzatia, reprezentatii muzeului au decis sa le coloreze ca sa semene si vizual cit mai aproape cu animalele, pasarile pe care le reprezinta.
proiectul se numeste VIZITE SENZORIALE
***
sunt minunate aceste proiecte pe care le face Fundatia Orange ca sa aduca lumina acolo unde nu poate fi vazuta si mai spun o data, desi le-am mai spus fetelor de acolo, ca le iubesc tare pentru alegerile lor.
Amalia Fodor e in charge pentru tot ce tine de Fundatia Orange si o gasiti aici.
acum citeva saptamini, cind am fost in Israel, am aflat cum ajunge Lumina de la Ierusalim la Bucuresti.
vine cu o cursa speciala ELAL, insotita de 4 preoti. pe parcursul zborului, candela cu Lumina nu sta insa in zona destinata turistilor, ci in cabina pilotilor intr-un loc special.
pe toata durata zborului, pilotii au grija de Lumina, iar la aterizare preotii vin si o recupereaza.
***
cum nu sunt cea mai prietena cu dogmele si cu lucrurile pe care ti le impun altii, religia nu e chiar ceva de care sa ma simt apropiata.
am avut nevoie de multe saptamini de la vizita mea la Ierusalim la Mormintul Sfint ca sa diger amalgamul de emotii de acolo: pe de o parte era comercialul (ti-ar fi vindut si papiote cu chipul lui Iisus) pe de alta era energia locului si senzatiile fizice pe care le traiai. (inca mai stiu textura pietrei de pe Mormint).
abia saptamina asta, mi-am dat seama dupa regulile lumii mele ca religia e despre gindire/minte, credinta e despre simtire/suflet. si brusc s-a facut lumina.
probabil ca daca as fi citit la tema diverse lucruri sau as fi vorbit cu oameni luminati, as fi ajuns mai repede la gindul asta.
***
aseara in Curtea de la Gradina Icoanei, ascultind slujba ma uitam la preotii de acolo care aveau niste voci minunate. si ma gindeam ca e foarte posibil ca niciunul dintre cei trei sa nu fi avut privilegiul de a fi mers pina la Ierusalim, iar eu…
la lansarea noii campanii de imagine Dove – esti mai frumoasa decit crezi – m-au pus sa scriu ce inseamna frumusetea pt mine. am scris un singur cuvint: LUMINA.
pentru mine, personal, asta are si parti bune si parti rele.
***
in cei multi ani de lucrat la revista glossy am invatat ca lumina poate schimba totul intr-o fotografie. un fotograf care stie sa foloseasca lumina iti arata ca nu exista chip urit sau neinteresant, ci doar nepus in valoare cum trebuie.
lumina si fotografia alb negru sunt mai puternice decit orice make-up si decit orice photoshop, daca sunt minuite de un maestru.
mi se pare ca magia sta, ca si in viata, in nuantele de gri dintre extremele – alb si negru.
cred si in lumina care vine din interior si care face un chip frumos – dar pe asta o gasesti cel mai adesea la copii si la cei care au ajuns la un grad de intelepciune si de rafinare interioara. sau la oamenii indragostiti.
pentru ceilalti, lumina artificiala a fotografilor buni e o solutie 🙂
***
lumina e o problema pentru mine. lumina soarelui adica.
pentru ca am o piele foarte alba si foarte sensibila, si vara, si iarna sunt o consumatoare asidua a produselor de protectie solara. factor 50 +.
dar chiar si asa, in vacante sunt cel mai imbracat om de pe plaja (tot timpul cu o camasa cu mineca lunga; alba, subtire, dar cu mineca lunga) , oricum imi petrec putinul timp de pe plaja la umbra si… tot asa.
reversul: majoritatea produselor cosmetice – fond de ten, celebrele creme BB – care sunt pentru nuante diferite de piele sunt mult prea inchise pentru culoarea mea de baza.
pielea mea e un exemplu bun ca daca nu esti atent, lumina poate face rau:)
***
ca-n spotul de mai sus, din campania dove, frumusetea tine de lumina… adica de lumina in care (ai invatat sa) te vezi.
acum citeva zile m-am plimbat cu Trenul Regal, ocazie cu care am remarcat ca ferestrele lui sunt mult mai mari decit ale oricarui alt tren. si ca, datorita acestui detaliu, salonul spunea o poveste frumoasa.
povestea era in scaune. lumina cadea pe scaunele asezate frumos in linie in dreptul mesei mari unde se servea cina.
scaune drepte, cu spatarul scurt. negre. din piele. fara nicio infloritura. fara nicio cusatura speciala, la vedere. pareau cele mai simple scaune din lume. pareau austere.
erau scaune din piele de Cordoba, cu puf de pinguin si n-ai fi stiut valoarea lor daca nu ti-ar fi spus cineva.
in Salonul din Trenul Regal lumina spunea o lectie frumoasa despre rafinamentul care vine prin simplitate.
*
am fost in trenul regal la invitatia Tchibo, furnizor al casei Regale a Romaniei, care a lansat Tchibo Privat Kaffee o colectie de 3 cafele super rafinate, cu blend unic. cafea arabica. preferata mea e African Blue:)
text de Mihaela Simina
Mai putin matematic spus, Miuccia Prada a (re)creat, impreuna cu designer-ul de costume Catherine Martin, 40 dintre rochiile purtate in filmul The Great Gatsby (ecranizare dupa romanul cu acelasi titlu al lui F. Scott Fitzgerald), regizat de Baz Luhrmann; rochiile sunt,mai exact, adaptari ale unor creatii anterioare semnate Prada si Miu Miu.
Premiera pentru public a filmului va avea loc pe 10 mai la New York.
Premiera de gala a avut deja loc, miercuri seara, la Lincoln Center şi, fireste, a adunat un numar mare de celebritati. Imagini de la eveniment, puteti vedea aici.
Carey Mulligan a purtat o rochie rosie fara bretele, semnata Lanvin, in timp ce Leonardo DiCaprio a ales un costum Prada. Sau, mai corect spus, i-a fost ales, dupa cum declara el insusi: “I’m not a big fashionista. Somebody just handed me this suit and I put it on.”
Revenind la colaborarea Prada-Martin, avem cateva schite foarte frumoase ale rochiilor:
Avem si o expozitie a creatiilor vestimentare ale celor doua doamne (apropo, in caz ca nu stiati, doamna Martin este sotia lui Baz Luhrmann), inaugurata marti la magazinul Prada din cartierul SoHo, New York. Imagini de la inaugurare, aici.
Si mai avem si povestea rochiilor, care este despre potriviri s!mpa si despre anii ’20 (“roaring twenties” sau “les années folles”), perioada in care se desfasoara actiunea in The Great Gatsby.
Catherine Martin a folosit la o proba costumatii Prada si Miu Miu din colectiile existente fara ca macar designer-ul sa stie. Acestea au surprins atat de bine atmosfera epocii, incat i-a propus Miucciei sa colaboreze la crearea unor modele special pentru film.
Intrebata daca s-a inspirat, in mod constient, din moda anilor ’20 in creatiile sale, Prada a raspuns: “The fact is, I had not. That’s what’s interesting. The point of view can transform things so much. Yes, probably a few [dresses] had that kind of edge, but almost none were meant to be the Twenties when I did them. I was really fascinated by that.”
In ceea ce priveste rochia de petrecere purtata de personajul Daisy Buchanan (Carey Mulligan) in film si care a aparut deja in trailer-ul filmului si in afisele de promovare, Miuccia Prada zice: “It was meant to be about light. For the film, it became about money, because [Luhrmann] wanted to show her as the most beautiful and rich woman on earth.”
Catherine Martin adauga: “The reality is that from 1920, I could find a photo or a fashion illustration that would support almost any choice that we’ve made in the film. But we are not making a documentary. We are trying to express a story in a way in which Fitzgerald’s visceral modernity is able to transgress the plane of the screen.”
In Romania vom putea vedea The Great Gatsby (si, desigur, the great Prada-Martin work) incepand cu 17 mai 2013.
Baz Lurhmann si sotia sa, Chaterine Martin
****
Mihaela Simina
masterand in Relatii Internationale, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucuresti; jurnalist
Saptamina trecuta am descoperit un coafor foarte simpa in mijlocul Bucurestiului. Veneam de la o intilnire, urma sa fiu speaker la PR FORUM si seara sa inminez un premiu la Gala Bun De Tipar si incercam sa fiu cit mai eficienta: sa ma coafez repede pe drumul catre casa.
am intrat intr-un coafor de pe strada care e in prelungirea hotelului Hilton, Episcopiei, linga Ateneu, So Delicate si-am descoperit o poveste frumoasa.
***
Bianca, doamna care are coaforul, a lucrat multi ani intr-o banca si a renuntat la tot ca sa o ia pe cont propriu. toata lumea i-a spus ca e greu sa faci afaceri in zona beauty, dar ea merge pe calitate, la preturi mici, facind bani din rulaj (din traficul persoanelor in salon)
asa se face ca desi coaforul ei e in mijlocul bucurestiului , un tuns este 20 ron, iar un abonament la spalat & coafat (4 sedinte) 150 ron. si are toate minunatiile care-s acum in trenduri – manichiura semi permanenta, picturi pe unghii, un super domn kinetoterapeut la masaj.
locul e foarte simpatic si are ceva din partea de burghezie de alta data.
***
tot voiam sa scriu despre ei, mi se pare foarte frumos cum cineva a luat-o de la capat intr-o alta meserie, iesind din teroarea corporatismului, si se lupta sa faca lucrurile corect. fara adaos comercial urias, cu profesionisti. oameni buni.
m-am gindit sa scriu astazi despre ei, ca un dar de Paste. sa vizitati salonul So Delicate, gasiti pe site-ul lor toate preturile si ofertele.
cel mai frumos lucru pe care l-am invatat de la 5 fete cucuiete pe care le stiti din Romanii au Talent sub numele de Performers Crew e despre vointa.
“multa vreme, in sala de antrenament, am facut spagatul sau sfoara cu lacrima in coltul ochilor de durere, dar cu zimbetul pe buze. chiar daca nu ne vedea nimeni, zimbetul trebuia sa fie acolo, e parte din dans.”
***
cind ne uitam la oamenii care danseaza ni se pare ca totul e simplu si frumos, dar dicolo de zimbetele antrenate printre lacrimi, dansatorii se straduiesc sa-si controleze respiratia pina ies de pe scena chiar daca inima le iese prin ochi.
Emanuela Mitrea, Angie Sutru, Izabela Patricia si Valentina Hainarosie fac parte din generatia care a ajuns la dans pentru ca le-au trimis parintii la o activitate extrascolara,: au facut balet clasic sau dansuri de societate si , cind a venit adolescenta peste ele, au inceput sa exprime prin miscare ceea ce mintea clocotea. asa au ajuns la street dance.
exceptia in gasca lor e Little Aurica – abia ce a facut 18 ani si n-are studiile aprofundate ale celorlalte, dar are ambitie. si talent.
le stiu pe fetele astea frumoase dincolo de aparitiile lor in spectacole (danseaza pentru Lora, CRBL ). le stiu in varianta nemachiate, cu preocupari legate de BAC sau de examenele de la facultate si le mai stiu din povestile prietenei mele Oana Corcarta care le-a pus gratis sala ei de dans la dispozitie ca sa se antreneze.
***
Oana e o femeie foarte speciala. in sezonul 1 de X Factor a fost atractia absoluta cind a dansat in spatele unui paravan, pe ecran vazindu-i-se doar umbra trupului perfect. daca te-ai lua dupa trup si dupa meserie, ti-ar fi usor sa o incadrezi pe Oana intr-o zona superficiala.
Oana a facut liceul de coregrafie, iar asta inseamna ani chinuitori de balet clasic. pentru ca venea dintr-o familie care nu avea mari resurse financiare, iar costurile pentru un liceul de coregrafie (costume, accesorii etc) sunt ridicate, Oana a inceput sa munceasca din clasa IX-a. a dansat pentru Surprize Surprize sau pentru Bravo Bravissimo.
s-a lovit de prejudecatile celor de la scoala (sigur nu e fata serioasa daca s-a dus sa danseze la emisiuni), dar si de micile umilinte ale dansatoarelor mai experimentate care o asezau in formatie cit mai in spate ca sa “nu le ia fatza”. a mers mai departe, a terminat liceul de coregrafie, si-a facut scoala ei de dans, a lucrat cu unii dintre cei mai cunoscuti oameni din muzica de la noi, a dansat in doua sezoane de X factor si acum este coregrafa emisiunii Next Star de la Antena 1.
dar pentru ca stie de unde a plecat si stie cit de important e sa ai un sprijin, le ajuta pe fetele de la Performers Crew pro bono.
le-a pus la dispozitie sala ei de dans, mai trece din cind in cind si se uita la coregrafiile lor si, obligatoriu, face exercitii cu ele de balet clasic. ca sa aiba postura corecta, ca sa aiba structura corecta.
***
ultima data cind le-am vazut pe cele 5 fete cucuiete lucrau la coregrafia pentru spectacolul din seara asta. era multa geometrie in ceea ce faceau; isi desenasera pe hirtie amplasamentul fiecareia in scena, vorbeau despre dinamica grupului si despre liniile ascendente si/sau descendente din dans.
astea mici sunt pentru mine cel mai bun exemplu ca nu trebuie sa judecati dansatoarele dupa aparente: sunt incredibil de disciplinate, muncesc ca niste sportivi de performanta (si cite 8 ore in sala de antrenament), sunt niste fete simple, dar cu carte, si-au aceasta pasiune frumoasa pentru dans.
in plus, au si suflet mare: daca vor cistiga Romanii au talent vor sa investeasca banii in scoala de dans pe care o are Oana, ca sa-i invete si pe alti copii sa fie liberi.
***
in seara asta o sa le vedeti la televizor intr-un dans plin de energie si glamour, o sa vi se para ca sunt niste super staruri. pe dinauntru ele vor avea inima cit un purice, dar care va tropai ca un elefant.
si daca va plac, si stiu sigur ca o sa va placa, va rog sa le votati.
astazi a venit doamna care ma ajuta la curatenie si m-a anuntat ca e ziua pentru curatenia de primavara. rezultatul? am plecat in parc sa scriu:). a mai zis dinsa ceva saptamina trecuta legat de curatenia de primavara, dar mintea mea a refuzat sa perceapa informatia.
***
m-am gindit de multe ori de ce sunt momente in care imi place sa fac curatenie si altele in care fug de acasa.
de exemplu, cind am de scris un text mare si important, primul lucru pe care-l fac este curatenia – mi se pare ca mi se aseaza si mintea la locul ei, in timp ce pun in ordine lucrurile care au plecat prin casa pe un traseu stiut doar de ele.
***
ceea ce ma streseaza cu adevarat la curatenie e covorul meu impletit. e vedeta din toate fotografiile din casa mea pentru ca e suportul de fotografiere ca sa arat diverse daruri pe care le primesc, fara sa se vada mult din casa 🙂
covorul asta e de fapt cosmarul meu. pentru ca intre impletiturile alea se aduna lucruri care sunt o veselie la curatenie.
***
motivul pentru care il fac iar vedeta pe covorul meu este ca sa va anunt ca Philips a lansat in aceste zile, la timp pentru curatenia de primavara, noile aspiratoare PowerPro cu putere extrema de aspirare, fara sac de praf si cu o tehnologie care suna foarte SF si performant.
Pentru început, aerul este aspirat cu o viteză mare graţie fantei de admisie drepte şi netede, apoi orificiul curbat de trecere a aerului accelerează aerul în sus în compartimentul ciclonic. Astfel, datorită mişcării circulare praful este separat de aer şi ai parte de o curăţare optimă şi rapidă a covoarelor, podelelor, dar şi a mobilei.
Această tehnologie, alături de duza AeroSeal şi motorul puternic, permite obţinerea unei performanţe superioare de aspirare. AeroSeal creează un spaţiu etanş pentru o aspirare optimă şi desparte cu grijă fibrele covorului pentru a elimina rapid murdăria şi praful din profunzimea acestor
Sunt deja in magazine la preturi pornind de la 374 lei pina la 674 lei, deci cred ca tocmai i-am gasit un prieten covorasului meu celebru.
mie imi place incaltamintea comoda. nu gasesc ratiunea pentru care sa ma chinui zilnic asezata in incaltaminte care sa-mi agreseze talpile, gleznele si coloana.
da, inteleg ca la unele tinute e frumos sa porti pantofi eleganti si ca ei dau o postura frumoasa a corpului, dar chiar si asa tot nu pricep ratiunea pentru care sa ma chinui pe supra tocuri, cind in 7-9 cm ar fi mult mai ok.
asta sunt. partea practica din mine e mai puternica decit cea care tine de cochetaria feminina.
de asta iubesc eu incaltamintea ECCO si o iubesc cu mult inainte de a avea privilegiul de a-i cunoaste fix pe oamenii care o fac. (asa sunt eu norocoasa, mi se intimpla des sa-i intilnesc pe cei pe care-i admir)
***
prima mea pereche de incaltaminte ecco au fost niste ghete turnate dintr-una cu talpa si restul, lungi pina la mijlocul gambei, cu siret si cu un format care arata foarte SF. de asta le si luasem, aratau diferit de orice vazusem eu si erau comode.
la citeva luni dupa ce le-am cumparat de la paris, am vazut jumatate de bucuresti cu incaltaminte similara luata de la chinezi si am stiut ca era un model de mare succes daca fusese atit de repede duplicat.
peste niste ani l-am intilnit pe cel care crease acest model de ghete, Ecco Shark se numeau. Ejnar Truelsen e creatorul si, dincolo de magia intilnirii (nu ai in fiecare zi in fata pe cel care a creat incaltamintea pe care o porti si care a revolutionat lumea sportului cu un model de pantofi de alergat) domnul acesta mi-a schimbat brusc perspectiva de a gindi. aici detaliile primei noastre intilniri.
***
ECCO aniverseaza zilele aste 50 de ani si de-a lungul timpului am descoperit ca in spatele brandului asta e o poveste despre visuri implinite. fondatorul si-a vindut in’ 63 tot ce avea in copenhaga si s-a mutat intr-un satuc ca sa faca pantofi cum stia el ca trebuie facuti, designerii care lucreaza acum cu ECCO sunt pe jumatate cercetatori stiintifici: Ejnar a creat tehnologia BIOM dupa cercetari cu cele mai mari universitati ale lumii pentru comportamentul piciorului in alergare pe 30.000 de oameni, iar pantofii de alergat ECCO sunt cei mai vinduti din lume (bine, si cele mai mari branduri de echipament sportiv au venit si-au cumparat de la ECCO inventia lui Ejnar).
tot Ejnar a coordonat o cercetare pe citeva mii de femei si-a stabilit ca tocul cel mai comod este – ia te uita! – 6,5 cm pentru ca organismul sa fie confortabil cu presiunea pe care o suporta calcind doar pe virfurile picioarelor.
in februarie l-am intilnit din nou pe Ejnar si mi-a spus ca lucreaza la un model de pantofi cu toc mai mare dar care sa fie mult mai confortabili decit orice este pe piata. asa ca abia astept, il stiu cit este de pasionat de cercetare si ca nu face nimic la intimplare; s-ar putea sa revolutioneze din nou lumea incaltamintei.
***
la aniversarea de 50 de ani ECCO au fost relansati mocasinii lor faimosi, acum intr-o varianta modernizata cu niste culori super super simpatice. ECCO MIND se numesc si ii puteti gasi si in magazinele de la noi. (eu i-am scos deja la plimbare pe ai mei)
evident sunt super super comozi pentru ca oamenii astia de la ECCO au facut de la inceput un pariu cu ei: sa faca incaltaminte in care sa te simti bine. si de asta ii iubesc eu.
***
la multi ani ECCO!
mi se pare foarte simpatic ca pot sa spun la multi ani unui brand de pantofi care e in primii 3 producatori de incaltaminte din lume si sa am in minte foarte clar oamenii de acolo: de la designeri, la simpaticele de la comunicare.
cum ziceam, sunt cam norocoasa.
ii gasiti aici, daca vreti sa-i cunoasteti:)
Website si magazin online: http://www.ecco-shoes.ro/
Pinterest: http://pinterest.com/eccoshoes/
Facebook: https://www.facebook.com/ECCORomania
Twitter: https://twitter.com/ECCOshoes
scriu rar despre prietenii mei si despre oamenii cu care lucrez. mi se pare ca nu e etic sa scriu despre ei pentru ca stiu informatii “din casa”. asta e un dezavantaj pentru ei pentru ca nu-i promovez ca pe cei cu care nu am nicio treaba, ba uneori nici nu-i implic in proiectele mele tocmai pentru ca sa nu creada lumea ca e “nepotism”.
de citeva zile tot vreau sa fac o exceptie si sa scriu despre prietena mea Elena Prodan si campaniile ei simpatice.
***
Elena este ceea ce oamenii numesc PR , doar ca ea este doctorand in Relatii Publice. a lucrat multi ani pentru trustul Intact si se afla in spatele comunicarii destepte si coerente pentru citeva vedete din Romania. are un boutique de strategie de PR (EPR) si face niste lucruri foarte simpatice si creative.
cum a fost campania de Paste pentru Chocolat, in parteneriat cu Radio ZU: o editie limitata de coZUnaci – tocmai buni pentru masa de sarbatori. o campanie care e inca in desfasurare si care are si o parte umanitara pe care nici ea, nici Tudor Constantinescu (big boss de la Chocolat) n-o scot in fata si-i iubesc pentru asta: e semn ca o fac din credinta.
coZUnacii au fost lansati in colaborare cu Mihai Morar si Daniel Buzdugan si e pentru prima data cind un cozonac – un produs suta la suta romanesc – a fost endorsat de vedete autohtone. amindoi simpaticii de la ZU au fost alaturi si in campania umanitara de Paste de la Chocolat, in care am prestat si eu activitati de fapte bune alaturi de preferatii mei Razvan si Dani:)
ce vreau sa spun cu asta: o idee creativa – simpla si eficienta – un joc de cuvinte, a dat nastere la o campanie care s-a realizat cu resurse putine si care a avut acoperire in ziare, pe tv si la radio. pe facebook, dupa ce Mihai Morar a postat despre actiune, Alex Velea, Elena Gheorghe si Daniela Crudu au anuntat ca vor cumpara coZUnaci, ceea ce in termeni tehnici inseamna alt endorsement frumos, obtinut prin puterea ideii, nu prin negocieri de marketing.
si-a facut si o fapta buna.
coZUnacii se mai vind pina inainte de Paste deci puteti sa va cumparati din cele doua restaurante boutique Chocolat – Dorobanti si Centru Vechi.
***
stiti cind m-am hotarit sa scriu despre asta, in ciuda reticentei mele de a-mi promova prietenii? a fost o sincronicitate frumoasa in ziua lansarii coZUnacilor. Cornel Ilie a ajuns din intimplare (chiar super coincidenta, nici eu nu stiam ca era ziua lansarii) in Chocolat si-a fost primul care a cumparat un coZUnac pe care l-a donat catre centrul de batrini unde se duc o parte din incasarile din acest proiect.
cind doi prieteni de-ai mei – care nu au treaba unul cu celalalt – se intilnesc si se ajuta pentru ca asa a fost sa se intimple, e un pic de magie acolo. si mie imi plac lucrurile astea.
*
sunt foarte mindra de prietena mea Elena care face multe lucruri frumoase si imi mai cer o data scuze ca nu scriu mai des de ea.
Love u:)
text de Noemi Revnic
Imi programasem sa scriu astazi despre o multime de evenimente citadine. Dar cum acestea vor fi aici si peste o saptamana, si peste o luna, m-am hotarat brusc, sub impulsul unei stari de oboseala inexplicabile, sa scriu despre ce mi-as dori sa mi se intample in urmatoarele zile.
In primul rand mi-ar placea sa castig la Loto. Apoi mi-ar lua vreo trei luni ca sa impart o parte din bani (am o lunga lista de prieteni, mama, normal, adaposturi de animale, camine de batrani, copii bolnavi). Apoi as investi in cateva proprietati care sa imi aduca o renta lunara si linistita si mi-as lua o lunga vacanta. De vreun an. Un an in care sa calatoresc si sa ma bucur de viata asa cum am facut-o de putine ori pana acum.
Dar cum premiul cel mare la loterie este o fantezie copilareasca, voi aplica Planul B: deschid agenda si vad ca in saptamana cu 1 Mai-7 mai este liniste. Si ma grabesc sa-mi programez un masaj si un tratament cosmetic, cafele cu prieteni cu care ma vad in ultima vreme doar de “tzoc-tzoc” pe la evenimente si nu este normal, o sa dorm foarte mult, voi citi mai mult de 10 pagini pe seara (ca imi pica pletele de oboseala, nu altceva) si voi avea grija sa folosesc telefonul mobil la minimum de capacitate.
O sa-mi plimb cainii mai mult si voi incepe sa scriu o carte despre familia mea.
Viata e frumoasa atunci cand suntem odihniti.
Va doresc o vacanta pascala plina de bucurii si ne revedem aici, peste o saptamana, cu idei de petrecere a timpului liber la inceput de mai.
Pa, pa, pa!
V-ati facut bagajele? Louis Vuitton – „Securely packs the most fragile objects”
Citatul reprezinta cuvintele care puteau fi citite pe sigla primului magazin Louis Vuitton din Paris. In 1854.
Moda si istoria au defilat mereu in sincron. Sincronizarea s-a ivit, adesea, intre oamenii care au facut istorie si cei care au facut istoria modei. Pe langa oameni, au existat, desigur, contexte, momente si locuri potrivite.
Sa privim, de aceasta data, exemplul casei de moda Louis Vuitton (asta si pentru ca, printr-un concurs nefericit de circumstante, ca si in cazul altor brand-uri, uneori, beneficiaza, pe nedrept, si de conotatii semi-peiorative). LV este unul dintre brand-urile cu poveste si istorie, care depasesc neindoielnic frontierele modei.
Ca orice poveste de succes, povestea LV a inceput cu mult curaj si cu o doza de nebunie. Si, in acest caz, cu o calatorie. A lui Louis Vuitton, la varsta de 13 ani, din satucul natal Anchay spre Paris, pe jos (distanta de aproximativ 370 km), intr-o zi din primavara anului 1835.
Dupa doi ani de hoinarit, slujbe de tot felul si nopti dormite pe oriunde putea si apuca, tanarul Louis s-a stabilit in Paris. Aici, Monsieur Marechal l-a luat ca ucenic la atelierul sau unde facea cutii personalizate pentru impachetat. De mentionat ca in secolul al XIX-lea, aceasta era o meserie foarte respectata si cautata. Nu a trecut mult pana cand Louis Vuitton s-a remarcat ca unul dintre cei mai buni meseriasi in domeniu.
Avea, insa, nevoie de mai mult de atat. Si a primit. Povestea si-a continuat drumul de mana cu istoria. Si ce mana! Mana Imparatului Napolen al III-lea. Mai exact, a sotiei acestuia, contesa spaniola Eugenie de Montijo, care l-a angajat pe Louis Vuitton ca „personal box-maker and packer”. Pe fisa postului noului angajat scria cam asa: „packing the most beautiful things in an exquisite way”. Poarta spre cea mai rafinata clientela din societatea franceza era deschisa.
In 1854, istoria a scris doua capitole frumoase in povestea lui Louis: s-a casatorit cu tanara Clemence-Emilie Parriaux si si-a deschis primul atelier in Paris. Cel care „Securely packs the most fragile objects”, mentionat in titlu.
Peste 4 ani a venit randul lui LV sa scrie un capitol in istoria modei (si in propria poveste). A gandit si confectionat un nou tip de „packing-box”. A folosit, in loc de piele, un tip special de panza, impermeabila, rezistenta in timp, de diferite culori -in special o nuanta pala de gri, numita gri Trianon. Mai mult decat atat (si mai important), forma noilor creatii era dreptunghiulara pentru a se adapta la noile mijloace de transport, cu trenul si cu vaporul cu abur. Acest episod este considerat de multi -in mod legitim, zic- nasterea bagajului modern.
Evolutia valizelor LV de-a lungul timpului aici .
Firul povestii a continuat cu perioade de succes enorm, dar si cu momente mai putin fericite ca in anul 1870, cand Louis Vuitton a fost nevoit sa-si inchida afacerea pentru ca izbucnise razboiul franco-prusac. De data aceasta, moda s-a impiedicat putin de istorie.
Razboiul s-a incheiat in 1871, povestea LV, evident, nu. Louis Vuitton si-a deschis un nou magazin in Paris, la o noua adresa, 1 Rue Scribe, de unde a (re)pornit la drum, cu aceeasi ambitie si imaginatie a pustiului de 13 ani care a mers pe jos aproape 400 de kilometri. Destinatia: topul celor mai valoroase branduri de lux din lume.
In bagajul oricarei povesti frumoase este impachetata si niste ironie. In valiza LV e celebra monograma a brand-ului, care a fost creata de George Vuitton, fiul lui Louis, tocmai pentru a evita falsificarea produselor create. (astazi LV este unul dintre cele mai contrafacute branduri din lume, iar bugetul companiei rezervat pentru a contracara falsificarea reprezinta jumatate din bugetul pentru comunicare).
„Specializing in packing fashions” -continua mesajul de pe primul magazin LV „…and fashion history”, am putea adauga noi azi.
P.S.: „daca nu stim de unde venim, nici nu stim unde ne indreptam”, zice Ovidiu Buta intr-un interviu care mi-a atras atentia in timp ce scriam acest text.
I couldn’t agree more.
*
Mihaela Simina, masterand in Relatii Internationale, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucuresti; jurnalist
Text de Mihaela Dumitrescu
Pentru ca nu sunt singura care iubeste bronzul….
Ma intreba recent o prietena ce as putea sa-i recomand ca si crema bio de zi care sa includa si partea de protectie solara naturala. Raspunsul a fost – orice crema care sa fie pe baza de unt de shea organic – dar ma gandeam ca noi, sau o parte din noi, folosim doar vara creme de fata care sa contina si filtre de protectie solara … Ca si recomandare pentru un ten sanatos si care sa nu arate imbatranit prematur este bine ca tot timpul tenul sa fie protejat prin folosirea unei creme de zi cu filtre de protectie solara. Si nu doar vara…
Pentru ca ne sta gandul doar la vacante, soare …sa nu uitati sa aveti in kitul vostru de cosmetice si o crema de protectie solara pentru ten cat si pentru corp. Pentru voi dar mai ales pentru cei mici.
Ca si noutate in domeniul bio exista creme de protectie solara pe baza de filtre minerale/pigmenti minerali & ingrediente naturale (unt de shea, ulei de morcov, etc) vs. filtrele sintetice, cu potential alergen, din cosmeticele conventionale. E interesant modul in care aceastea actioneaza si factul ca sunt eficiente in lupta cu radiatiile solare.
De ce bio?
Cremele de plaja cu filtre minerale au actiune completa impotriva razelor UVA,UVB, UVC.
Pe langa filtre minerale ele contin si extractele de rodie, catina si uleiul de masline si untul de shea care asigira si o hidratare optima si nutrientii esentiali pe timp de vara.
Sunt produse recomandate pentru cei mici precum si pentru persoanele cu tenul alergic.
Este bine de stiut ca in cazul filtrelor sintetice acestea transforma razele UV in raze inofensive abia dupa ce acestea au patruns in piele, la nivelul epidermei – eliberand in cadrul procesului radicali liberi periculosi. Adesea, ele absorb doar radiatiile UVB, lasand radiatiile UVA sa penetreze pielea – razele UVA sunt cele mai periculoase, fiind responsabile de imbatranirea celulara si de cancerul de piele. Plus faptul ca au potential alergen.
Filtrele minerale sunt saruri minerale de origine 100% naturala care reflecta razele ultraviolete, actionand ca o oglinda. In acest mod, razele soarelui nu penetreaza pielea deloc, asa cum se intampla in cazul filtrelor chimice.
Sunt fotostabile si raman la suprafata pielii, actionand fara a-si modifica structura si fara a elibera radicali liberi in organism.
Au eficacitate si stabilitate imediat dupa aplicarea cremei.
In concluzie alege ce e mai bun si mai sanatos pentru pielea ta.
…si Sarbatori fericite sa aveti cu mult soare!
aceasta este o adaptare (putin scurtata) a prezentarii mele de la PR FORUM unde am vorbit despre Brandingul personal pentru manageri. cum a fost ultima data cind am mai vorbit public despre strategia in brandingul meu personal, m-am gindit sa fac publice si aici regulile de baza. sper sa va ajute si pe voi, pentru ca pe mine m-au ajutat foarte mult. succes.
*
e un moment din spectacolul Saraiman (cu Razvan Mazilu si stand up comediantul Dan Badea) in care Dan povesteste despre lucrurile pe care trebuie sa le faci ca sa fii in rindul lumii. sa te casatoresti, sa faci copii, sa-ti iei casa si masina, sa ai un job care cu care sa te lauzi.
si zice “toti ne spun sa intram in rindul lumii. asa, si dupa aia?!”
dupa regulile societatii eu sunt o ratare: nu am un job stabil, nu am casa mea, nu sunt inca maritata, nici copil nu am facut. am o masina dar nu e a mea – e un audi a 3 sportback parte dintr-un proiect pe care-l fac pentru un an de zile in care spun povesti de pe scaunul din stinga. nu am voie nici ciine sa-mi iau pentru ca plec foarte mult de acasa si ar trebui sa aiba altii grija de el.
Dan Badea in piesa spune: “daca ne asezam toti in rindul lumii, aliniati sa nu fim nici mai in fata, nici mai in spate, n-o sa ajungem niste oameni de rind?”
prima regula pentru un brand personal care sa te ajute sa ai oricind job, indiferent de pozitia pe care ai ocupat-o intr-o companie, este ca la orice produs:
Diferentiaza-te in categoria ta.
e greu sa faci asta pentru propria persoana. eu am inceput sa lucrez la brandul personal in 2000 la sugestia francezului care era consultant pentru lansarea Europa FM (Frank Lanoux) si care m-a pus sa iau o foaie de hirtie si sa -mi imaginez ca sunt angajata cristinei bazavan si ca trebuie sa-i fac comunicarea publica. stiam sa fac asta, faceam pentru orice DJ pe care-l aveam in radio. a fost brusc foarte simplu: ii cresteam notorietatea si ii gaseam o nisa in care sa se exprime ca specialist. (la vremea aia eram brand manager al statiei)
fiecare dintre voi daca face acest exercitiu si se gindeste ce ar comunica daca ar fi angajatul propriei persoane ar avea brusc luminat drumul pe strada.
ce am invatat insa de-a lungul timpului este
Nu comunica functii, ci aptitudini.
functiile vin si pleaca, aptitudinile tale ramin. si ceea ce ai invatat va fi cu tine mereu.
oamenii nu te angajeaza pentru ca ai fost sef la o companie, ci pentru ceea ce ai facut in interiorul acelui proiect. asa ca e mai util in loc sa comunici o insiruire de functii, sa ai grija ca lumea sa stie rezultatele muncii tale si mai ales cum ai ajuns la ele.
partea asta cu aptitudinile e greu de dus daca nu ai exercitiu. in iarna am facut o prezentare despre brandul personal, cu explicatii ample despre strategia mea de 12 ani in brandingul personal si la sfirsit mai multi manageri – middle si top – m-au rugat sa discutam in particular sa-i ajut sa-si seteze drumul/ pozitionarea / cararea pe care sa mearga in brandul personal.
cu o singura exceptie, n-au stiut sa spuna din prima aptitudinile lor: doamnele si domnisoarele spuneau “sunt un om bun, sensibil, imi plac oamenii frumosi si sa ajut lumea” si stiu ca am intrebat-o pe una dintre ele, avind avantajul ca suntem si prietene: daca vrea branding personal ca sa se marite sau sa o ajute in cariera. domnii vorbeau de rezistenta la stress, spiritul de echipa.
desi nu pare, e greu sa-ti setezi aptitudinile, dar tehnica prin care poti sa le arati lumii vine din jurnalismul narativ (sau din cinematografie) si spune “show , don’t tell”: nu-mi spune ca esti inteligent, arata-mi o actiune prin care ai luat decizii corecte si cu rezultate bune si o sa inteleg singura ca esti inteligent.
cea de-a treia regula care te ajuta sa nu -ti ratezi brandul personal oricit de manager ai fi este
3. iesi din zona de confort.
vorbeam mai devreme de statul in rind cu restul lumii si ca asta nu aduce progres, pentru ca daca nu iese nimeni din rind, nu o ia in fata, e stagnare. e la fel si cu propria persoana: daca ramii tot timpul in linia lucrurilor cu care te simti confortabil, nu progresezi.
de exemplu: mie nu-mi plac aparitiile publice. de niciun fel. nu ma simt confortabil cind ma aflu in fata multor oameni pe care nu-i cunosc si cu toate astea, ceea ce cititi vine dintr-o prezentare publica in fata a citorva zeci de oameni. in ziua respectiva, dupa aceasta prezentare , a trebuit sa merg la biblioteca nationala sa inminez un premiu la gala bun de tipar- gala care desemneaza cele mai bune carti ale anului, eu am facut parte din juriul care a desemnat cartile anului 2012.
pentru mine ziua aceea a fost un efort emotional imens (am slabit aproape 2 kg in acea zi) si singurul lucru care m-a motivat dimineata sa o iau la galop a fost faptul ca o sa treaca tot ceea ce aveam de facut si, a doua zi, urma sa imi petrec timpul la arenele progresul uitindu-ma la turneul de tenis brd nastase tiriac.
cum fac eu ca sa -mi depasesc limita de confort? ma intorc la exercitiul francezului consultant pentru europa fm, si ma gindesc ca angajat al cristinei bazavan “e bine pentru brandul ei sa fie acolo? are competente si o ajuta in business?” daca raspunsul la toate aceste intrebari e da, orice alta motivatie personala – de teama, oboseala, stress – intra in categoria mofturi. si merg mai departe stringind din pumni sau dinti:)
4. regula celor 2 aparitii publice
o parte din brandul personal e notorietatea si pe asta nu poti sa o obtii fara networking. fara sa iesi in lume.
eu de 12 ani functionez dupa regula celor 2 aparitii publice pe saptamina. 2 evenimente la care ies sau situatii (aparitii la tv sau in presa) prin care sa cunosc lumea si oamenii sa ma intilneasca. regula are si o anexa: evenimentele nu se reporteaza pentru saptamina urmatoare, adica daca ai marcat 3 evenimente publice intr-o saptamina nu inseamna ca in saptamina urmatoare poti sa mergi doar la unul.
nu vorbesc de evenimente mondene, nu merg deloc la asemenea evenimente; aparitii publice pot fi aparitii la tv, in presa, conferinte. sigur ca pe astea nu le obtineti din prima saptamina si ca inceputul e in hard way: imbracati frumos si iesit la evenimente la care sa cunosti lume din industria ta sa faci networking.
5. fii un role model.
ultima regula mi-e cea mai draga pentru ca e cea mai grea: nu pentru ca trebuie sa faci lucruri bune pe care trebuie sa le urmeze altii.nu e vorba despre asta.
cei mai multi dintre noi cred ca a fi un role model inseamna sa arati perfectiunea, reusitele, doar ca oamenii nu empatiteaza cu perfectiunea pentru ca ei stiu ca nu sunt perfecti.
perfectiunea e rece. imperfectiunile sunt calde si motivationale.
pentru mine, un manager care e role model stie sa lase garda jos sa spuna lucruri despre cind i-a fost greu ca sa-i motiveze pe ceilalti. sa-i faca pe ceilalti sa simta ca nu exista curaj, daca nu e insotit de frica, altfel ar fi o stare obisnuita de fapte. ca nu exista reusita, fara sa fi fost si un esec inainte.
tehnica de aici e ceea ce eu numesc “geamul” si este exact ce ati intilnit in minutele in care ati citit aceste rinduri: v-am spus din viata mea lucruri care au “dat din casa” lasind orgoliul la o parte, doar ca, desi vi se pare ca ati privit pe geam in casa mea, din ce va apropiati nu vedeti mai bine inauntru, ci propria reflexie pe “sticla”.
pentru ca am ales acele intimplari in care sa va recunoasteti cit mai multi.
bonus track
mai vreau sa va spun ceva pe care l-am invatat in 11 ani de manager pentru diferite companii: cind esti manager (esti liderul unui grup) oamenii pe care-i ai in grija se asteapta ca in situatii de criza, super solicitante emotional, sa gaseasca in tine un sprijin; sa fii acolo sa-i mingii pe cap si sa le dai aripi sa mearga mai departe.
doar ca in situatia aceea de criza si tu esti tot om, cu aceleasi nevoi de motivare externa ca sa poti sa mergi mai departe si e posibil ca pe scara ierarhica sa nu mai fie nimeni mai sus care sa-ti dea un imbold.
ca top manageri trebuie sa va asumati ca in situatii de criza puteti fi singuri emotional. (nu vorbesc de sprijinul familiei, ci de cel de la companie), ca middle management ar trebui sa va aduceti aminte de superior ca si el e om si ca are si el nevoie de incurajari. si-atunci, la brandul dvs personal o sa fie adaugat prin fapte, nu prin vorbe, spiritul de echipa, pe principiul show, don’t tell.
***
“daca o sa fim toti in rindul lumii, nu o sa ajungem niste oameni de rind?” . sa vedeti spectacolul de la Odeon. dupa mine, e o prostie sa vrei sa fii in rindul lumii, nu ajuta la nimic.