Category : diverse

De vineri intra pe ecrane Libertate, filmul lui Tudor Giurgiu despre un incident absurd, aberant, dar extrem de reprezentativ pentru decembrie 1989.

Pentru cine n-a trait in vremea aceea, filmul Libertate e ca un film de actiune, “sta in picioare” in orice tara, poate fi vazut si cu amuzament (sunt personaje care se comporta absurd si exagerat pentru mentalitatea celor care au acum 30 de ani), si cu groaza (e cu raniti si morti din motive aberante), si cu uimire ca lumea poate gandi astfel si ca unii dintre cei mai buni prieteni ajung peste noapte dusmani de moarte.

E povestea unui grup de militieni care ajung sa fie considerati teroristi in decembrie 1989. Unii sunt impuscati mortal, altii ajung impreuna cu alti cetateni cu potential de terorist intr-un bazin de inot. Si stau acolo aproape doua luni. Fara sa existe vreo dovada ca au facut vreun rau, fara sa-si puna cineva problema sa le respecte vreun drept. Dupa cateva zile in bazin, familiile incep sa le trimit pachete cu mancare ca la puscariasi.

Cand privesti povestea care are ritmul unui film de actiune de suspense si stii ca e o intamplare reala, te intrebi la fiecare pas: cum naiba ii facusera pe oameni sa gandeasca si sa se poarte asa?!

Daca erai destul de maricel pe vremea aia, macar la gimnaziu si ai avut un gand si o opinie cat puteai tu avea, ti-e rusine profund.

Pentru ca imparteai si lumea in alb si negru, credeai si tu ca sunt teroristi…

Pentru ca te-ai bucurat ca l-au omorat pe Ceausescu, iti spuneau tie la tv ca gata, acum o sa fie bine.. si in mintea ta era ca ai tai, familia, au scapat de tot ce era mai rau.. uite ca sunt vii, pe ei nu i-a prins niciun terorist…

Si, mai presus de toate, nu aveai nuantele si profunzimea gandirii sa intelegi ca erau in conflict prieteni care devenisera dusmani peste noapte.

Libertate e filmul unei generatii careia ii e rusine si de ce a gandit atunci, dar si de ce au facut parintii ei. E filmul care, ca intr-o secventa metafora cu personajul principal – militianul interpretat de Alex Calangiu – se spala pe maini intr-un ritual plin de forta si semnificatii in fata unei chiuvete si a unei oglizi mizerabile, incearca sa faca putina curatenie morala in vremurile acestea pline de coruptie si jeg de toate felurile.

Militianul care tocmai iesise de la un interogatoriu cu “puterea noua” detinatoare de portocale (aspiratiile poporului de Sarbatori), putere care arogant superior anunta ca isi doreste sa nu i se mai spuna “tovarase” ci “domnule”.

Filmul unei generatii care isi linge ranile in sala de cinematograf pentru ca nicio autoritate nu a luat in serios dorinta oamenilor curati de a fi fost inlaturata mizeria care a fost atunci, pe fata, cu discutii asezate, din care fiecare sa invete ce e de invatat…

Avem nevoie de filmul asta. Nu o sa rezolve niciunul din marile mistere ale Revolutiei, dar o sa aseze pe masa in familie discutii despre ce a fost atunci- pentru copiii de azi, pentru copiii de atunci si pentru parintii din toate vremurile. Daca autoritatile nu ne ajuta sa ne curatam ranile, o face un film care ne aseaza cadrul sa incepem noi, in mic, in interiorul propriei case vindecarea.

Liebertate e de vineri, 6 octobrie, in cinematografe.  

Am facut un interviu cu Tudor Giurgiu, regizorul filmului Libertate, in care el povesteste mai multe despre film, munca din spatele lui (120 de actori in distributie), dar si experientele incredibile si profund emotionante din intalnirile cu spectatorii… il gasiti aici.

P.S. imi place mult inca o metafora din film: bazinul plin cu apa, curata, pregatit pentru un antrenament de inot, de la inceput si la sfarsitul filmului… Un mai bine care a tot intarziat, dar la care speram in continuare…

Una dintre cele mai ciudate si mai tulburatoare informatii de care m-am lovit in aceasta saptamana este despre nemurire.

A facut BBC 4 un podcast despre studiile legate de incetinirea procesului de imbatranire si descoperirea unor tehnologii care sa creasca speranta de viata pana la 120-150 de ani.

Intr-unul din cele 10 episoade apare  Bryan Johnson, un antreprenor american (cu companii care creeaza aparatura care studiaza creierul uman), domn care are 46 de ani si vrea sa faca ca trupul sau sa ajunga la performantele si aspectul de la 18 ani.

Pana de curand, Bryan Johnson platea sute de mii de dolari pentru a infuza in fiecare luna un litru de plasma tinereasca a fiului sau adolescent, Talmage, in propriul flux sanguin imbatranit. “Niciodata nu am acordat mai multa atentie la ceea ce mananca… pentru ca asta intra in corpul meu”, spune antreprenorul american de tehnologie in varsta de 46 de ani in noul podcast The Immortals.

De asemenea, el si-a pompat propria plasma in corpul tatalui sau, in varsta de 70 de ani, pentru a contribui la imbunatatirea sanatatii sale fizice si cognitive in declin: “A fost unul dintre cele mai semnificative momente din intreaga lui viata. Si a fost la fel si pentru mine”. Johnson continua sa plateasca 2 milioane de dolari pe an pentru ca o echipa de cercetare sa investigheze modul in care putem trai mai mult – si cu siguranta nu este singurul bogatas din Silicon Valley dedicat cautarii vietii vesnice.

E un trend pe care il simtim tot mai aproape de noi, de la documentarele de pe Netflix pana la conferinte si declaratii ale unor personalitati. Sigur ca de cand e lumea si pamantul au fost proceduri in care oameni cu foarte multi bani au cautat sanatate si un aspect tineresc.

Dar sa-ti folosesti fiul pentru ego-ul tau, pentru vanitatea ta mi se pare grotesc. Mintea mea nu e obisnuita cu asa ceva si nici nu inteleg zbaterea pentru tineretea vesnica.

E normal sa avem un confort si o calitate a vietii, dar de aici pana la obsesia pentru a fi ca la 18 ani mi se pare o cale foarte lunga si periculoasa cand ai foarte multi bani.

Inteleg insa mindsetul acestor bogatasi din tehnologie, gandirea out of the box si enegia credintei ca nimic nu e imposibil i-a dus acolo unde sunt astazi cu conturi de miliarde de dolari.

Dar directia aceasta a tineretii vesnice care anunta un trend care depaseste cu mult cosmeticele, suplimentele nutritive si operatiile estetice, mi se pare f f periculoasa si depinde de fiecare dintre noi cum ne aparam de sarlatani.

In 2019, Bank of America a prognozat ca scena startup-urilor al  caror business se ocupa cu longevitatea va fi o industrie de 600 de miliarde de dolari pana in 2025. Numai in 2022, startup-urile de longevitate au strans 7 miliarde USD, din care 3 miliarde au venit de la fondatorul Amazon, Jeff Bezos.

Pentru progresele in reprogramarea celulara si 180 de milioane USD de la Sam Altman pentru cercetari in parte in domeniul plasmei tinere, care nu includ miliardele care sunt varsate in startup-urile de inteligenta artificiala.

 Deocamdata, AI nu a progresat suficient de mult ca sa fie exploatata in acest sens dar e o chestiune de cativa ani pana cand tehnogia avanseaza.

Legile informaticii o prezic si lucruri care odata pareau ridicole, cum ar fi un computer pe care sa-l tii in buzunar acum 20 de ani, vor fi ceva obisnuit, cu industrii si infrastructuri intregi in jurul lor.

Netflix a lansat zilele trecute Blues Zones, un documentar despre locurile unde oamenii traiesc peste 100 de ani – ce fac, ce mananca, ce stil de viata au.
Prima carte a lui Dan Buettner despre zonele albastre a aparut in 2008, iar cea cu retete (prin care l-am descoperit si eu, pentru ca erau mancaruri pe baza de plante si cautam noi retete sa mai diversific meniul, eu avand ceva probleme de sanatate 😊 ) a aparut in 2019… dar el este acum intens pushu-it in social media, unde sunt tot felul de nutritionisti care astazi au aflat de carti de la alti colegi/conferinte internationale si tineretea vesnica incepe sa para o chestiune care tine de noi, stil de viata si alimentatie.

Nu e asa, desigur.

(a scris colegul Eduard pe urban.ro despre lectiile din cartile lui Buettner, citi aiticolul aici)

La banii care se vor invarti in urmatorii ani la nivel mondial in aceasta directie, vom vedea si la noi o multime de conferinte cu specialisti mai mari sau mai mici, cu sarlatani pe fatza sau mai ascunsi care o sa ne vanda o viata mai lunga si mai sanatoasa, eventual un revers in varsta.

De noi depinde cum ne pazim. Sigur, mancarea sanatoasa e buna absolut oricand, dar asta e nivelul 1 pentru incetinirea proceselor de imbatranire, apoi sunt medicamentele si interventiile chirurgicale, apoi – cum spune un domn in podcast – cuplarea la anumite aparate cu inteligenta artificiala care sa intretina functiile corpului si ale mintii.

Eu vreau doar sa va las podcastul sa-l ascultati, il gasiti aici si sa cititi mai multe despre domnul care ia sangele fiului adolescent sa si-l infuzeze pentru a intineri , aici e un profil din GQ despre el

(stiu si in Romania un domn care se lauda ca functiile corpulu sau sunt cu 15 ani mai tinere decat varsta din bulletin, vine tot din zona tehnologiei)

Dvs faceti ce stiti mai bine cu aceste informatii si cu cele care vor navali peste noi in lunile si anii care vin… vom avea specialisti in intinerire la tot pasul… de vanitatea si intelepciunea noastra depinde cat ii luam in seama.

P.S. Podcastul BBC abordeaza si problema eticii, dar si cea a schimbarilor sociale pentru care nu e nimeni inca pregatit (o viata mai lunga inseamna o presiune mai mare pe sistemul de pensii, inseamna pensionari mai tarzii si o multime de alte schimbari pentru care inca niciun stat nu e pregatit)

Kaufland a facut una dintre cele mai simpatice si mai emotionante campanii de recrutare pentru persoanele cu deficient de auz: un dans pe tik tok in care, in miscarile dansatorilor, se “vorbeste” in limbajul semnelor despre cum te poti angaja daca ai deficient de auz.

In primul rand, salut din inima faptul ca Kaufland angajeaza persoane cu deficiente de auz, si in general persoane cu dizabilitati. Am vazut si intr-un Lidl, la o casa, si imi venea sa ma duc la seful magazinului sa-l imbratisez.

Campania a fost lansata din dorinta de a sublinia nevoia persoanelor cu dizabilitati de a fi tratate ca oricare alt candidat/angajat, fara sa se loveasca de prejudecati. #KauflandDanceTalk este campania de recrutare care vorbeste pe limba lor.

https://www.tiktok.com/embed/v2/7265671543856975136?lang=ro-RO&referrer=https%3A%2F%2Fwww.iqads.ro%2Farticol%2F65080%2Fkaufland-alaturi-de-v8-a-lansat-singurul-challenge-de-dans-care-ascunde-un-anunt  Am ajuns la camanie via coregraful care a lucrat la proiect si a gandit dansul impreuna cu interpretii in limbajul semnelor, Arcadie Rusu ( a carui activitate o urmaresc pentru ca imi place ce face si cat munceste sa educe lumea in ceea ce inseamna dansul). Interpretii care au lucrat la proiect sunt Lavinia Chitu, Bogdan Anicescu, Elisabeta Paraschiv .

Dar am citit ca este o campanie supervizata de Estera Anghelescu, Recruiting & Employer Branding Director, Kaufland Romania. Doamna, sa va fie bine… si sa vi se intample si dvs cat mai multe lucruri frumoase si cu sens.

*

Acum ceva ani pentru un reportaj am invatat cateva cuvinte in limbajul semnelor si apoi am fost la o scoala speciala.

A fost o intalnire foarte emotionanta pentru mine, cu copii de clasa III – IV -a care aveau super umor si erau super simpatici. Imi gasisera si o porecla… “capsunica”, pentru ca eram mica, aveam parul roscat… erau copii care cresteau frumos in ciuda drumului lor diferit de al nostrum.

Stiu ca atunci cand am terminat de scris m-am gandit cat vor avea de luptat in viata acesti copii… le-am dorit si atunci, cum le doresc si acum, sa le fie bine si sa-si gasesca un drum in care sa aiba o viata autonoma.

*

Prima faza a campaniei a constat intr-un dans, in care a fost integrat natural un mesaj ascuns. Acesta a fost creat cu ajutorul unui coregraf si a unor interpreti in limbajul semnelor, iar pentru ca mesajul campaniei sa ajunga la cat mai multi oameni care l-ar putea intelege, a fost transformat intr-o provocare – dansatorii amatori erau incurajati sa recreeze miscarile pe TikTok si sa castige astfel premii.

Mi se pare f smart cum au facut sa duca mesajul mai departe, agentia V8 a fost foarte creativa.

Sper ca li s-a explicat tinerilor de pe tik tok ca intrand in joc fac o mare fapta buna, si ca exista tot mai multe sanse ca persoanele cu deficient de auz sa descopere anuntul.

Altfel, salut ca intr-o Romanie tot mai dificila sim ai putin incluziva, incepem sa dam sanse la viata normala si persoanelor cu diverse deficiente.

Mi-ar placea sa aflam si continuarea, iar Kaufland sa anunte cate persoane au angajat: nu neaparat numele lor pentru ca poate nu isi doresc expunere publica, dar sa stim continuarea, sa stim – fie si sub anonimatul initialelor – putin din povestile lor.

Cred ca ar fi foarte foarte motivant pentru multi.

Si nu, acest text nu e reclama pentru Kaufland… nu m-a platit nimeni sa scriu acest text, m-am bucurat sa-l scriu si o sa scriu oricand e vorba de incluziune si diversitate pentru orice categorie de persoane.

E un semn de normalitate. Normalitatea bunului simt

Zilele astea, pe 23 august, s-au celebrat 50 de ani de cand Ilie Nastase a devenit primul tenismen din intreaga istorie a sportului care a fost desemnat numarul 1 mondial.

Cu el s-a deschis clasamentul ATP…

E un bun prilej sa va spun cum il stiu eu pe Ilie Nastase dincolo de orice competitie sportiva, sau aparitie publica a sa.

*

Imi place foarte mult tenisul. Cand eram mica am citit cartile lui Ioan Chirila, stiam ce magii facusera Ilie Nastase si Ion Tiriac in Cupa Davis.

Am avut chiar o racheta Reghin de lemn, dar in orasul unde am crescut nu erau terenuri de tenis. M-am dus la un curs prin primii ani de scoala si m-au pus sa dau la perete pana la loc comanda. Nu-mi aduc aminte daca m-au invatat ceva special atunci, stiu doar frica mea imensa ca o sa dau pe langa minge la serviciu (cred ca avea legatura cu comportamentul profesorului) … era insa departe de ajuns la locul de lectii, ai mei aveau alte probleme in viata, iar eu m-am indreptat catre matematica si… gata.

Dar pasiunea mea de spectator de tenis a ramas… dupa Revolutie, intr-o vizita la Bucuresti la unchiul meu am intrat in posesia unei reviste Tennis World cu Agassi pe coperta. Am citit cred si caseta redactionala…

Cand a inceput turneul ATP de la Progresul, eram acolo lipita de gard la primele zile cand era intrarea libera (n-aveam prea multi bani). Si imediat dupa examenul de admitere la facultate m-am dus la tenis sa mai vad un meci, nu m-a interesat sa le spun parintilor ce facusem la examene. Mai tarziu, cand am inceput sa lucrez la radio, n-am ratat nicio editie si am amintiri de la meciuri exceptionale.

(cu anii am descoperit ca prietenii mei de astazi – pe care nu-i cunosteam inca pe vremea aia – erau si ei in arena la Progresul, fie munceau la turneu, fie erau spectatori ca mine).

Intre timp pasiunea m-a dus la Roland Garros , la meciurile de Cupa Davis ale fetelor (in ro sau alte tari), mi-am “corupt” prieteni care astazi stiu mai multe detalii decat mine despre cine stie ce jucator din noul val.

Dar atunci cand eram mica, mica si citeam cartea cartonata a lui Ioan Chirila despre finala romana de Cupa Davis,  Ilie Nastase si Ion Tiriac erau zeii mei. Si nu m-am gandit nicio clipa ca am sa-i cunosc. Nici nu cred ca am avut aceasta dorinta sau intentie pentru ca era ceva intangibil, de neimaginat in vremea comunistilor. Imi stiam locul, si stateam cuminte “in banca mea”, fara prea multe vise…

Ani mai tarziu, la inceputul anilor 2000 eram brand manager la Europa FM si domn director m-a anuntat ca vine Ilie Nastase.

Ca e noul director onorific al businessurilor Lagardere in Romania si, in aceasta calitate, va fi conectat si la imaginea radioului. Iar eu trebuie sa comunic presei acest lucru si sa vorbesc cu Ilie Nastase despre ce va declara la televiziunile pe care le voi invita in radio.

Am amintirea exacta a acestei informari, inca mi se  mai pune un nod in gat la task-ul pe care l-am avut atunci.

A venit Ilie Nastase, timid, cu glume usoare, i-am fost prezentata si ne-am dus pe terasa casei din Camil Petrescu, unde era atunci radioul, sa ii explic ce urmeaza sa se intample.

Mie imi batea inima cu 1000 de km la ora, ma pregatisem, aveam notite cu ce trebuie sa -i spun, aveam notite pe care sa i le las si domniei sale. Marele Ilie Nastase era incurcat si sincer: Eu nu stiu despre radio lucruri tehnice, mi-a spus… dar vreau sa ajut cu numele si imaginea mea radioul, asa ca spune-mi ce trebuie sa fac.

Si in timp ce il briefuiam despre intalnirea cu presa, domnia sa se uita in jos la pantofii sai, timid si incurcat. M-a rugat sa repetam exact ce declaratie va face la tv, am repetat (exact ca la un antrenament sportiv) si eu ma gandeam “sunteti marele Ilie Nastase, puteti doar sa zambiti langa logo-ul statiei si imagineaa va fi la toate televiziunile din tara, plus cateva din alte tari”.

*

Ilie Nastase a fost cativa ani aproape de Europa FM si ma obisnuisem cu el pe hol, cu fotografiile de familie pe care le avea pe birou. Cu dorinta lui de a participa la sedinte cat mai scurte…

De fiecare data cand aud cine stie  ce stire despre Ilie Nastase – astazi in context pozitiv, dar au fost ani in care presa n-a fost deloc simpatica cu el – am in minte dorinta lui de a-si face cat mai bine treaba in intalnirea aceea cu presa.  Si timiditatea lui, acolo pe terasa, cand repetam ce urma sa povesteasca.

Avea un respect foarte mare pentru Jean Luc Lagardere (creatorul imperiului media Lagardere), ii fusese prieten si faptul ca prin testament l-a mentionat sa fie onorific directorul businessurilor sale din Romania era ceva nepretuit pentru domnia sa. Si cu toata timiditatea, si tot disconfortul (pentru ca nu ii placea ideea de conferinta de presa) si-a facut perfect treaba.

Anul asta, cand am facut interviu cu producatorul documentarului Nasty – Cosmin Hodor, am descoperit ca si Cosmin venea pe vremea aia la radio cu treaba la Ilie…(despre documentar si cum a negociat Cosmin cu toti marii tenismeni ai epocii pt realizarea lui, cititi aici)

Nu-mi amintesc asta, dar stiu zilele in care jurnalista farnceza care e autoare a cartii lui biografice, Mr Nastase, il astepta pentru interviuri la mine in birou si-mi povestea despre cat de mare e Ilie in Franta si ce legenda extraordinara e… (cartea a fost tradusa si in Ro si o gasiti aici)

*

Privind peste ani, mi se pare incredibil cum eu – o copila care era fascinata de tenis in copilarie, din cea mai banala si modesta familie – a ajuns sa-i intalneasca pe tenismenii mari ai Romaniei (si pe Simona Halep, si pe Horia Tecau) si sa pastrez in suflet cate o amintire speciala despre caracterul fiecaruia. Sunt foarte recunoscatoare pentru intamplarile si oamenii din viata mea care au facut posibile asemenea intalniri magice.

Ilie Nastase e un timid cu suflet mare pentru care umorul e o supapa ca sa scape de momentele care nu-i plac, un mare talent in sportul lui, un copil mare in multe situatii (care nu prea stie sa spuna nu, iar asta ii aduce complicatii in viata) si o persoana onesta cu capacitatea sa de a duce la bun sfarsit anumite task-uri.

Si dincolo de toate asta o legenda mondiala pentru milioane de oameni.

P.S. peste ani, am lucrat in diferite proiecte de promovare cu Amalia Nastase, care atunci era sotia lui Ilie, si am profitat sa o intervievez pe fiica lor cea mare, Alessia, cand a facut o expozitie care avea legatura si cu tatal ei (un proiect care-i trebuia pentru inscrierea la o prestigioasa facultate de design). Daca va intrebati, Alessia e o tanara cu foarte mult bun simt, constienta ca tatal ei e o legenda, dar hotarata sa mearga pe drumul ei, fara nicio presiune a celebritatii. interviul cu Alessia e aici.

Dupa o crestere a comediei intunecate si a continutului greu care a stralucit pe ecrane in ultimii ani, telespectatorii cauta pete de lumina si umor, pastrand in acelasi timp un continut realist, se arata intr-un studio facut de compania de trenduri Wunderman Thompson. Noile lansari si mediile principale imping realitatea cu un ton satiric si plin de umor, afectand grav perceptia si limitele bunului simt si ale agresivitatii, fie si verbale.

Pe de o parte facem campanii anti bulling si vorbim de cancel culture cand e vorba de istorie (de la autori de carti, la conducatori de state sau de guverne) pe de alta parte privim in social media filme de Tik Tok, facebook sau Instagram cu chestiuni agresive, cringe, in care deminitatea umana e strivita pur si simplu.

In iunie, The New York Times atragea antentia asupra creatoarei de continut de pe TikTok, Stanzi Potenza pentru videoclipurile sale in parodii satirice si comice ale unor momente dureroase si amuzante din cultura pop. Continutul lui Potenza face haz de normele culturale invechite, de fandomurile exagerate si de filmele si emisiunile TV dramatizate. Aici articolul https://www.nytimes.com/2023/06/03/business/tiktok-cringe-creators-money.html )

Cu peste 3,8 milioane de urmaritori pe aplicatie, videoclipurile sale i-au adus 200.000 de dolari pe an de cand a intrat in ceea ce ea numeste comedie de prost gust. “Personal, cred ca unele dintre cele mai bune comedii sunt un pic dureroase”, a declarat ea pentru Times. “Cand doare, conteaza si e atat de bine”.

In ianuarie, i-D a considerat anul 2023 drept anul meta-cringe: interpretari realiste ale vietii de zi cu zi care starnesc rasul si bucuria cu ingeniozitate si ironie. (aici articolul https://i-d.vice.com/en/article/qjkywp/meta-cringe )

Articolul arata motivele pentru care creatorii posteaza continut cu intentia de a-si face spectatorii sa se simta inconfortabil. Kate Lindsay, colaboratoare la Substack, a declarat pentru i-D ca “succesul [unei postari cringe] se masoara in functie de cat de greu a fost pentru spectator sa treaca prin ea”.

Incercari esuate, umor incorect din punct de vedere politic sunt doar cateva exemple ale culturii populare #cringetok.

De fapt, hashtag-ul are 2,1 miliarde de vizualizari la inceputul lunii iunie. Pe Instagram, #cringe are 19 milioane de postari etichetate.

“You Hurt My Feelings”, cu Julia Louis-Dreyfus, un film de succes de comedie cringe, a ajuns in cinematografe in luna mai.Filmul se invarte in jurul unui cuplu casatorit de varsta mijlocie si ironizeaza manifestarile publice de afectiune, problemele si certurile lor, aruncand o lumina brutal de onesta asupra momentelor incomode ale casniciei, prieteniei si vietii, cu umor si umanitate. Filmul analizeaza nesigurantele, ranchiuna si luptele personale ale lui Beth (personajul Juliei Louis-Dreyfus) si adauga o nota de umor gratie gamei de comedie slapstick a actritei.

Dar aceasta directie cringe din ce in ce mai prezenta si mai agresiva la adresa privitorului (ca sa-l trezeasca dintr-o amortire in care da scroll automat) are efecte ingrozitoare asupra reperelor sociale ale oamenilor.

Daca ai vazut multe intamplari cringe care au fost validate de audienta in social media, incepi sa crezi ca asta e succesul. Si nu mai conteaza efectele pentru cei din jur, pentru ca il cauti si tu in viata ta: cat mai multe intamplari cringe.

Puneti asta langa noua tendinta DEEP FAKE cu ajutorul AI si ganditi-va ce filme ingrozitoare vor fi in online in doar cateva luni. Iar in doi trei ani, mintile needucate vor considera asta normalitate.

Netflix are un show in acest moment care e odios, cu efecte emotionale cumplite. Si e doar in faza incipienta, dupa 2-3 sezoane va fi glorios pentru multi. Deep Fake Love se numeste, e produs de o companie din Spania si pune cupluri reale fata in fata cu momente de infidelitate create in tehnologia Deep Fake. Ei trebuie sa ghiceasca daca imaginile sunt reale sau nu, cine ghiceste cat mai multe incercari castiga 100.000 de euro.

E cel mai de jos nivel al unui show reality, iar efectele lui vor fi cumplite.

Ganditi-va cum in cativa ani, cu filme similare oamenii vor ajunge in tribunal sa se apere sustinand ca nu sunt ei acolo, desi pare dupa tehnologia Deep Fake.

Vin vremuri grele. Cringe.

Ieri, Andy Murray i-a oferit lui Nazanin Zaghari-Ratcliffe o experienta unica la Wimbledon, dupa ce aceasta a asistat la meciul in care el a castigat titlu in 2016 din inchisoare. Sportivul a solicitat o invitatie in loja regala.

Pentru cine nu stie de ce Andy Murray e un sportive f f iubit, iata o poveste care arata caracterul lui special, pentru umorul lui dar si bunul simt.

Andy Murray a facut un gest de mare rafinament, demn de lorzii care au pus bazele sportului alb. Ieri a facilitat o invitatie speciala pentru Nazanin Zaghari-Ratcliffe sa urmareasca victoria sa din primul tur de la Wimbledon din Loja Regala.

Zaghari-Ratcliffe e foarte cunoscuta in  Marea Britanie pentru ca a petrecut sase ani retinuta intr-o inchisoare iraniana intrucat statul Iranian nu o mai lasa sa se intoarca acasa.

Ea a povestit ca a urmarit victoria lui Murray din 2016 (cand a castigat turneu) de la izolare, oar sportivul a spus ca povestea ei l-a motivat sa poata sa o faca sa intre pentru prima data la Wimbledon.

La meciul din primul tur, de ieri, Murray acum in varsta de 36 de ani a avut cativa invitati speciali care au urmarit meciul din loja regala, printre care Roger Federer si Printesa de Wales – dar, fara indoiala, cel mai important pentru Murray a fost Zaghari-Ratcliffe, care a fost asezata in spatele lor.

In varsta de 44 de ani britanica de origine iraniana a fost arestata in Iran in 2016, in timp ce astepta sa se imbarce in avionul ei de intoarcere in Marea Britanie dupa ce si-a vizitat parintii. Autoritatile iraniene au acuzat-o ca a complotat impotriva guvernului lor si – dupa negocieri continue intre guvernele britanic si iranian si mai multe campanii – a fost eliberata in martie anul trecut si s-a intors in cele din urma acasa.

In decembrie, in timp ce era invitata sa editeze un episod al programului Radio 4 Today de la BBC, ea i-a povestit lui Murray cum l-a urmarit din inchisoare cum a castigat al doilea titlu la Wimbledon in 2016.

Murray care a fost intotdeauna un gentleman al sportului a reactionat pe masura, cu multa empatie si bun simt si a solicitat aceasta invitatie speciala in loja.

Daca nu ati urmarit activitatea lui Andy Murray de-a lungul timpul, e bine sa stiti ca el a fost intotdeauna un sustinator al femeilor din sport si a marcat mereu public faptul ca femeile trebuie sa fie appreciate sip latite la fel ca barbatii.

Anul acesta vine dupa o accidentare complicata, de fapt au fost ani grei pentru el in ultima vreme cu multe probleme de sanatate, dar are o vointa incredibila si s-a intors la Wimbledon in ovatiile publicului.

Prezenta la  TIFF a lui Oliver Stone nu e doar ceva super spectaculos si emotionant pentru generatia care a crescut cu filme ca Natural Born Killes sau Nixon sau JFK, e si un semnal serios pentru o problema care ar trebui sa ne preocupe pe toti.

Nicicand nu era un moment mai potrivit pentru un documentar care vorbeste despre energia nucleara, intorcand subietul pe toate partile.

Vorbim mult despre amenintarea incalzirii globale, despre terminarea resurselor, dar pe de alta parte avem tot mai multe “unelte” de trai esential pe care nu le putem folosi fara energie.

Asa ca are foarte mult sens sa existe un documentar care sa ne vorbeasca pe sleau despre energia nucleara.

 Puterea documentarului “Nuclear Now” care a fost prezentat la TIFF (si e posibil sa ajunga si in cinematografe) e data de cineastul premiat cu Oscar care documentat la sange (asa cum ne-am obisnuit cu toate filmele lui de fictiune, dar inspirate din fapte reale) dar care reuseste sa expuna totul accesibil si intr-o stare de spirit cât se poate de pozitiva, desi e un subiect greu de dus.

Filmul e o incursiune fara precedent in industriile nucleare din Franta, Rusia si SUA si e castigator al premiului CICT-UNESCO Enrico Fulchignoni la cea mai recenta editie a festivalului de la Venetia.

Un sceptic recunoscut al energiei nucleare, care a devenit un tocilar stiintific aproape ametit de ea atunci când a intervievat o noua generatie de inovatori si sustinatori, Stone este ultima persoana la care te-ai astepta sa faca un documentar cu un asemenea subiect,

 Extrem de practice si de analitic, el destructureaza toate temerile noastre privind energia nucleara si amintirile noastre despre dezastrele mult  mediatizate de la centralele nucleare -, argumentând ca numarul de decese de la Three Mile Island (zero), Cernobil (aproximativ 30) si Fukushima (unul) paleste in comparatie cu numarul regulat de decese din industria carbunelui, a biomasei si a petrolului.

Desi radiatiile sunt inca o sursa de ingrijorare, energia nucleara a fost mult timp cea mai simpla si mai sigura optiune.

Dar este greu, dupa cum recunoaste regizorul (si ne aminteste in imaginile sale), sa ne scoatem din mintile noastre ingrijorate imaginile de la Hiroshima, filme precum “Godzilla” si “Sindromul China” si glume despre pesti cu trei ochi.

Si, in conditiile in care consumul de energie este in crestere in intreaga lume, spune Stone, am fi nebuni sa nu profitam de modelele de centrale nucleare cu emisii zero, usor de extins.

Va recomand sa vedeti documentarul lui Oliver Stone pentru ca e ceva ce  ne atinge direct, consumul de energie.

Candva ma gandeam ca mai rau decat o pandemie poate sa fie o pana generala de curent pentru ca cele mai multe lucruri pe care le folosim zilnic sunt pe baza de electricitate si nulte dintre intrarile din alimentara de exemplu, sunt tot pe baza de electricitate.

Ma folosesc de acest prilej, pentru ca vorbesc rar despre asemenea subiecte – nu ma intalnesc prea des cu ele in activitatea mea sa mai spun cateva lucruri.

1. In Romania avem la Cernavoda o centrala nucleara. Si iata ce spune domnul director de la Nuclearelectrica, Cosmin Ghita: „Nuclearelectrica saluta premiera filmului Nuclear Now la prestigiosul Festival de Film Transilvania de la Cluj Napoca si eforturile foarte apreciat regizor Oliver Stone de a prezenta adevarul si beneficiile energiei nucleare, o sursa de energie curata, sigura si rezilienta. In acelasi timp, este o mandrie pentru noi ca si reprezentanti ai SN Nuclearelectrica SA, sa vizionzam acest film care promoveaza beneficiile energiei nucleare, Romania avand la CNE Cernavoda (Nuclearelectrica) una dintre cele mai sigure si performante centrale energo-nucleare din lume, care functioneaza la cele mai inalte standarde de aproape 27 ani. In prezent, energia nucleara acopera aprox. 20% din necesarul energetic al Romaniei, iar cele doua reactoare de la Cernavoda se afla in topul international, pe locul 1 si respeciv 3, din peste 440 reactoare la nivel global, in ceea ce priveste factorul de productivitate si siguranta.”.

2. Pentru confortul vostru psihic luati-va o baterie solara mare care poate alimenta mai multe lucruri. Si un radio cu baterie solara (in cazul unui cutremur, ambele va vor ajuta foarte mult)

Despre filmele lui Oliver Stone care imi place f f mult pentru incapatanarea lui de a spue altfel lucrurile, am scris si pe urban.ro, unde sunt 5 filme pe care vi le recomand din inima. Are mult mult mai multe foarte faine.

Scriu de multi ani, in fiecare an despre acest proiect, al MOL Romania si Fundatia pentru comunitate pentru ca stiu cat de util e si mi se pare important sa stie cat mai multi parinti si copii despre perioada de inscriere pentru burse.

Nu cunosc pe nimeni de la MOL Romania, nu am niciun beneficiu de la aceasta companie, precizez asta ca sa fie foarte clar toate lucrurile. Dar am urmarit de-a lungul anilor copiii care au fost in program si stiu ca investitia a fost de succes in educatia lor.

Mai ales ca traim intr-o tara in care copiii care fac sport sau activitati artistice gasesc rar finantare.

Pe scurt proiectul  MOL Romania si Fundatia Pentru Comunitate ofera sprijin financiar tinerilor sportivi si artisti cu rezultate foarte bune. Tinerii talentati se pot inscrie in concursul de proiecte pana pe data de 15 iunie inclusiv si pot obtine sprijin financiar pentru a-si achizitiona materiale, echipament sportiv, instrumente muzicale sau pentru a sustine cheltuielile de deplasare la concursuri, festivaluri sau in cantonamente.

Finantarea per elev este de maximum 10.000 de lei; inscrierile se pot face pana in 15 iunie; fondul total de sponsorizare consta in 560.000 de lei.

Sunt eligibili sportivii si artistii cu varste cuprinse intre 8 si 18 ani, iar cei interesati pot depune proiectele online pe site-ul Fundatiei Pentru Comunitate pana pe data de 15 iunie 2023 inclusiv. Pot fi inscrise atat proiecte individuale, cat si pentru echipe sportive sau ansambluri artistice.

Solicitarile de finantare trebuie sa contina descrierea rezultatelor solicitantilor, recomandarile profesorilor si antrenorilor pregatitori, o lista cu obiectivele de viitor si bugetul necesar pentru realizarea acestora. Fondul total de sponsorizare alocat editiei 2023 este de 560.000 de lei. Tinerii de peste 18 ani, care au obtinut finantare in anii anteriori, sunt invitati sa se inscrie intr-o categorie speciala, destinata lor.

Cererile vor fi evaluate de doua jurii de specialitate. Presedintele juriului la sectiunea „Sport” este Violeta Beclea-Székely, vicecampioana olimpica si mondiala la atletism si doctor in sport, respectiv violonistul Márkos Albert, concertmaestrul Filarmonicii Transilvania din Cluj, la sectiunea „Arta”.

Din bugetul total disponibil pentru editia a 18-a, 220.000 lei sunt destinati sportului, 200.000 lei sunt dedicati domeniului artelor si 140.000 lei categoriei de varsta de peste 18 ani, in cadrul careia pot solicita sprijin acei tineri care au beneficiat deja de sponsorizari in anii anteriori si au depasit varsta majoratului.

Solicitarile pot fi depuse pana la data de 15 iunie 2023, iar detaliile programului pot fi gasite accesand: www.pentrucomunitate.ro si www.molromania.ro

Va rog mult sa dati vestea mai departe. Chiar putem schimba viata unui copil talentat cu un share al acestei vesti. Acum doi ani mi-a scris o doamna ca fiul ei a primit finantare si aflase dintr-un share al unui articol al meu despre aceste burse. A fost cea mai frumoasa rasplata ca s-a gandit sa imparta bucuria domniei sale si cu mine, dar si cu cei care au dat share la veste.

Complimente MOL Romania pentru programul asta care are deja 18 ani si e foarte foarte serios in selectia copiiilor.

Am mai povestit ca eu functionez cu to do list, pentru fiecare zi, dar cu o prospectie pe saptamana si, de multe ori, gratie programarilor de seminarii sau interviuri international, to do listul are pe long term, cateva luni deja marcate lucruri.

Nu ma mai panichez daca nu fac chiar tot ce e pe lista, dar sunt onesta cu mine si incerc sa fac tot ce am intr-o zi.

De cateva saptamani am inceput sa pun pe to do list obligatoriu 2-3 lucruri care nu-mi fac placere la nivel personal.

Nu au legatura cu munca, nici cu task-urile de administratie casnica, ci pur si simplu lucruri care imi creeaza disconfort.

Acum 10-15 ani scriam despre perseverenta cu care fac lucruri care ies din zona de confort – cum ar fi vorbitul in public la conferinte. La un moment dat, influentata de o carte scrisa de Shonda, Rhimes The year of yes, mi-am promis ca spun da la orice invitatie care vine…

(eu nu sunt o persoana foarte sociala, nu ma intereseaza sa merg la lansari de nimic, nu ma intereseaza sa fiu prietena de forma si ambient cu nimeni dintre cei care sunt la moda, deci nu ma convinge nimeni sa bifez evenimente mondene… dar am facut exercitiul asta pentru un an, care sa ma ajute pe mine moral)

Astazi e la mare moda acesta exprimare cu iesitul din zona de confort, toata lumea o spune, poate o si face la putere si frecventa mare, nu stiu si nici nu e treaba mea…

Eu m-am gandit ca ma fura viata comoditatii, ca am ajuns sa caut sa fac cat mai multe dintre lucrurile care imi creeaza placere sau nu ma incurca cu nimic, am multe tabieturi de confort, si asta nu ma ajuta la a avea o viata mai sanatoasa si mai activa, inclusiv mental.

Am recitit cartea lui David Hoggins – Nu ma poti rani – o autobiografie care marcheaza transformarea mentala de la un baiat chinuit in familie, gras la soldat de elita in SEALS (initial am citit-o in engleza acum ceva ani, se pregateste lansarea in Romania, la editura Litera, si am primit exemplar de lucru).

El are aceasta regula pentru o minte puternica si ii invita pe cititori sa puna pe o lista toate lucrurile care nu le fac placer sau care le dau o stare proasta. Si ii invita sa faca unul dintre ele.

Nu trebuie sa fie lucruri majore spune el, dar trebuie sa fie sincere. Oricum e un exercitiu pe care-l faci doar tu cu tine si nu are niciun rost sa te minti pe tine.

Eu nu sunt prietena cu frigul desi stiu ca e foarte sanatos sa nu fie foarte cald in jurul tau, precum si dusurile reci.

Vara cand e foarte cald imi iese cu dus rece, iarna si primavara nu pot (desi am 20 de grade in casa iarna) – de unde rezulta ca e o chestiune doar in capul meu care ar trebui rezolvata😊

Ce am ales sa fac astazi a fost mici exercitii pe balcon la 7 dimineata, in tricou. Erau 14 grade, nu foarte foarte frig dar era racoare… ma rog am mai ales sa fac si alte lucruri care nu-mi fac nicio placere, dar nu le scriu aici.

Poate va ganditi sa experimentati si voi lista cu lucruri care nu ne fac placere, ajuta la o minte mai sanatoasa si mai puternica.

E o alt fel de alegere de iesire din zona de confort, care da o dinamica noua vietii, creste vointa si puterea mentala😊

Saptamana aceasta comitetul fundatiie Pulitzer a acordat premiile sale anuale, prilej sa va povestesc despre un film pe care l-am vazut decateva saptamani, dar nu am avut timp sa ma asez la scris. Aleska Daily cu Hilary Swank in rolul principal; poate fi urmarit pe Disney+

*

Mai intai putin context despre premiile Pulitzer pentru ca se vorbeste tot mai des despre ele (mai ales in contextul in care si doi romani au facut parte din echipe care au castigat – fotograful Vadim Ghirda, anul asta, cu echipa de foto de la Associated Press,  si ilustratoarea, graphic designerul Monica Ulamnu in 2020 cu echipa de la Washington Post)

Premiile Pulitzer sunt dedicate exclusiv presei americane si sunt oferite de Universitatea Columbia, in urma evaluarii a peste 100 de jurati. Este cu inscriere pentru care se plateste taxa, dar sunt eligibile doar publicatiile americane. Romanii nostril au ajuns sa fie eligibili si premiati in cadrul unor echipe de americani.

Au fost create la inceputul secolului trecut de Joseph Pulitzer un publisher de ziare din acea epoca.

*

Alaska Daily e povestea unei jurnaliste incapatanate – interpretata de Hilary Swank – din New York care e marginalizata si apoi concediata de la publicatia la care munceste, in urma unui articol in care acuza un politician de frauda.

Se reintoarce in orasul ei natal, Alaska, la publicatia care acopera problemele din tinuturile salbatice din zona si incepe sa faca ordine si sa schimbe mentalitatea si abordarea in fata autoritatilor a noilor ei colegi.

Evident e acceptata greu, dar face schimbari radicale in redactie doar cu mentalul si determinarea ei foarte diferita de a locului si ajunge sa cerceteze cazurile de disparitii de fete si femei dintr-un trib.

In realitate, nu versiunea fictionalizata pentru ecran, seria de articole despre fetele disparute a fost scrisa de o echipa coordonata de un barbat, Kyle Hopkins,  o cititi aici https://www.adn.com/lawless/  si a fost castigatoare de premiul Pulitzer.

Pentru cei care sunt pasionati de jurnalism, si au o perspectiva a muncii care e mult in teren si nu la birou, filmul e motivant si emotionant. Si are o morala frumoasa – chiar si in locurile cele mai indepartate, cele mai putin fancy, poti face jurnalism de mare calitate si poti schimba lumea prin munca ta.

Mi-as dori tare ca studentii de astazi de la jurnalism sa vada astfel lucrurile.

Cum ziceam, filmul e pe Disney +, seria de articole care au inspirat povestea e aici https://www.adn.com/lawless/

Da, e urat si greu de dus ce se intampla cu Ana Morodan.

Si e foarte bun comunicatul de PR postat pe contul ei (destul de diferit de tonul si vorbele de la momentul cand a iesit din arest)

La iesire e agresiva in aparare, in scris e pe emotional si intelegere.

Prima e realitatea necosmetizata si ciufulita dupa o noapte in arest, a doua e fardarea si pieptanarea faptelor ca sa fie un “look” plin de intelegere, scris de o echipa desteapta. Un exemplu perfect despre cum functioneaza lumea “celor cu multa expunere”, ma feresc sa-i numesc faimosi in acest context, dar e foarte corect din punctul de vedere al controlului “raului facut” cu tot ceea ce s-a intamplat post arest in comunicarea domnisoarei.

E treaba ei (sper si a prietenilor sai) cum o sa-si rezolve si situatia emotionala (nu de bine te apuci sa iei droguri cu alcool) si pe cea cu politia (trei procese penale inseamna deranj).

Problema adevarata pentru restul lumii e in inducerea ideii ca presiunea celebritatii i-a provocat domnisoarei acest cosmar si in “normalizarea” faptei. E f f grav ce a facut: sa se urce de doua ori in aceeasi zi, beata si drogata la volan, sa loveasca masini si sa se certe cu politia. Ar fi putut distruge multe alte vieti.

Dar nu celebritatea a adus-o aici, ci dorinta ei de a fi faimoasa pentru nimic, egoul si vanitatea sa, dorinta de a avea “putere” (cu tot ce aduce ea in cazul unei persoane needucate, adica aroganta, superioritate, rautate, dorinta de a domina si de a trata foarte urat lumea din jur).

Stiu oameni extrem de faimosi care nu au cautat celebritatea, ea a fost o consecinta a faptelor si muncii lor, si care nu sunt deranjati de ea. Va dau doua exemple, din zone f diferite.

Domnul Victor Rebengiuc e cunoscut de milioane de oameni in tara asta, dar nu a fost niciodata scopul domniei sale celebritatea; si-a dorit sa-si faca meseria cat a putut domnia sa de bine, iar asta – pus laolalta cu un talent urias si multa smerenie – l-a transformat intr-o legenda. Si va fi o legenda si dincolo de granitele vietii domniei sale sau granitele vietilor noastre.

 (in 2008 am facut un proiect la Tabu in care fotografi romani refaceau intr-un singur cadrul filmul lor preferat; Cosmin Bumbut a refacut Morometii, iar in cadru au fost pe o prispa din Muzeul Satului, Luminita Gheorghiu si Victor Rebengiuc. Eu i-am sunat pe fiecare dintre ei sa le explic proiectul, au acceptat cu drag si smerenie, fara nicio pretentie si-au fost amandoi exceptionale exemple de bun simt)

Sa va dau exemplu celebritatii si notorietatii mondiale ale domnului Mircea Cartarescu, a carui munca imensa pentru fiecare dintre cartile sale e recunoscuta peste tot in lume.

Sunt sigura ca sunt multi romani care nu stiu numele domniei sale si nu i-au citit nicio carte, dar asta nu-l face mai putin valoros la nivelul catografierii literaturii contemporane universale. E un domn a carui munca lasa urme impresionante in jurul sau.

V-am dat doua exemple despre care unii vor spune fie ca sunt “intelectuale”, fie “elitiste”. Dar, de fapt, sunt doua exemple de oameni cu scoala, cititi, rafinati, inteligenti care au devenit cunoscuti prin rezultale muncii lor. Si daca maine nu vor mai fi aici, ca sa-i salutam, munca lor tot va ramane. (vedeti mai jos ce exemple da jurnalistul Vanity Fair, Nick Bilton, in argumentatia lui despre sfarsitul Fake Famous)

Sau Andreea Esca. Mai celebra decat ea nu cred ca e cineva in tara asta. Si ea munceste imens, dincolo de ce face la tv, e mega serioasa si constiincioasa (am mai povestit cum la un interviu live pe care-l faceam la webstock – il gasiti aici – a venit cu o ora inainte “lasa, sa fiu aici, poate mai ai nevoie de mine”), dar daca maine nu ar mai fi la tv ar fi in continuare un jurnalist exceptional, ar face super interviuri si produse media in orice conditii. Pt ca ceea ce stie profesional nu ii poate lua nimeni niciodata.

“Celebritatea” care ii face rau domnisoarei Morodan este nimicul  impins cu forta si cu determinare in fata ca sa nu te uite lumea, sa ramai “faimos”.

Sigur ca e o munca sa te pregatesti pentru fotografii sa faci sedinte foto si retusari in care sa fii impecabila. Doar cine nu a participat la realizarea unui shooting profesionist – pentru o revista sau o reclama – nu stie in detaliu ce efort si pregatire inseamna o fotografie impecabila. Numai ca in cazul unei reviste, acele fotografii cu shooting-uri pretioase sunt elementele de insotire pentru niste texte care aduc informatii utile, din care inveti ceva.

Dar efortul domnisoarei e pentru nimic, n-a facut nimic important in viata asta care sa fi meritat expunere, n-a creat nimic (sau ce a vrut sa creeze, precum scoala de influenceri, a dat faliment rapid, iar emisiunea de la tv are audienta de 0,000ceva (am vzt primul episod din sezonul 1 si ultimul episod difuzat saptamana asta, le-am cautat special – sunt despre nimic, adica despre rochiile ei, fara nicio trimitere cat de cat cu informatii, macar la designerii care le-au creat… e insa un limbaj abuziv fata de colegii ei).

Toate actiunile domnisoarei implica, de fapt, intentia si chiar fapta de exploatare a prostiei si naivitatii audientei. Pentru ca, cel mai adesea, asta e business-ul “din like-uri” in social media.

Si totul a fost facut foarte constient, foarte sustinut si, desigur, cu mult efort pentru ca e greu sa gasesti motive sa te bage mereu lumea in seama cand “nimic nu ai a spune”, vorba poetului Eminescu in poezia care se numeste Criticilor mei (trimiterea nu e intamplatoare)

Domnisoara si-a creat imaginea ingrosand pana la caricatura trenduri internationale care nu aveau nicio legatura cu ea, dar care ar fi facut racord de “cool”, “smart” in mintea oamenilor.

Cum a fost la inceputul dezvoltarii propriului brand trimiterea la autoarea cartii GirlBoss – Sofia Amorusso, doar ca doamna care a scris si carte (devenita film) a facut ceva in viata asta. A noastra domnisoara a copiat forma, coafura si atitudinea, si a lasat continutul pentru altii, pentru ca oricum publicul pe care ea il tintea nu era suficient de cultivat sa stie de unde copiaza, iar cartea a fost tradusa la noi 2 ani mai tarziu cand deja ea copia alte chipuri si atitudini.

Cand a copiat-o pe Marylin Monroe si si-a facut inclusiv o alunita falsa sa dea bine la décor, a tintit din nou ambalajul si ideea de glamour, pentru ca, in realitate, nu avea alaturi pe nimeni din lumea glamour la care visa. Si nici talentul dnei Monroe. Si nici educatia. (Monroe a fost prima femeie care si-a facut propriul studio de productie, intr-un Hollywood in care femeile erau super exploatate).

Nu celebritatea iti face rau in viata si te duce la depresie, ci lipsa substantei personalitatii tale, nesiguranta pe ce stii sa faci profesional si pentru ce ai putea fi valorizat in societate. Spaima si angoasa nesigurantei vin cand ravnesti la varful piramidei, la celebritate, si faci tot ce tine de tine sa fii o cutie frumoasa dar stii ca ai o cutie goala.

Vin odata cu oboseala, odata cu intinsul compozitiei clatitei tot mai mult si mai mult pana se rupe, pentru ca ego si vanitatea sunt mari si nu ai alta unitate de masura decat aprecierea in like-urile oamenilor. Doar ca oamenii vor dori tot mai mult si mai mult de la tine (sa fii mai dezbracata, mai extravaganta si sa-i surprinzi mereu) pentru ca se plictisesc repede. Si, in dorinta de a le face pe plac, spaima va fi si mai mare pentru ce va fi cand nu vei mai putea pacali cu cutia frumoasa si goala.

Am facut acum ceva vreme un interviu cu Nick Bilton, jurnalist pentru Vanity Fair si The New York Times, cel are a realizat documentarul Fake Famous, il vedeti pe HBO, interviul e aici. 

El a luat 3 tineri, dupa un casting in care a cautat anumite tipologii si a investit in ei si followers fake pana au inceput sa fie bagati in seama de branduri. Bilton povesteste despre schimbarile care au aparut in comportamentul tinerilor din experiment, unul dintre ei s-a si retras rapid pentru ca nu ii placea sa minta despre ceea ce nu era el de fapt. Un altul a intrat in depresie, iar fata a mers cel mai departe si a incercat sa traiasca din micile comisioane facute online, dar posteaza din ce in ce mai rar.

Bilton anticipa cu experimentul lui deznodamantul acestui fenomen: “Daca vrei sa fii un actor sau un scriitor sau un contabil, faci ceva care da mai departe catre oamenii din jur, da ceva inapoi societatii. Cu influencerii totul este despre sa-i faci pe cei care se uita sa se simta prost legat de propria persoana ca sa cumpere un produs pe care tu l-ai primit gratis ca sa te lauzi. (…) Lumea aceasta de a fi faimos pentru ca esti faimos cred ca e un exemplu despre cei care cred ca faima, si bogatia, si atentia o sa-i faca mai fericiti, o sa fie mai iubiti de cei din jur. Dar cred ca in realitate este total opusul pentru ca totul e fake.”

Explicati-le copiilor vostri ca nu celebritatea a adus-o pe Ana Morodan la depresie, droguri, alcool si dosare penale, ci minciuna, ego-ul, vanitatea, dorinta de putere si lipsa unei meserii reale pentru care sa primesti validari si aprecieri.

Si ar trebui sa le fie foarte rusine celor care nu i-au atras atentia ca merge pe un drum gresit ci, din contra, s-au bucurat sa o exploateze si ei, validadu-i comportamentul, incurajand-o sa exagereze, chiar daca stiau ca minte si face abuzuri in “extravagantele” ei. Acum scrieti lacrimi si suspine de sustinere, dar unde erati anul trecut, acum 2 ani, acum 3 ani cand deja era mult “pe aratura”?! De ce nu ati tras-o de maneca si de ce ati continuat sa o incurajati in minciuni platindu-i campanii? Au aparut de acum cateva luni inregistrari cu ea foarte foarte beata, vorbind foarte vulgar, de ce – voi, prietenii ei – nu ati facut o “interventie” sa o ajutati, pentru ca era evident ca e in deriva?!

(mi-a adus aminte o cititoare, printr-un mesaj, ca am spus in spatiu public ca in 5 ani se va autodistruge din cauza presiunii formei fara fond… imi pare rau ca se dovedeste asta)

Va fi interesant de urmarit daca va dori sa exploateze aceasta intamplare – o carte, live-uri de la tribunal? Sau va sta cuminte invatandu-si lectia…

*Daca vreti sa faceti un business din exploatarea propriei imagini in social media, documentati-va despre impactul psihologic al unei asemenea activitati. Are Wall Steet Journal o analiza foarte ampla cu documente interne din birourile celor care au creat platformele social media, despre efectele grave asupra psihicului si emotiilor utilizatorilor. Studiul e aici

Oamenii din film, teatru, scriitorii pe care eu ii iubesc nu au inceput sa faca meseriile lor pentru ca voiau un premiu, ci pentru ca era singura cale de exprimare pe care ei o stiau valida pentru ceea ce era in interiorul lor, in sufletul lor, in mintea lor.

Niciun mare artist, din orice zona ar fi el, nu a inceput sa faca arta lui – film, teatru, dramaturgie, actorie, dans, cascadorie, pictura, sculptura, stand up comedie etc – ca sa ia un premiu. Nimeni n-a muncit ore in sir, nu si-a infruntat fricile si durerile ca sa le expuna apoi publicului intr-o forma inspirationala gandindu-se… “muncesc acum, dar sa vezi ce premiu iau cu ce am creat”

Am fost de-a lungul anilor la repetitii de teatru. Chiar si la Radu Afrim, care e acum pe lista nominalizatilor  UNITER cu 5 mentionari, una pentru cel mai bun spectacol („Seaside Stories” de la Constanta), restul pentru proiectele pe care le-a regizat mai multe spectacole (cum au nominalizari si actorii din  spectacolele lui) si altii se intreaba de ce e el acolo si nu sunt ei sau ele.

Am vazut efortul pe care-l face el, cat de mult  si-a sedimentat ideea inainte de a veni la repetitii, dar si cat de mult muncesc actorii cu trupurile si sufletele lor, cu garda jos, dezgoliti de orgolii, ca sa le iasa maiestria de pe scena si sa faca o poveste vie. O poveste care sa ne duca pe noi intr-o lume despre care stim ca e imaginara, dar asta nu ne impiedica sa radem si sa plangem din tot sufletul.

N-am vazut inca cel mai recent spectacol al lui, dar am vazut multe altele si stiu sigur ca atunci cand si-a ales textul, actorii si a gandit impreuna cu echipa decorurile sau muzica, nu s-a gandit nicio clipa la ce UNITER o sa ia. (pentru multe a si luat statuete , el si colegii sai actori)

Am fost de multe ori la filmari pentru productii romanesti, stiu efortul regizorilor, al operatorilor, al actorilor. Uneori e inuman cate ore trag o anume dubla si ei par proaspeti si in frig  si ploaie, iar regizorul incearca sa obtina the best din ce exprima ei pentru ca stie ca va fi ceva ireparabil si irepetabil cand va fi filmul pe ecran.

Am privilegiul sa am printre prieteni pe Emanuel Parvu, regizorul care a facut Marocco – filmul are 3 nominalizari la Gopo (toate pentru actorie, deci a facut el ceva bine ca regizor acolo) – si pe care l-ati vazut in rolul principal al politistului obsedat de dreptate din Miracol – pentru care e nominalizat el la Gopo pentru actorie.

Stiu cate variante de scenariu au fost la Marocco, cati ani a muncit ca sa fie povestea in nuantele pe care si le dorea el.

Credeti ca atunci cand a scris a avut in cap “mama, ce premii o sa iau la Gopo”?!

Cu siguranta ca l-ar fi bucurat mai multe nominalizari sau premii la Gopo pentru echipa cu care a facut filmul Marocco, pentru ca isi doreste ca munca acestora sa fie recunoscuta si apreciata in industrie. Dar sunt sigura ca nicio clipa cand se lupta cu povestea despre cum fapte mici nesemificative aparent duc la catastrofe de nereparat, nu avea in minte cum o sa fie pe scena la Gopo, imbracat tzipla, ca sa zica multumescuri.

Pot sa dau zeci si sute de exemple si de artisti care fac nu neaparat ceea ce normele considera a fi arta, dar ale caror produse in fata publicului aduc multa bucurie si deschid minti daramand tabu-uri. 

Sa-l numesc pe domnul Mimi Branescu, pentru ca am vorbit mult despre dansul zilele astea in privat plecat de la initiativa de a face cursuri de scriere /dramaturgie pentru tineri actori. E cel care a scris Las Fierbinti si a creat personaje legendare, cum a scris si cateva piese de teatru la care razi si plangi, si pleci acasa cu multe ganduri de a fi mai bun. Stiti cat de greu i-a fost lui in studentie?! Cata saracie, si cata vointa pentru a reusi sa faca ceea ce iubeste? Nu s-a gandit, sunt sigura, la nicun premiu cand scria la Las Fierbinti, cum nu a tintit vreo lauda speciala odata cu aceste cursuri de scriere. A facut totul din simtire, si credinta de a da ceva inapoi comunitatii sale.

Sunt multi baieti din standup pe care-i admir sincer pentru curajul de a iesi in public sa spuna printr-o ironie si cateva replici foarte inteligente adevaruri despre comportamentele noastre discutabile (nu va opriti in 3 cuvinte care par “urate”, fondul face diferenta). Il mentionez pe Cosmin Nedelcu Micutzu pentru perseverenta lui de a se folosi de mediile pe care le are la dispozitie ca sa darame prejudecati si sa te faca sa te gandesti daca si tu ai fost Bully vreodata, sau ai discriminat… totul smart si fara sa te pedepseasca intr-un fel.

Credeti ca atunci cand a dat la actorie Cosmin, cand s-a chinuit si a facut foamea prin studentie sau imediat dupa, tinta lui era vreun premiu?! Sau cand si-a invins timididatea pentru a fi fata in fata cu publicul?

Sunt multi muzicanti, oameni care canta in trupe, de la Smiley, Feli, Delia, Carlas Dreams sau micuta Irina Rimes, toti au trecut prin perioade cumplit de grele ca sa ajunga unde sunt astazi… si credeti ca au facut aceste sacrificii pentru ca voiau un premiu?!

Toti cei pe care i-am mentionat, si sa ma ierte ceilalti foarte foarte multi pe care nu i-am adus aici in fata voastra, toti fac meseria lor cu forta si autenticitate pentru ca e singura cale prin care ei se pot exprima. Si toti vor ca prin munca lor sa daruiasca emotii comunitatii, oamenilor pe care-i iubesc.

Iar asta se intampla de cand e lumea, in toata lumea. Van Gogh si-a taiat o ureche si a pictat in saracie lucie, Michelangelo s-a certat cu toata lumea ca sa sculpteze doar in felul in care voia el… Mozart canta la 5 ani si nu-si punea deloc problema cum erau cei mai mari decat el, si nici oamenii epocii nu se temeau ca e prea talentat pentru varsta lui. Si lista e lunga lunga.

Si-atunci de ce am ajuns sa va impartim in femei/barbati/ tineri/ batrani in cautarea unor segmente de arta in care sa luati premii?! Si de ce vreti voi sa fiti impartiti in aceste categorii si nu apreciati doar pentru munca voastra indiferent ca aveti 13 sau 70 de ani?!

Bucuria unei meserii nu e validata de niciun premiu. Faci lucrurile pentru ca iti place ce faci, ca asta simti ca e ceea ce TREBUIE SA FACI si vrei sa transmiti ceva comunitatii. Atat.

Sigur ca te ajuta in viata un premiu, iti gadila orgoliul, iti da un reper ca esti pe un drum agreat de unii (nu neaparat un drum bun), iti deschide niste usi si ai, poate, un drum mai usor. Dar daca premiul e tinta pentru care creezi, munca ta nu e autentica. Si,pe termen lung, oamenii, chiar daca nu au pregatirea necesara, vor simti ca nu esti autentic.

Astazi va pierdeti intr-o discutie care e mai mult despre orgoliu decat despre valoare cand comentati nominalizari si premii incercand sa minimalizati munca si sa anulati efortul confratilor vostri, iar energia respectiva ati putea-o folosi sa CREEATI.

E pacat ca in lupta asta pentru premii si nominalizari uitati esenta: de ce faceti aceasta meserie (in oricare zona a artei ar fi ea).

*ca o nota personala; nu am fost niciodata la o ceremonie care ma premia pentru ceva din jurnalism. Sigur ca am ridicat din sprancene cand la premiile din industria mea au fost nominalizate produse cu trei horoscoape si doua retete, plus aberante sfaturi de feminitate 😊 cand produsele pe care le-am creat au avut intotdeauna si continut international exclusive. Asta nu m-a impiedicat insa sa-mi consum f f mult timp si multi bani pentru a face lucrurile in care cred, pentru a fi o rotita mica dintr-un mecanism si a ajuta la promovarea muncii artistilor pentru a caror munca am un mare respect si a arata publicului o parte frumoasa a vietii. Pentru ca fac asta din dorinta de a da oamenilor vesti care sa-I inspire sa fie mai buni, nu ca sa iau vreun premiu.

In acest week end am citit multe articole pe site-ul  Personality and individual differences (https://www.sciencedirect.com/journal/personality-and-individual-differences ), un jurnal in care psihologi din toata lumea isi publica cercetarile stiintifice.

Voiam sa citesc despre Trasaturile de personalitate asociate cu utilizarea excesiva a autopromo-ului in social media pentru ca aveam o mica teorie despre sarlatanii si guru de social media care cumva s-a confirmat, evident la un nivel mult mai ridicat si cu justificari stiintifice.

Teoria mea pleaca de la constatarea ca marii sarlatani ai istoriei erau niste persoane care aveau charisma, stiau sa speculeze atentia oamenilor si sa identtifice nevoile lor si sa-I manipuleze, toti aveau trasaturi machiavelice.

Enciclopedia britanica spune ca printre cei mai important sarlatani din istorie au fost

– Mary Carleton – o tanara care la 1635 s-a declarat printesa germana ca sa jefuiasca diversi bogati din Londra.

 Contele Alessandri di Cagliostro un sarlatan Italian care le promitea bogatilor pe la 1743 viata fara sfarsit cu ritualuri de frumusete secrete.

Mai aproape de zilele noastre tot din categoria sarlatani medicali e Dr Sebi care a activat in anii 80 si i-a avut client pe Michael Jackson John Travolta si alte vedete carora le promitea o tinerete vesnica a corpului prin mancare alcalina pentru a reduce aciditaatea corpului, dandu-se medic desi nu avea studii de specialitate.

Sunt mai multi sarlatani mentionati de Britannica, ii gasiti aici (https://www.britannica.com/list/8-of-historys-most-famous-charlatans-con-artists-and-tricksters ) si pentru toti am putea gasi si un corespondent in ziua de astazi cu manifestari in social media.

Ce spun studiile pe care le-am citit.

Virtualizarea lumii le permite oamenilor care se comporta intr-un anumit mod antisocial sa se concentreze pe auto-promovare.

Un studiu al comportamentului online arata ca autopromovarea excesiva in online e facuta mai ales de femei caracterizate de un antagonism egocentric ridicat, narcisism nevrotic, viziuni machiavelice, tactici machiavelice.

Adica femeile manipulatoare, rautacioase, dezinhibitoare, care agreeaza sadismul fizic si sadismul indirect au folosit Instagram pentru o perioada mai lunga de timp si mai frecvent decat barbatii.

Persoanele care aveau o predispozitie pentru sadismul verbal si emotivitatea au fost asociate cu o perioada mai lunga de utilizare a Facebook-ului, in timp ce onestitatea, umilinta si constiinciozitatea au fost asociate cu un timp mai scurt de utilizare a Facebook.

 In plus, femeile cu un grad de extroverstim peste medie, deci de manipulare, deci axate autopromovare si sadism indirect au folosit Facebook pentru o perioada mai lunga de timp si mai frecvent decat barbatii.

De obicei, statistic, este vorba de aproximativ 3% din populatia generala, care foloseste manipularea si denigrarea si autopromovarea. Doar ca prin puterea algoritmilor, acestor persoane li se da acum o importanta mai mare.

Astfel, tipurile cu adevarat psihopatice ajung sa domine conversatia sociala si sa isi arunce veninul otravitor si manipulator in domeniul public, nu numai fara teama de a fi opriti si fara inhibitie, dar si sustinute de algoritmi si promovate de advertising fiind platiti de diverse branduri care vor sa speculeze audienta lor.

Fiecare societate in orice perioada a istoriei a trebuit sa se confrunte cu un mic procent de oameni care au utilizat toate beneficiile societatii doar pentru ei insisi. Au trebuit sa se confrunte cu faptul ca acesti oameni, daca nu sunt tinuti sub control, pot demola structura intregii societati.

Iar polarizarea pe care o resimtim este o consecinta a exprimarii lor nestingherite online pe Instagram, Facebook, Twitter si pe forumurile de comentarii online.

Astazi vedem acelasi model de machiavelism, psihopatie si narcisism caracterizandu-i pe barbatii care sunt, de asemenea, stimulati sa foloseasca ceea ce obisnuiau sa fie strategii antisociale feminine clasice pentru a avansa in ierarhia reputationala.

Concluzia este ca exista un procent mic de oameni care genereaza o cantitate imensa de zgomot, iar asta ne denatureaza perceptia despre cum sunt oamenii normali.

Din instinct data fiind varietatea inetului facem presupunerea ca primim o reprezentare impartiala si nepartinitoare a lucrurilor care se intampla in jurul nostru.

Atunci cand te afli pe o platforma online si citesti, sa zicem, comentariile, ai presupunerea ca ceea ce vezi este ceva de genul unui esantion al opiniei publice. Dar nu este asa, pentru ca, daca zece straini ar veni la tine la intamplare pe strada, atunci ai avea un esantion de ceea ce cred oamenii la intamplare. Dar comportamentul online nu este aleatoriu, cee ace vezi e bazat pe cei care au deja succes (care nu e intotdeauna obtinut pe cai corecte) iar oamenii care posteaza nu sunt tocmai normali.

Doi cercetatori, Jonathan Haidt si Jean Twenge, spun ca oamenii care domina sectiunile de comentarii online, se ascund sub indentitati anonime , dincolo de bot-ii care sunt platiti, iar ceea ce se intampla, intr-un anumit sens, este ca avem o noua forma de poluare care este, de asemenea, sponsorizata de corporatii, si este o poluare a domeniului discursului public. Iar poluarea are loc deoarece companiile de social media fie permit, fie nu reusesc sa ii controleze pe cei cunoscuti in limbajul popular drept troli.

Pe mine ma scot din minti oamenii guru care te invata sa fii mai feminina/mai masculine (in structura lui cel mai agresiv dintre Fratii Tate care ii invata pe niste gugustiuci sa fie mai barbati nu e cu nimic mai deferit de caprioarele din toata lumea, inclusiv de la noi, care te invata sa fii mai feminine si iti vand apa in sticla care-I schimba energia si structura ca sa te ajute la sanatate… singura diferenta e ca nu sunt implicati in trafic si exploatare sexuala, dar esenta comportamentului e acelasi: n-am scoala pentru nimic, dar iti vand o iluzie – ca esti mai bogat (a), mai sanatoas(a) , mai aproape de tineretea vestinca si de sanatatea mintala absoluta.

Nu vorbesc de medici aici, ci de capriori care au citit 5 carti si sunt guru peste noapte, sau nu le-au citit deloc dar au charisma care poate pacali prostimea.

Sarlatanii sunt de cand e lumea, acum mai accentuate prin puterea social media, dar ce ma uimeste pe mine este cum de brandurile mari se asociaza cu asemenea sarlatani cand orice psiholog care a citit putin mai mult ti-ar spune ca oamenii care-si fac auto promo excesiv in social media sunt narcisisti, machiavelici,  manipulatori, personalitati toxice care, in esenta, fac foarte mult rau in societate.

Colegii mei de la urban.ro au scris zilele trecute ca Netflix face un film dupa povestea din spatele interviului de la BBC dat de printul Andrew in 2019… si ca filmul are la baza cartea Scoops, The BBC’s Most Shocking Interviews from Prince Andrew to Steven Seagal, a producatoarei Sam McAlister de la BBC.

 In timp ce citeam stirea (pe care o gasiti aici) mi-am dat seama ca eu am ascultat cartea in vacanta mea de iarna. Interviul cu printul Adrew reprezinta doar 3 capitole din carte, evident ca producatoarea care e un foarte tare om de stiri, intelegea foarte bine importanta si relevanta detalierii culiselor acestui interviu asa ca i-a acordat mai mult spatiu. Plus ca a avut un impact greu, personal si asupra activitatii ei profesionale.

Dar cartea nu e doar despre interviul asta.

Are culisele mai multor interviuri, partea de pregatire, de documentare, de negociere, de gasire si convingere a cate unui personaj important pentru a face un interviu cu el.

Povestea mea preferata e cea a interviului cu fiica celui care a creat designul si a gandit lagarul de la Auschwitz, Brigitte Hoss, care a fost un super model imediat dupa razboi.

Mai jos e interviul. In carte povesteste cum producatoarea Sam McAlister, fost avocat, face primii pasi sa o gaseasca, sa intre in contact cu ea si negociaza aparitia ei in interviu.

Pana la intalnirea cu ea prima data, ca sa-i propuna interviul se documentase si stia tot ce declarase vreodata si toata activitatea ei din moda, cine erau prietenii ei din copilarie, cine erau prietenii ei din prezent etc.

Dupa cateva intalniri, cand producatoarea e convinsa ca femeia nu stia ce a facut tatal ei, pentru ca nu povestea niciodata acasa, impresionata si fiind constienta de impactul global al interviului in cazul in care se va realiza, incepe sa-i propuna si lucruri pentru proiectia ei… de la cum o blureaza pe camera, pana la a-i explica exact ce documente si informatii are deja din departamentul de documentare.

Bine, in carte mai e un capitol despre sosirea la BBC a lui Sam McAlister ca proaspata absolventa de drept. I se face un tur al statiei si intelege amploarea documentarii si specialistilor care erau in diferite departamente, de la chimisti, fizicieni, avocati… gata oricand sa o ajute cu o precizare cu o informatie sau cu un contact unde sa caute mai departe.

E o lectie frumoasa despre importanta cu care tratezi meseria. Aici e interviul

In carte, dincolo de detaliile suculente ale interviului cu Printul Andrew (cum invata sa faca reverenta, sa i se adreseze) mai sunt povesti despre interviurile cu Stormy Daniels, Sean Spicer, Steven Seagal, Mel Greig sau Julian Assange pentru ca doamna a fost producator timp de 12 ani la Newsnight, emisiunea BBC.

Vorbeste nu doar despre negocierile din spatele interviurilor ci si despre sacrificiile pe care le face ea ca producator, despre temerile in abordarea unui anumit unghi al unui subiect, despre a fi constient de efectele muncii tale.

E emotionant, cel putin pentru mine a fost, ca dupa interviul cu Printul Andrew a avut intelegere si compasiune  pentru asistenta personala a printului, Amanda Thirsk, cea care a negociat interviul. (echipa s-a intalnit si cu printul inainte de interviu, se stiau in mare masura directiile care vor fi abordate, printul se putea pregati sa raspunda cat mai bine pentru viitoarele lui negocieri cu fata care l-a acuzat de acte sexuale pe cand era minora)

Chiar si la sfarsit, cand printul a facut toate gafele din lume si a recunoscut indirect ca e prieten apropiat al lui Jeffrey Epstein care era acuzat de pedofilie, Amanda era gata sa spuna ca seful ei a avut o prestatie perfecta.

Ce a fost socant pentru mine si va fi de impact sunt sigura si in film e efectul asupra producatoarei post interviu.

Sigur ca stia ca toate televiziunile vor dori cut-uri pentru emisiunile lor, ca va fi invitata sa povesteasca in toate emisiunile BBC si la televiziuni concurente, cum a negociat si cum a obtinut interviul, dar ea ajunge sa fie hartuita si atacata de proprii colegi de breasla.

Dupa un incident si o decizie a sefilor ei care i se pare nedreapta, renunta la job-ul de producator NewsNight si isi da demisia.

E o latura a unei povesti care nu se vede cand te gandesti la jurnalism, la etica, la impactul unor interviuri istorice.

Cu siguranta filmul va fi interesant nu doar ca o productie artistica despre putere, influenta, regalitate, ci si pentru studentii la jurnalism.

*

Obisnuiesc ca in vacanta de sfarsit de an sa citesc lucruri care sa ma incarce si sa ma tin aactiva emotional in meseria asta. Mi-e frica mult de automatisme, de “las ca merge si asa, oricum lumea nu se prinde”…

Stiu ca pentru multi faptul ca fac interviuri din zona de divertisment nu pare un lucru serios si important, si deci nici nu se justifica ce spun eu ca muncesc sa fiu si documentata si bine pregatita in tehnica. Dar e felul in care cred eu ca se poate face meseria asta, cat va mai exista ea pe lume.

Si sper ca tinerii care invata astazi jurnalism sa nu se axeze doar pe google search, softuri translate, si interviuri pe mail pentru ca sunt comode. Sunt niste short cut-uri paguboase care produc materiale jurnalistice de umplutura, ca sa fie bifat un numar intr-un tabel.

Si daca tot vreti sa faceti meseria asta, pentru glorie, notorietate, pentru a cunoaste oameni faini pentru orice vreti dvs, luati-va in serios in orice moment si in orice detaliu.

Si cititi marturiile celor care au scris carti despre interviurile lor celebre. Invatati imens din ele.

Ceea ce vedeti in vloguri, podcasturi video NU SUNT INTERVIURI. Sunt discutii adesea cu multe inventii intre niste oameni care s-au adunat in fata unei mese. De cele mai multe ori va ocupati timpul cu aceeasi valoare ca si cum ati citi o revista de cancan, un tabloid.

Invatati sa diferentiati informatia de calitate – care poate veni si de la un artist – de o discutie axata pe ego si pe ce tari sunt protagonistii.

Si daca tot faceti treaba asta cu interviuri, cititi si Scoops, cartea doamnei McAlister. Dar si Arta interviului – cartea lui Lawrence Grobel ( a fost tradusa si la noi), sau cartea Comes Again, a lui Howard Stern despre faimoasele lui interviuri de la radio si ce crede ca a gresit in ele la vremea respectiva.

In lumea reala, cea de dincolo de centrul capitalei sunt multi copii pentru care un hamburger la McDonald’s e un cadou facut la o sarbatoare. E accesul la o lume care e mai presus decat standardul lui de viata. Sa nu ne ascundem dupa deget, pentru multi copii McDo inseamna accesul la occident, la lumea din filme.

Si noi am fost pe drumul asta, in anii de dupa Revolutie cand a venit McDo in Romania erau cozi infernale la Unirii (s-au vandut peste 10000 de hamburgeri intr-o zi) pentru ca voiam si noi sa gustam acest hamburger.

In contextul acesta, stiind foarte bine ce e in tara si cat de multi oameni fac un sacrificiu si multe calcule ca sa-i ia copilului un Happy Meal, ma bucur foarte tare de programul Happy Meal Readers, cand la Happy Meal parintele are optiunea sa aleaga o carticica colorata despre oameni care au facut lucruri importante in viata.

Sunt multi romani care nu si-au cumparat niciodata o carte, si sunt sigura ca majoritatea – daca e sa aleaga intre mancare si o carte – va alege mancarea,

Acum la McDo e colectia „Little People, Big Dreams^TM”, care are povestile unor oameni exceptionali: creatori, artisti, oameni de stiinta si lideri care au avut contributii semnificative si realizari incredibile.

E un proiect care a inceput in Ro in 2019 si pana acum au fost distribuite cu Happy Meal peste un milion si jumatate de carti, probabil niste copilasi au avut prima carte din viata lor luata de la McDonald’s cu un Happy Meal. Si mi se pare un gest destept si frumos, si cu viziune pentru viitor, pe care-l fac oamenii din spatele McDo cu aceasta campanie.

Altfel, astazi e Ziua Lecturii, si daca vreti sa le oferiti celor mici o experienta de lectura simpatica iata ce anunta McDonald’s pentru week end. (Pentru adulti sunt multe articole pe acest blog despre zeci de carti si audio book-uri pentru ca, asa cum stiti imi place sa citesc/ascult carti)

Ca parte a inițiativelor sale de promovare a lecturii și pentru a celebra Ziua Națională a Lecturii (15 februarie), McDonald’s în România organizează sâmbătă, 18 februarie, ora 11:00, la restaurantul McDonald’s Unirea din București, un eveniment special pentru copii și părinți. Intitulat „Clubul micilor cititori – Happy Meal Readers”, evenimentul include lectura cărții de povești „Pot fi un lider care inspiră”, despre Martin Luther King, Maya Angelou și Malala Yousafzai, urmată de un atelier de storytelling.

Doua precizari fac.

Nu e text platit. Stiu foarte bine cum e lumea adeavarata, de dincolo de #dumbravaminunata, locul din mijlocul Bucurestiului unde locuiesc, langa un parc cu veverite. Mai stiu bucuria copiilor cand primesc un McDonald’s. Si, desi am un regim special alimentar, cu foarte multe legume si fructe,(din considerente medicale), de 2-3 ori pe an mananc un hamburger sau un Big Mac, luate de la restaurantul din Barbu Vacarescu pentru ca au si chifle fara gluten.

Si ma bucur foarte tare de gustul acela special care imi aduce aminte de studentie, de deplasarile in tara dupa reportaje. Bine, in timp ce scriu asta mi s-a facut pofta de un Big Mac 🙂

Cand scriu aceste randuri problema e de cateva zile rezolvata. E vorba de contul meu de twitter care a fost spart fiind transformat in canal pro fratii tate.

S-a intamplat pe 1 februarie, l-am recuperat pe 8 februarie,

Am facut plangere urmand pasii din help center twitter la cateva ore de cand a fost spart.

Nu cred ca eram atat de importanta pentru sustinatorii domnilor in cauza, adica nu cred ca si-a pus cineva mintea si timpul fix ca sa ma sperie pe mine, ci cred ca mai degraba cautau conturi puternice din Romania, iar eu am peste 130.000 de followers in acel cont. O parte din Romania, dar si multi jurnalisti si scriitori straini.

A fost fix in ziua in care susnumitii si-au angajat un avocat American specializat in cazuri cu celebritati implicate in diverse scandaluri.

Oricum, experienta a fost traumatizanta.

In dimineata respectiva (ma trezesc cum stiti la 5 dimineata), am schimbat parolele la toate conturile, iaracolo unde nu era- am pus autentificare in doi pasi, am facut un scan cu Bitdefender.

Cum nu mi s-a mai intamplat niciodata, sentimentul era de panica si de confuzie generala pentru ca, de obicei, sunt foarte atenta si nu joc mascari, nu apas pe link-uri dubioase, nu ajung pe pagini piratate.

Ceva sigur am facut gresit ca altfel nu ar fi putut sa-l sparga (poate aveau bazele de date de cand au fost furate mai multe date pt conturi twitter, dar asta e doar o scuza ca sa mi se para ca nu am fost proasta. Sigur am fost.)

Partea frumoasa (pentru ca sunt obisnuita sa caut mereu o parte buna din ce mi se intampla) a fost ca am aflat inca o data ca am prieteni foarte faini care au sarit imediat in ajutor.

Sorana, prietena mea care are la agentia ei de publicitate clientul Karspersky, a vorbit cu un simpatic domn (@_xdanx pe twitter ) care a verificat cu mine la telefon daca sunt corecti toti pasii pe care i-am facut si pentru a reclama spargerea contului, dar si pentru a-mi securiza computerul.

Am invatat la securizarea in doi pasi sa folosesc o aplicatie care imi genereaza cod unic pe telefon. Foloseam aplicatia pentru acces la diverse screenere de filme venite de la studiourile mari dar nu stiam sa fac asta pentru propriile canale social media. Am facut si un scan suplimentar cu Karspersky antivirus.

Anyway, sper sa nu-si mai arate nimeni muschii cu mine, e ok, stiu ca sunt proasta in ale internetului.

Le multumesc mult tuturor celor care m-au sunat sa verifice ce s-a intamplat si daca am nevoie de ajutor, si mai ales le multumesc ca nu m-au certat. Era ok, stiam ca facusem candva o prostie si in afara ca ma frustrau si mai tare nu puteam rezolva nimic daca ma certau.

Cum apreciez f mult rabdarea lui @_xdanx care mi-a explicat pe limba mea, fara sa ma simt nicioclipa prost ca nu stiu sa fac tot ce-mi zicea.

Necazul asta, a fost o lectie despre credibilitate (oamenii de pe twitter care ma urmaresc nu au crezut nicoclipa ca brusc sunt fana domnului agresor), dar si una despre prietenie, cu oameni care m-au sunat desi nu mai vorbiseram de multa vreme (sa traiesti Bogdan Serban si emisiunea ta de la Guerrilla, sa traiesti domn Matache si sa faci muzici faine).

As incheia cu “ceea ce va doresc si dvs, credibilitate si prieteni buni”, nu sa va sparga cineva conturile. Dar activati-va autorizarea in doi pasi, cu coduri prin aplicatie.