Category : diverse

Iau ca pe o ofensa personala pe cei care o vorbesc de rau, in aceste zile – dar si in general, pe Simona Halep.

Cred ca in momentul asta al vietii ei trece printr-o mare incercare de putere morala. N-am nici cea mai mica indoiala referitoare la integritatea ei morala, la caracterul ei frumos. Si e bizar sa spui asta, sau nu e logic, nici cand vine vorba despre cineva din familia ta: pentru ca nu stii niciodata in conditii de viata si de moarte cum reactioneaza un om, daca ramane etic sau nu.

Dar Simona Halep e un om corect. In viata asta am avut privilegiul sa ma intalnesc de cateva ori cu ea, sa-i simt educatia si bunul simt, amestecul de fermitate si timiditate, hotararea in a face lucruri drepte, muncite de ea cu efort imens. Bine, nici aceste intalniri nu sunt criteriul definitoriu intre alb sau negru intr-o logica rece, matematica. Insa parcursul ei profesional este.

Ieri Asociatia Antidoping a anuntat ca a fost testata pozitiv si ca in sange, la US Open, a avut o substanta care se gaseste in medicamentele anti anemie, substanta care ajuta la o mai buna  oxigenare a sangelui – prin urmare e considerata dopaj pentru ca ajuta la recuperarea mai rapida dupa efort.

Nici macar nu imi pot imagina socul si durerea pe care le-a simtit cand  a fost informata de rezultatul testului. Cum ziceam, n-am nici cea mai mica indoiala ca a facut ceva cu intentia de a insela in sport. Nici nu cred ca mintea ei poate gandi in directia asta.

Nimic din parcursul si din sacrificiile ei, imense la nivel personal, nu arata ca ar fi cautat vreodata o scurtatura.

Imi doresc mult sa gaseasca puterea sufleteasca si morala sa poata sa se lupte ca sa afle adevarul, nu ca sa arate lumii ca a fost corecta – sportivii, oamenii din apropierea ei stiu ca e foarte foarte corecta cu tot ce tine de viata ei – ci ca sa stie sa se apere data viitoare si sa o poata lua de la capat cu o lectie invatata prin cea mai dura metoda de invatare.

Cred ca ceea ce defineste un mare caracter de sportiv e capacitatea de a lupta atunci cand ii e greu/ am citit carti despre puterea mentala a campionilor de a se recupera nu doar dupa infrangeri, ci si dupa accidentari, in speranta ca asta m-ar putea ajuta pe mine cand ajung la fundul sacului mental. (va recomand sa cititi The Champions Comeback – How Great Athletes Recover, Reflect, and Re-Ignite e o motivatie majora pentru momentele din viata voastra cand trebuie sa va ridicati si sa o luati de la capat, uneori scrasnind din dinti)

Ii doresc Simonei Halep sa aiba puterea sa lupte pentru adevarul ei.

Ca dupa prima finala pierduta la Roland Garros. Pentru ca adevarul e in ea, si stie ca e corecta si a facut lucrurile bine, la fel cum stia si in 5 iunie 2014 dupa meciul cu Sarapova. Pe termen lung, victoriile au venit pentru ca a stiut sa lupte mai departe.

In cateva zile, noi ceilalti vom uita de chestiunea dopinghalep; avem alte chestiuni in viata de facut, avem de platit facturi, deci de munca; avem vietile noastre de trait, de iubit. Ea va ramane in tensiunea deciziilor din jurul acestei probleme si sper din tot sufletul sa aiba puterea morala pentru tot ce va urma.

Ce cred ca putem face noi e sa-i spunem ca o respectam si avem incredere in munca, talentul si caracterul ei. Ar putea fi un punct mic mic in care sa se sprijine putin.

Am primit ieri un cadou frumos de la Lavazza care are acum si capsule din aluminiu neutre din punctul de vedere al emisiilor de CO2, gama care e compatibila cu Nespresso Original si mi-am amintit cat de multe experiente frumoase datorez eu familiei Lavazza si celor care de-a lungul anilor au fost brand manageri pentru Romania ai acestui brand minunat de cafea.

Stiti ca sunt o mare iubitoare de cafea, ca imi place sa testez cat mai multe sortimente si in general imi place sa experiemntez cat mai multe lucruri.

Cafeaua Lavazza are in spate familia Lavazza din Torino, un busines din 1895, transmis din tata in fiu, pana la a patra generatie.

I-am intalnit pe toti cei care in acesti ani au in grija business-ul Lavazza ( un business urias la nivel global, dar care si-a pastrat nota de familie; in urma cu cativa ani au semnat si un parteneriat cu organizatorii turneului de la Wimblendon, pentru ca si in interiorul complexului, la rafinatul club de tenis, dar si pe perioada competitiei sa se bea cafea premium Lavazza).

Se intampla sa fi intalnit familia Lavazza inca din 2007, sa-i fi cunoscut (la nivelul unei conversatii jurnalist – manager) pe toti cei  4 descendenti ( 3 domni si o doamna) care duc acum mai departe mostenirea lui Luigi Lavazza (unul dintre nepotii manager se numeste chiar Luigi).

Preferata mea din familie este Francesca Lavazza, doamna care are in grija comunicarea, partea de CSR si implicarea in activitatile culturale, Lavazza fiind unul dintre marii mecena ai artei contemporane italiene, un sustinator al multor expozitii super spectaculoase, membru in Fundatia Guggenheim.

Ei ii datorez intalnirea cu Feran Aria – unul dintre cei mai mari chefi ai lumii (restaurantul lui, El Buli, a facut istorie in gastronomia moleculara), tot doamnei  Lavazza ii datorez intalnirea cu fotografa Annie Leibovitz (am fost uimita sa vad cat de fragila si timida e in afara setului unde fotografiaza) si tot ei ii datorez intalnirea cu un mare musician: Ezio Bosso – fost dirijor al filarmonicii din Londra care la 30 de ani a fost diagnosticat cu o boala degenerativa si s-a retras pas cu pas din activitate.

A murit in mai 2020, dar pana in ultimele lui zile de viata a fost sustinut discret de familia Lavazza care – atunci cand mai putea canta – l-a invitat special in concertele companiei. Am pastrat legatura cu el pana la sfarsit si stiu ce suflet minunat era si ce muzician exceptional.

Muzica lui Ezio Bosso e absolut exceptionala, va las mai jos una din piesele mele preferate pe care o ascult de fiecare data cand ajung in Sinaia sis tau pe terasa de la Cazino la o cafea. Mi se pare ca parcul regal din fata cazinoului, cu statuile lui superbe, cu fantana din mijloc, se potriveste perfect cu muzica lui.

De fiecare data cand vad brandul Lavazza undeva, imi amintesc instant de aceasta doamna spectaculoasa, care nu are nimic ostentativ (desi familia ei are afaceri de milioane), care e foarte blanda si care, discret, face sa fie bine in jurul ei. In ultimul an in care am fost in Italia la lansarea Calendarului Lavazza, la barul evenimentului pregatea cafele un tanar cu Sindrom Down. Nu au atras atentia asupra lui cu nimic, nu au comunicat nimic despre el, tanarul isi facea treaba ca oricare alt angajat al barului Lavazza de la lansarea mondiala a calendarului.

Stiu ca in valtoarea vietii si in ispiratia adusa de ceea ce ne ofera telefonul smart ca informatie, creierul nostru e din ce in ce mai obosit, mintea noastra nu isi mai ia pauze si uzura psihologica e din ce in ce mai mare.

Ne dorim sa vedem copii manierati, relaxati, cu o postura corecta – nu cu nasul in telefon, stim ca ei vor da mai departe stilul de viata elegant si rafinat, daca ajung sa-i inteleaga beneficiile mentale.  Agitatia oamenilor din jurul nostru e, oricat de straniu vi s-ar prea, o consecinta a lipsei de educatie, a neatentiei la propria persoana, a lipsei manierelor.

Daca in educatia noastra si a copiilor nostri am introduce studiul manierelor, al artelor – de la muzici la pictura, de la design la spiritualitate – cu informatiile acumulate am invata sa ne protejam mental si emotional pe noi si pe cei din jur.

Stiu ca spuneti ca aveti multe griji si probleme si ca ceea ce scriu eu mai sus sunt nimicuri in contextul platilor facturilor lunare, dar daca ne hranim mai intai sufletul si trupul, putem sa avem resurse si de energie si mentale ca sa fim mai creativi, mai eficienti, mai bucurosi in a ne face task-urile care ne ajuta sa platim facturile.

Aduceti-va aminte asta: in avion suntem invatati ca in caz de avarie, primul lucru este sa ne punem noua masca de oxigen, apoi a copiilor care ne insotesc. Pentru ca daca noi suntem bine, mintea noastra gaseste solutii sa-i protejeze pe cei din jur.

Astazi vreau sa multumesc unei doamne care e gura de oxigen in educatia informala de mai bine de 15 ani, Sandra Ecobescu, presedinta Fundatiei Calea Victoriei.

Fundatia Calea Victoriei are cursuri de istorie, Civilizatie si Antropologie, de filosofie si Diplomatie, de Arte Plastice si Istoria Artei, Design si Arhitectura, Religie si Spiritualitate, copiii si adultii care opteaza pentru cursurile informale de la Fundatia Calea Victoriei invata despre inteligenta emotionala, vorbire in public, gandire critica, time management, networking, dictie, bune maniere, scriere creativa, stil vestimentar etc.

Sunt lucruri pe care scolile de stat nu le abordeaza, dar care – pe termen lung – fac foarte bine elevilor si societatii in general.

Sandra Ecobescu a creat contextul acestor cursuri acum 15 ani si de atunci peste 60.000 de adulti si copii au invatat lucruri alternative care le-au facut viata mai frumoasa si au avut exemple de viata spectaculoase – printre lectori, de-a lungul anilor au fost Neagu Djuvara, Adina Nanu, Vintila Mihailescu, Dan C. Mihailescu, Mihaela Irimia, Tiberiu Soare, Andrei Plesu.

Intr-o lume in care cei mai multi vor scurtaturi pentru mai multi bani, mai multa expunere sociala, mai multa “glorie”, Sandra – fiica a unui diplomat rafinat – si-a dedicat viata sa-i invete pe oameni ca e utila linistea invataturii, intelepciunea exemplului unor oameni de un inalt rafinament. Daca nu stiti cursurile de la Fundatia Calea Victoriei le gasiti aici.

Promiteti-va voua ca faceti un curs pe an, o sa vedeti cat de multe beneficii veti simti  la nivel emotional.

Eu ii multumesc mult Sandrei Ecobescu pentru determinarea ei de a merge mai departe in a face educatie alternativa, de a deschide mintile copiilor si adultilor. Efectul muncii ei si a echipei de la Fundatia Calea Victoriei e imens… (si sacrificiile pe care le intuiesc, dar despre care nu vorbeste, sunt la fel de mari)

Zilele trecute a fost ziua lor, au implinit 15 ani. La multi ani.

Multumim pentru tot.

Jurnal. Influencer de bine e un proiect in care semnalez adevaratii influenceri ai societatii noastre, oameni care schimba in bine lumea din jurul lor; oamenia caror munca  o luam de-a gata ca si cum ni s-ar cuveni, oameni care merita sa ne luam un ragaz sa le multumim.

Auzim tot mai des vorbindu-se despre influenceri si influenta online si, prin frecventa mentionarilor, credem ca asta e ceva ce schimba in bine vieti. Probabil ca la 15 ani poti sa urmezi calea pe care ti-o arata cineva din online, dar din ce urci in varsta si in viata pe scara sociala, nu mai iei chiar in serios tot ce fotografiaza ca de “panou” niste oameni pe care nu-I vei intalni niciodata fata in fata.

Adevaratii influenceri sunt insa rar mentionati, sunt cei care cu activitatea lor zilnica schimba cu adevarat vieti, cei care deschid minti, care planteaza seminte in sufletele oamenilor urmand ca fiecare sa-si culeaga roadele dupa cum are grija de “gradina sa interioara”. Adevaratii influenceri nu fac lucruri pentru like-uri in social media, ci le fac cu credinta ca aceea e menirea lor, sa aduca in spatiu public informatii care sa bucure minti si suflete.

Cum scriam in prefata proiectului meu (aici), Jurnal: Influencer de bine, astazi luam “de-a gata” multe dintre lucrurile frumoase din jurul nostru si nici nu ne mai punem problema sa spunem macar un multumesc celor care fac eforturi pentru binele celorlalti, din credinta ca asa trebuie sa faca, asta e menirea lor.

Astazi vreau sa spun un mare MULTUMESC echipei HUMANITAS FICTION, doamnei Denisa Comanescu, Ioanei Iancu (cea care se ocupa de partea de promovare) si tuturor celor care au tradus de-a lungul anilor cartile din aceasta colectie.

Saptamana trecuta HUMANITAS FICTION a implinit 15 ani. In acesti 15 ani au fost traduse sute de carti, am avut romanele lui Paul Auster, Isabel Allende, Amos Oz, Eric Emmanuel Schmitt, Guzel Iahina. Mario Vargas Llosa, Jim Coetze, Ernesto Sabato, Romain Gary, Anais NIN,   Alain de Botton, James Joyce, George Saunders. Si am avut minunata colectie sub numele Raftul Denisei.

Sunt mult mai multi autori decat cei pe care i-am mentionat eu aici, sunt sute, poate chiar peste 1000 de titluri.

Ganditi-va cate minti au schimbat plimbandu-le pe teritorii noi, cate suflete au incantat – le-au adus un zambet sau o lacrima.

Cei care lucreaza pentru Humanitas Fiction, doamna Comanescu care alege titlurile pentru Raftul Denisei nu se vor intalni niciodata cu toti cei pe care i-au bucurat in viata asta.

Intr-o lume in care citim tot mai putin, sa faci eforturi ca pentru cei pasionati sa existe in acelasi timp cu toata lumea civilizata titlurile importante, sa ajuti ca accesul la informatie si emotia care poate schimba minti si vieti sa fie constant e o realizare care nu poate fi cuantificata.

Stim ca e imens efectul pe termen lung, cum stim- sau intuim – ca e imens efortul pentru toti cei implicati.

Cand mergem intr-o librarie si ne cumparam o carte ne gandim rareori la cei care au fost in spatele drumului pana la raft, dincolo de autor – de la cine alege titlul spre traducere, la traducator, cel care le promoveaza si chiar librarul care le aseaza in raft.

Astazi vreau sa le multumesc lor. Conteaza imens ceea ce faceti.

Zilele acestea m-am gandit mult cum luam de-a gata multe lucruri bune si frumoase. Ni se par ca ni se cuvin. Si uitam sa apreciem, sa validam cu o vorba buna cand remarcam ceva de calitate.

Eu sunt obisnuita sa trimit mesaje de felicitari cand imi place ceva sau sa share-uiesc ceea ce descopar frumos si de calitate. Stiu ca sunt fapte care ar putea da aripi cuiva intr-o zi care poate nu e prea buna. Sau chiar daca e buna, as putea sa o fac sa fie si mai frumoasa, sa aduc un zambet in plus.

Scriu chiar si autorilor straini ale caror carti ma impresioneaza, unii imi raspund, altii nu… dar tinta mea nu e sa primesc un raspuns, ci sa fac o bucurie (pentru ca si cartea lor m-a bucurat)

*

Stiu si reversul, cand cineva ia de-a gata ceea ce intalneste bun, ca si cum i se cuvine, desi in spate e multa munca. Am experienta urban.ro si reactiile agresive ale cate unui cetatean care vrea sa scriem intr-un fel despre cine stie ce vrea dansul; mai am experienta faptului ca nu ne ia nimeni in calcul la premiile online de oriunde din tara asta – desi  nu e nimeni in Ro care sa fi facut, in ultimii trei ani, mai multe interviuri internationale decat noi la urban.ro, care sa fi avut mai multe exclusivitati de standard international in acelasi timp cu marile publicatii ale lumii – noi suntem luati de-a gata, e normal sa fim buni si destepti… Sunt premiati tot felul de oameni cu mult sub pregatirea noastra sau validarea noastra internationala. Si cu mult sub impactul nostru la un public educat, destept… (Bine, nici nu ne-am inscris vreodata la vreun premiu, mi se pare ca premiile se dau pur si simplu pentru merit, nu te inscrii sa le primesti. Candidatura pentru un titlu intra in alta categorie in mintea mea)

Nu mai supar pentru asta.

M-am intrebat daca am face lucrurile diferit daca am primi premii… Iar raspunsul e NU.

Tinta noastra nu e un premiu, ci sa aducem o bucurie, sa facem fie si cu un milimetru diferenta cu cateva stiri pozitive, destepte, din care cititorii sa descopere ceva nou, sa fie inspirati sa faca ceva mai bun si mai frumos pentru ei.

Si nu e vorba de milioane de oameni, dar daca aducem un zambet pentru macar o persoana intr-o zi, daca influentam in bine cu informatiile noastre macar o persoana intr-o zi, am castigat un premiu inestimabil.

Vorbesc si in numele colegilor Oana Vasiliu si Eduard Enache, stiu ca si ei cred la fel.

*

Cu acest gand, dar si cu tristetea ca nu mai remarcam public oamenii care fac lucruri care schimba lumea in bine macar cu un milimetru, oameni pentru care mental nu exista decat sa faca lucrurile cat mai aproape de perfectiune, incep de maine, aici pe blog, un jurnal de multumiri catre ei. Nu le dau niciun premiu, dar s-ar putea sa le aduc un zambet pe chip si sa descopere ca eforturile lor de a face correct, etic si cat mai aproape de perfectiune meseria lor sunt remarcate si apreciate.

Zilele acestea am fost din nou pusa in situatia de a alege si recomanda oameni pe care sa-i promovam, sa-i cunoasca lumea, sa le descopere povestile. Parte din proiectul Urban, dar si parte din felia mea de la Webstock, panelul de interviuri motivationale pe care-l fac de 12 ani.

Si mi-am dat seama inca o data ca nu o sa ma abat de la credinta cu care tratez informatia oricat de tentanta ar fi calea scurta si fara efort.

Mai exact, aleg intotdeauna povestea – un om cu amplitudine intelectuala si efort real pentru ceea ce face – in locul unei persoane care e pe val, care are in momentul deciziei o notorietate crescuta.

Sigur ca varianta doi ar aduce mai multa audienta, pentru ca practic proiectele s-ar agata si s-ar urca pe notorietatea invitatului, dar pentru mine e mai important sa punem in fata audientei o poveste care sa-i miste real pe toti, care sa fie un exemplu de perseverenta, bun simt, educatie. Un om care poate face o mica diferenta in lume.

*

Fac asta de cand ma stiu; am facut-o la Tabu (promovand tineri care odata cu anii s-au dovedit a fi cei care au confirmat schimband in bine domeniile lor de activitate), am facut-o si mai inainte, la radio (vorbeam zilele trecute despre asta cu Ciprian Dinu pe care-l stiu de la 16 ani – am facut emisiuni de week end impreuna cativa ani -, care acum o sa faca matinalul de la Kiss Fm, dup ace a fost la radio 21 si apoi director de programe la Europa FM) si lista e lunga, nu doar in domeniul meu de activitate, ci si cand e vorba de cei din entertainment si partea de teatru si film care imi sunt mai familiare.

Sunt gata oricand sa renunt la un proiect platit daca el e asociat cu cineva care e “doar o persoana pe val” fara sa fie in spate un continut cu greutate (educatie, activitate cu tinuta).

Si imi pare rau cand vad ca marile companii, desi spun ca promoveaza valoarea si se vaita ca au din ce in ce mai putini oameni de calitate – cu o cultura solida si o educatie serioasa – cu care sa se asocieze, nu au o strategie pe termen lung pentru a cultiva si a creste asemenea oameni.

Daca as fi agentie de publicitate sau brand mare, mi-as pune in budget o suma fixa anual pe care sa o investesc in cei care pot duce mai departe calitatea, cei care pot schimba lumea in bine cu educatia lor.

Daca s-ar fi intamplat asta, si brandurile si agentiile ar fi avut o asemenea strategie – poate chiar comuna – o revista ca DOR nu s-ar fi inchis.

Sigur ca nu are cifrele unui tiktok-er care face dansuri ca o multime de alti “dansatori” anonimi, sau care face playback pe replici celebre si amuzante pe care mai fac playback inca 1000 de nimeni in drum amuzandu-se. Dar de la acestia,  privitorul nu primeste decat relaxare si spalarea creierului oricum obosit.

Glumele si tulumbele amuzante au si ele rostul lor in viata, dar undeva acolo in traseul oamenilor ar trebui s afie si intalnirea cu informatii care sa-I inspire, sa-I puna pe ganduri, sa le deschida noi porti catre propriile experiente.

Echipa DOR a facut atat de multe lucruri frumoase si cred ca a inspirat – prin articole si conferinta magica The Power of Storytelling – multi oameni care azi scriu povesti si ii pot inspira pe altii.

Schimbarea in bine vine de la cei care ies din rand, nu se cocoata pe val doar ca sa suga din notorietatea existenta (cum ne invata SEO-ul ala tampit adus in viata noastra), schimbarea in bine vine de la cei care fac lucrurile din credinta, cu bun simt si educatie.

Daca avem uneltele sa-I ajutam… promovare sau parte financiara, haideti sa ne asumam realitatea: TREBUIE SA O FACEM. E datoria noastra.

P.S. Duceti-va si cumparati ultimul numar DOR. Pastrati-l in biblioteca si uitati-va din cand in cand la el ca sa va amintiti ca ati fi putut contribui la o schimbare in bine daca ati fi cumparat-o, ati fi pus o jumatate de pagina de publicitate in ea (in loc sa dati banii unuia cu cifre din si de nimic).

Aici coperta numarul 49. Editia viitoare, nr 50, va fi ultima.

Citesc foarte mult despre cum se schimba mentalitatea angajatilor de la generatie la generatie.

Eu sunt dintre cei din generatia veche care, pentru ca m-am intretinut de cand ma stiu, cand mi-e greu caut imediat sa vad confortul din ce am in cont, respectiv ma duc in munca.

Sigur ca nu ma mai “tin oasele” sa muncesc saptamani in sir cate 12-14 ore si, mai ales, am invatat ca nu e bine pt mine si imi iau pauze mult mai multe. Dar tot am, cand e avalansa de lucruri de facut ca sa indeplinesc tot ce tine de mine si ar influenta lefurile si proiectele celorlalt, tot am zile cu 14 ore de munca. Am aceasta constiinta a lucrurilor pe care m-am obligat sa le fac, a listei to do care trebuie rezolvata pana la sf zile, chiar daca se prelungeste “ziua”.

Am invatat peste ani sa nu mai pun presiune pe colegi, oricum isi pun ei singuri presiune pe ei pentru ca sunt foarte constiinciosi si responsabili (norocul meu). Stiu insa de la prieteni care au angajatori mai tineri care se intalnesc cu o dorinta mult mai mare a tinerilor de a munci putin, de a face lucrurile mult automatizat ca sa salvam timp (sa folosim google translate… e arma suprema, fara sa ne intereseze ca limba romana e aproximativa acolo… uneori nici acordurile nu ies bine cu intrumentele de traducere automata).  Asta e o chestiune din industria mea, dar in zona automatizarii si cautarii scurtaturilor sunt exemple in toate industriile si la toate locurile de munca. Exista “copy paste” in multe variante, nu doar cand e vorba de scris.

Am invatat ca nu ma pot lupta cu asa ceva pentru ca ei au crescut in alt mediu cu alte unelte…

 *

In plus, pe mine viata m-a invatat sa iau lucrurile pas cu pas, sa nu ma consum pentru ce nu depinde de mine si sa incerc sa gasesc intelegere pentru ce e adanc inradacinat in mintea celor din jurul meu. Nu pot eu decide in locul lor ce e bine pentru ei.

Am facut aceasta introducere pentru ca am citit un studiu Wunderman Thompson Data despre raportarea celor din Generatia Z ( nascuti intre 95-2005) la un loc de munca.

Iata cateva extrase din studiu, cred ca v-ar putea ajuta sa intelegeti putin mai bine nevoile acestei generatii.

• 70% dintre membrii generatiei Z intervievati sunt de acord ca pandemia le-a schimbat prioritatile, iar 74% spun ca pandemia le-a oferit mai mult timp pentru a se concentra pe ceea ce este cu adevarat important pentru ei.
• Femeile, in special, resping cultura populara a harniciei, potrivit unui reportaj realizat in luna august de Elle UK. In schimb, ele aleg sa ia pauze de angajare sau sa isi reduca saptamana de lucru. Cum afecteaza aceasta reorientare si aceasta schimbare a prioritatilor locul de munca?

“Marea demisie” care a urmat lockdownului din pandemie a facut loc pentru multi fosti oameni de succes si aspiranti la o cariera sa se reconecteze cu familia, prietenii si sa reinvie alte aspecte ale vietii lor. Incepand cu 2021, multi oameni au luat inapoi vietile si carierele lor ocupate, optand in schimb pentru concedii concentrate. O femeie intervievata de The New York Times s-a bucurat de un an petrecut acasa cu cei doi fii ai sai, punandu-si in asteptare pozitia de director executiv al unei organizatii non-profit. “Este nepretuit pentru ei sa aiba toata atentia mea”, a declarat Ana del Rocío pentru Times. “Sunt prezenta si ei simt asta”.

Unii angajati coplesiti imbratiseaza o tendinta numita “quiet quitting”, definita de utilizatorul TikTok Zaiad Khan in The New York Times ca fiind “renuntarea la ideea de a face mai mult decat trebuie” la locul de munca. In esenta, mai degraba decat sa se concentreze pe atingerea unor noi obiective sau pe depasirea performantelor pentru compania lor, multi oameni opteaza pentru limite solide la locul de munca si isi gasesc linistea si fericirea facand pur si simplu doar ceea ce le cere munca lor.

*

A face bani, se pare, nu este prioritatea principala pentru multi membri ai generatiei Z aflati la inceput de cariera. Etica, echilibrul intre viata profesionala si cea privata si scopul sunt caracteristici comune pe care generatia le cauta atunci cand isi cauta un loc de munca. Potrivit Wunderman Thompson Data, 82% dintre cei din generatia Z intervievati spun ca este important ca locul lor de munca sa contribuie la binele general, iar 70% ar prefera sa faca ceva semnificativ decat sa castige multi bani.

Publicat in luna aprilie a acestui an, sondajul LinkedIn’s Workforce Confidence a indicat ca 40% dintre cei din generatia Z sunt dispusi sa accepte o reducere de 2% sau 5% a salariului pentru un post care ofera “o sansa mai mare de a creste in acest rol”. La nivelul tuturor generatiilor, raspunsul mediu de acord a fost de 26%, iar 32% dintre mileniali au fost de acord si ei. 38% dintre cei din generatia Z ar accepta aceeasi reducere de salariu pentru “o munca mai placuta”, iar 36% ar accepta reducerea pentru un echilibru mai bun intre viata profesionala si cea privata, comparativ cu 33% in ambele categorii la nivelul tuturor generatiilor.

Forta de munca – in special generatia Z si femeile – acorda prioritate unei mai mari ambitii de viata, echilibrului intre viata profesionala si viata privata si potentialului de cariera in detrimentul unui salariu mare si al unor titluri ambitioase atunci cand se gandeste sa accepte un nou post.

*

M-am uitat la meciul de dublu din Laver Cup, cu Federer si Nadal de aceeasi parte a fileului, meciul de retragere al lui Roger Federer si la mai bine de 24 de ore distanta inca ma mai urmaresc emotiile lor, iar lectiile pe care le-am invatat din aceste emotii sper sa le port cu mine mult timp ca sa ma ajute cand mi-e greu.

De asta le scriu aici, ca sa-mi ramana si sa ma pot intoarce la ele, dar si pentru ca poate ii inspira si ajuta si pe altii.

Doi barbati care plang si se tin de mana.

Intr-o societate ca a noastra – si ca multe altele – ar fi loc de ironii din cauza multor prejudecati: barbatii sa planga? uhhh ; barbatii sa se tina de mana cand au nevoie de support emotional? Uhhh.

Gresit in orice situatie, oricare ar fi barbatii in cauza.

Roger Federer si Rafael Nadal plang si se tin de mana. In timp ce asculta uralele publicului, de respect pentru o cariera uriasa a unuia dintre cei mai mari sportiv din lume: Federer.

Nadal a venit pentru o zi la Londra, doar o zi, fix pentru a juca cu prietenul lui ultimul meci din cariera, pentru ca, in Spania, sotia e aproape de a naste si nu se simte foarte bine, iar el – ca un sot iubitor – a stat in ultimele saptamani langa ea tot timpul.

Sunt foarte multe nuante in intamplarea aceasta cu retragerea lui Federer din tenis.

• Nu a fost un meci omagial, ci in cadrul unei competitii, iar el si Nadal – in ciuda accidentarilor – s-au luat foarte in serios, au luptat pentru fiecare punct… cu unele dintre lovituri absolut exceptionale. Federer a vrut sa se retraga luptand pentru inca o victorie, iar asta spune atat de multe despre caracterul  lui, felul lui de a vedea viata si acest sport caruia i s-a dedicat.

• Oamenii astia, oricat ar fi de mari, de Zei in domeniul lor, sunt facuti din sange, carne si oase, ca oricare dintre noi. Au ajuns (Dumne)Zei si sunt inspiratie pentru o lume intreaga pentru ca munca lor a fost cu sange, cu rani in carne vie si cu oase rupte, cu sacrificii imense. E emotionant sa-I vezi plangand, si sa intuiesti sensibilitatea lor, pentru ca pe teren sunt zid de otel, au o energie si o forta incredibila si, rareori, vezi vreun sentiment de deranj sau enervare.

• Cand ii vezi plangand pe amandoi – rivali colosali in teren, unde au luptat fiecare contra celuilalt pana la ultimul strop de energie de-a lungul anilor, fara ca asta sa le strice prietenia -, cand ii vezi tinandu-se de mana la momentul emotional al unuia dintre ei iti dai seama cat fairplay a fost in fiecare dintre acele lupte din teren, ce effort mental si ce educatie sa te lupti contra prietenului in spiritul sportiv si sa ramai prieten si dupa infrangere. Pentru ca in sportul asta – tenisul – intotdeauna pe teren, intr-un meci, unul castiga si altul pierde.  

Le-am citit biografiile (sunt traduse si in romaneste va las link mai jos, cred ca e o lectura minunata pentru oricine – de la adult la copii) si ce m-a fascinat in educatia lor, dincolo de vointa, disciplina, rigoare, puterea de a te lupta cu durerea si forta de a reveni dupa accidentari, e smerenia lor.

E educata, e constienta, e un exercitiu continuu.

Sa nu crezi ca esti mai tare, mai important decat altii, oricat de multe victorii ai avea.

E ceva ce au exersat din copilarie, uneori hardway (pe Nadal – la 14 ani- il obliga unchiul lui sa mearga la cel care l-a invins si sa-i spuna cuvinte frumoase, chiar daca lui ii venea sa planga), dar un exercitiu pe care-l fac continuu.

Nu se poate sa nu stie si ei ca sunt Dumnezei in sportul lor, aud mereu uralele oamenilor, au castigat zeci de milioane de dolari, dar si-au pastrat acest exercitiu al smereniei constante – sa-ti spui ca nu esti mai presus de nimeni, ca sa lupti de la egal in orice moment cu oricine.

E unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem invata de la ei.

Biografia Federer – Maestrul. Îndelungata carieră și superbul joc al lui Roger Federer. De Christopher Clarey. Cu un fragment de degustat (un capitol intreg) aici. Cartea poate fi cumparata de aici

Biografia Nadal – Rafa, Povestea mea – impreuna cu John Carlin. Poate fi cumparata de aici

M-am uitat online si joi si vineri la Gala Hop – un concurs pentru absolventii de la actorie care se desfasoara de 25 de ani si e o sansa pentru tinerii actori sa fie vazuti si sa-si incerce aptitudinile in conditii de stres, emotii si competitii. Editia din acest an a fost dedicata musicalului si coordonata de Razvan Mazilu, ajutat la pregatirea muzicala de minunata Maria Alexievici.

Am vazut cativa tineri absolut minunati si le doresc mult mult succes in viitor pentru ca au o meserie grea in care succesul tine si de context si dureaza pana a doua zi.

Ca de fiecare data orice asemenea competitie intre tineri absolventi e pentru mine un prilej de a ma gandi la un context mai larg si de a ma bucura de energia si nebunia lor; energie pe care unii o vor pierde pe drum in viata pentru ca uzura va fi prea mare pentru ei. Dar mai au timp sa se preocupe de asta in 5 – 10 ani, acum e frumos sa se arunce cu capul inainte.

Aseara in timp ce ma uitam la probele impuse discutam prin mesaje cu colega Oana Vasiliu care era in sala si care va scrie zilele viitoare pe urban.ro despre acesti tineri.

  Si am realizat inca o data, dandu-i detalii despre unii dintre concurenti pe care i-am vazut la munca in ipostaze in care s-au bagat fix ca sa invete si ca sa lucreze cu oameni importanti din industria lor, ca meseria aceasta – actoria – devine si ea din ce in ce mai antreprenoriala la fel cum se intampla cu meserii din multe alte domenii.

Actorii astazi trebuie sa-si faca singuri loc in industrie, nu doar prin talentul lor, ci si prin prezenta lor.

Cu diploma nu le da nimeni si un loc de munca si e normal sa fie asa, la fel cum nu le dau locuri de munca profesorilor, medicilor, mecanicilor, inginerilor. Isi gaseste fiecare dupa calificare si dupa concursuri.

Iar concurenta e mare nu doar pentru ca scoala scoate multi actori (cum se plang zilele astea in online cativa tineri proaspat iesiti de pe bancile scolii) ci si pentru ca, in actorie a fost dintodeauna o democratizare a talentului. Multi oameni care nu au avut studii de profil au fost actori – la noi poate cee mai frumoase cazuri sunt Vasilica Tastaman si Jean Constantin (actori de comedie de mare success in anii 80); in “afara” avem multi multi actori calificati la locul muncii dupa ce au fost modele, cantareti etc.

Iar in epoca social media, influencerii vin si ei gratios catre actorie si, oricat de prost credem ca ar juca, e in puterea si e dreptul lor sa-si gaseasca o audienta.

*

Esti bun? Ai caracter antreprenorial sa-ti creezi singur context sa te remarce lumea si sa-ti platesti facturile? Esti pregatit sa muncesti in draci chiar si cand nu esti in prim plan, ci esti lebada 5 in décor, dar inveti de la ceilalti?Ai o tinta exacta cu ce vrei de la meseria asta si un plan concret, dincolo de scoala, despre cum iti cultivi aptitudinile care sa te duca din punctul A in locul unde e obiectivul tau?

Daca ai diploma de actor, deci esti mai calificat decat multi atii care vor sa faca aceeasi meserie cu tine, si n-ai inca raspunsurile la aceste intrebari (care sunt valabile pentru orice alta meserie) si te astepti sa te loveasca succesul peste fatza printr-un telefon de la o agentie de casting sau de la un mare regizor, mai gandeste-te putin la ce e bine pentru tine. Si cat de mult depinde de tine ce vei face in meserie.

*

Pentru cei care citesc pentru prima data ceva din ce scriu, un disclamer: lucrez in partea administativa a entertainmentului de mai bine de 20 de ani, am lucrat cu artisti romani si straini si am invatat din fiecare proiect. De asta am curajul sa povestesc aceste lucruri aici care ar putea inspira sau pune pe ganduri pe cineva in folosul propriei cariere.

*

Prin natura meseriei am vazut la lucru foarte multi actori. Inclusiv o parte din tinerii care sunt acum la Gala Hop.

La ora la care scriu aceste randuri nu se stiu inca cine sunt cei care au castigat, dar asta nu ma impiedica sa spun ca am un foarte mare respect pt Cristina Danu si Vlad Nicolici pe care i-am vazut muncind in corp ansamblu la We Will Rock You, doar ca sa invete de la nume mari (au avut si o profesoara de la Royal Academy of Music, sectiunea musical pentru acele repetitii); cum am un respect foarte mare pentru toti cei care s-au inscris de-a lungul anilor la Gala Hop dorind sa-si arate fortele.

Cum am un respect foarte mare pentru orice actor/ regizor care si ia talentul si curajul in maini si incearca sa faca singur ceea ce inca nu-i ofera contextul si sistemul.

I-am remarcat anul acesta pe Sidonia Doica, Maria Grosu, Alex Macavei (stiu pe cineva cu acelasi nume, dar cu totul alta meserie si v-am pus gand rau pentru un story impreuna)  si ii voi urmari cu atentie in carierele lor 🙂

*

Daca sunteti tanar actor, va rog uitati-va putin in jur – toti cei care astazi sunt in atentia publicului de la noi n-au asteptat pe canapea, cu diploma de actorie langa, sa vina succesul peste ei: de la Pavel Bartos la Mihai Bendeac, cu Marius Manole si Ilona Brezoianu langa ei; de la Emanuel Parvu la Radu Muntean, cu Cristi Puiu, Cristian Mungiu si Corneliu Porumboiu la aceeasi masa, de la Cosmin Nedelcu – Micutzu pana la Matei Dima –Bromania, alaturi de Lia Bugnar. Sunt multi multi care si-au luat destinele in propriile maini, au muncit in draci si acum au succes (vorbesc strict de cei tineri cu succes acum). Mai mentionez in lista oamenilor care nu asteapta sa le bata cineva la usa pe Vicky Raileanu, Medeea Marinescu, Mirela Oprisor, Serban Pavlu…

Intrebati-i cat de greu le-a fost si lor la inceput. Cum n-au avut ce manca, la propriu, cum au fost in depresii si in culmea disperarii dar cum pasiunea pentru meseria pe care voiau sa o faca din credinta si vocatie i-a scos din fundul Iadului.

Toti au trecut prin multe dezamagiri, dar cumva si-au gasit resursele emotionale sa-si raspunda la intrebarea: cum construiesc eu pentru mine – in aptitudini, cunostinte profesionale, dar si umane – pentru a parcurge drumul catre ceea ce viseaza ei in meseria asta.

Si asta va fi necesar sa faceti fiecare dintre dvs.

In razboi nu ai nevoie de sustinere doar la debut, ai nevoie de ajutor medical, militar si – foarte important – emotional. Astazi e Ziua Nationala a Ucrainei un bun prilej sa ne aratam sprijinul, daca simtim si credem in dorinta lor de a ramane independent.

ASBIS si UNITED24, platforma de strangere de fonduri initiata de presedintele Ucrainei, Volodymyr Zelensky, au inceput o strangere de fonduri pentru ajutor medical in Ucraina. 

Pentru a sustine initiativa, marca de lux Bang & Olufsen a creat o serie limitata a emblematicei sale boxe Beosound 2 – aceasta fiind realizata in culorile steagului ucrainean.

Mai multe dintre boxele in editie limitata (care in acest moment nu sunt si la vanzare, sunt doar pentru acest poiect emotionant)  vor fi expuse in magazinele oficiale Bang & Olufsen din mai multe tari pentru a le reaminti vizitatorilor ca e important sa sustina Ucraina. Chiar si magazinul official din Kiev a primi un set din aceste boxe.

Toate donatiile stranse vor fi folosite pentru achizitionarea de aparate cu raze X C-arc. Astfel de dispozitive ii ajuta pe medici sa diagnosticheze rapid fracturile, cresc semnificativ procentul de operatii reusite si salveaza multe vieti, dat fiind faptul ca ranile provocate de schije si fracturile multiple se numara printre cele mai frecvente tipuri de rani suferite de victimele razboiului din Ucraina.

La finalul campaniei de strangere de fonduri, 10 donatori selectati aleatoriu vor primi editia ucraineana a boxelor Bang & Olufsen Beosound 2.

Cum sa participati la tombola pentru a castiga o boxa

Puteti sustine Ucraina si participa la tombola accesand site-ul oficial al UNITED24.

Campania se desfasoara intre pana pe 31 august, iar castigatorii vor fi desemnati prin tragere la sorti, pe 1 septembrie. Suma minima donata pentru a participa la tombola este de 10 euro. Se poate dona din orice tara. Numarul donatiilor eligibile este nelimitat.

Numele castigatorilor vor fi publicate pe site-ul oficial al platformei de strangere de fonduri UNITED24.

Dupa cum stiti, nu scriu niciodata sa indemn la o donatie fara sa fii donat inainte. Deci da, am donat 10 euro 🙂

Agentia France Press (AFP), una dintre cele mai mari agentii de stiri din lume, are un curs online gratuit pentru reporteri, in colaborare cu Google: Digital Investigation.

Cursul e organizat pe trei nivele de la incepator la avansat, este atat in franceza cat si in engleza, si urmareste sa ofere participantilor urmatoarele aptitudini:

– Efectuarea de cautari online mai eficiente

– Identificarea originii unei fotografii sau a unui videoclip

– Tehnici pentru a va proteja online

– Salvati probe si gasiti arhive online

 – Cautari avansate in retelele de socializare

– Identificarea indiciilor in imagini – Geolocalizare I

– Gasiti martori la evenimente de ultima ora si verificati imagini

– Utilizați diferite instrumente de cartografiere si gasiti rezultate cu putine indicii (Geolocalizare II)

In total sunt 10 module cu teme diferite si sfaturi de la reporterii AFP. E un curs cred foarte util pentru cei din redactiile de stiri de la tv si site-uri, dar cred ca e la fel de util si pentru cei care isi produc propriul continut, indiferent de platforma pe care il expun, precum si un curs foarte util celor din PR.

E foarte usor de urmarit, il accesati oricand aveti timp si e foarte util. Il gasiti aici.

 In cadrul unui sondaj realizat in Scotia, una din patru respondente a declarat ca a intampinat dificultati in a avea acces la produse precum tampoanele si absorbantele.

In 2020, guvernul scotian a adoptat in unanimitate Legea privind produsele pentru perioada menstruala. Legea pune responsabilitatea pe autoritatile locale si a educatorilor care trebuie sa ofere produse de igiena intima gratuite pentru perioada de menstruatie in toate cladirile publice, scolile si universitatile. Incepand de ieri, legea este oficial in vigoare.

Scotia e o tara mai bogata decat noi – n-am statistici exacte, dar pare si mai bogata si mai educata decat noi.

In Romania exista zone de saracie in care igiena e la nivelul evului mediu, cu toate problemele de sanatate care vin de aici.

 Stiu ca brandurile mari care au asemenea produse in Romania investesc in campanii de educare si doneaza  prin actiuni proprii in zonele vulnerabile produse de acest gen.

Eu donez periodic catre asociatia Pe stop https://pestop.org/ (v-am mai indemnat si pe facebook cateodata sa donati si dvs), asociatia care face pachete cu produse de igiena intima si le distribuie in zonele vulnerabile. Uneori face si educatie, pentru ca e nevoie si de asta…

Nu e un cont direct facut public (sau nu-l stiu eu, desi l-am cautat), donatia se face prin site-ul asociatiei via o patforma de plata. Am verificat la donatia mea de acum in speranta ca va las si un cont.

De fapt, eu am scris ca sa semnalez o decizie foarte utila si sanatoasa a guvernului scotian care a putea fi inspiratie si pentru ai nostri.

(da, stiu, suntem saraci, n-avem bani… dar ne costa mai mult apoi problemele de sanatate ale unor femei care nu au avut igiena buna… si nu e generic, ne costa, pentru ca daca fac cumva si ajung la spital – uneori n-au nici bani de bilet pentru masina care sa le duca la spital – ele trebuie ajutate si sustinute de stat in problemele de sanatate… cu sau fara asigurare medicala)

(imaginea de deschidere e dintr-o campanie tampax de educare din anii 60, in America)

CBS a avut acum cateva zile un reportaj despre Sintetic Media, ceea ce se mai numeste si Deepfakes (utilizarea inteligentei artificiale pentru a manipula imaginea si sunetul care pot face ca intr-un film sa fie o persoana care face si spune lucruri pe care in realitate nu le-a facut niciodata).

Tehnologia a ajuns atat de avansata in aceasta directie incat te inspaimanta: se scaneaza imagini din social media si ele sunt „manipulate” astfel incat cel care apare in imagine poate sa spuna si sa faca orice lucru.

Specialistii se intreaba care vor fi consecintele in scurt timp – in conditiile in care sunt state care accepta probe in instanta filmate (iar judecatorilor le va fi greu sa spuna daca filmarea e reala sau nu) sau in conditii in care o persoana se poate razbuna pe o alta creand un film care sa o denigreze.

Acesta e efectul direct, sa spunem…

Dar privind mai larg, haosul credibilitatii e aproape de noi. Deja avem oameni care nu pot face diferenta intre o informatie falsa si un adevarata din realitatea apropiata, iar noi punem asta pe seama educatiei precare (mai degraba ca o scuza, “nu e vina noastra, sunt ei prosti”), dar cand vom ajunge – si e doar o chestiune de luni, maximum ani – sa se infirme si vorba lui Toma Necredinciosu cu „nu cred decat ceea ce vad”, tot ceea ce inseamna media si informatie va fi ca la apocalipsa.

Nu sunt atat de desteapta sa stiu ce trebuie facut pentru a nu se ajunge la aceasta apocalipsa informationala care e la cativa pasi de noi, tot ce ma duce capul e ca in dreptul meu sa fac mereu lucrurile corect: sa ma protejez de informatiile fale si sa nu dau mai departe -share – in spatiu public nimic din ce mi se pare dubios (si da stiu, ca o sa ma inghita formele de fake din cele mai multe zone, dar perseverez pe drumul meu corect).

Va rog insa sa va uitati la acest reportaj de la CBS, aici

Si sa o ascultati pe doamna Nina Schick, mai pe larg, in acest podcast in care prezinta studiul ei de multi ani despre fenomenul pe care-l numeste infocalypse. aici

Am scris acum cateva saptamani despre cateva dintre cartile pe care le-am citit de la inceputul anului, doar enumerandu-le atunci printr-o fotografie care le compila si am promis ca revin cu descrieri pe larg.

Prima parte este aici

Intre timp am mai citit cateva, dar am sa scriu despre ele alta data… acum o parte din restantele din aceasta fotografie si de ce v-as recomanda sa le cititi.

Eric Emmanuel Schmitt – Paradisuri pierdute.

O carte parte dintr-o trilogie care isi propune sa arate evolutia emotionala a omului de-a lungul mileniilor. Personal, mi-a amintit de una dintre cartile pe care le-am iubit foarte mult in adolescenta – Toti oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir.

Are acelasi „nemuritor” care traverseaza secolele, are si o poveste de dragoste si are si contextul pentru a vorbi de multe teme filosofice care au dus lumea mai departe, teme abordate accesibil, pentru publicul larg.

Si mai are candoarea scrierilor lui Eric Emmanuel Schmitt, tandretea frazei si atentia pentru a transmite o emotie cititorilor.

Altfel, remarc inca o data, cat de „marketing wise” gandeste domnul Eric Emmanuel Schmitt cand alege subiectele pentru cartile sale. In aceste timpuri e un trend foarte mare de a te intoarce la istorie – a o reambalata intr-o forma comerciala si accessibila – si a o prezenta publicului. In cinematografie e cel mai vizibil cu filme ca „The Crown”, „The First Lady”, „Gaslight”  – ca sa mentionez doar filmele care sunt acum pe listele premiilor importante. Cartea a aparut la editura Humanitas. Pe urban.ro e un fragment din carte, daca vreti sa testati putin din scriere; il gasiti aici.

Lawrence Grobel – Schemers, Dreamers, Cheats, Believes

 de povestiri reale, spuse sub forma unor proze scurte. De fapt o radiografie a unei Americi afectate de ura, extremism, dorinta castigului rapid, dar si de bunatate, iubire si echilibru in unele vieti care au stiut sa faca pasul in spate si sa nu sa inoate intr-un mediu ale carui valori nu le erau pe plac. Sunt povestiri despre oameni reali, nimeni foarte celebru si tocmai in asta e puterea cartii.

Mie mi s-a facut dor de paginile din ziarele de duminica unde ti se spuneau povestile unor oameni obisnuiti care te inspirau sau din viata carora invatai sa nu repeti greseli.

Cartea nu e tradusa la noi. Grobel e unul dintre cei mai mari jurnalisti de interviu din lume. E autorul cartii Arta interviului (am scris despre ea aici, prefata editiei din ro imi apartine) si e prezentat cel mai des drept „singurul jurnalist cu care accepta Al Pacino sa faca interviuri”.

Oh, you’ve been publicly shamed – Jon Ronson

E cartea care l-a inspirat pe Andrei Hutuleac sa faca filmul #poopdoggirl despre shamingul online. Am citit-o cand pregateam interviurile pentru podcastul urban.ro In culisele filmului romanesc dedicat acestui film. (il gasiti aici)

Cartea nu e doar o trecere in revista a unor cazuri celebre de shaming online, ci e mai degraba o ancheta jurnalistica asupra implicatiilor psihlogice, profesionale ale victimelor, dar si asupra celor care comenteaza si cresc valul de ura intr-o asemenea situatie. Sunt intervievati analisti de date, psihologi, oameni faimosi in online, apoi ca un experiment jurnalistul traieste alaturi de una dintre persoanele afectate. E foarte interesanta si v-o recomand din inima. A fost tradusa si la noi, se numeste Umilirea publica in epoca internetului si o gasiti la Editura Art.

Jon Ronson locuieste in Anglia, scrie pentru The Guardian si are carti care au fost transformate in filme, cea mai recenta colaborare a sa este alaturi de regizorul Bong Joon- ho (castigatorul a trei premii Oscar pentru Parasite) pentru productia Netflix, Okja.

My friend Anna, The true story of a fake heiress – Rachel DeLoache Williams

E o carte scrisa de una dintre prietenele Annei Sorkin – escroaca din lumea buna a New York—ului, cea care i-a pacalit pe americanii bogati, dar si bancile, spunandu-le ca vine dintr-o famile foarte bogata si a fraudat statul cu multe milioane de dolari. Viata ei a fost ecranizata de Netflix in „Inventing Anna”.

Am citit cartea pentru ca voiam sa vad ce si cum au exploatat din poveste cei din echipa Shondei Rhimes care e producatorul serialului „Inventing Anna”.

Rachel DeLoache Williams e personaj in film pentru ca in viata reala a fost una dintre prietenele bune ale acestei domnisoare. Sigur ca in carte (care cred ca e scrisa cu un jurnalist ghost, pentru ca Rachel a lucrat la Vanity Fair ca producator al sedintelor foto), Rachel incearca sa-si gaseasca scuze pentru greselile pe care le-a facut, banii pe care chiar ea i-a luat din conturile Vanity Fair. Dar dincolo de asta, si de partea de drama queen pe care o descrie in carte, avem cateva aspecte interesante:

• Clauzele pe drepturile de autor asupra povestii… si cum Netflix de cand a cumparat drepturile povestii a inceput sa o promoveze pe Anna, fara sa se stie ca e Netflix in spate, pentru ca voiau sa-si asigure o audienta buna pentru investitie.
• Detalii din spatele unor sedinte foto importante de la Vanity Fair si mecanismele de lucru  
• Dar si o radiografie a snobimului – stii ca nu ai banii pentru stilul de viata pe care-l afisezi, dar asta nu te impiedica sa te imprumuti – pe principiul atat de des vehiculat in ultimii ani „fake it till you make it”. Un principiu care plecase de la a incuraja increderea de sine si a ajuns la sarlatanii incredibile. 

Chris Voss – Never split the difference  – Negociating as is you life depended on it

Chris Voss e un negociator FBI care a lucrat in zone de conflict si a salvat vietile multor oameni care erau ostatici, negociind cu teroristii.

A avut pe Masterclass un curs in care aduce principiile negocierilor FBI in viata oamenilor obisnuiti care au negocieri acasa, la munca sau, pur si simplu, in mici incidente de pe strada. Asa l-am descoperit si m-am amuzat teribil intr-un exercitiu de negociere cu o presupusa fiica adolescenta care voia sa mearga la un eveniment, iar tatal ei nu o lasa.

Cartea aceasta, in ciuda unui titlu atat de dramatic, nu e despre a te certa, ci – din contra – despre a te uita la nevoile celuilalt si a te aseza la masa negocierilor incercand „calea de mijloc”. Chiar daca, pana la final, in calea de mijloc celuilalt ii dai cel mult o satisfactie emotionala.

Cartea nu e tradusa la noi, dar Voss are multe prezentari si pe youtube, va las aici un speech TEDx

M-au rugat fetele care au revista yoga social, unde dezbat despre concepte sanatoase de viata,  sa le raspund la cateva intrebari. Interviul integral care merge in multe directii ale unui stil de viata sanatos si a preocuparii pentru sanatatea mintala poate fi citit in revista pe care o accesati aici.

Mai jos 3 raspunsuri.

Consideri că există beneficii de pe urma perioadelor de confuzie și bombardament informațional, de fake news și multe alte schimbări prin care a trecut și trece societatea? 

Toate astea au dus la o uzură emoțională și la o oboseală mentală. Spun din nou, de noi depinde să ne autoanalizăm și să rupem lanțul, să nu ne consumăm timpul în uzura informațională. Partea bună e ca – și e doar chestiune de timp – vom începe să facem „curat” și vom începe să filtrăm mizeriile informaționale, să le îndepărtăm ca să ne salvăm sănătatea. Cam cum s-a întâmplat cu mâncarea: când am început să dezvoltăm alergii și reacții autoimune, ne-am întors la alimentele de bază, cât mai curate și mai simple, uitând imediat de bucuria alimentelor semipreparate pe care doar le puneam la cuptor.

Și când vom ajunge la curățenie vom elimina emisiunile tv idioate în care ne uităm la niște bârfe despre viețile unora, vom elimina site-urile cu părelologi sau nu ne vom mai consuma timpul uitându-ne la ce expun alții în social media. Dar trebuie să consumăm asta până la capăt, fiecare în felul nostru, până ne dăm cu capul de zid și ne doare, ca să  facem o schimbare. Dacă eu spun astăzi că o emisiune ca Survivor, de exemplu, e o mizerie și se bazează pe bârfele unor oameni care, aparent, concurează sportiv și nu ai nimic de învațat din ea, doar te obosește mental, iar cuiva îi place emisiunea – din diverse motive, îl relaxează, se distrează, îî place bârfa dintre concurenți etc –  se va uita la mine ca la o nebună.

Plus că nu e obligatoriu să facem toți schimbarea… avem vieți și gusturi diferite.

Istoria ne arată cum omul a evoluat din punct de vedere științific de la secol la secol. În opinia ta evoluăm odată cu trecerea timpului din toate punctele de vedere sau doar descoperirile tehnologice ne delimitează de civizilațiile trecute?

Sigur evoluăm, copiii de 5-7 ani sunt mai rapizi în gândire decât noi. Cred că și în reacții, raportat la copii de acum 50 de ani să spunem. E normal… câștigăm în unele părți, pierdem în altele. Unde cred că pierdem este că această viteză a rezultatului pe care o căutăm constant ne obligă la scurtături în decizii (și-i copiem pe alții sauluăm falși guru ca să ne învețe în X pași orice) sau în profesie (de unde și fake it till it make it) și avem generații întregi de impostori care se anunță ceva ce nu sunt, în speranța că vor deveni acei experți la care își proiectează obiectivele.

Dar, din nou, noi nu ne putem opune alegerii lor, ne putem însă opune să ne însoțim în viață de ei… pentru ca noi să găsim un echilibru între tehnologie, valul de informație scurtăturile și gândirea cu propria minte pe munca susținută pe termen lung.

E ușor când scriu, dar e foarte greu în viață să mergi pe drumul ăsta: uneori pierzi bani, alteori lumea te consideră nebun sau cârcotaș, sau retrograd, sau îți fură pur și simplu munca în căutarea scurtăturii. E o alegere, care aduce cu ea și bine și rău.

Zi de zi, fiecare dintre noi luăm anumite decizii sau avem diverse comportamente care îi  afectează  pe cei din jurul nostru, în mod direct sau indirect. Care consideri că este responsabilitatea fiecăruia dintre noi în raport cu semenii noștri, indiferent de meseria sau rolurile pe care le jucăm?

Dacă facem un pas în spate și ne uităm la traseul nostru în viață, el – dacă e parcurs frumos, cu etică și responsabilitate – ar trebui să aibă trei etape:

• Mastering – perioada în care învățam lucruri, și încercăm să cunoaștem căt mai bine domeniul nostru profesional și viața, în sine.
• Mentoring –de la un moment dat încolo, ar trebui să avem deschiderea și generozitatea să împărțim cu alții ceea ce am învățat și să mentorăm.
• Iar partea finală a drumului nostru ar trebui să fie „make a difference”, să facem ceva în viață care să lase o urmă, fie și de un milimetru, în bine în lumea din jurul nostru.

Ieri, cand am ajuns acasa de la TIFF si dupa cateva ore bune de somn (in 2 din cele 5 nopti la TIFF am dormit f putin ca sa transcriu/ montez interviuri & podcasts pt urban.ro), mi-am cautat linistea mentala citind ceva.

Cititul unei carti (nu al articolelor sau postarilor in social media) ma ajuta sa cobor ritmul interior, sa evadez in alta lume… imi da un confort foarte mare.

Si  mi-am dat seama ca a trecut o jumatate din 2022. Si m-am gandit sa scriu ce am citit de la inceputul anului si pana acum. Nu am citit foarte mult, si constat ca de la postare la postare despre citit, am tot mai putine carti…

Scuze am: am muncit f mult pt urban.ro, am si calatorit putin  – dar n-ar trebui sa fie despre scuze…

Acestea sunt copertile cartilor pe care le-am citit, am sa le detaliez pas cu pas in fiecare week end.

Unele carti le-am citit ca parte din documentarea pentru vreun articol – cum sunt So you’ve been publicly shamed si Running Theatres, dar majoritatea am citit-o pentru placerea mea… sau pentru sanatatea mea, si mentala, si fizica.

Nu mai stiu ordinea in care le-am citit dar….

Anna – The biography, de Amy Odell, e biografia redactorul sef de la Vogue.

E o carte care da context despre viata doamnei Wintour si care te face sa intelegi de ce la nivelul la care face ea business, nu avea alta sansa decat sa fie foarte categorica si foarte autoritara.

De ce intorcea pictoriale care costasera sute de mii printr-un sigur cuvant “refaceti-l” fara sa dea f multe explicatii. Nici nu avea ce explicatii sa dea pentru ca totul era despre o stare, despre o anumita estetica … (stiu ca in epoca noilor angajati asta e de neinchipuit, dar de asta si arata majoritatea revitelor intr-un mod mediocre, ca e parerea multimii … si nu a unui lider educat, stiu e un gand de neconceput astazi, dar unde sunt multi – media inteligentei nu merge spre inalt, ci spre mediocre, e o demonstratie simpla, matematica)

Vogue a fost multi ani biblia industriei modei si, la nivelul la care doamna Wintour a facut business, cu un program draconic, ca sa faca fata tuturor intalnirilor, deciziilor, sedintelor, trebuia  fie foarte eficienta, sa nu piarda nicio secunda cu detalii inutile. Nu e scris asta direct n carte, dar intelegi nivelul de time management din context.

Cartea mi se pare cantecul de lebada al Annei Wintour; stie ca se va retrage… Vogue nu mai e de cativa ani la standardul pus de ea, a cedat in fata publicitarilor si a politicii, a pus-o pe coperta pe rapandula Kardashian care n-a facut nimic relevant in viata, validand o mizerie in speranta unei audiente noi.

Cand privesti in ansamblu e trist… pentru ca si un brand atat de mare si de puternic, atat de influent, a ajuns sa faca compromisuri oribile promovand toti prostii pentru audiente noi.

The Palace Paper – Inside the house of Windsor, The truth 7 The Tourmoil, de Tina Brown.

Doamna Tina Brown este fostul editor de la The Tatler, o publicatie glossy pentru oameni f f bogati, o jurnalista britanica foarte influenta si cu foarte multa experienta si relatii in lumea aristocratica britanica. Are 68 de ani si d la 20 de ani doar asta a facut; a cri despre aristocratie si a coordonat publicatii care le erau dedicate oamenilor bogati din Anglia au Amerca.

Aceasta carte The Palace Paper e o privire in interiorul casei Regale Britanice, cu povesti fara ambalajul politicos regal, despre influenta femeilor care au fost amante, apoi sotii, care au influentat in ultimii ani imaginea casei regale.

Nu-i face un favor de imagine niciuneia dintre protagoniste, dar nici nu aduce multe detalii noi pentru cineva care a urmarit constant viata acestei familii, fie si prin serialul de la Netflix The Crown.

Pe mine ma fascineaza capacitatea oamenilor de a reambala informatiile pentru a scrie propria carte… pentru ca doamna Tina Brown nu face nicio descoperire, nu aduce nimic nou cu cartea domniei sale, si totusi a publicat-o – si gratie numelui ei celebru – a fost vanduta in sute de mii de exemplare.

Din categoria sa ma asez cu mintea la linia scrierilor frumoase si curate, elegnte, documentate chiar si cand sunt povestiri scurte sau eseuri personale, am citit urmatoarele cartea Norei Ephron – I feel bad about my neck.

Am citit-o chiar acum dupa ce m-aam intors de la TIFF ca a ma asez inapoi in stilul meu de viata linistit, dupa 5 zile mega agitate)

( cred ca ne strica reperele lectura scrierilor din Romania, unde intelegerea despre jurnalismul la persoana I e precara si textele sunt despre propriul ego, in loc sa fie despre o experienta personala cu bune si cu rele, cu auto ironie si iesire in macro pentru o concluzie valabila pentru mai multa lume fara sa fie showoff. De asta citesc scrieri celebre in limba engleza, ca sa ma reintorc la o matca corecta)

Nora Ephron “I feel bad about my neck” – scrieri despre lumea femeilor si feminitate.

Doamna Ephron a fost jurnalista Washington Post, prima femeie intr-o redactie doar cu barbati in anii 60-70. A scris scenarii si a regizat multe filme ( multe dintre comedioarele romantice ale anilor 90 cu Meg Ryan si Tom Hanks sunt creatia ei) Am mai scris despre ea si aici pe insta si pe blog… E o scriitoare/jurnalista care imi place mult si ale carei scrieri, oricat de obosita as fi, imi aduc confort.

I feel bad about my neck are povestiri la persoana I-a despre lucruri din viata domniei sale care se pot extrapola la viata multor femei… de exemplu, are o povestire despre genti si cum le cumpara – si ea, si o prietena alaturi de care calatoreste in afara New York-ului , pentru a achizitiona un Hermes Vintage Kelly (numita dupa Grace Kelly).

Ai zice ca seamana cu scrierile de pe blogurile din ro, dar e atat de departe… are gratie, stil, chiar si atunci cand explica lucruri din viata ei, nu e despre show off, nu e ego-ul in fata… geanta e doar un pretext pentru a pune fata in fata doua stiluri de viata – jurnalistul freelancer vs socialite girl, cea care merge la petreceri multe, isi comunica statutul prin achizitiile vestimentare.

Si nu e nicio clipa despre a judeca pe cineva…

Recomand mereu celor care scriu articole la persoana I-a sa citeasca despre tehnicile jurnalismului la pers I, dar si texte celebre ca sa inteleaga diferenta dintre o compunere si un eseu care sta in picioare multi ani… textele din aceasta carte sunt scrise la 2000-2006..

am sa scriu si despre celelalte carti din colajul de mai sus, dar daca e sa cititi o singura carte in vara aceasta, si aveti incredere in gusturile mele, cititi Shuggie Bain de Douglas Stuart. si eu incep sa o citesc de saptamana viitoare.

Egalitatea asta de sanse si political correctness-ul o iau razna si in Romania.

Niste doamne vor sa nu mai fie ceremonii de premiere la sfarsitul anului scolar ca sa nu sufere cei care nu iau coronita. Ma iertati dar masura e pentru loaze si mediocri – sa nu sufere cei care nu au invatat. Sa nu facem diferente intre copii.

In esenta s-au diferentiat ei in timpul anului scolar cand unii au invatat si altii nu. S-au diferentiat de acasa cand unii au  avut ambitie si altii nu, s-au diferentiat cand genetica, A.D.N-ul, i-a facut pe unii mai bine dotati intelectual si pe altii nu.

Vrem sa nu ne mai conduca prostii, incompetentii si pilosii, dar nu alegem sa-i invatam de mici ca aia care muncesc trebuie rasplatiti. Nu alegem meritocratia, vrem egalitatea cu toti in aceeasi barca. Nu vrem sa li se spuna loazelor si lenesilor ca sunt lenesi ca sa nu-i jignim.

Ce sa vedeti, NU SUNTEM EGALI INTELECTUAL SI NICI IN CAPACITATEA DE A ASIMILA/SINTETIZA CUNOSTINTELE, NICI IN IQ.

O sa treaca anii si copiilor dvs, care n-ati vrut sa fie deranjati ca nu au luat coronita, o sa li se para ca la munca au aceleasi drepturi cu cel care performeaza mai bine. O sa treaca anii si daca cineva le va face o observatie despre o greseala, ei vor spune ca persoana care remarca greseala are ceva cu ei.

Daca egalizam multimea o sa o facem intotdeauna in jos in scala valorilor. Niciodata in sensul progresului. Acolo a fost si comunismul: a vrut fara elite, i-a enervat cand mosierii erau mai educati si i-a bagat in puscarii.

Lasati-va copiii sa descopere ca pot fi unii mai buni decat ei pentru ca au muncit mai mult si ca, de fiecare dintre ei depinde daca e evidentiat in grupa merituosilor. Nu-i invatati ura pentru aia desteptii si muncitorii, dezvoltati-le respectul pentru ei.

Invatati-i sa creasca cu mentalitate de campioni, cu ambitia de a fi mai buni decat propria persoana, de a progresa. Dar si cu decenta de a recunoaste cand in fata lor e unul mai destept si mai educat. Si invatati-i ca respectul nu inseamna rasfat si nu e doar in dreptul propriei persoane, e si despre a-i recunoaste superioritatea celui din fata ta chiar daca ego-ul nu te lasa.

*** n-am luat premiu cu coronita toata perioada scolara, dar am stiut ca doar scoala ma poate ridica si ma poate face sa-mi depasesc conditia. N-am suferit cand la olimpiadele nationale erau altii mai buni decat mine, m-am gandit ca n-am invatat eu suficient de mult.

Si nu m-am bazat niciodata in viata mea pe vreo pila pentru a obtine un job sau un loc care sa ma puna in valoare ( la munca sau pe scara sociala), am pus mana am invatat (inca mai invat) si m-am uitat intotdeauna cu drag si admiratie la cei mai destepti ca mine, dorind sa-mi fie prieteni ca sa ma inspire si sa pot sa fiu si eu mai buna decat am fost cu o zi inainte.

(am scris textul acesta la 5 dimineata, ma trezisem ca sa am timp sa citesc o carte – despre jurnalism si tehnici de scriere – inainte de a incepe ziua cand am destul de mult de munca)

P.S. E 15 iunie. In 1990 minerii veneau la Bucuresti si bateau oamenii care treceau pe la Universitate, locul unde strategic fusesera asezati. Intelectualii, oamenii care puteau face diferenta intre comunisti si cei putin care reprezentau restul lumii, oamenii care se uitau mai tarziu cu respect la eleganta si rafinamentul dlui Ion Ratiu, erau in zona aia – cu scoala, la Universitate.

Si Ion Iliescu le spunea minerilor „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiință civică. Deci, vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat şi în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Şi de astă dată ați demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească.