„Nothing comes easy” cred că este lecția pe care o învăț în fiecare zi. Să muncești pentru ce-ți dorești, chiar dacă pare imposibil la început. Să ai răbdare pentru a-ți vedea visul îndeplinit și să nu renunți atunci când ești cu moralul la pământ.
David Burdeny este un arhitect din Canada, care a lansat un proiect fotografic spectaculos. A pozat cele mai impresionante stații de metrou din Moscova și Sankt Petersburg. Doar că întreg procesul de realizare a fotografiilor a durat mai mult decât se aștepta David.
Pentru a fotografia aceste spații, a avut nevoie de permisiune, pe care a obținut-o după foarte multe luni de negocieri. I s-a spus că trebuie să inchirieze locul și să fotografieze atunci când se închide, adică după miezul nopții.
El a acceptat provocarea și a petrecut două săptămâni în aceste stații, încercând să obțină cele mai bune cadre. Și eu cred că a reușit! Ba chiar se pare că este singurul fotograf din lume care a avut voie să pozeze acele locuri fără agitația de zi cu zi a oamenilor.
Cel mai mult îmi place că nu există alte elemente care să distragă atenția, cum ar fi tonomatele. Astfel stilul arhitectural este în atenția noastră și îmi dau impresia unor săli de muzeu, decât a unor stații în care oamenii se grăbesc spre muncă într-o dimineață de luni.
Nu numai că arată foarte imperios, dar aceste stații de metrou dateaza din anii 1935 și sunt cunoscute ca cel mai scump proiect arhitectural, construit de Stalin ca o formă de propagandă comunistă.
Nu la Sorin Oprescu si stadionul lui de avocati si sustinatori politici trebuie sa va uitati ca sa aflati despre adevarata fata a sistemului penitenciarelor din Romania. Intrebati-l pe Ivan Patzaichin despre asta, daca vreti sa stiti realitatea.
*
Sistemul nostru judiciar pleaca de la premiza ca daca un om a facut rau, il invatam sa nu mai greseasca alta data pedepsindu-l cu conditii grele, umilindu-l.
Sa luam insa drept exemplu un ciine de pe strada.
E agresiv, e infometat, e gata sa te atace doar pentru ca treci pe linga el. Il imblinzesti lovindu-l? Cel mult pleaca de linga tine si se duce, plin de frustrare, sa-l atace pe altul care nu a avut rapiditatea sau forta sa loveasca.
Asa este si cu penitenciarele din Ro. Tot ce facem este sa-i inraim pe cei care sunt oricum niste animalutze bipede (n-au prea multa educatie, uneori nici prea multa inteligenta si au ajuns acolo pentru ca s-au luptat pentru propria supravietuire in lumea de la periferie unde s-au nascut).
Daca este sa vorbim despre adevaratii detinuti din Ro, cei care n-au nici avocati scumpi, dar au boli cit toti anii de activitate ai domnului Oprescu, dar nu stiu sa lupte pentru drepturile lor si… mai presus de toate — SISTEMUL NU-I AJUTA, ar trebui sa vorbim despre cu totul alte aspecte decit ceea ce se discuta acum la televiziuni.
*
De un an de zile la Chilia, in Delta, la penitenciarul care tine de Administratia Penitenciarelor Tulcea se intimpla un program unic in Romania. Programul – “Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare sociala a detinuților” – urmareste reintegrarea sociala a detinutilor care se afla in ultimele luni de detentie dupa niste pasi care s-ar putea incadra la conceputul “ecologie umana”.
In apropierea penitenciarului de la Chilia detinutii lucreaza la constructia a 4 case care vor fi atelierele de lucru pentru invatarea unor meserii care sa-i ajute dupa ce ies din penitenciar: timplarie, impletitul stufului, constructii, brutarie. Terenul are si spatiu pentru o gradina, iar acolo vor cultiva legumele pentru masa zilnica.
Sigur ca exista multe programe de reintegrare sociala a detinutilor in penitenciarele din ro, cum exista si gradini, ba chiar mici ferme, unde cresc ceea ce folosesc apoi pentru hrana pentru a fi cit mai eficienti din punct de vedere financiar.
Dar cei de la Chilia au ceva in plus: proiectul in care se incearca reeducarea lor e inspirat si realizat in colaborare cu Norvegia, acolo unde se afla cea mai controversata inchisoare din lume: Bastoy.
Iata cum e explicat procesul de ecologie umana de Arne Kvernvik Nilsen (fost guvernator al penitenciarului Bastoy – Norvegia), cum este aplicat acest concept la penitenciarul de pe insula Bastoy.
*
Cum e la Bastoy?
Detinuti condamnati pentru crima, pentru trafic de droguri, violuri, pentru lucruri foarte rele pe care le-au facut in societate, traiesc in ultimul lor an de detentie in aceasta inchisoare care e ca un sat: fara gratii, fara portie zilnica de mincare, fara nicio pedeapsa sau umilinta. Ba mai mult, in Bastoy – o inchisoare aflata pe o insula – se afla teren de tenis, piscina, biblioteca, magazine. Iar fiecare camera – pentru ca detinutii stau singuri in camera – are televizor. Si aer conditionat.
Toti detinutii (sunt peste 100 pe insula) muncesc in penitenciar, in sat. Inchisoarea se autosustine – detinutii isi produc alimentele (au gradini, cresc vite) -, fac cursuri de specializare – grafica pe computer -, se distreaza intr-o trupa rock si, o data pe an, se intilnesc cu oamenii aflati in libertate la ziua usilor deschise. O zi in care orice vizitator extern poate ajunge pe insula.
Pare raiul pe pamint si prima reactie ar fi sa spui ”intr-o asa inchisoare mi-ar placea si mie sa traiesc”, dar punctul de cotitura e in micile restrictii care tin de rigoare si de responsabilitate.
Detinutii sunt obligati ca de 5 ori pe zi sa se afle in puncte fixe de pe insula si sa bifeze prezenta, penitenciarul le asigura doar o masa pe zi – pentru celelalte muncesc -, iar pe parcursul zilei au intilniri cu psihologi.
Educatia se face prin crearea apartenentei la o comunitate, prin dezvoltarea stimei de sine si prin crearea de responsabilitati pe care fiecare le poate urmari si duce la bun sfirsit. E o validare pe care fiecare detinut o primeste in fiecare zi, odata cu stringerea de mina a paznicului sau cu discutia fata in fata, ochi in ochi, cu directorul penitenciarului.
Va rog ascultati cele 2 minute de interviu de aici, cu fostul director al penitenciarului Bastoy si cu actualul director care explica de ce viata din Bastoy e mult mai grea decit in orice alta inchisoare, despre cum cheia educatiei adevarate e in responsabilitatea pe care o pui pe umarul detinutului, nu in uniformizarea lui prin incarcerare si program fix.
In ultimii 15 ani au fost doar 3 tentative de evadare (distanta dintre insula si continent este de doar 2 km si nu exista garduri), iar rata de recidiva a celor care ajung in acest program este cea mai mica din lume.
Iata o imagine de ansamblu a penitenciarului Bastoy
* In Romania, Asociatia Ivan Patzaichin impreuna cu Directia Nationala a Penitenciarelor, cu consultanta norvegiana a celor care manageruiesc inchisoarea Bastoy, incearca un program similar: “Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare sociala a detinutilor”
De un an de zile detinutii care se afla in ultimele luni de pedeapasa participa la un program deschis de munca pe un teren al penitenciarului unde construiesc case care vor deveni ateliere pentru alti detinuti.
Pe perioada constructiei, detinutii – imbracati la fel ca meseriasii adusi pentru proiect – capata nu doar aptitudini ci si responsabilitati, devin sefi de echipa, au obiective si, mai presus de orice, invata ca pot face si ei ceva, ca lasa ceva in urma.
Am fost la Chilia in vara, odata cu delegatia norvegiana care era foarte bucuroasa de felul in care se dezvolta proiectul si am vorbit cu citiva detinuti. Erau bucurosi ca reusisera sa lase si ei ceva in urma, construisera – cu miinile lor, urmarind un plan de facut de un arhitect si un inginer – o casa ecologica suta la suta.
O parte din know how-ul emotional de la Bastoy a fost implementat in penitenciarul de la Chilia odata cu acest proiect, insa in Romania sistemul bate orice intiativa.
*
Ca sa fim onesti si realisti, detinutii nu se inscriu in program pentru ca vor sa se schimbe sau vor o viata mai buna cind au iesit din puscarie. Nu cunosc notiunile acestea decit cel mult teoretic, pentru ca in lumea lor singura sansa de supravietuire e pe viata si pe moarte, fara multe calificari profesionale.
Se inscriu in program pentru… libertate. Cu fiecare zi muncita primesc reduceri din pedeapsa si tot ceea ce isi doresc este sa scape mai repede de condamnare. Dar – pe acelasi sistem ca programul Ovidiu Ro cu tichete sociale pentru mers la gradinitia despre care am scris aici – cu rasplata care acopera una dintre nevoile lor vine, fara ca ei sa-si dea seama, accesul la o alta luma. O lume a unor oameni care sunt preocupati sa le recladeasca increderea de sine, sa le arate ca pot face si ei ceva util in viata si, mai ales, sa le dea si o calificare cu ajutorul careia isi vor putea gasi un loc de munca pentru a incepe o noua viata.
Numai ca sistemul din Romania nu ajuta penitenciarele sa -i ajute pe detinuti.
In Romania legile actuale spun ca nu poti obtine diploma de calificare – ca este ea brutar, timplar sau maturator – daca nu ai 4 clase pentru unele meserii, 8 clase pentru altele. Iar multi dintre detinuti nu sunt alfabetizati.
In Romania, legea spune ca la angajare nu trebue cerut cazierul pentru a da sanse de reintegrare celui care a gresit, dar angajatorii il cer, iar un fost detinut care nu are nicio calificare recunoscuta de autoritati nu va avea niciodata o sansa reala de reintegrare: va munci la negru, va fi platit prost si va fi dat afara in primul moment in care va fi vorba de restructurari.
Iata una dintre casele construite de detinutii de la Chilia, asa cum arata ea in septembrie la vizita pe care am facut-o acolo
*
De aici ar trebui sa inceapa de fapt reforma penitenciarelor din Romania. Din crearea unui cadru legal functional, realist, pentru ca pe perioada detentiei detinutii sa fie alfabetizati si sa li se dea diplome care sa le echivaleze o profesie pe care o dobindesc in cursurile de calificare din timpul penitenciarelor.
Care cursuri sa fie facute cu simt de raspundere, cu crearea unui cadru care sa valorizeze ce e bun in detinut si sa-i dezvolte aptitudini profesionale si stima de sine.
*
Dragi colegi din televiziuni, daca vreti sa vorbiti pe bune despre respectarea drepturilor detinutilor, despre reintegrarea lor in societate, despre o sansa reala de a reforma penitenciarele din Romania, chemati-l la discutii pe Ivan Patzaichin, nu pe avocatii sofisticati ai oamenilor cu bani care au ajuns in puscarie pentru ca au furat milioane. Cind vor iesi din penitenciare, respectivii nu vor avea nicio problema de supravietuire.
Intrebati-l pe Ivan Patzaichin cit de greu este sa te lupti cu sistemul cind incerci sa faci bine acolo unde e cel mai mult rau, intrebati-l despre detinutii de la Chilia – ii cunoaste, le duce tigari de fiecare data cind ajunge la ei si imparte cu ei, frateste, piinea la masa.
Intrebati-l pe Ivan Patzaichin care sunt problemele reale si cum pot fi rezolvate si ajutati-l sa se creeze un cadru legal pentru solutiile propuse. Ajutati-l sa dezvolte un mecanism ecologic de reintegrare sociala a detinuților. Pentru ca el e unul dintre cei care fac lucrurile incet si temeinic, spre mai bine.
Le-ar face si mai repede, dar nu vrea sa dea spaga, nu vrea sa incalce legea. Vrea sa respecte regulile.
Vorbiti deci cu Ivan Patzaichin.
*
puteti citi mai multe depsre ecointegrare in eco Delta Dunarii aici
pentru spectatorii care merg zilele acestea la premiera de la Carousel, cel mai recent spectacol al lui Andrei Serban la Teatru Bulandra, intreaga montare va fi o experienta foarte placuta.
spectacolul incepe inca de la intrare, holul teatrului e transformat in parc de distractii, spectatorii se vad in pereti de oglinzi si danseaza cu actorii din distributie.
e o mica magie in primele 10 minute ale contactului cu teatrul pe care spectatorul care vine la Carousel o simte cu toti porii, fara sa se prinda de ce i se intimpla. El devine protagonist (se vede, cum spuneam, in multe oglinzi), se poate fotografia – ca la balci – cu capul in dreptul unor tablouri amuzante, cinta si danseaza alaturi de actori.
in acele prime 10 min Andrei Serban exploateaza toate nevoile omului modern dominat de internet, de ego si de dorinta de a arata lumii ca a fost undeva: ii da cadrul perfect sa fie el protagonistul si sa ia marturii de la intimplarea la care participa. culmea e ca o face cu mijloacele teatrului clasic ceea ce arata ca, pina la urma, nu ne-am domolit ego-ul prea mult in citeva sute de ani:)
contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.
spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.
Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.
in vara m-am gindit, vazind mijloacele tehnice, in racord cu obiceiurile actuale de consum ale spectatorilor, folosite pentru acest spectacol ca, daca e sa fie folosita o holograma intr-un spectacol de teatru, Andrei Serban ar putea fi primul care sa faca asta:)
Am pastrat de ani de zile obiceiul de a ma uita la copertile revistelor din lumea intreaga pentru a vedea trendurile in design sau moda.
Daca doua publicatii – care nu apartin aceluiasi brand si sunt in capete diferite de lume – aleg sa aiba acelasi design in aceeasi perioada a anului inseamna ca pe undeva e un trend de urmat.
iata citeva coperte cu literele asezate altfel:)
poate ca e o directie data de recesiune, desi in unele tari presa – ca si economia – si-a gasit drumul ei frumos, dar e o directie foarte prezenta pe coperti de revista si , pentru ca de aici incolo incepe diferentierea, va deveni tocmai creativa.
ceea ce e bine de stiut daca vreti sa aveti layout-uri in trend.
Cred ca am mai scris, am mai spus asta, sunt dintre cei care nu si-au facut niciodata credit la banca pentru ca vreau sa ma intind atit cit ma tine plamuma. Stiu ca asta a insemnat o dezvoltare – in business, dar si in achizitii personale – mai lenta, dar mi-am asumat acest lucru pentru ca imprumuturile bancare – in lipsa unei educatii financiare – creeaza frustrari pt beneficiar si o relatie incordata cu banca.
Pentru ca doresc sa construiesc ceva, la propriu, anul viitor e foarte posibil sa-mi iau un credit si, desi voi apela la prietenii mei mai cunoscatori in ale finantelor bancare, tot vreau sa citesc si eu cit mai multe informatii.
Zilele acestea mi-a picat in mina Ghidul de imprumuturi bancare scos de BCR, o carticica pe care o gasiti aici si care face putina educatie financiara, explicind nu doar terminologia ci si contextul imprumuturilor si consecintele lor.
Cel mai mult in carticica asta, dincolo de simularile cu sume care sunt in dreptul fiecarui credit posibil, imi plac intrebarile de genul ”Esti sigur ca iti doresti obiectul pentru care vrei sa faci credit? Ca iti este foarte necesar?”
Intr-o Romanie cu deficit emotional cind e vorba de simtul proprietatii (din cauza comunismului), intrebarile acestea, intr-o brosura a unei banci, mi se par o lectie frumoasa de educatie financiara.
Cred ca oamenii ar trebui educati si in aceasta privinta, si de asta salut initiativa BCR, pentru ca avem in istoria recenta intimplari de mici lacomii, de mici trufii financiare – achizitii doar de dragul expunerii sau al satisfacerii unei nevoi care tine mai mult de ego decit de necesitate, confort etc.
Sigur ca fiecare cheltuie in dreptul lui cit vrea, dar mai ales ar trebui sa invete sa cheltuie cit poate, ca sa nu mai avem drame emotionale in presa si mai ales decizii guvernamentale prin care unele persoane sunt iertate de datorii.
Cum spuneam eu sunt dintre contribuabilii care platesc disciplinat tot ce e in dreptul lor de platit, si nu ma gindesc sa-mi cumpar ceva ce nu mi-as permite sa achit in termen foarte scurt. Asa e mintea mea setata, mi se pare ca nu trebuie sa ramin datoare nicaieri. Dar stiu ca marile business-uri se fac cu imprumuturi bancare, cum si marile dezvoltari personale se fac la fel. Sper sa faceti asta cu cap, citind inainte si avind consilieri financiari de incredere.
*
Ghidul are si recomandari despre moneda in care sa faci imprumutul, cum poti sa schimbi moneda creditului, ce tip de dobinda sa soliciti, iar pentru fiecare sectiune are o rubrica ”bine de stiut” cu esenta informatiilor pe care sa le urmaresti.
Daca va aflati in situatia de a face un imprumut bancar, cred ca ar fi util sa cititi aceasta brosurica scoasa de BCR. O gasiti aici.
iata sfaturile utile cu care se incheie Ghidul pentru imprumuturi bacare scos de BCR
1. Împrumută doar cât îți permiți! Nu împrumuta mai mult decât este absolut necesar!
2. Calculează-ți atent bugetul și asigură-te că poți plăti ratele fără probleme. Ca să-ți fie mai ușor, folosește simulatorul de rate de pe www.bcr.ro sau alte comparatoare de credite de pe internet!
3. Calculează-ți costul total al creditului luând în considerare comisioanele și dobânzile!
4. Compară mai multe oferte înainte să iei decizia finală!
5. Ai grijă să îți plătești la timp ratele sau să pui la loc banii cheltuiți de pe card pentru a nu plăti dobânzi, comisioane sau penalități suplimentare.
P.S. tot cautind pe site-ul BCR am descoperit si programul ratereduse.ro pentru cei care au deja imprumuturi bancare.
in urma cu o saptamina, Asociatia OvidiuRo a inregistrat un succes important nu doar in activitatea lor, ci la nivel national: proiectul lor Fiecare copil in gradinita prin care familiile sarace sunt incurajate sa -si trimita copiii la gradinita (adica la educatie) conditionate de tichete sociale in schimbul prezentei la ore, acest proiect a devenit lege si va fi aplicat la nivel national.
dupa proiectul Salvati Copiii care a dus la dublarea alocatiilor, aceasta initiativa venita tot din zona societatii civile este una dintre cele mai mari victorii ale unui ONG.
dincolo de ajutorul pentru 100.000 de copii care vor merge la gradinita (mai pentru o hainuta, mai pentru mincare) dar care vor incepe sa aiba acces la EDUCATIE adica li se deschide o usa sa iasa din saracie, dincolo de aceasta victorie directa mai este si un mesaj foarte motivational pentru societatea civila din Romania:
se poate sa miscati lumea spre mai bine daca aveti perseverenta si munciti pe rupte.
Asociatia OvidiuRO cred ca e una dintre organizatiile care are cele mai coerente programe de stringere de fonduri (Balul de la sfirsitul anului la care vedetele isi aduc o contributie importanta e doar virful aisbergului), are campanii coerente de promovare si crestere a notorietatii programelor lor si are o echipa care munceste sustinut, zi de zi, stiintific, pe cifre, nu pe emotii.
Sper ca intr-o zi, atit Maria Gheorghiu cit si Leslie Hawke sa faca o prezentare – ca un studiu de caz – despre munca lor de 11 ani pentru copiii din Ro pentru ca si alte ONG-uri si Asociatii din RO sa gaseasca in munca lor sustinuta, dar si in rezultatele lor frumoase un sprijin sa mearga mai departe.
Felicitari inca o data, din inima pentru reusita. E nepretuit, nu poate fi estimat la adevarata lui valoare, impactul emotional si social asupra celor 100.000 de copii care vor beneficia de program, si doamnelor chiar ati schimbat Romania. Bravo!
am rugat-o pe doamna Maria Gheorghiu, co-fondator Asociația OvidiuRo, inițiator al programului FiecareCopil în Grădiniță (FCG) sa raspunda la citeva intrebari despre proiect ca sa intelegeti putin din culisele muncii lor minunate (ii multumesc frumos si aici pentru efortul de a-mi raspunde atit de amplu, in aceste zile in care au alte programe in derulare, cu deplasari in tara)
Cind ati inceput acest program v-ati propus ca el sa fie o miscare nationala?
Au fost mai multe începuturi, cel puțin 3 din 2001 încoace. Cred că în orice om atunci când observă și participă indirect la o nedreptate socială se activează o dorință de a fi superman și de a găsi o soluție, un răspuns eficient de a face mai bună lumea în care trăiește. La început vrei să rezolvi problema copilului care cerșește pe strada ta sau a vecinului bătrân pe lângă care treci zilnic și de care ți se face milă. Încercând să gândești ce poți face îți dai seama însă că nu e așa de simplu precum atunci când ajuți pe cineva să treacă strada. Și din acest moment alegi fie acțiunea de moment și dai ceva bani, ceva mâncare, ceva care creează pentru câteva minute o lume mai bună, fie mergi mai departe cu gândurile și ajungi la cauză.
Pe mine și pe Leslie (Hawke, co-fondatoareOvidiuRo) ne-au mobilizat vederea numeroaselor cazuri de copii săraci cerșind pe străzile Bacăului.
Fără să ne dăm seama, în 2001 am început un fel de “luptă cu sărăcia” încercând fel și fel de intervenții – de la ajutoare punctuale în bani sau produse alimentare, la sprijinirea mamelor sărace să-și găsească un loc de muncă, la programe educaționale pentru copiii săraci. Am avut chiar și o grădiniță socială și asta pentru că ne-am dat seama curând că fără educație nu putem spera la un efect pe termen lung.
Misiunea OvidiuRo a fost,încă de la înființareîn 2004,aceea de a oferi o șansă la educație și un viitor mai bun tuturor copiilor, indiferent de mediul social din care provin aceștia.Am început însă de la cazuri particulare, am perfecționat văzând și făcând mecanismele de intervenție, cu fiecare comunitate de care ne-am ocupat, rezultând în final, în 2010, un program pilot numit Fiecare Copil în Grădiniță care a început să dea roade și a crescut constant, ajungând de la 13 la 43 de comunități sărace din țară. Atunci când a fost clar că tichetele sociale condiționate de prezență aduc copiii la grădiniță și că asta îi ajută să se descurce mai bine la școală și să nu mai abandoneze, ne-am propus ca până în 2020 programul să fie aplicat la nivel național.
Am reușit, după 5 ani, să sprijinim 2400 de copii să meargă zilnic la grădiniță.
Chiar dacă cifra aceasta e importantă iar eforturile pentru a o atinge și menține au fost și sunt semnificative, programul FCG este doar o picătură raportat lanevoia reală de intervenție pentru educația celor mai săraci copii din țara noastră. Estimările noastre sunt că în acest moment peste 100.000 de copii din România sunt prea săraci să meargă la grădiniță și din păcate pe aceștia îi așteaptă același cerc vicios al sărăciei multi-generaționale care i-a condamnat și pe părințiilor la analfabetism și un trai dificil, marcat de neajunsuri materiale și dependența de ajutoare sociale.
În 2012 un raport al Băncii Mondiale cita FCG drept un model pentru integrarea la vârste fragede a copiilor săraci în mediul educațional iar în 2014 Consiliul Județean Cluj preia costurile tichetelor sociale pentru 100 de copii săraci din comunități clujene (ulterior numărul a ajuns la 200) devenind primul exemplu de extindere a programului cu fonduri publice. Așa ne-am dat seama că se poate și am introdus, în martie 2015, inițiativa legislativă pentru reglementarea mecanismului tichetelor sociale pentru grădiniță, mecanism transformat ,iată, prin votul deputaților de săptămâna trecută, în program de interes național.
Va mai aduceti aminte care e ”cazul zero” copilul, situatia care a fost declansatorul proiectului?
Colega mea Leslie Hawke ar povesti despre experiența ca voluntar Peace Corps în România în 2000 când a văzut pentru prima oară copii cerșind pe stradă în centrul orașului. Leslie a fost realmente șocată de impactul pe care îl are sărăcia asupra copiilor din țara noastră. Personal, eram, firește, obișnuită cu ceea ce înseamnă decalajele de șanse în România și văzusem numeroase“cazuri zero”, aparent “pierdute”, de copii care nu aveau acces la condiții minime pentru un trai decent și pentru a urma o educație. M-am mutat la Bacău pentru a face împreună cu Leslie proiectul “Gata, dispus și capabil” cu fonduri US Aid și sunt mai multe cazuri concrete de copii și familii care acum o duc mai bine grație educației și poate și proiectului nostru. Dar noi nu ne concentrăm atât pe cazurile particulare cât pe a oferi cât mai multor copii săraci șansa la o educație. Ceea ce pentru noi poate părea insignifiant – anii de grădiniță și apoi școala primară -, pentru acești copii înseamnă singura șansă reală de a putea spera la un alt drum în viață.
Citi copii au trecut prin programul dvs de cind a fost initiat?
Aproximativ 3500 copii au beneficiat de sprijin pentru a merge la grădiniță de-a lungul celor 5 ani de când FCG funcționează în forma actuală.Practic în fiecare an avem un rând de absolvenți FCG, care se înscriu la clasa 1 sau pregătitoare, și promoții noi, cu vârste din ce în ce mai mici, de copii care nu mai ratează acest prim contact, esențial din punctul nostru de vedere, cu educația.
Cât timp au durat ”negocierile” cu institutiile statului pentru a fi transformat intr-o lege?
Programul Fiecare Copil în Grădiniță a început în 2010 printr-un parteneriat cu Ministerul Educației și în strânsă colaborare cu autoritățile locale din zonele în care am intervenit. Inițiativa leglislativă pentru reglementarea mecanismului tichetelor sociale a fost propusă oficial în martie 2015 și a coalizat reprezentanți ai mai multor parti de parlamentare.
Ideea unei inițiative legislative era însă mai veche și a venit și din interacțiunea cu autoritățile județene care doreau să sprijine financiar programul dar care simțeau nevoia clarificării legislației acordării de tichete sociale pentru grădiniță. Această clarificare era o prioritate clară pentru a înlesni preluarea costurilor cu tichete sociale de către Consiliile Județene.
Lucrurile au mers apoi destul de rapid, pentru că vorbim despre un program care a demonstrat, timp de aproape 5 ani, că funcționează, că rezolvă problema integrării în mediul educațional al celor mai săraci dintre copii. Pe parcursul campaniilor noastre repetate de conștientizare a opiniei publice, programul nostru și mecanismul tichetelor sociale condiționate de prezență s-au bucurat din ce în ce mai mult de recunoaștere și susținere: câteva exemple ar fi Inițiativa Ambasadorilor pentru educație timpurie 2012-2020–în cadrul căreia 13 ambasadori străini și-au asumat responsabilitatea promovării educației preșcolare ca metodă de luptă cu sărăcia – sau Acordul interministerial pentru extinderea programului semnat în aprilie 2015 de Ministerul Muncii, Familei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, reprezentat de Rovana Plumb și Ministerul Educației și Cercetării Științifice, reprezentat de Sorin Cîmpeanu.
A urmat votul din Senat, ( 117 voturi“pentru”, 2 abțineri și niciun vot “împotrivă”), din iunie 2015, moment când ne-a devenit clar că toate resursele noastre trebuie să meargă înspre votarea legii în timp util pentru ca ea să aibă efecte în anul școlar 2015-2016. Vara și vacanța parlamentară au însemnat pentru noi numeroase întâlniri, scrisori și prezentări prin care am vrut să clarificăm programul, felul în care acesta funcționează și de ce este el vital pentru schimbările sociale în bine pe care ni le dorim în societatea noastră. Era foarte incurajator să primim de la senatori și deputați întrebări precum “Dar de ce nu există DEJA acest program în județulmeu?!” sau “E atât de simplu! De ce nu ne-am gândit mai demult la asta?!”. A contat imens că veneam nu cu o idee ci cu un program real cu o istorie în spate și cu rezultate clare. Ne-a mirat nu faptul că am obținut sprijin din partea parlamentarilor cât amploarea acestui sprijin din partea tuturor grupurilor parlamentare. Legea a trecut de Camera Deputaților cu 289 de voturi ,,Pentru”, 1 ,,Împotrivă” și 5 ,,Abțineri” iar ceea ce inițial pornise ca un proiect de lege pentru clarificarea mecanismului legal al tichetelor sociale care să permită județelor să-l adopte, a ajuns program de interes național, finanțat de la bugetul de stat.
Lupta continua însă.Odată legea promulgată de PreședinteleRomâniei, provocarea devine translarea metodologiei care ne-a permis să avem rezultate cu FCGîn 43 de comunități la nivelul normelor de implementare la nivel național ale mecanismului tichetelor sociale condiționate de prezența la grădiniță.
În loc să călătorești în Australia ca să vezi Marea Barieră de Corali, poți face o scurtă vizită în Germania, la Leipzig, unde este expusă o replica acesteia până în septembrie 2016.
Artistul Yadegar Asisiinvită vizitatorii să se bucure de această expoziție panoramică și să observe cu atenție multitudinea detaliilor. Pe măsură ce aceștia urcă pe platforma expoziției și explorează acest univers maritim, văd că sunt în mijlocul unui ecran de tipul 1:1, în care luminile și culorile vibrante dau o senzație specială.
Munca lui Asisi înseamnă o copie exemplară a acestor recifi realizată din carbon pe o bucată imensă de pânză. O priveliște conturată atât de realist încât te lasă fără suflare! Și nu este singura de acest gen. Printre lucrările lui se numără Zidul Berlinului, Roma și Muntele Everest. Dar mai multe vedeți pe site-ul lui!
Astazi, Karim Rashid – unul dintre cei mai inovatori designeri din lume – a tinut o conferinta la Bucuresti in care a vorbit despre schimbarile pe care le-a produs trecerea de la lumea analogica la cea digitala in mentalitatea oamenilor dar si in designul obiectelor.
Pentru cei care nu au fost la conferinta, mai jos citeva dintre ideile lui Rashid, extrase din sesiunea de intrebari si raspunsuri.
Daca simti ca implicindu-te intr-un proiect poti aduce o contributie reala, poti schimba putin industria din care face parte compania pentru care ai fost solicitat, atunci fa proiectul. Daca nu poti schimba nimic, refuza-l. Unii nu vor accepta conditiile tale si nu vor mai dori sa lucrezi pentru ei, nu-i nimic. Mergi mai departe.
*
Moscova m-a invitat sa lucrez ceva ”ne-ar face placere sa creezi ceva pentru Piata Rosie” si m-am gindit sa creez un spatiu rotund, un loc la spectacolului.
”Blue Circle” care sta in Piata Rosie (patratul rosu, in traducere exacta). Blue Circle e un spatiu intercultural, format din ecrane albastre asezate in cerc, avind o scena care se roteste in mijloc. Turistul intra, sta pe loc si scena il plimba in dreptul fiecarui ecran – unde pot sa fie picturi, instalatii, fotografii, orice. Intra si in trei minute parcurge cercul stind pe loc si-apoi iese. Asta mi-ar fi placut sa fac pt Moscova.
*
Cu 10 ani in urma ma duceam la sala de sport in NY si intram folosind amprenta digitala. Imi deschideam vestiarul cu amprenta digitala. Cind au facut conversia la euro au cheltuit milioane ca sa integreze totul cind era mai simplu sa investeasca intr-o amprenta digitala.
Lumea aceasta e foarte lenta, intelege foarte greu cum sa adapteze lucrurile. Si e f dureros pentru mine.
*
Daca tu esti designer si faci lucruri deprimante cind lucrezi pentru ca esti deprimat, e o mare greseala. Pictorii care merg in studio si isi exprima frustrarea in lucrarile lor au dreptul sa faca asta pentru ca e parte din arta lor. Dar tu esti un designer, nu creezi lucruri pentru tine, ci pentru public.
Asa ca ar fi mai bine sa pui deoparte problemele personale.
Stii ce le spun oamenilor care lucreaza in studioul meu?
Nu ma intereseaza daca treci printr-un divort sau tocmai ai omorit-o pe maica-ta noaptea trecuta, daca esti in biroul meu, esti ca sa cream ceva. Uita de toate celelalte.
*
Nu inteleg de ce oamenii ar vrea sa traiasca in trecut, sa se gindeasca si sa reanalizeze lucruri deja intimplate, de ce sa se tortureze singuri. Am vazut un film american stupid cu un barbat de 40 de ani care inca o mai iubea, fara speranta, pe colega lui din liceu. Daca vezi asa ceva in realiate iti vine sa spui ”aduna-te, traieste in realitate, traieste-ti viata”.
Daca tata mi-a dat un inel si-l port pe deget ca sa-mi amintesc de el, asta e un lucru foarte frumos. Si daca imi scot intr-o seara inelul de pe deget si imi amintesc de tata, si asta e frumos. E o amintire, avem un loc pentru asta in mintea noastra. Suntem facuti din amintiri.
Dar nu lasa timpul sa stea in calea progresului, in felul in care vezi lumea. Daca traiesti in trecut nu vei putea face nimic in aceasta lume. Nu vei contribui cu nimic.
Si iubirile daca le traiesti in trecut, nu vei ajunge sa procreezi, deci nici copii nu vei face.
Daca ma duc la Luvru si vizitez sectiunea de arta egipteana descopar lucruri extraordinare. Aveau scaune care se pliau, dupa acelasi sistem pe care l-am descoperit si noi 3000 de ani mai tirziu, mumiile au dintii perfecti pentru ca descoperisera chirurgia dentara, cum descoperisera si chirurgia plastica si stiau sa-si opereze nasul.
Pot sa apreciez istoria ca oricare alt om de pe planeta, dar este istoria reala. Si ma inspira.
Am un mare respect pentru asta, dar e la fel ca un peisaj: il vezi, te inspira si incerci sa faci ceva cu tot ce ai adunat.
*
Shakespeare spunea ca toata lumea e o scena.
Ce e o scena? E un loc in care incerci sa ”pacalesti” pe toata lumea. Ce facem noi? Incercam sa ne mintim unii pe altii. Traim intr-o perpetua scamatorie. Eu nu vreau sa fac parte din asa ceva.
Si mai cred ca majoritatea lumii nici macar nu incearca sa scape, oamenii nici nu sunt constienti de scamatorie.
Daca te trezesti miine dimineata si zici ”nu sunt de pe aceasta planeta, nu-mi pasa de unde sunt. Am venit aici sa ma uit cu curiozitate reala la cit de ciudati sunteti. Cit de bun, de rai, ce faceti bine si ce nu.” ti se schimba perspectiva.
Doar ca atunci cind nu mai esti ca toti ceilalti inseamna ca nu mai ai nici acelasi Dumnezeu, nici aceleasi repere. Ca trebuie sa ti le faci singur, sa-ti construiesti propriile repere, propria lume. Ai puterea sa faci asta?!”
am mai scris despre creatiile lui Karim Rashid aici
Deși definiția din DEX spune că arta este măiestrie și pricepere, aș completa și aș spune că arta are acel efect deosebit de a face timpul să stea în loc. Minutele nu se mai scurg în clepsidră, iar omul simplu cugetă cu privire la frumosul sau interesantul (ca să nu spun urâtul) pe care îl are în fața ochilor.
Știm că dansul este artă, pentru că un spectacol te fascinează prin mișcări și eleganță. Dar mai știm că fotografia reușește să surprindă chiar și cele mai intrigante momente. Dar ce rezultă din combinarea acestor două?
Ne arată fotograful Deerick Senior, care a realizat un video special. El reușește să reflecte mișcările expresive și ritmate ale dansului prin arta fotografiei. Pentru cea mai recentă ședință foto cu dansatoarea Amanda Rose, el a folosit un aparat Sony ca să captureze fiecare gest elegant într-un video slow-motion.
Din acest clip, a selectat un cadru impresionant în care balerina parcă are aripi. Fotograful și-a rugat muza să arunce cu făină în aer în timp ce executa mișcarea și astfel această imagine a luat naștere. Mai multe imagini de acest tip pe site-ul oficial al lui Deerick!
Chiar dacă aceste imagini par ireale, parcă desenate de cineva într-un program, acești piloni de electricitate există. Arhitecții Jin Choi și Thomas Shine sunt cei care s-au gândit la aceste trupuri umane gigantice, care decorează peisajele pitorești din Islanda.
L-au numit un tărâm al giganților și l-au construit în 2008. Ideea de bază a fost aceea a unor stâlpi de electricitate moderni, dar care să se potrivească cu decorul inițial. Oameni care ajută oameni, oferind resursele de care au nevoie la orice oră din zi și din noapte.
Nu știu dacă vă mai amintiți de Sonja Singh, mămica care transformă păpușile Bratz în păpuși naturale, mult mai potrivite pentru cei mici. Ea le îndepărtează machiajul strident, le împletește părul și le îmbracă cu hăinuțe croșetate. Toate acestea pentru ca cei mici să-și dezvolte creativitatea, nu să primească modele prefabricate.
Se pare că fenomenul a luat amploare și din ce în ce mai multe mămici sunt atente la jucăriile copiilor. De accea Wendy Tsao, o artistă din Vancouver, s-a gândit să exploreze ideea prin care păpușile pot avea un impact foarte mare asupra identității unui copil.
Jucăriile pot fi o sursă de mândrie pentru ei, iar uneori ele le pot oferi confortul de care au nevoie în unele momente în care sunt descurajați. Păpușile pe care le găsesc părinții în magazine sunt fie personaje Disney, fie personaje din filmele de la Hollywood, care limitează cumva imaginația copilului.
Există oameni care sunt eroi în viața de zi cu zi, nu doar în seriale amuzante. Ei inspiră inteligență și curaj, iar pentru unii pot fi adevărate modele de urmat. Pot fi copiii inspirați de aceste jucării? Își pot pune ele amprenta asupra personalității lor?
Wendy este de părere că da și de aceea a realizat aceste păpuși adaptate după persoane pe care le admiră, precum J.K. Rowling, Malala și Roberta Bondar. Merită să aruncăm un ochi peste acest proiect care ne arată că perfecțiunea nu există și că modelele pe care ni le alegem în viață sunt în strânsă legătură cu păpușile și copilăria! 🙂
În fiecare seară la orele 19, două sculpturi din fier, înalte de opt metri, încep să se miște una către cealaltă, se contopesc într-o îmbrățișare scurtă, după care se îndepărtează în direcții opuse. Acest spectacol are loc într-un orășel de la malul mării din Georgia și durează timp de zece minute.
Statuile cântăresc șapte tone și sunt controlate cu ajutorul unui program instalat pe computer. Acest spectacol este fascinant prin mișcările lor, dar și prin luminile colorate care se reflectă.
Opera de artă îi aparține Tamarei Kvesitadze, care a realizat design-ul în 2007 pentru statuile care au fost instalate abia în 2010. Artista s-a inspirat dintr-un roman scris în anii 1937 de Kurban Said (pseudonim pentru autorul necunoscut) din Azerbaidjan. Astfel statuile ar reprezenta un băiat musulman pe nume Ali și o prințesă din Georgia, pe nume Nino, care au trăit o poveste de dragoste cu sfârșit tragic. Cei doi au fost separați de invazia Rusiei Sovietice.
Aceste sculpturi sunt un fel de metaforă pentru povestea lor care s-a bucurat doar de câteva momente de fericire.
Recunosc că acest proiect m-a emoționat puțin și a avut (cred) impactul pe care și l-a propus fotograful Eric Pickersgill atunci când a editat imaginile. El vrea să ne arate cât de preocupați suntem de tehnologie și cum avem un smartphone în mână chiar și atunci când ar trebui să uităm de el.
Proiectul a luat naștere la o cafea într-o cafenea, unde fotograful a ridicat ochii din telefon și a urmărit reacțiile oamenilor din jur. Iată ce a observat!
Family sitting next to me at Ilium café in Troy, NY is so disconnected from one another. Not much talking. Father and two daughters have their own phones out. Mom doesn’t have one or chooses to leave it put away. She stares out the window, sad and alone in the company of her closest family. Dad looks up every so often to announce some obscure piece of info he found online. Twice he goes on about a large fish that was caught. No one replies. I am saddened by the use of technology for interaction in exchange for not interacting. This has never happened before and I doubt we have scratched the surface of the social impact of this new experience. Mom has her phone out now.
Poate că am uitat să mai stam de vorbă cu o prietenă, poate că relația de dragoste nu suferă din cauza rutinei, ci din cauza lipsei de comunicare și poate că, în loc să ne aducă mai aproape prin similarități, ne îndepărtează și ne face să trăim într-un propriu univers în care fiecare încearcă să impresioneze și să pară mai important decât este.
Nu insinuez că tehnologia nu este bună, dar trebuie folosită atunci când trebuie. Sunt sigură că trebuie să ne dezvoltăm un simț prin care să ne dăm seama când e momentul să dăm un click pe Turn off Wi-fi și telefonul să ne fie pe silențios.
Iar ideea pe care Eric ne-o transmite este să ne bucurăm de unele momente, ca să nu avem regrete atunci când nu putem da timpul înapoi.
“Ce poate fi atât de greu? Apeși pe un buton și gata, ai fotografiat ceva.“
Nu de aceeași părere sunt fotografii care se joacă cu luminile, plănuiesc imaginea în detaliu și așteaptă câteva secunde, minute sau ore pentru ca totul să iasă perfect. Fotografiile cu expunere lungă, de exemplu, necesită răbdare și multă atenție, atât din punct de vedere estetic, cât și al încadrării.
Imaginați-vă frustrarea unui fotograf după ce a așteptat timp de zece minute să i se încarce imaginea, pentru ca mai apoi să constate că focusul nu era bine setat, că sunt zone arse sau că anumite elemente din cadru distrag atenția.
Pentru această serie de fotografii a lui Vitor Schietti, s-au folosit artificii și long-exposure pentru a lumina crengile și tulpinile copacilor într-un mod atât de artistic.
Fotografiile sunt un mix de lumină artificială și post-procesare, iar o singură imagine este formată din cel puțin 12 cadre. Seria se numește Impermanent Sculptures și este rezultatul a mulți ani de cercetare și experimente cu expunerea de lungă durată.
am o pasiune speciala pentru artistii care lucreaza sub numele JUCO. Julia Galdo si Cody Cloud, doi americani care au terminat Institutul de arte din San Francisco si care se joaca in fotografii cu culorile.
prima mea intilnire cu ei a fost cu un pictorial cu haine albe.
apoi le-am descoperit suprapunerile de culori si patternuri geometrice
dupa care am aflat ca au lucrat pentru NIKE, Apple, TIME, multe case de discuri pentru ca au facut coperte de albume, VOGUE, Paper Magazine.
De cind cu concursurile tv care au probe de dans – la noi, dar mai ales la altii – au inceput sa fie virale si filme care au drept subiect dansatori extrem, extrem de talentati care sunt pusi in valoare de coregrafii foarte puternice (inteligente, emotionante).
Un dansator exceptional nu poate exista fara o coregraie care sa-l puna in valoare. poate sa danseze fara muzica (desi il ajuta imens – si pe el si pe spectator – sa transmita emotii), dar fara o idee coerenta, fara o poveste a dansului, maestria lui e rece si neinteleasa de public.
la noi (si-acum stiu ca o sa supar multa lume) nu avem o industrie coerenta a dansului. De la balet clasic pina la dans contemporan sau street dance. Avem o scoala de balet care schioapata, pentru ca s-a accidentat si n-a avut bani de medici, dar tineri care sunt foarte talentati si care pleaca la scoli straine. (ca la performerii de la orice materie scolara)
mai avem (si-acum o sa supar si mai mult lume) o generoasa doza de suficienta, suntem nascuti obositi si nu mai vrem sa ne luptam pentru ideile noastre (mai ales cind e vorba de coregrafi, dansatori, balerini).
sa va dau detalii.
Un coregraf britanic – de origine italiana -, aflat la inceputul acestui an la noi in tara cu un show, a propus sa sustina un seminar pentru dansatorii romani. Nu s-a putut tine acest seminar pentru ca nimeni nu a gasit contravaloarea a 100 de lire. Sau n-au vrut sa gaseasca. Citeva luni mai tirziu, dansatori din toata lumea s-au dus la Londra la seminarul aceluiasi coregraf.
*
Fundatia Art Production, care organizeaza in fiecare an INTILNIRILE JTI cu unele dintre cele mai mari companii de dans din lume, invita de fiecare data studentii la coregrafie, elevii de la Liceul de coregrafie la o repetitie finala a show-urilor. E trecuta in contract aceasta repetitie, si accesul tinerilor de specialitate locali, tocmai pentru a -i inspira si a fi o experienta care sa-i ajute. Citi credeti ca vin la repetitii dintre dansatori sau elevi? Nu mai mult de 10-15. Si niciodata cei care se vaita ca le e greu in industrie.
Cred din inima ca, daca oamenii din industria dansului vor sa le fie mai bine, ca asta inseamna sa fie mai multi spectatori in sala sau spectacolele lor sa fie mai bune, ar trebui sa se uneasca, sa reinvete smerenia si sa-si aminteasca ca e o meserie in care inveti tot timpul. toata viata ta de artist.
Si mai cred ca trebuie sa fie constienti ca, in Romania – si din cauza lor -, suntem in preistoria industriei dansului.
Cine sunt eu sa spun asta? Un spectator care se plimba prin lume ca sa vada mari spectacole de coregrafie/dans, care e gata sa plateasca bilet de avion, cazare si accesorii de calatorie, plus bilet la spectacol, ca sa vada anume dansatori despre care stie ca au facut istorie in lumea dansului.
*
In contextul acesta ”necajit” pentru lumea dansului, sunt onorata sa sustin orice initiativa care inseamna educatie pentru coregrafi si dansatori, care inseamna o forma prin care oamenii din industrie pot lasa ego-urile la o parte si sa se adune pentru a construi ceva pe termen lung, coerent.
Sunt onorata deci, sa fiu partener promotor al competitiei ALT Concurs national de coregrafie care are loc in perioada 17 – 21 octombrie. De astazi incolo, zilnic, am sa va prezint informatii despre cei care participa in concurs, sau despre cei care sustin seminarii.
Sper sa va conving sa fiti spectatori pentru macar o zi la aceasta manifestare care creste coerent ( a inceput cu o zi de competitie, acum – la editia 3 – are 5 zile de manifestari) si care sper ca, in citiva ani, sa se transforme intr-un festival dedicat exclusiv coregrafilor si dansatorilor (asa cum vecinii nostri de la Sofia au in fiecare toamna).
Si mai sper ca, dupa ce le trece supararea ca se trezeste cineva din civilie sa-i traga de mineca pe cei din industria dansului, sa-i vad pe fiecare dintre oamenii care au notorietate in aceasta industrie ca promoveaza aceasta initiativa care, pe termen lung, ii ajuta si pe ei.
ALT Concurs va însemna și în acest an un proiect complex cu ramificații internaționale.
Astfel, o vom avea invitată pentru a doua oară celebra coregrafă și directoare artistică Eva Sánchez Martz, care va face parte din juriul #AltConcurs, va susține un atelier de dans bazat pe emoție și energie activă, și va prezenta publicului român o lucrare proprie, ”What is Left” (21 octombrie, Biblioteca Națională a României).
Artista de origine maghiară, Márta Ladjánszki va conduce un atelier dedicat profesioniștilor interesați să-și stabilizeze antrenamentul. Atelierul se va baza tehnica de dans contemporan Horton.
Marta va prezenta duminică, 18 octombrie la Centrul Național al Dansului cel mai recent spectacol al său, UNTITLED, a mediation in one act.
Manuel Pelmuș, unul dintre cele mai reprezentative nume românești pe scena internațională a dansului contemporan, va coordona un atelier de creație pentru profesioniștii români, iar dr. teatrolog Cristiana Gavrilă va juriza competiția.
de miine, pe larg, zi de zi:), despre ALT Concurs. detalii despre Concursul National de Coregrafie ALT Concurs puteti citi aici.
trec aici si partenerii ALT Concurs pentru ca merita sa li se multumeasca pentru sustinere.
Parteneri privați
Martz Contemporary Dance Company, L1 Association, X si 0 Dance Project, Aqua Carpatica, Baneasa/Grand Cinema & More, Dance Planet.
Parteneri instituționali:
Centrul Național al Dansului, Biblioteca Națională a României, Ambasada Spaniei la București, Institutul Balassi.
Parteneri media principali:
TVR2, Radio Romania Cultural, Radio Tananana, horiaghibutiu.ro (da, si blogul meu e printre cei care vor sustine, ii vedeti logo-ul pe afis)
Proiectul este comunicat de
Dans Cult Communication și Red Ballerina, membru CID-UNESCO.
Dintre toti designerii de incaltaminte din Romania, Mihaela Glavan e cea mai apropiata de gustul meu , dar si de stilul meu de viata. Se vede asta in garderoba, cred ca am cel putin 5 perechi de incaltaminte cu semnatura ei, iar prietenele imprumuta adesea o anume pereche de sandale aurii de la mine (care, desigur, e creata de ea).
Nu sunt stilista, nici fashionista, sunt consumator pur si simplu si imi plac mult creatiile Mihaelei pentru ca au bun simt. Da, unele sunt bijuterii pe care le pui pe picioare (pe linga sandalele aurii, mai am unele negre care sunt…di-vi-ne), dar sunt create in asa fel in cit te pun pe tine in valoare, cea care le porti, si nu urla in contextul tinutei precum un sarpe cu clopotei.
Bine, asa e si Mihaela. Face lucruri minunate, e un om foarte bun, cu foarte mult bun simt si o persoana f f discreta.
Am vazut astazi o parte din colectia toamna/iarna 2015/2016 si m-am indragostit de citeva piese (sandalele mi le iau sigur sigur sigur:) ), asa ca m-am gindit sa va arat citeva fotografii.
puteti vedea mai multe piese din colectia noua, aici. (intre timp am analizat cite piese Mihaela Glavan am si mi-a rezultat 7, dar e posibil sa fi uitat vreuna:)) )
Marianne și Steve Wintercroft au în comun o pasiune care i-a adus în fața altarului, și anume tehnicile handmade. Din 2013 cei doi au lansat un website unde oferă oamenilor șansa de a realiza ei singuri anumite produse pe care după le pot folosi în anumite contexte.
În ultimul an, cuplul a realizat măști geometrice din hârtie pe care le poți downloada ca template-uri DIY. Peste 50 de modele, care au componente care se mișcă, cum ar fi trompa unui elefant sau un pește mare, se pot folosi de Halloween sau la festivaluri de muzică unde este permisă orice formă de creativitate. Tot ce trebuie să faci este să downloadezi, printezi, asamblezi și colorezi așa cum vrei tu!
Deci ei îți oferă o bază, iar tu decizi celelalte detalii legate de creație. Steve spune că aceasta nevoie de a crea este o parte fundamentală a omului și că aceste măști sunt o scuză să stai jos, să iei foarfecele, să pictezi și să creezi ceva.
Artistul David Oliveira lucrează cu sârmele într-un mod neconvențional, pentru că el taie și răsucește materialul într-o sculptură care ar putea fi condundată cu o schiță făcută cu creionul pe hârtie.
Oricât de ciudat ar suna, cred că acesta este talentul lui David. Acela de a reproduce realitatea într-un mod abstract. În ciuda dificultății de a modela sârma într-o formă ușor de recunoscut, Oliveira analizează proporțiile animalelor și le redă într-o manieră unică.
Văzute dintr-un anumit unghi, aceste opera de artă ar putea fi confundate cu un talmeș-balmeș haotic, dar perspectiva artistului ne arată un leu sau pelican realizate impecabil. Artistul din Lisabona creează și instalații pentru design interior, pe care le puteți vedea aici!
Vă avertizez că acest articol este cu și despre bărbi. Sau mustăți. Dar nu orice fel de păr facial, ci unul care se vrea a fi artă.
Peste 300 de bărbați au venit din 20 de țări într-un orășel din munții Austriei pentru a se întrece în cele mai spectaculoase bărbi și cele mai impresionante mustăți. Concursul de Bărbi și Mustățidin anul acesta a avut loc în Leogang și concurenții s-au înscris în una dintre cele 18 categorii din trei divizii- Moustaches, Partial Beards și Full Beards. Fiecare categorie oferă premii pentru cel mai interesant păr facial.
Fotoreporterul Jan Heitfleisch a fost acolo și a fotografiat o parte dintre concurenți și minunățiile pe care le poartă. Un soi de amuzament și uimire vă așteaptă în imaginile de mai jos. Enjoy!
