E perioada in care ne preocupam mult sa gasim cadouri simpatici pentru cei dragi. Ca sa fim un ajutor pentru Mos Craciun si sa facem amintiri frumoase.
Sper ca pentru cei mai multi dintre noi a darui este mai mult decat un simplu schimb fizic de lucruri, ci este un mod de a comunica si de a trimite un mesaj destinatarului cadoului.
Asta pana intram in panica pentru ca nu mai avem timp, e aglomeratie ingrozitoare in mall-uri si vrem doar sa ne facem datoria si sa scapam de nebunie.
Dar atunci cand te gandesti si alegi ceva semnificativ, cadoul devine o expresie a ceea ce simti si o dorinta de fericire pentru cei care il primesc.
Cateodata poate sa fie si reversul si, pentru ca nu am fost atenti, e posibil sa jignim pe cineva cu cadoul pe care il facem…
Eu sunt dintre cei care daruiesc pe tot timpul anului si ma enerveaza presiunea cadoului “la punct fix” pentru ca nu vreau sa dezamagesc pe nimeni.
Imi place sa dau mai departe dintre darurile pe care le primesc de la tot felul de branduri in calitatea mea de persoana cu ceva mai multa expunere in online, pentru ca tot timpul ma gandesc ca, daca pun fotografii in social media cu ce am primit, exista vreun prieten care poate isi doreste ceva anume.
Dupa ce am depasit stress-ul ca se gandesc ca le dau lucruri care mie nu-mi trebuie, unii dintre prietenii mei au invatat sa intrebe daca le dau lor x lucru si asta ma bucura foarte tare pentru ca e ceva care fie le trebuie, fie le place.
Pentru restul cadourilor am o strategie in trei pasi descoperita in cartile despre manière si politete pe care le-am citit si la care ma intorc din cand in cand. (las la final si niste titluri de carti)
Pasii de urmat sunt asa.
Observatia pe parcursul anului, nu atunci cand ti-a ajuns cutitul la os.
Trucul este sa fii atent la ceea ce spun oamenii si care sunt interesele lor. Ce le place si ce nu le place. Genul de lucruri pe care le folosesc si pe care le impartasesc.
Personalitatea celui care primeste darul da indicatii si despre nevoile lui de rasfat.
Cred ca deviza unui cadou e “ceva ce-si doreste omul dar nu ar da banii pe acel item pentru ca are alte prioritati financiare”. Hobby-urile omului arata si nevoile pe care le poti acoperi pentru a-i face o bucurie.
Daca picteaza, ii poti lua instrumente de pictura; daca ii place sportul, ii poti lua echipament pentru sportul preferat.
Bine, poti face si glume sub forma de invitatie pentru a-l indruma catre un nou hobby.
Creativitatea targetata pe personalizarea darului poate emotiona si poate crea o amintire frumoasa.
Am vazut zilele trecute o idee de cadou de la o creatoare de bijuterii care poate face brose minimaliste cu profilul chipului destinatarului. Atelierul de bijuterii care face aceste minunatii e aici https://www.oval.store/
Iar aceasta este o brosa postata de fosta mea colega Sanziana Pop cu chipul fiicei ei.
Genul asta de cadou se tine minte o viata intreaga… si indifferent de valoarea lui e nepretuit.
Calea pentru un cadou frumos e sa renunti la rutina si cu putina atentie puteti sa spuneti adio acelorasi lucruri vechi si plictisitoare cumparate la vrac.
iata si cartile despre care spuneam, pe toate le am in format kindle:
De trei ani, in majoritatea interviurilor mele exista o intrebare – “pentru ce iti esti recunoscator tie”, cu varianta “pentru ce ti-ai multumi tie personal pentru drumul pe care l-ai parcurs pana acum in viata”?
Indiferent ca e un interviu pentru urban.ro sau unul intr-un proiect privat, indiferent ca e international sau local, intotdeauna dupa ce rostesc aceasta intrebare e liniste.
Pana la acest moment, oamenii sunt atenti sa spuna din activitatea lor, sa promoveze ce au de promovat (film, carte, cantec, sau valorile companiei) si creez mereu contextul sa se ia foarte in serios, sa nu fie prea mult loc de glume.
Daca tot ne conversam, haideti sa spunem lucruri frumoase celor care ne vor citi/asculta, lucruri in care sa inteleaga mecanismele din spatele muncii dvs, le spun adesea. Cateodata – chiar daca am 20 de min – fac la inceput chiar o trecere in revista a directiilor pe care le vom aborda. Ca sa setez un cadru de seriozitate si sa dau confort, chiar daca pierd 30-40 de secunde, care intr-un interviu international conteaza.
Si mereu in aceasta introducere spun – la sfarsit am sa am o intrebare mai personala, despre identitatea dvs, dar daca nu vreti sa raspundeti e ok, vedem atunci…
Si mereu cand rostesc intrebarea la sfarsit, e liniste…
Imi imaginez ca, in cazul unor persoane foarte bine antrenate media, e o lupta – “vand ceva comercial, care sa ajute proiectul” sau “spun exact ce simt pentru ca e ceea ce ma defineste”.
Cei mai curajosi dintre intervievati imi spun pe bune despre ei, trecand peste partea “eu de fapt vreau sa multumesc celor care m-au ajutat de-a lungul vietii” sau ii mentioneaza si pe acestia catre sfarsit.
Tim Burton, una dintre cele mai luminate minti artistice, un regizor care a schimbat cinematografia cu filme ca Edward Scissorhands, Alice in Tara minunilor sau Big Eyes, mi-a spus ca isi multumeste pentru ca nu a acceptat ca in proiectele sale sa arate o alta lume decat cea din mintea lui si ca a mers mai departe si cand i se spunea NU.
Daniel Tammet (un domn considerat una dintre cele mai stralucite minti ale lumii, un savant autist care poate spune peste 22k de cifre din numarul Pi) mi-a spus ca-si multumeste pentru drive-ul interior care i-a dat curaj sa iasa din rand cand toti il puneau in diferite vitrine cu etichete de specialitate.
G., un domn specializat in negocierile si recuperarea persoanelor din zone de conflict, mi-a spus ca isi e recunoscator pentru ca s-a autoeducat sa analizeze repede care sunt lucrurile pe care le poate controla si care nu, pentru a-si concentra atentia unde poate face o schimbare in bine. Domnul acesta era atent la ce era relevant pentru el, lucruri care puteau fi neimportante pentru altii.
*
De fapt intrebarea e despre cat de constient esti de atuu-rile tale, despre cat de bland esti cu tine, despre cum te ajuti pe tine ca sa-ti fie mai bine, despre cat de echilibrat interior esti…
Daca stii care e trasatura ta de caracter care te-a dus spre bine in viata, stii sa o cultivi si sa o dezvolti ca sa-ti fie mai bine. Mari minti ale lumii spun mereu – concentreaza-te pe punctele tale forte pentru a merge mai departe spre bine.
Daca inveti sa-ti fii recunoscator inveti sa te respecti si sa te apreciezi, inveti sa cureti o parte din frustrari. E o carte foarte frumoasa scrisa de calugarul vietnamez, Thich Nhat Hann, How To Love, despre igiena iubirii, unde vorbeste despre recunostinta in multe dintre nuantele ei.
E un echilibru fin intre ego-ul scos in fata si aprecierea de sine, recunostinta pe care o avem pentru o anumita aptitudine a noastra care ne ajuta sa mergem mai departe. Si cand invatam sa ne fim recunoscatoari constient, activ, constant, pentru eforturile pe care le facem, nu doar ca dezvoltam o igiena a vietii noastre emotionale, ci stim sa fim mai recunoscatori si fata de ceilalti.
*
Imi place mult linistea pana vine raspunsul la intrebarea asta despre recunostinta, indiferent de cine e protagonistul.
E demonstrat stiintific ca, odata cu sfarsitul anului, incepem sa facem un bilant al lucrurilor pe care le-am facut in anul care trece si cu extensie, la nivelul intregii vieti.
Sa aveti in bilantul vostru si raspunsul la intrebarea “pentru ce imi sunt recunoscator mie pentru momentul in care ma aflu in viata mea acum”, e un cadou frumos pe care vi-l faceti voua.
Astazi vorbim foarte mult despre work – life balance, dar de fapt e life – life balance pentru ca viata nu se opreste cand muncim.
Sunt o persoana care stie pe ore ce face in ziua urmatoare, pentru ca altfel nu as avea timp pentru mine si micile mele placeri, pentru lucrurile pe care vreau sa le fac pentru comunitate sau pentru cei apropiati mie, dar sunt trei situatii in care imi modific programul
Chestiuni de familie
Cand ma suna un prieten si “pierdem timpul” in discutii vesele sau mai putin, dar care ma incarca si ma bucura
Cand colegii mei (care sunt si prietenii mei) au liber de la munca, pentru ca cineva trebuie sa posteze ceva util pe urban.ro ca sa se bucure lumea, mai ales daca sunt zile de sarbatoare.
Sunt dintre norocosii care poate face doar ceea ce-i place – si profesional, si personal – am mai spus ca e un stil de viata pe care mi l-am asumat de foarte multi ani, chiar daca a adus cu el si niste sacrificii sau lucruri mai incomode cu presiune emotionala in alte directii.
Nu ma intereseaza ce zice gura lumii despre ce cred, ce fac, ce spun, am prieteni si oameni in a caror opinie ma incred in rest… multa virtute. Nu-mi omor timpul pentru aprecieri de niciun fel in societate, nu caut validarea publica. Vreau sa fiu bine cu mine, sa-mi indeplinesc bucuriile, dorintele si visurile mele.
Nu imi pierd timpul sa spun minciunele care sa ma scoata in evidenta sau care sa-mi faca drumul mai usor prin viata; sunt sincera si spun daca cred ca cineva greseste, intr-o forma politicoasa, chiar daca unii oameni imi raspund incredibil de urat. E problema lor, nu a mea 🙂
Nu ma insotesc in viata cu oameni care mi-ar distruge bucuria si mi-ar “ucide” timpul si e amuzant ca nu vreau sa tin minte ce mizerii a facut cutare om cu care nu vreau sa ma insotesc (pt ca nu vreau sa-mi incarc memoria cu prostii) si am un “sertar” in creieras unde sunt umele oamenilor care au caracter urat,dovedit in relatia directa cu mine, de care stiu ca nu vreau sa fiu alaturi si pastrez doar numele si atat. Fara alte judecati, fara alte emotii suplimentare care sa ma incarce nepotrivit.
E demonstrat ca omul nu-si schimba caracterul, doar nevoile si in functie de ele isi va schimba comportamentul fata de persoanele din jurul lui.
Nu pierd timpul cu emisiuni/ activitati din care nu am nimic de invatat. Mereu ma gandesc: imi e util asta cu ceva? invat ceva? imi aduce un beneficiu – fie si de relaxare (sau daca e vorba despre relaxare, pot sa ma relaxez mai calitativ, mai profund altfel?)
E un film simpatic, In Time, o poveste SF de acum 10 ani, in care moneda de comert si de supravietuire e minutul si oamenii isi dau timp printr-o bratara unul altuia ca sa traiasca mai mult, totul la schimb pentru unele servicii.
Daca privim din aceasta perspectiva – orice facem cand prestam servicii pentru noi sau pentru angajatorii nostri ne ia de fapt timp din viata – invatam sa pretuim altfel ceea ce traim.
Poate ca nu ne vom putea castiga foarte mult timp pentru noi, dar minutele alea pe care le avem doar ale noastre ar putea fi valorizate mai bine, mai profund, maia util.
Timpul e mai valoros decat aurul.
Timpul e cea mai importanta comoara a noastra.
Si-atunci de ce alegem sa facem activitati pe care le rezumam la “am pierdut timpul” cand descriem un nimic pe care l-am facut?!
Pentru ca e ziua nationala a Romaniei, m-am gandit care ar fi 10 carti scrise de autori romani care sa nu lipseasca din bibliotecile noastre, parte din educatia noastra, dar care sa fie citite si peste 30 de ani si sa aiba aceeasi valoare.
Sigur ca e o selectie subiectiva si mai sunt multe alte titluri care ar trebui mentionate dar aceasta e selectia mea, care urmareste si istoria, si partea literara “de manual”, dar si literatura contemporana.
Carti care arata mai multe laturi ale personalitatii noastre si care pot fi traduse oricand intr-o limba universala ca sa transmita un pic din spiritul romanesc, cu bune si (g)rele.
As incepe cu cartile “ de scoala”
Jurnalul lui MIhail Sebastian – ca sa intelegem o parte din istoria tarii, dar si istoria personala a unui scriitor exceptional nascut in vremuri grele.
Patul lui Procust , Camil Petrescu – nu doar ca e utila la examene, ci pentru ca e o carte care face o radiografie a societatii romanesti de dupa razboi si are o scriitura foarte foarte fina
Ca sa raman la istorie, am ales cartea lui Neagu Djuvara – O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri. (mi-ar fi placut sa am un profesor ca dl Djuvara, nu doar pentru felul in care spunea istoria ci si pentru eleganta si rafinamentul domniei sale care ar trebui sa inspire cat mai multa lume)
Stau in perioada interbelica si pastrez in colectia de recomandari Panza de paianjen – Cella Serghi (o carte pe care as da-o spre lectura oricarei adolescente care vrea sa simta vremurile lumii de alta data si n-a fost prietena prea mult cu lecturile; o sa descopere bucuria de a citi)
Vin mai aproape de zilele noastre cu Viata pe un peron – Octavian Paler, o carte ca un balsam pentru suflet… plus ca vedeti si d eunde sunt furate multe dintre citatele de Instagram si poate ii convingeti pe cei tineri sa-l citeasca pe dl Paler.
In istoria lecturilor personale contemporane, am sa pastrez oricand pe primele locuri Degete Mici – Filip Florian, Despre destin- Gabriel Licceanu – Andrei Plesu, Solenoid – Mircea Cartarescu si Florin Lazarescu – Noaptea plec, noaptea ma-ntorc.
Si pentru oricand pe lumea asta, ca o radiografie eleganta si cu mult umor a ultimilor doi ani in Romania, anii cu pandemia si post pandemie. Noi suntem Romani (nimeni nu-i perfect) – Radu Paraschivescu.
Mai ales ca traim vremuri in care imediat atacam cand cineva nu e de acord cu noi, dar militam pentru egalitatea de sanse si dreptul la libera exprimare (cam ca in fabule “vrem egalitate, dar nu pentru catei”); ne prinde bine sa vedem ca se pot spune lucruri impotante si grave in cuvinte foarte elegante.
Oricare dintre aceste carti poate fi un cadou frumos de sarbatori sau o lectura buna de vacanta. Uneori e frumos sa ne intoarcem la cartile pe care le-am citit cu multi ani in urma, ne dau o masura evolutiei noastre emotionale.
Zilele astea cand sunt intr-o decompresie emotionala dupa foarte multa munca (interviuri internationale care m-au consumat emotional si fizic foarte mult pt ca m-am documentat multe ore pentru ele) am ascultat pe Voxa.ro o carte care mi-a facut putin ordine in ganduri.
De ce nu mi-a spus nimeni asta pana acum – Dr Julie Smith e un audiobook despre cum am putea s ane gestionam emotiile si care sunt comportamentele noastre care ne duc pe diferite drumuri emotionale in care suferim sau ne relaxam.
Audiobook-ul e in lectura Cristinei Stanciulescu si suna foarte bine, linistitor, lady like… asculti de la un prieten partener. E poate cea mai buna voce feminine pe care am auzit-o pe cartile romanesti. Nu are pretentia de a interpreta pe voci (cum au facut doamne care nici macar nu sunt actrite), citeste cu creierul si iti transmite coerent si cu o logica a frazei.
De obicei ascult cartile (si in ro si in engleza) cu viteza 1.2 sau 1.5, pentru ca asa e potrivit cu ritmul meu. Si ma enerveaza tare cand pe viteza vocea devine ca si cum ar fi personaj de animatie. Nu e cazul aici, chiar mi-a placut si mi-a dat confort la o carte care oricum e putin mai greu de dus – iti face curat in ganduri si iti spune pe unde gresesti in rutina ta zilnica – lucruri care afecateza starea emotionala si, pe termen lung, sanatatea.
De ce nu mi-a spus nimeni asta pana acum – Dr Julie Smith nu e chiar o sedinta de terapie la psiholog. Sunt multe lucruri pe care eu le stiam, si dintre cele pe care le fac bine, dar si dintre cele pe care le fac rau, dar ele sunt asezate intr-o structura care te face sa te intrebi – de ce nu modific astea, pentru ca mi-ar fi mult mai simplu.
Si nu sunt explicatii de vraci, cu numerologie, zodii si alte bazaconii, totul e stiintific, cu explicatii de psiholog.
Sa o cautati si sa o ascultati, nu intamplator e in topul celor mai ascultate carti all time la voxa.ro – e pe locul 5.
In perioada aceasta de sfarsit de an cand facem curatenie de mai multe feluri – in casa, in minte si in suflet – e o auditie perfecta. Si o puteti mixa de programul casnic din aceste zile.
Si daca vreti sa va faceti un cadou de sarbatori, sau sa faceti un cadou cuiva de sarbatori va recomand un abonament la voxa.ro. Il puteti achizitiona cu 25% reducere pentru 6 luni din abonamentul anual pana la final de decembrie (cu codul BAZAVAN) si inseamna acces la peste 45.000 de titluri de carti, in limba romana.
Bonus, aveti acces si la cateva reviste romanesti in pdf 😊
E un cadou frumos de sarbatori si pentru dvs, si pentru cineva la care tineti; o sa descopere ca isi valorizeaza mult mai bine timp in traffic sau in activitatile casnice si – intr-un an – e mai bogat emotional si intelectual.
In lunga mea documentare legata de familia Addams inceputa prin martie cand am stiut ca a fost aprobat interviul cu Tim Burton (care filma aici serialul Wednesday, am ajuns si la desenele originale din The New Yorker ale lui Charles Addams.
Dl Charles Addams avea o perspectiva foarte speciala si amuzanta asupra vietii; in copilarie s-a mutat pentru o vreme intr-un cimitir – suparandu-si parintii – pentru ca voia sa inteleaga perspectiva mortilor. Mai tarziu a si pus asta in desenele lui dark, dar pline de sarcasm.
Ceva mai tarziu a vazut o casa stranie, un conac foarte mare si foarte vechi, si a intrat ilegal in ea pentru ca i se parea foarte diferita. L-a prins politia, a fost ceva scandal, dar casa aceea e inspiratia pentru locuinta Familiei Addams din desene, nu familia lui Charlie.
Pana la sfarsitul vietii in 1988 a publicat peste 1300 de desene in presa americana.
A fost prieten cu regizorul Alfred Hitchcock, care avea si cateva dintre desenele lui in colectia personala.
Asa ca atunci cand doamna Colleen Atwood ( creatoarea costumelor pentru toate filmele lui Tim Burton, dar si pentru multe alte filme de Oscar de la Tacerea Mieilorla recentul Bombshell ) mi-a spus via zoom ca a vrut sa-I aduca un omagiu lui Charles Addams cu anumite culori puse pe personajul directoarei scolii (interpretata de Gwendoline Christie) , a carei atitudie e inspirata de un film al lui Hitchcock – The Birds, prin personajul lui Tippi Hedren – ceea ce spunea dansa a avut o profunzime mai mare…
Am glumit putin si a adaugat ca pe vremea aceea, desenele lui Charles Addams erau un fel de jurnalism, pentru ca nu erau camere digitale ca sa se faca fotografii in fiecare secunda.
Va las aici cateva dintre desenele lui Charles Addams de la inceputul povestilor cu familia Addams pentru cultura voastra generala.
Dar si o comparatie intre Gwendoline Christie si Tippi Hedren, ca sa aveti putin o alta perspectiva asupra muncii din spatele a ceea ce vedem pe ecrane in cate un film, in cazul de fata Wednesday, serialul Netflix filmat in Romania.
Interviul cu doamna Colleen Atwood e aici, iar interviul cu Tim Burton e aici (detalii din spatele acestui interviu va mai spun zilele viitoare pentru ca documentarea a fost ampla – si e pacat sa nu va mai arat ce lucruri am descoperit, acum mai fac inca o data o plecaciune in fata celor care au avut incredere si au facut posibila o conversatie unica cu dl Burton, unul dintre cei mai mari regizori ai lumii)
Sunt o persoana care are incredere in sine. Asa m-a construit viata, a trebuit sa ma descurc la nivel profesional singura de mica si, dupa ce m-am dat cu capul de pereti in diverse situatii, am invatat ca un NU e doar un NU si nu am mai luat personal niciun refuz profesional.
Cand eram mica, la scoala, pentru ca eram in clasa unde erau copiii influencerilor de partid care erau si mai avuti si mai avantajati, am inteles rapid ca marele meu atu era faptul ca ma ducea capul si eram buna la matematica. Luasem note atat de mari la admiterea la liceu incat m-au pus in clasa celor mai importanti desi familia mea, ca influenta si bogatie, era vai de ea…
Mi s-a setat deci de foarte mica certitudinea ca marele meu atu e ca ma duce capul si asta trebuie sa folosesc intotdeauna, dublat cu foarte foarte multa munca.
In continuare muncesc la propria educatie (cu una sau doua carti citite pe saptamana, in ciuda unui program draconic in alte directii – interviuri, traininguri, conferinte etc).
In continuare, desi am invatat de-a lungul anilor sa ma rasfat si rasplatesc mai mult, tot am momente in care “ma cert” ca nu muncesc suficient de mult si procrastinez.
Cum ziceam, am incredere in mine…Sau aveam pana la pandemie.
Doi ani de stat in casa sau pe langa casa, fara multe activitati sociale in afara prietenilor apropiati, m-au afectat emotional foarte tare.
Si, desi am muncit international (care pentru mine in acest moment e singura validare profesionala care ma intereseaza, pentru ca – cu toata modestia – in Ro nu am ce sa mai dovedesc), tot mi s-a parut ca am slabit ritmul, mi-am pierdut din skills-uri si nu-mi mai gasesc directia si motivatia de a face lucruri frumoase.
M-am luptat mult cu mine in lunile trecute, am plans de multe ori (la propriu, nu la figurat) pentru ca aveam atacuri de panica, mi se parea ca mintea nu merge cu viteza la care eram obisnuita si ritmul meu nu mai e la fel de sustinut.
Sigur ca am facut eforturi sa-mi “fac treaba” cat am putut eu de bine (ca sa nu incurc oamenii care depind de mine), dar am stat multe ore de vorba cu psihologul la telefon, explicandu-i reactii, cautand o descarcare a fricilor mele si o explicatie pentru ele.
Nu-mi aduceam aminte ca in ultimii 15 ani sa fi avut o asemenea criza de incredere… o asemenea durere interioara si frica, pas cu depresia.
Mi-am dat timp sa ma duc pana la fundul sacului, sa-mi analizez temerile si mecanismele de gandire, sa sufar cat am nevoie sa sufar (desi logica imi spunea ca nu e nimic de suferit, dar sufletul si mintea aveau altele pe “lista prioritatilor”)
Le-am mai povestit prietenilor cateodata ca simt ca nu mai am incredere in mine si in ceea ce fac, nu cautam incurajari ci – ca la psiholog – voiam sa ma descarc pentru ca simteam ca s-a umplut paharul cu frici si … nu mai pot.
Nu scriu astazi aceste lucruri cautand alinare din exterior, sunt absolut ok si mi-am revenit (va spun imediat si cum), n-as fi pus oricum ceva privat in spatiu public pentru a cauta solutii; scriu pentru ca sa aveti intelegere fata de voi cand vi se intampla… pentru ca se intampla tuturor (chiar daca nu spun toti) sa li se scurga increderea de sine si in viata…
Nu sunt de specialitate, nu vreau sa va dau niciun sfat (nu mi-as permite), vreau doar sa va rog sa va dati timp sa consumati si sa rezolvati cele mai importante din fricile din mintea voastra, fara a va acuza, doar cu intelegere…
Pe mine m-a ridicat instinctul de supravietuire si constiinciozitatea de a nu ma face de ras la nivel profesional.
Cum ziceam, pentru mine e important in aceasta perioada a vietii sa am proiecte internationale… Unele sunt la urban.ro prin multele interviuri pe care le fac alaturi de colegii mei Oana si Edi.
In ultimele 4 saptamani, am fost de serviciu la interviurile internationale si, dupa un Tim Burton facut in martie, dar editat si scris acum cand a fost ridicat embargoul (il cititi aici, am avut pe lista unul dupa altul pentru ca asa s-a intamplat sa fie actorul Jeff Bridges (actor cu doua Oscaruri, interviul il gasiti aici), designerul de costume Coleen Atwood (4 Oscaruri si 12 nominalizari, interviul e aici), Daniel Tammet (savant autist, unul dintre cei mai inteligenti oameni din lume), unul dintre cei mai mari animatori de la Disney care a lucrat cu Walt Disney si l-a desenat pe Mickey Mouse, echipa de la His Dark Material (James McAvoy, Ruth Wilson, …).
Ca sa mai laud o data munca colegilor, precizez ca nu sunt toate interviurile – nationale si internationale – publicate in saptamanile astea pe urban.ro, pentru ca au mai fost si alte interviurile si articole complicate, si au muncit si ei f f mult.
Revenind la socul care m-a adus pe linia de plutire.
Eu sunt o persoana panicos tocilara… am mai povestit ca ma pregatesc mult pentru fiecare interviu – chiar daca am doar o intrebare la un roundtable. Tot timpul am in minte ca nu ma mai intalnesc cu omul acela alta data si, literalmente, trebuie sa-i ofer platforma sa spuna cele mai frumoase lucruri posibile, care sa motiveze si inspire oamenii., iar daca ma documentez si pregatesc suficient de mult sigur simt ceva in interviu si pot face conexiuni care sa duca la intrebari si raspunsuri care sa conteze.
Si, intre pregatiri dupa pregatiri pentru sirul asta de interviuri, cu seriale si filme vazute in avans ca sa stiu ce s-a intamplat pe acolo, sa pot sa relationez corect cu ce raspunde omul la interviu, dupa 2 carti citite la genialul Tammet, mi s-a intamplat intamplarea…
Mai intai a fost panica intalnirii pe zoom pt o ora cu unul dintre cei mai inteligenti oameni din lume (Daniel e un om cu mare mare bun simt si intalnirea a fost minunata), apoi dupa ce am fost atat de incordata ca am facut febra musculara😊, au venit interviurile Disney unde am aflat in timp ce eram intr-un roundtable ca urmeaza sa ma intalnesc cu Floyd Norman, animatorul care a lucrat pentru Mickey Mouse (pentru care nu ma pregatisem deloc).
Timp de 2 minute panica mea a fost fara limita, timpul se oprise in loc, pulsul meu batea cu viteza lui Usain Bolt, fotoliul se invartea cu mine, nu mai aveam aer… in timp ce creierul meu inventaria ce stia pe tema…
Si mi-am dat seama ca am citit doua biografii ale lui Walt Disney pentru ca sunt fascinata de geniul lui, ca am vorbit cu un super imagineer de la Disneyland Paris (aici reportajul) si ca de fapt, n-are cum sa nu stiu sa vorbesc ceva decent. In alea doua minute de panica am reusit magia, de la fundul sacului de unde eram cu increderea mea, am prins aripi si m-am ridicat.
Am facut fata si celui mai destept om din lume, Daniel Tammet (interviul cu el e aici) si magicului om care a desenat povesti cu Mickey Mouse. (interviul cu el e aici)
N-am o pilda pentru ce am scris, n-am nici concluzii. Ascultati-i doar pe oameni cand spun ca nu mai pot si dati-le spatiu daca ei asta cer, sau intindeti-le o mana de ajutor daca simtiti ca au nevoie.
Mintea omului e o chestiune foarte sofisticata si, pentru razboaiele din interiorul ei, fiecare trebuie sa gasim armele de lupta.
Cand e vorba de carti si de audiobook-uri in special, sarbatoarea cumparaturilor pe nume BlackFriday tine o saptamana si inseamna o reducere substantiala la un abonament care va da acces la peste 45.000 de titluri. Practic aveti in telefon sau in tableta acces la carti cat pentru jumatate din celebra biblioteca din Alexandria doar ca vorbim de carti actuale, desi sunt si unele istorice sau scrieri de acum sute de ani cu valoare perpetua.
Stiu ca sunteti obositi de ofertele de BlackFriday care ascund in unele cazuri smecherii ca sa influenteze vanzarea, insa eu vreau sa va prezint o oferta – valabila inca o saptamana (pana pe 20 noiembrie) care e PE BUNE: 30% la abonamentul annual VOXA, adica access la peste 45000 de carti.
Cum stiti sunt un foarte mare consummator de audiobook-uri pentru ca imi salveaza foarte mult timp si structura mea nativa este – de ce sa-mi irosesc timpul?Am ceva de invatat din ceea ce urmaresc, vad (la tv)? Daca raspunsul e nu, aleg tot timpul o carte sau un audiobook pentru ca mi se pare mult mai important cu ce imi hranesc mintea si sufletul atunci cand am timp pentru asta.
Desigur, am si momente in care totul e in relache si caut linistea mintii si a ritmului meu interior, in natura sau in intalnirile cu prietenii.
Revenind la Black Friday si oferta speciala la carti, avem la VOXA o reducere de 177 ron la abonamentul anual, promotie valabia pana pe 20 noiembrie.
Practic, cu 399 ron pentru un an de zile aveti una dintre cele mai mari biblioteci din tara, la purtator.
De cateva zile aveti si optiunea sa descarcati in aplicatie audiobook -urile care va plac pentru a le putea asculta cand nu aveti acces la internet.
Cum spuneam, pe voxa aveti audiobook-uri dar si carti in format ebook.
Si aici remarc Anihilare, cea mai recenta carte a lui Michel Houellebecq, lansata in librarii in Romania in urma cu cateva zile, cum remarc si cartea castigatoarei premiului Nobel din acest an, Annie Ernaux – Pasiune Simpla.Confesiunea adolescentei, pe care o gasiti atat ca audiobook cat si ca ebook.
Evident gasiti si carti de dezvoltare personala, si carti politiste ( e integrala Agata Christie in aplicatie) si carti de dragoste, dar si biografii celebre, unele aparitii f f recente de anul trecut sau anul acesta.
Daca va ganditi sa faceti o investitie pentru mintea si rasfatul dvs emotional, luati-va de BlackFriday anul asta un abonament care va da ace la peste 45.000 de titluri de carti, pana la sfarsitul anului vor fi adaugate oricum multe altele dintre cele mai noi.
Si e nepretuita investitia pentru ca asta cum spun batranii “ceea ce purtam in mintea noastra nu ne poate lua nimeni”
In week end discutam cu un prieten artist despre managementul carierei care ar trebui sa fie ceva la care sa se gandeasca, dar care sa fie impletit cu planul sau de viata, cu ce-si doreste de la viata.
In teorie i se parea logic si de bun simt, dar a inceput sa se incrunte cand i-am zis ca ar trebui sa-si puna pe o coala de hartie si ce planuri are pentru cariera, dar si ce-si doreste de la viata lui, pentru ca apoi sa destructureze tehnic lucrurile si sa vada cam ce pasi ar trebui sa urmeze.
Mie mi se pare de bun simt sa am scris undeva, intr-o agenda sau un jurnal personal, ce imi doresc sa fac in viata asta si sa incerc sa imi urmez visele si dorintele.
Sigur ca adaptez de la an la an pentru ca ceea ce imi doream la 25 de ani nu seamana cu ceea ce imi doresc acum (in parte si pentru ca multe dintre dorintele de atunci, cum ar fi sa vizitez si eu ceva din Asia, s-a indeplinit cu Hong Kong si Thailanda)
Cred ca viata, cu agitatia si lucrurile pe care le avem de facut in fiecare zi, ne “fura” si cand facem un bilat – la un sfarsit de an de exemplu – constatam ca au trecut 12 luni si noi am facut putin din ce ne doream pentru noi.
Eu am un plan schematic cu ce imi doresc sa fac in zona profesionala si un altul cu ceea ce imi doresc personal. Si ma intorc la insemnari din cand in cand ca sa nu ma las purtata de viata si obligatii si sa uit sa-mi indeplinesc si dorintele.
*
Nu cred in trainerii guru care sa te invete cum sa traiesti… life coach mi se pare sarlatania suprema, imi pare rau. Cred in a citi multe lucruri din multe zone stiintifice ca sa-ti deschizi mintea si sa incepi sa simti ce ai vrea sa experimentezi. Mai cred in terapia pe care o faci cu un psiholog cu scoala care sa te ajute sa te “cureti” de micile sau marile discutii din mintea ta
Si mai cred intr-o etica a vietii personale, intr-un gand strategic despre ce as vrea sa fac, ce as vrea sa las in urma ca rezultat al excursiei mele prin viata asta si cum as vrea sa ma dezvolt intelectual, emotional si spiritual, dincolo de ce intalniri imi ofera viata pe care eu nu le pot controla sau provoca.
*
Un “life plan” ar trebui sa aiba capitole care sa acopere urmatoarele:
Sanatatea fizica
Familie si relatii
Managementul carierei profesionale
Sanatatea spirituala si emotionala
Puterea mentala
O lista cu lucruri de facut neaparat de-a lungul intregii vieti
Ar mai trebui, dupa mintea mea, sa contina obiective de atins in fiecare capitol pentru un an, pentru 3-5 ani si insemnari din cand in cand cu lucrurile pe care nu le-ai facut si ce probleme ai intampinat.
Nu cred ca e despre bani in acest plan, desi fara ei nu poti indeplini multe, e despre ce iti doresti sa faci, cum te ingrijesti, ce nevoi are corpul, mintea ta.
Si, desigur, despre ce vrei sa lasi in urma pentru ai tai, pentru comunitate.
Daca nu aveti un plan cat de cat structurat si asezat pentru ceea ce vreti sa faceti in viata asta, puneti pe hartie, cu sinceritate ce va doriti. S-ar putea sa va ajute sa fiti mai fericiti.
Una dintre cele mai spectaculoase lansari publicistice ale acestui moment are ca data de aparitie chiar astazi 25 octombrie si e un audiobook cu toate interviurile pe care Bob Woodward le-a facut cu Donald Trump. The Trump Tapes -Bob Woodward’s Twenty Interviews with President Donald Trump
Nu exista si o varianta in print, ci doar audio a acestei carti… sunt interviurile necenzurate intre fostul presedinte american si unul dintre cei mai mari jurnalisti ai lumii, cel care a fost in spatele anchetei Watergate si care a mai publicat si carti despre alti presedinti – toti presedintii in functie de cand face el jurnalism (despre Trump are o carte care se numeste FRICA, tradusa si la noi la Editura Litera, o gasiti aici ) – iar viata lui, care se impleteste cu cariera lui Carl Bernstein, e povestita putin in cartea lui Carl, Chasing History – A kid in the newsroom.
Dincolo de valoarea istorica a inregistrarilor mi se pare foarte important de remarcat ca a ales doar varianta audio, fara sa faca transcrieri ale interviurilor.
Sigur ca in felul asta evita protestele lui Trump cum ca ar fi fake news pentru ca e vocea lui acolo, sigur ca ajuta redactiile de stiri din toata lumea sa preia informatia “cu sunet” ceea ce o face mai atractiva si-l ajuta si pe el la promovarea cartii.
Dar e interesant ca nu a optat pentru transcriere. E un semn, poate, ca mintea posibilului consumator al acestor informatii nu mai citeste in print /kindle si prefera sa asculte.
(Later edit. Intre timp am ascultat o ora din carte si Woodward explica diferenta dintre un interviu pe care l-ar fi publicat si a face public inregistrarile: pentru un interviu publicat ar fi ales doar ce putea verifica legal, cu avocatii, ca sunt informatii adevarate; ca sa faca public inregistrarile nu mai e nevoie de aprobare legala, de dubla verificare pentru ca – zice el- ii simti vocea, ai contextul, auzi cand rade, cand are un ton rautacios etc.
Exista si comentariile jurnalistului inaintea fiecarui interviu, dar asta nu rezolva problema informatiilor false pe care le lanseaza in discutii Trump. Interviurile au fost facute pentru cartea Furia. Interviurile, dialogurile mai degraba – pentru ca uneori par niste discutii amicale, nu oficiale – intra in ceea ce am numi podcast. Am sa ma intorc la carte sa vad ce a pastrat in ea, dupa filtrul avocatilor, dar contextul pe care-l spune Woodward despre neverificarea informatiilor – care nu mai e necesara cand e o inregistrare audio – deschide o usa catre un drum periculos: fiecare poate zice orice vrea intr-un dialog audio, iar jurnalistul nu marcheaza neadevarul ducand mai departe o minciuna… )
Oricum ar fi sper ca jurnalistii de politic de la noi, si nu numai (poate si politicienii sau comentatorii politici), sa asculte cartea, ca sa urmareasca tehnica interviurilor lui Woodward.
O precomandasem de cand am auzit ca o va lansa si astazi a sosit in telefonul meu… deci, zilele viitoare am sa o ascult si eu. Sper sa o parcurga toti cei care au – sau vor sa aiba – o mica legatura cu jurnalismul, producerea de continut, interviurile si – vai de mine si de mine (pt ca stiu ca nu prea citesc nimic, dar poate asculta daca inteleg engleza) – politicienii romani.
Iau ca pe o ofensa personala pe cei care o vorbesc de rau, in aceste zile – dar si in general, pe Simona Halep.
Cred ca in momentul asta al vietii ei trece printr-o mare incercare de putere morala. N-am nici cea mai mica indoiala referitoare la integritatea ei morala, la caracterul ei frumos. Si e bizar sa spui asta, sau nu e logic, nici cand vine vorba despre cineva din familia ta: pentru ca nu stii niciodata in conditii de viata si de moarte cum reactioneaza un om, daca ramane etic sau nu.
Dar Simona Halep e un om corect. In viata asta am avut privilegiul sa ma intalnesc de cateva ori cu ea, sa-i simt educatia si bunul simt, amestecul de fermitate si timiditate, hotararea in a face lucruri drepte, muncite de ea cu efort imens. Bine, nici aceste intalniri nu sunt criteriul definitoriu intre alb sau negru intr-o logica rece, matematica. Insa parcursul ei profesional este.
Ieri Asociatia Antidoping a anuntat ca a fost testata pozitiv si ca in sange, la US Open, a avut o substanta care se gaseste in medicamentele anti anemie, substanta care ajuta la o mai buna oxigenare a sangelui – prin urmare e considerata dopaj pentru ca ajuta la recuperarea mai rapida dupa efort.
Nici macar nu imi pot imagina socul si durerea pe care le-a simtit cand a fost informata de rezultatul testului. Cum ziceam, n-am nici cea mai mica indoiala ca a facut ceva cu intentia de a insela in sport. Nici nu cred ca mintea ei poate gandi in directia asta.
Nimic din parcursul si din sacrificiile ei, imense la nivel personal, nu arata ca ar fi cautat vreodata o scurtatura.
Imi doresc mult sa gaseasca puterea sufleteasca si morala sa poata sa se lupte ca sa afle adevarul, nu ca sa arate lumii ca a fost corecta – sportivii, oamenii din apropierea ei stiu ca e foarte foarte corecta cu tot ce tine de viata ei – ci ca sa stie sa se apere data viitoare si sa o poata lua de la capat cu o lectie invatata prin cea mai dura metoda de invatare.
Cred ca ceea ce defineste un mare caracter de sportiv e capacitatea de a lupta atunci cand ii e greu/ am citit carti despre puterea mentala a campionilor de a se recupera nu doar dupa infrangeri, ci si dupa accidentari, in speranta ca asta m-ar putea ajuta pe mine cand ajung la fundul sacului mental. (va recomand sa cititi The Champions Comeback – How Great Athletes Recover, Reflect, and Re-Ignite e o motivatie majora pentru momentele din viata voastra cand trebuie sa va ridicati si sa o luati de la capat, uneori scrasnind din dinti)
Ii doresc Simonei Halep sa aiba puterea sa lupte pentru adevarul ei.
Ca dupa prima finala pierduta la Roland Garros. Pentru ca adevarul e in ea, si stie ca e corecta si a facut lucrurile bine, la fel cum stia si in 5 iunie 2014 dupa meciul cu Sarapova. Pe termen lung, victoriile au venit pentru ca a stiut sa lupte mai departe.
In cateva zile, noi ceilalti vom uita de chestiunea dopinghalep; avem alte chestiuni in viata de facut, avem de platit facturi, deci de munca; avem vietile noastre de trait, de iubit. Ea va ramane in tensiunea deciziilor din jurul acestei probleme si sper din tot sufletul sa aiba puterea morala pentru tot ce va urma.
Ce cred ca putem face noi e sa-i spunem ca o respectam si avem incredere in munca, talentul si caracterul ei. Ar putea fi un punct mic mic in care sa se sprijine putin.
Am primit ieri un cadou frumos de la Lavazza care are acum si capsule din aluminiu neutre din punctul de vedere al emisiilor de CO2, gama care e compatibila cu Nespresso Original si mi-am amintit cat de multe experiente frumoase datorez eu familiei Lavazza si celor care de-a lungul anilor au fost brand manageri pentru Romania ai acestui brand minunat de cafea.
Stiti ca sunt o mare iubitoare de cafea, ca imi place sa testez cat mai multe sortimente si in general imi place sa experiemntez cat mai multe lucruri.
Cafeaua Lavazza are in spate familia Lavazza din Torino, un busines din 1895, transmis din tata in fiu, pana la a patra generatie.
I-am intalnit pe toti cei care in acesti ani au in grija business-ul Lavazza ( un business urias la nivel global, dar care si-a pastrat nota de familie; in urma cu cativa ani au semnat si un parteneriat cu organizatorii turneului de la Wimblendon, pentru ca si in interiorul complexului, la rafinatul club de tenis, dar si pe perioada competitiei sa se bea cafea premium Lavazza).
Se intampla sa fi intalnit familia Lavazza inca din 2007, sa-i fi cunoscut (la nivelul unei conversatii jurnalist – manager) pe toti cei 4 descendenti ( 3 domni si o doamna) care duc acum mai departe mostenirea lui Luigi Lavazza (unul dintre nepotii manager se numeste chiar Luigi).
Preferata mea din familie este Francesca Lavazza, doamna care are in grija comunicarea, partea de CSR si implicarea in activitatile culturale, Lavazza fiind unul dintre marii mecena ai artei contemporane italiene, un sustinator al multor expozitii super spectaculoase, membru in Fundatia Guggenheim.
Ei ii datorez intalnirea cu Feran Aria – unul dintre cei mai mari chefi ai lumii (restaurantul lui, El Buli, a facut istorie in gastronomia moleculara), tot doamnei Lavazza ii datorez intalnirea cu fotografa Annie Leibovitz (am fost uimita sa vad cat de fragila si timida e in afara setului unde fotografiaza) si tot ei ii datorez intalnirea cu un mare musician: Ezio Bosso – fost dirijor al filarmonicii din Londra care la 30 de ani a fost diagnosticat cu o boala degenerativa si s-a retras pas cu pas din activitate.
A murit in mai 2020, dar pana in ultimele lui zile de viata a fost sustinut discret de familia Lavazza care – atunci cand mai putea canta – l-a invitat special in concertele companiei. Am pastrat legatura cu el pana la sfarsit si stiu ce suflet minunat era si ce muzician exceptional.
Muzica lui Ezio Bosso e absolut exceptionala, va las mai jos una din piesele mele preferate pe care o ascult de fiecare data cand ajung in Sinaia sis tau pe terasa de la Cazino la o cafea. Mi se pare ca parcul regal din fata cazinoului, cu statuile lui superbe, cu fantana din mijloc, se potriveste perfect cu muzica lui.
De fiecare data cand vad brandul Lavazza undeva, imi amintesc instant de aceasta doamna spectaculoasa, care nu are nimic ostentativ (desi familia ei are afaceri de milioane), care e foarte blanda si care, discret, face sa fie bine in jurul ei. In ultimul an in care am fost in Italia la lansarea Calendarului Lavazza, la barul evenimentului pregatea cafele un tanar cu Sindrom Down. Nu au atras atentia asupra lui cu nimic, nu au comunicat nimic despre el, tanarul isi facea treaba ca oricare alt angajat al barului Lavazza de la lansarea mondiala a calendarului.
Anyway, daca aveti aparate Nespresso Original sa stiti ca acum puteti avea dimineata si aroma italiana autentica Lavazza in capsulele proaspat lansate, sustenabile si cu atentie pentru mediu.
Stiu ca in valtoarea vietii si in ispiratia adusa de ceea ce ne ofera telefonul smart ca informatie, creierul nostru e din ce in ce mai obosit, mintea noastra nu isi mai ia pauze si uzura psihologica e din ce in ce mai mare.
Ne dorim sa vedem copii manierati, relaxati, cu o postura corecta – nu cu nasul in telefon, stim ca ei vor da mai departe stilul de viata elegant si rafinat, daca ajung sa-i inteleaga beneficiile mentale. Agitatia oamenilor din jurul nostru e, oricat de straniu vi s-ar prea, o consecinta a lipsei de educatie, a neatentiei la propria persoana, a lipsei manierelor.
Daca in educatia noastra si a copiilor nostri am introduce studiul manierelor, al artelor – de la muzici la pictura, de la design la spiritualitate – cu informatiile acumulate am invata sa ne protejam mental si emotional pe noi si pe cei din jur.
Stiu ca spuneti ca aveti multe griji si probleme si ca ceea ce scriu eu mai sus sunt nimicuri in contextul platilor facturilor lunare, dar daca ne hranim mai intai sufletul si trupul, putem sa avem resurse si de energie si mentale ca sa fim mai creativi, mai eficienti, mai bucurosi in a ne face task-urile care ne ajuta sa platim facturile.
Aduceti-va aminte asta: in avion suntem invatati ca in caz de avarie, primul lucru este sa ne punem noua masca de oxigen, apoi a copiilor care ne insotesc. Pentru ca daca noi suntem bine, mintea noastra gaseste solutii sa-i protejeze pe cei din jur.
Astazi vreau sa multumesc unei doamne care e gura de oxigen in educatia informala de mai bine de 15 ani, Sandra Ecobescu, presedinta Fundatiei Calea Victoriei.
Fundatia Calea Victoriei are cursuri de istorie, Civilizatie si Antropologie, de filosofie si Diplomatie, de Arte Plastice si Istoria Artei, Design si Arhitectura, Religie si Spiritualitate, copiii si adultii care opteaza pentru cursurile informale de la Fundatia Calea Victoriei invata despre inteligenta emotionala, vorbire in public, gandire critica, time management, networking, dictie, bune maniere, scriere creativa, stil vestimentar etc.
Sunt lucruri pe care scolile de stat nu le abordeaza, dar care – pe termen lung – fac foarte bine elevilor si societatii in general.
Sandra Ecobescu a creat contextul acestor cursuri acum 15 ani si de atunci peste 60.000 de adulti si copii au invatat lucruri alternative care le-au facut viata mai frumoasa si au avut exemple de viata spectaculoase – printre lectori, de-a lungul anilor au fost Neagu Djuvara, Adina Nanu, Vintila Mihailescu, Dan C. Mihailescu, Mihaela Irimia, Tiberiu Soare, Andrei Plesu.
Intr-o lume in care cei mai multi vor scurtaturi pentru mai multi bani, mai multa expunere sociala, mai multa “glorie”, Sandra – fiica a unui diplomat rafinat – si-a dedicat viata sa-i invete pe oameni ca e utila linistea invataturii, intelepciunea exemplului unor oameni de un inalt rafinament. Daca nu stiti cursurile de la Fundatia Calea Victoriei le gasiti aici.
Promiteti-va voua ca faceti un curs pe an, o sa vedeti cat de multe beneficii veti simti la nivel emotional.
Eu ii multumesc mult Sandrei Ecobescu pentru determinarea ei de a merge mai departe in a face educatie alternativa, de a deschide mintile copiilor si adultilor. Efectul muncii ei si a echipei de la Fundatia Calea Victoriei e imens… (si sacrificiile pe care le intuiesc, dar despre care nu vorbeste, sunt la fel de mari)
Zilele trecute a fost ziua lor, au implinit 15 ani. La multi ani.
Multumim pentru tot.
Jurnal. Influencer de bine e un proiect in care semnalez adevaratii influenceri ai societatii noastre, oameni care schimba in bine lumea din jurul lor; oamenia caror munca o luam de-a gata ca si cum ni s-ar cuveni, oameni care merita sa ne luam un ragaz sa le multumim.
Auzim tot mai des vorbindu-se despre influenceri si influenta online si, prin frecventa mentionarilor, credem ca asta e ceva ce schimba in bine vieti. Probabil ca la 15 ani poti sa urmezi calea pe care ti-o arata cineva din online, dar din ce urci in varsta si in viata pe scara sociala, nu mai iei chiar in serios tot ce fotografiaza ca de “panou” niste oameni pe care nu-I vei intalni niciodata fata in fata.
Adevaratii influenceri sunt insa rar mentionati, sunt cei care cu activitatea lor zilnica schimba cu adevarat vieti, cei care deschid minti, care planteaza seminte in sufletele oamenilor urmand ca fiecare sa-si culeaga roadele dupa cum are grija de “gradina sa interioara”. Adevaratii influenceri nu fac lucruri pentru like-uri in social media, ci le fac cu credinta ca aceea e menirea lor, sa aduca in spatiu public informatii care sa bucure minti si suflete.
Cum scriam in prefata proiectului meu (aici), Jurnal:Influencer de bine, astazi luam “de-a gata” multe dintre lucrurile frumoase din jurul nostru si nici nu ne mai punem problema sa spunem macar un multumesc celor care fac eforturi pentru binele celorlalti, din credinta ca asa trebuie sa faca, asta e menirea lor.
Astazi vreau sa spun un mare MULTUMESC echipei HUMANITAS FICTION, doamnei Denisa Comanescu, Ioanei Iancu (cea care se ocupa de partea de promovare) si tuturor celor care au tradus de-a lungul anilor cartile din aceasta colectie.
Saptamana trecuta HUMANITAS FICTION a implinit 15 ani. In acesti 15 ani au fost traduse sute de carti, am avut romanele lui Paul Auster, Isabel Allende, Amos Oz, Eric Emmanuel Schmitt, Guzel Iahina. Mario Vargas Llosa, Jim Coetze, Ernesto Sabato, Romain Gary, Anais NIN, Alain de Botton, James Joyce, George Saunders. Si am avut minunata colectie sub numele Raftul Denisei.
Sunt mult mai multi autori decat cei pe care i-am mentionat eu aici, sunt sute, poate chiar peste 1000 de titluri.
Ganditi-va cate minti au schimbat plimbandu-le pe teritorii noi, cate suflete au incantat – le-au adus un zambet sau o lacrima.
Cei care lucreaza pentru Humanitas Fiction, doamna Comanescu care alege titlurile pentru Raftul Denisei nu se vor intalni niciodata cu toti cei pe care i-au bucurat in viata asta.
Intr-o lume in care citim tot mai putin, sa faci eforturi ca pentru cei pasionati sa existe in acelasi timp cu toata lumea civilizata titlurile importante, sa ajuti ca accesul la informatie si emotia care poate schimba minti si vieti sa fie constant e o realizare care nu poate fi cuantificata.
Stim ca e imens efectul pe termen lung, cum stim- sau intuim – ca e imens efortul pentru toti cei implicati.
Cand mergem intr-o librarie si ne cumparam o carte ne gandim rareori la cei care au fost in spatele drumului pana la raft, dincolo de autor – de la cine alege titlul spre traducere, la traducator, cel care le promoveaza si chiar librarul care le aseaza in raft.
Astazi vreau sa le multumesc lor. Conteaza imens ceea ce faceti.
Zilele acestea m-am gandit mult cum luam de-a gata multe lucruri bune si frumoase. Ni se par ca ni se cuvin. Si uitam sa apreciem, sa validam cu o vorba buna cand remarcam ceva de calitate.
Eu sunt obisnuita sa trimit mesaje de felicitari cand imi place ceva sau sa share-uiesc ceea ce descopar frumos si de calitate. Stiu ca sunt fapte care ar putea da aripi cuiva intr-o zi care poate nu e prea buna. Sau chiar daca e buna, as putea sa o fac sa fie si mai frumoasa, sa aduc un zambet in plus.
Scriu chiar si autorilor straini ale caror carti ma impresioneaza, unii imi raspund, altii nu… dar tinta mea nu e sa primesc un raspuns, ci sa fac o bucurie (pentru ca si cartea lor m-a bucurat)
*
Stiu si reversul, cand cineva ia de-a gata ceea ce intalneste bun, ca si cum i se cuvine, desi in spate e multa munca. Am experienta urban.ro si reactiile agresive ale cate unui cetatean care vrea sa scriem intr-un fel despre cine stie ce vrea dansul; mai am experienta faptului ca nu ne ia nimeni in calcul la premiile online de oriunde din tara asta – desi nu e nimeni in Ro care sa fi facut, in ultimii trei ani, mai multe interviuri internationale decat noi la urban.ro, care sa fi avut mai multe exclusivitati de standard international in acelasi timp cu marile publicatii ale lumii – noi suntem luati de-a gata, e normal sa fim buni si destepti… Sunt premiati tot felul de oameni cu mult sub pregatirea noastra sau validarea noastra internationala. Si cu mult sub impactul nostru la un public educat, destept… (Bine, nici nu ne-am inscris vreodata la vreun premiu, mi se pare ca premiile se dau pur si simplu pentru merit, nu te inscrii sa le primesti. Candidatura pentru un titlu intra in alta categorie in mintea mea)
Nu mai supar pentru asta.
M-am intrebat daca am face lucrurile diferit daca am primi premii… Iar raspunsul e NU.
Tinta noastra nu e un premiu, ci sa aducem o bucurie, sa facem fie si cu un milimetru diferenta cu cateva stiri pozitive, destepte, din care cititorii sa descopere ceva nou, sa fie inspirati sa faca ceva mai bun si mai frumos pentru ei.
Si nu e vorba de milioane de oameni, dar daca aducem un zambet pentru macar o persoana intr-o zi, daca influentam in bine cu informatiile noastre macar o persoana intr-o zi, am castigat un premiu inestimabil.
Vorbesc si in numele colegilor Oana Vasiliu si Eduard Enache, stiu ca si ei cred la fel.
*
Cu acest gand, dar si cu tristetea ca nu mai remarcam public oamenii care fac lucruri care schimba lumea in bine macar cu un milimetru, oameni pentru care mental nu exista decat sa faca lucrurile cat mai aproape de perfectiune, incep de maine, aici pe blog, un jurnal de multumiri catre ei. Nu le dau niciun premiu, dar s-ar putea sa le aduc un zambet pe chip si sa descopere ca eforturile lor de a face correct, etic si cat mai aproape de perfectiune meseria lor sunt remarcate si apreciate.
Zilele acestea am fost din nou pusa in situatia de a alege si recomanda oameni pe care sa-i promovam, sa-i cunoasca lumea, sa le descopere povestile. Parte din proiectul Urban, dar si parte din felia mea de la Webstock, panelul de interviuri motivationale pe care-l fac de 12 ani.
Si mi-am dat seama inca o data ca nu o sa ma abat de la credinta cu care tratez informatia oricat de tentanta ar fi calea scurta si fara efort.
Mai exact, aleg intotdeauna povestea – un om cu amplitudine intelectuala si efort real pentru ceea ce face – in locul unei persoane care e pe val, care are in momentul deciziei o notorietate crescuta.
Sigur ca varianta doi ar aduce mai multa audienta, pentru ca practic proiectele s-ar agata si s-ar urca pe notorietatea invitatului, dar pentru mine e mai important sa punem in fata audientei o poveste care sa-i miste real pe toti, care sa fie un exemplu de perseverenta, bun simt, educatie. Un om care poate face o mica diferenta in lume.
*
Fac asta de cand ma stiu; am facut-o la Tabu (promovand tineri care odata cu anii s-au dovedit a fi cei care au confirmat schimband in bine domeniile lor de activitate), am facut-o si mai inainte, la radio (vorbeam zilele trecute despre asta cu Ciprian Dinu pe care-l stiu de la 16 ani – am facut emisiuni de week end impreuna cativa ani -, care acum o sa faca matinalul de la Kiss Fm, dup ace a fost la radio 21 si apoi director de programe la Europa FM) si lista e lunga, nu doar in domeniul meu de activitate, ci si cand e vorba de cei din entertainment si partea de teatru si film care imi sunt mai familiare.
Sunt gata oricand sa renunt la un proiect platit daca el e asociat cu cineva care e “doar o persoana pe val” fara sa fie in spate un continut cu greutate (educatie, activitate cu tinuta).
Si imi pare rau cand vad ca marile companii, desi spun ca promoveaza valoarea si se vaita ca au din ce in ce mai putini oameni de calitate – cu o cultura solida si o educatie serioasa – cu care sa se asocieze, nu au o strategie pe termen lung pentru a cultiva si a creste asemenea oameni.
Daca as fi agentie de publicitate sau brand mare, mi-as pune in budget o suma fixa anual pe care sa o investesc in cei care pot duce mai departe calitatea, cei care pot schimba lumea in bine cu educatia lor.
Daca s-ar fi intamplat asta, si brandurile si agentiile ar fi avut o asemenea strategie – poate chiar comuna – o revista ca DOR nu s-ar fi inchis.
Sigur ca nu are cifrele unui tiktok-er care face dansuri ca o multime de alti “dansatori” anonimi, sau care face playback pe replici celebre si amuzante pe care mai fac playback inca 1000 de nimeni in drum amuzandu-se. Dar de la acestia, privitorul nu primeste decat relaxare si spalarea creierului oricum obosit.
Glumele si tulumbele amuzante au si ele rostul lor in viata, dar undeva acolo in traseul oamenilor ar trebui s afie si intalnirea cu informatii care sa-I inspire, sa-I puna pe ganduri, sa le deschida noi porti catre propriile experiente.
Echipa DOR a facut atat de multe lucruri frumoase si cred ca a inspirat – prin articole si conferinta magica The Power of Storytelling – multi oameni care azi scriu povesti si ii pot inspira pe altii.
Schimbarea in bine vine de la cei care ies din rand, nu se cocoata pe val doar ca sa suga din notorietatea existenta (cum ne invata SEO-ul ala tampit adus in viata noastra), schimbarea in bine vine de la cei care fac lucrurile din credinta, cu bun simt si educatie.
Daca avem uneltele sa-I ajutam… promovare sau parte financiara, haideti sa ne asumam realitatea: TREBUIE SA O FACEM. E datoria noastra.
P.S. Duceti-va si cumparati ultimul numar DOR. Pastrati-l in biblioteca si uitati-va din cand in cand la el ca sa va amintiti ca ati fi putut contribui la o schimbare in bine daca ati fi cumparat-o, ati fi pus o jumatate de pagina de publicitate in ea (in loc sa dati banii unuia cu cifre din si de nimic).
Aici coperta numarul 49. Editia viitoare, nr 50, va fi ultima.
Citesc foarte mult despre cum se schimba mentalitatea angajatilor de la generatie la generatie.
Eu sunt dintre cei din generatia veche care, pentru ca m-am intretinut de cand ma stiu, cand mi-e greu caut imediat sa vad confortul din ce am in cont, respectiv ma duc in munca.
Sigur ca nu ma mai “tin oasele” sa muncesc saptamani in sir cate 12-14 ore si, mai ales, am invatat ca nu e bine pt mine si imi iau pauze mult mai multe. Dar tot am, cand e avalansa de lucruri de facut ca sa indeplinesc tot ce tine de mine si ar influenta lefurile si proiectele celorlalt, tot am zile cu 14 ore de munca. Am aceasta constiinta a lucrurilor pe care m-am obligat sa le fac, a listei to do care trebuie rezolvata pana la sf zile, chiar daca se prelungeste “ziua”.
Am invatat peste ani sa nu mai pun presiune pe colegi, oricum isi pun ei singuri presiune pe ei pentru ca sunt foarte constiinciosi si responsabili (norocul meu). Stiu insa de la prieteni care au angajatori mai tineri care se intalnesc cu o dorinta mult mai mare a tinerilor de a munci putin, de a face lucrurile mult automatizat ca sa salvam timp (sa folosim google translate… e arma suprema, fara sa ne intereseze ca limba romana e aproximativa acolo… uneori nici acordurile nu ies bine cu intrumentele de traducere automata). Asta e o chestiune din industria mea, dar in zona automatizarii si cautarii scurtaturilor sunt exemple in toate industriile si la toate locurile de munca. Exista “copy paste” in multe variante, nu doar cand e vorba de scris.
Am invatat ca nu ma pot lupta cu asa ceva pentru ca ei au crescut in alt mediu cu alte unelte…
*
In plus, pe mine viata m-a invatat sa iau lucrurile pas cu pas, sa nu ma consum pentru ce nu depinde de mine si sa incerc sa gasesc intelegere pentru ce e adanc inradacinat in mintea celor din jurul meu. Nu pot eu decide in locul lor ce e bine pentru ei.
Am facut aceasta introducere pentru ca am citit un studiu Wunderman Thompson Data despre raportarea celor din Generatia Z ( nascuti intre 95-2005) la un loc de munca.
Iata cateva extrase din studiu, cred ca v-ar putea ajuta sa intelegeti putin mai bine nevoile acestei generatii.
70% dintre membrii generatiei Z intervievati sunt de acord ca pandemia le-a schimbat prioritatile, iar 74% spun ca pandemia le-a oferit mai mult timp pentru a se concentra pe ceea ce este cu adevarat important pentru ei.
Femeile, in special, resping cultura populara a harniciei, potrivit unui reportaj realizat in luna august de Elle UK. In schimb, ele aleg sa ia pauze de angajare sau sa isi reduca saptamana de lucru. Cum afecteaza aceasta reorientare si aceasta schimbare a prioritatilor locul de munca?
“Marea demisie” care a urmat lockdownului din pandemie a facut loc pentru multi fosti oameni de succes si aspiranti la o cariera sa se reconecteze cu familia, prietenii si sa reinvie alte aspecte ale vietii lor. Incepand cu 2021, multi oameni au luat inapoi vietile si carierele lor ocupate, optand in schimb pentru concedii concentrate. O femeie intervievata de The New York Times s-a bucurat de un an petrecut acasa cu cei doi fii ai sai, punandu-si in asteptare pozitia de director executiv al unei organizatii non-profit. “Este nepretuit pentru ei sa aiba toata atentia mea”, a declarat Ana del Rocío pentru Times. “Sunt prezenta si ei simt asta”.
Unii angajati coplesiti imbratiseaza o tendinta numita “quiet quitting”, definita de utilizatorul TikTok Zaiad Khan in The New York Times ca fiind “renuntarea la ideea de a face mai mult decat trebuie” la locul de munca. In esenta, mai degraba decat sa se concentreze pe atingerea unor noi obiective sau pe depasirea performantelor pentru compania lor, multi oameni opteaza pentru limite solide la locul de munca si isi gasesc linistea si fericirea facand pur si simplu doar ceea ce le cere munca lor.
*
A face bani, se pare, nu este prioritatea principala pentru multi membri ai generatiei Z aflati la inceput de cariera. Etica, echilibrul intre viata profesionala si cea privata si scopul sunt caracteristici comune pe care generatia le cauta atunci cand isi cauta un loc de munca. Potrivit Wunderman Thompson Data, 82% dintre cei din generatia Z intervievati spun ca este important ca locul lor de munca sa contribuie la binele general, iar 70% ar prefera sa faca ceva semnificativ decat sa castige multi bani.
Publicat in luna aprilie a acestui an, sondajul LinkedIn’s Workforce Confidence a indicat ca 40% dintre cei din generatia Z sunt dispusi sa accepte o reducere de 2% sau 5% a salariului pentru un post care ofera “o sansa mai mare de a creste in acest rol”. La nivelul tuturor generatiilor, raspunsul mediu de acord a fost de 26%, iar 32% dintre mileniali au fost de acord si ei. 38% dintre cei din generatia Z ar accepta aceeasi reducere de salariu pentru “o munca mai placuta”, iar 36% ar accepta reducerea pentru un echilibru mai bun intre viata profesionala si cea privata, comparativ cu 33% in ambele categorii la nivelul tuturor generatiilor.
Forta de munca – in special generatia Z si femeile – acorda prioritate unei mai mari ambitii de viata, echilibrului intre viata profesionala si viata privata si potentialului de cariera in detrimentul unui salariu mare si al unor titluri ambitioase atunci cand se gandeste sa accepte un nou post.
M-am uitat la meciul de dublu din Laver Cup, cu Federer si Nadal de aceeasi parte a fileului, meciul de retragere al lui Roger Federer si la mai bine de 24 de ore distanta inca ma mai urmaresc emotiile lor, iar lectiile pe care le-am invatat din aceste emotii sper sa le port cu mine mult timp ca sa ma ajute cand mi-e greu.
De asta le scriu aici, ca sa-mi ramana si sa ma pot intoarce la ele, dar si pentru ca poate ii inspira si ajuta si pe altii.
Doi barbati care plang si se tin de mana.
Intr-o societate ca a noastra – si ca multe altele – ar fi loc de ironii din cauza multor prejudecati: barbatii sa planga? uhhh ; barbatii sa se tina de mana cand au nevoie de support emotional? Uhhh.
Gresit in orice situatie, oricare ar fi barbatii in cauza.
Roger Federer si Rafael Nadal plang si se tin de mana. In timp ce asculta uralele publicului, de respect pentru o cariera uriasa a unuia dintre cei mai mari sportiv din lume: Federer.
Nadal a venit pentru o zi la Londra, doar o zi, fix pentru a juca cu prietenul lui ultimul meci din cariera, pentru ca, in Spania, sotia e aproape de a naste si nu se simte foarte bine, iar el – ca un sot iubitor – a stat in ultimele saptamani langa ea tot timpul.
Sunt foarte multe nuante in intamplarea aceasta cu retragerea lui Federer din tenis.
Nu a fost un meci omagial, ci in cadrul unei competitii, iar el si Nadal – in ciuda accidentarilor – s-au luat foarte in serios, au luptat pentru fiecare punct… cu unele dintre lovituri absolut exceptionale. Federer a vrut sa se retraga luptand pentru inca o victorie, iar asta spune atat de multe despre caracterul lui, felul lui de a vedea viata si acest sport caruia i s-a dedicat.
Oamenii astia, oricat ar fi de mari, de Zei in domeniul lor, sunt facuti din sange, carne si oase, ca oricare dintre noi. Au ajuns (Dumne)Zei si sunt inspiratie pentru o lume intreaga pentru ca munca lor a fost cu sange, cu rani in carne vie si cu oase rupte, cu sacrificii imense. E emotionant sa-I vezi plangand, si sa intuiesti sensibilitatea lor, pentru ca pe teren sunt zid de otel, au o energie si o forta incredibila si, rareori, vezi vreun sentiment de deranj sau enervare.
Cand ii vezi plangand pe amandoi – rivali colosali in teren, unde au luptat fiecare contra celuilalt pana la ultimul strop de energie de-a lungul anilor, fara ca asta sa le strice prietenia -, cand ii vezi tinandu-se de mana la momentul emotional al unuia dintre ei iti dai seama cat fairplay a fost in fiecare dintre acele lupte din teren, ce effort mental si ce educatie sa te lupti contra prietenului in spiritul sportiv si sa ramai prieten si dupa infrangere. Pentru ca in sportul asta – tenisul – intotdeauna pe teren, intr-un meci, unul castiga si altul pierde.
Le-am citit biografiile (sunt traduse si in romaneste va las link mai jos, cred ca e o lectura minunata pentru oricine – de la adult la copii) si ce m-a fascinat in educatia lor, dincolo de vointa, disciplina, rigoare, puterea de a te lupta cu durerea si forta de a reveni dupa accidentari, e smerenia lor.
E educata, e constienta, e un exercitiu continuu.
Sa nu crezi ca esti mai tare, mai important decat altii, oricat de multe victorii ai avea.
E ceva ce au exersat din copilarie, uneori hardway (pe Nadal – la 14 ani- il obliga unchiul lui sa mearga la cel care l-a invins si sa-i spuna cuvinte frumoase, chiar daca lui ii venea sa planga), dar un exercitiu pe care-l fac continuu.
Nu se poate sa nu stie si ei ca sunt Dumnezei in sportul lor, aud mereu uralele oamenilor, au castigat zeci de milioane de dolari, dar si-au pastrat acest exercitiu al smereniei constante – sa-ti spui ca nu esti mai presus de nimeni, ca sa lupti de la egal in orice moment cu oricine.
E unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem invata de la ei.
Biografia Federer – Maestrul. Îndelungata carieră și superbul joc al lui Roger Federer. De Christopher Clarey. Cu un fragment de degustat (un capitol intreg) aici. Cartea poate fi cumparata de aici
Biografia Nadal – Rafa, Povestea mea – impreuna cu John Carlin. Poate fi cumparata de aici
Ieri au fost peste tot – tv, online, rradio – informatii despre domnul acela dereglat mintal, Vancica (nu are legatura cu actorul), care si-a batut iubita cu picioarele multe minute si a pus grozavia pe net.
Ceva oribil, politia ar fi trebuit sa se autosesizeze (sa nu astepte plangere de la victima, careia ii e frica si n-a comentat nimic) pentru instigare la violenta pentru ca cetateanul a mai facut si un live (de 3 ore!!!) de scuze in care unul dintre argumente a fost – “orice barbat isi bate femeia; am fost gelos.”
Omul e mult sub orice reper de umanitate, educatie, bun simt – orice cuvinte care imi vin pentru a-l descrie tin de gradina zoologica, desi si animalele cred ca sunt mai respectuoase cu femelele lor.
Eu am vazut cazul la Observator-ul de la Antena 1 intr-o stire lunga cu psihologi, cu context national despre violenta domestica, stire facuta ca la carte.
Ce m-a scos din minti, si le-am si dat msg prietenilor mei de acolo, e faptul ca ei vorbesc despre oribilitatile generate de o tara in care “e normal sa-i dai o palma femeii, daca e nevasta – concubina ta”, si o fac corect cand e vorba de stiri, dar cand mergem un department mai incolo – la emisiune divertisment – avem mizeria de emisiune cu Nea Marin care injura si bate femeile (si barbatii) in cadrul unor proiecte care se vor distractive.
Cu Nea Marin (si cum il mai cheama pe dansul, care e trecut de 60 de ani si are nepoti acasa) la Antena 1 e normala violenta impotriva femeilor expusa in prime time la tv.
Sigur ca televiziunea are un disclaimer inainte de generic in care spune ca programul poate contine limbaj nepotrivit si violenta, iar copiii vad cu acordul parintiilor. Asta e ca sa se acopere legal.
Dar de ce ai vrea sa faci o asemenea mizerie la tv? De ce ai promova violenta ca divertisment? Culmea e ca producator e o femeie la acest program.
Sigur ca face audienta, pt ca suntem un popor in care “bataia e rupta din rai” si “femeia sigur a facut ea ceva, daca a batut-o”… Dar de ce sa vrei sa speculezi mizeria din acest popor pentru audienta? Tu, ca femeie, care ai decizia unei emisiuni si ai produs multe lucruri minunate in televiziune, ai facut chiar istorie cu cateva productii… de ce sa mananci gunoi si sa promovezi violenta?!!!
Nu mai vorbesc de managementul institutiei care are femei in conducere. Dar si ca barbat – educat, care intelege responsabilitatea programelor prezentate – ar trebui sa spui – nu difuzam asa ceva.
Daca cineva l-ar lua la bataie pe strada pe Nea Marin si cum il mai cheama, ca nu traverseaza strada repede, ar iesi scandal national, pe buna dreptate. El face mizerii cu bataie pe post de motivatie la tv si nu-si pune nicio clipa problema ce transmite de fapt privitorilor (nu vreau sa-i caut numele complet pentru ca nu merita un asemenea efort, are caracter zero ca accepta sa faca pt bani aceasta mizerie de emisiune).
Imi doresc mult ca acest text sa ajunga la doamna producator si la managemenul Antena 1. Cum imi mai doresc sa ma intalnesc o data fata in fata cu Nea Marin cutare – care degeaba a muncit o viata pt ca e la fel ca Vancica cutare – sa-i spun uitandu-ma in ochii lui ce cred despre caracterul sau.
M-am uitat online si joi si vineri la Gala Hop – un concurs pentru absolventii de la actorie care se desfasoara de 25 de ani si e o sansa pentru tinerii actori sa fie vazuti si sa-si incerce aptitudinile in conditii de stres, emotii si competitii. Editia din acest an a fost dedicata musicalului si coordonata de Razvan Mazilu, ajutat la pregatirea muzicala de minunata Maria Alexievici.
Am vazut cativa tineri absolut minunati si le doresc mult mult succes in viitor pentru ca au o meserie grea in care succesul tine si de context si dureaza pana a doua zi.
Ca de fiecare data orice asemenea competitie intre tineri absolventi e pentru mine un prilej de a ma gandi la un context mai larg si de a ma bucura de energia si nebunia lor; energie pe care unii o vor pierde pe drum in viata pentru ca uzura va fi prea mare pentru ei. Dar mai au timp sa se preocupe de asta in 5 – 10 ani, acum e frumos sa se arunce cu capul inainte.
Aseara in timp ce ma uitam la probele impuse discutam prin mesaje cu colega Oana Vasiliu care era in sala si care va scrie zilele viitoare pe urban.ro despre acesti tineri.
Si am realizat inca o data, dandu-i detalii despre unii dintre concurenti pe care i-am vazut la munca in ipostaze in care s-au bagat fix ca sa invete si ca sa lucreze cu oameni importanti din industria lor, ca meseria aceasta – actoria – devine si ea din ce in ce mai antreprenoriala la fel cum se intampla cu meserii din multe alte domenii.
Actorii astazi trebuie sa-si faca singuri loc in industrie, nu doar prin talentul lor, ci si prin prezenta lor.
Cu diploma nu le da nimeni si un loc de munca si e normal sa fie asa, la fel cum nu le dau locuri de munca profesorilor, medicilor, mecanicilor, inginerilor. Isi gaseste fiecare dupa calificare si dupa concursuri.
Iar concurenta e mare nu doar pentru ca scoala scoate multi actori (cum se plang zilele astea in online cativa tineri proaspat iesiti de pe bancile scolii) ci si pentru ca, in actorie a fost dintodeauna o democratizare a talentului. Multi oameni care nu au avut studii de profil au fost actori – la noi poate cee mai frumoase cazuri sunt Vasilica Tastaman si Jean Constantin (actori de comedie de mare success in anii 80); in “afara” avem multi multi actori calificati la locul muncii dupa ce au fost modele, cantareti etc.
Iar in epoca social media, influencerii vin si ei gratios catre actorie si, oricat de prost credem ca ar juca, e in puterea si e dreptul lor sa-si gaseasca o audienta.
*
Esti bun? Ai caracter antreprenorial sa-ti creezi singur context sa te remarce lumea si sa-ti platesti facturile? Esti pregatit sa muncesti in draci chiar si cand nu esti in prim plan, ci esti lebada 5 in décor, dar inveti de la ceilalti?Ai o tinta exacta cu ce vrei de la meseria asta si un plan concret, dincolo de scoala, despre cum iti cultivi aptitudinile care sa te duca din punctul A in locul unde e obiectivul tau?
Daca ai diploma de actor, deci esti mai calificat decat multi atii care vor sa faca aceeasi meserie cu tine, si n-ai inca raspunsurile la aceste intrebari (care sunt valabile pentru orice alta meserie) si te astepti sa te loveasca succesul peste fatza printr-un telefon de la o agentie de casting sau de la un mare regizor, mai gandeste-te putin la ce e bine pentru tine. Si cat de mult depinde de tine ce vei face in meserie.
*
Pentru cei care citesc pentru prima data ceva din ce scriu, un disclamer: lucrez in partea administativa a entertainmentului de mai bine de 20 de ani, am lucrat cu artisti romani si straini si am invatat din fiecare proiect. De asta am curajul sa povestesc aceste lucruri aici care ar putea inspira sau pune pe ganduri pe cineva in folosul propriei cariere.
*
Prin natura meseriei am vazut la lucru foarte multi actori. Inclusiv o parte din tinerii care sunt acum la Gala Hop.
La ora la care scriu aceste randuri nu se stiu inca cine sunt cei care au castigat, dar asta nu ma impiedica sa spun ca am un foarte mare respect pt Cristina Danu si Vlad Nicolici pe care i-am vazut muncind in corp ansamblu la We Will Rock You, doar ca sa invete de la nume mari (au avut si o profesoara de la Royal Academy of Music, sectiunea musical pentru acele repetitii); cum am un respect foarte mare pentru toti cei care s-au inscris de-a lungul anilor la Gala Hop dorind sa-si arate fortele.
Cum am un respect foarte mare pentru orice actor/ regizor care si ia talentul si curajul in maini si incearca sa faca singur ceea ce inca nu-i ofera contextul si sistemul.
I-am remarcat anul acesta pe Sidonia Doica, Maria Grosu, Alex Macavei (stiu pe cineva cu acelasi nume, dar cu totul alta meserie si v-am pus gand rau pentru un story impreuna) si ii voi urmari cu atentie in carierele lor 🙂
*
Daca sunteti tanar actor, va rog uitati-va putin in jur – toti cei care astazi sunt in atentia publicului de la noi n-au asteptat pe canapea, cu diploma de actorie langa, sa vina succesul peste ei: de la Pavel Bartos la Mihai Bendeac, cu Marius Manole si Ilona Brezoianu langa ei; de la Emanuel Parvu la Radu Muntean, cu Cristi Puiu, Cristian Mungiu si Corneliu Porumboiu la aceeasi masa, de la Cosmin Nedelcu – Micutzu pana la Matei Dima –Bromania, alaturi de Lia Bugnar. Sunt multi multi care si-au luat destinele in propriile maini, au muncit in draci si acum au succes (vorbesc strict de cei tineri cu succes acum). Mai mentionez in lista oamenilor care nu asteapta sa le bata cineva la usa pe Vicky Raileanu, Medeea Marinescu, Mirela Oprisor, Serban Pavlu…
Intrebati-i cat de greu le-a fost si lor la inceput. Cum n-au avut ce manca, la propriu, cum au fost in depresii si in culmea disperarii dar cum pasiunea pentru meseria pe care voiau sa o faca din credinta si vocatie i-a scos din fundul Iadului.
Toti au trecut prin multe dezamagiri, dar cumva si-au gasit resursele emotionale sa-si raspunda la intrebarea: cum construiesc eu pentru mine – in aptitudini, cunostinte profesionale, dar si umane – pentru a parcurge drumul catre ceea ce viseaza ei in meseria asta.
Si asta va fi necesar sa faceti fiecare dintre dvs.
