Tag : New York

haper beckhambackstage new york fashion week part2

backstage new york fashion week part2

NY FW continua, iar primarul New York-ului a tinut sa salute ieri industria modei spunind ca prin cele 2 saptamini de NYFW au fost aduse peste 800 de mil de dolari la bugetul orasului.

si astazi va arat citeva momente inedite din culisele NYFW asa cum reies din transmisiile pe twitter ale editorilor de moda din lumea intreaga (pe care-i urmaresc); nu sunt fotografii profesioniste, sunt lucruri care ii impresioneaza pe editori, make-up artisti si tin sa le faca publice rapid.

aceasta este cea mai indragita fotografie de ieri. e Harper Beckham, fiica Victoriei si a lui David, fotografiata in bratele tatalui pe cind plecau de la un show.

Harper a dat si numele unei genti din colectia mamei ei.

la Hilfiger a fost aglomeratie mare de vedete

la michael bastian in backstage erau baieti f frumosi

la Row la intrare puteai servi micul dejun acompaniat de acorduri de pian

invitatia 3.1 Pillip Lim era 3D se desfacea in “forma” Manhattanului

prezentarea DKNY a fost despre NY si taxiurile galbene:)

cum arata colectiile veti vedea pe site-urile de specialitate, eu am vrut doar sa deschid o usita in culisele NYFW.

1415
fataJob – Social Media Escort :)

Job – Social Media Escort :)

odata cu social media au aparut noi job-uri. de la administrator corporatist pentru pagini de Facebook sau conturi de Twitter pina la PR relaxat care da viata unui cont de vedeta, nu mai vorbesc de job-urile de prin agentiile de publicitatere care au “strategist” in numele functiei… sau, asa cum zice manafu – un nou posibil job – moderator de comentarii.

iata acum un job muuult mai sexy – Social Media Escort.

a fost lansat in america, de o studenta care are nevoie de bani pentru studii.

ce ofera serviciul?

vrei ca prietenii tai de pe Facebook sa te invidieze pentru noua ta iubita sau sa faci pe cineva gelos? Cathy prietena ta (imaginara, of cors) posteaza 3 mesaje pe wall-ul tau. vrei sa “aveti o relatie mai lunga” – 10 zile de postari pe FB din partea ei – 5 dolari:)

in reclama spune ca are 23 de ani, este studenta si locuieste in New York.

***

desigur ca nu prea aveti cum sa stiti daca e reala fotografia sau nu, dar job-ul e ingenios:)

3375
WTC42Gulnara Somoilovao poveste despre credinta

o poveste despre credinta

cind am fost la NY am aflat de la un minunat ghid, Allan (despre care am scris aici), o poveste despre credinta.

***
linga turnurile gemene doborite de avioane la 11 septembrie 2001 se afla o mica biserica, St Paul.

cind turnurile s-au prabusit, inexplicabil pentru toata lumea, bisericuta a ramas neclintita. nici macar un geam nu i s-a spart, desi in jur geamurile multor cladiri s-au facut praf.

Biserica St Paul s-a transformat in zilele imediat urmatoare in cartier general pentru ranitii recuperati, pentru acordarea primului ajutor. iar in saptamina urmatoare, pentru ca era un simbol al supravietuirii, mii de oameni au trimis pe adresa bisericii ajutoare, ilustrate de incurajare, mincare etc.

si astazi biserica este functionala, am vizitat-o si pastreaza urmele credintei in speranta de atunci.

la intrare in stinga e un altar cu fotografii ale celor disparuti ca sa fie vazuti de cei care vin din toate colturile lumii. si sa nu fie uitati.

in lateralul acestui altar, pe o hirtie xeroxata dintr-un ziar e un insemn cu un marker negru, care m-a emotionat foarte tare “found in 6th march 2002”. cineva a vrut sa se stie ca o ramasita a acestei persoane a fost gasita si trimisa familiei.

amestecul de lucruri aceasta capela te duc de la lacrimi la zimbete. intr-un alt colt, unde e reconstituit cum aratau paturile de campanie pe care li se acorda primul ajutor ranitilor, e o tigaie si in ea e reteta preferata a voluntarilor care au lucrat zi si noapte in saptaminile dupa atentat.

mi-am cumparat o carticica din capela aceasta cu ilustrate trimise de copii catre pompieri si am gasit acolo o marturisire care-mi place mult.

“am citit toate cartile postale trimise de copiii din toata america, ne-au ajutat enorm, ele si imbratisarile oamenilor care veneau sa ne ajute, ne-au dat o putere pe care n-am mai intilnit-o de atunci.” John, un pompier

***
Allan, ghidul nostru la World Trade Center, a insistat mult ca acestei bisericute, desi era foarte aproape de turnuri, nu i s-a clintit nici macar un cui sau un vitraliu in momentele acelea odioase.

“aveam nevoie de un semn de credinta. 9/11 ne-a socat, dar ne-a si facut mai buni”

si da, e adevarat i-a facut pe new yorkezi mai buni si mai prietenosi. mie pe strada – de doua ori in 5 zile – mi s-a intimplat sa ma vada cineva cu harta in mina, uitindu-ma dupa strazi, si sa-mi zica “unde mergi? hai ca mergem impreuna, ca e in drumul meu”

ultima fotografie a fost facuta imediat dupa atentate si e realizata de Gulnara Somoilova.

3181
ny shoppingNY Shopping

NY Shopping

noi achizitii pt prieteni: haine, obiective foto, computer

iar pentru mine… shoppingul la NY a insemnat

mai am ceva timp de shopping si miine:)

1253
liz tayloralte secvente din New York

alte secvente din New York

la Christie’s sunt scoase la licitatie rochii si bijuterii care i-au apartinut lui Liz Taylor

***
mi-ar placea sa stiu in cite dintre pozele necunoscutilor de prin NY am aparut. e atit de aglomerat si pe toti ii apuca talentul fotografic incit toata lumea apare in fotografiile altora

rockfeller center – locul unde e cel mai inalt brad (nu l-am fotografiat ca ma enerva cumplit aglomeratia si tot ce-mi doream era sa plec cit mai rpd de acolo:) )

***
la show-ul de Craciun de la Radio City Hall – marea atractie turistica a sezonului – o reclama interesanta; un spider care proiecta numele sponsorului pe pereti, inainte de inceprea show-ului si la sfirsit cind spectatorii paraseau sala. (poate se inspira si cei din teatrele noastre)

1163
cp0secvente din New York

secvente din New York

ieri am trecut pe linga cladirea Dakota, casa in care au locuit o multime de oameni cu renume (Lauren Bacall, Leonard Bernstein etc) si care e celebra pentru ca aici a locuit si John Lennon (Yoko Ono inca mai locuieste aici), dar mai ales pentru ca la una dintre intrari a fost omorit.

e chiar linga Central Park ocazie cu care am facut si o scurta plimbare. in partea aceasta de parc am gasit pentru prima data si bancute cu mesaje pozitive…

(stiti placerea mea de a descoperi mesajele – si oamenii din spatele inscriptiilor – de pe bancutele din Central Park, am mai scris de multe ori despre asta.)

iata citeva mesaje minunate

dorinta mea- cunoscuta printre prieteni – e ca dupa ce eu nu voi mai fi, sa fie o bancuta in parcul de linga gradina icoanei cu numele meu, ascuns undeva. sa stea oamenii si sa citeasca in liniste, linga mine.

***
daca la Bucuresti sau oriunde alta parte din lume (in care nu e un festival de film in desfasurare) intilnesti un om care seamana cu Steven Spielberg, zimbesti si treci mai departe cu gindul: “ce noroc pe omul asta”.

daca il intilnesti in New York, de exemplu, te holbezi la el pina incepe el sa zimbeasca si trece mai departe.

ieri, in Union Square.

1974
Castigatori_Hotpoint_Family_PortraitsO fotografie de familie, part 3

O fotografie de familie, part 3

Lectii de zimbete 🙂

***

mai avem o zi pina la marea intilnire cu Steve McCurry si sedinta foto pentru proiectul Hotpoint Family Portraits.

Familia Babos din Cluj, romanii alesi pentru acest proiect, a mai aflat cite putin din “ce se intimpla” de la alte familii care au avut deja sedinta foto.

Silvia si Ricardo din Bologna (Italy) au 2 copii (Liliana si Ernesto) si au fost primii care au facut fotografii. a fost o jumatate de ora de make-up pentru Silvia, apoi au mers in Central Park , unde s-au intilnit cu rigorile unei sedinte foto:

“ne tot zicea – muta mina mai la dreapta, ridica nasul”, a povestit Eduardo surprins.

“cum Liliana nu zimbea, Steve tot spunea ‘ sa zimbeasca si fetita, va rog’, dar cum sa faci sa zimbeasca un copil de aproape 3 ani daca nu vrea?”.

era simpatic Eduardo cind povestea pentru ca din tonul lui (un amestec de neputinta cu furie si intelegere) vedeai toata dorinta de a iesi bine o fotografie care e istorica.

***

seara la masa, Laura i-a zis lui Robert , in timp ce Andrei il tinea in brate

“zimbeste”

Robert (1 an si 6 luni) a inceput sa rida, iar Laura a continuat “asa. sa repetam, ca pina simbata trebuie sa inveti sa zimbesti cind ti se spune”

***

povestea familiei Babos – si cum au ajuns la New York pentru a fi fotografiati de Steve McCurry – o puteti gasi aici.

***

Hotpoint este o marca Indesit Company.

1233
ToshibaTimesSquarebanii din times square

banii din times square

ieri in Times Square cautam “bila” magica care in noaptea anului nou face ceva tumbe (anul asta cu participarea lui Lady Gaga).

bila era ascunsa, dar au scos-o la lumina pentru niste probe, ocazie cu care am descoperit ca sub ea e o reclama toshiba.

cum bila aia va fi fotografiata de milioane de oameni, se va vedea la toate televiziunile din lume, cam cit costa publicitatea de acolo?

asa am ajuns sa aflu ca…” 500K people pass through Times Square every day. Another 10M see Times Square on TV through programs like Good Morning America; $69M is spent on advertising in Times Square every year. The average sign generates 1.5M Impressions/day. The average sign costs $200K/month” conform Advertising Age.

***

One Times Square is an iconic location, located at the corner of 43rd Street and Broadway. It’s best known as the place where the ball drops each New Year’s Eve. Covered with the most expensive billboards in the world, the 25-story building sports company names like Toshiba, Budweiser and Dunkin Donuts.

“We’ve already gotten significant visibility,” said John Costello, who’s in charge of marketing for Dunkin Donuts, the biggest chain store in New York City. The Dunkin Donuts billboard, which prominently features a Dunkin Donuts cup in front of a city skyline, was erected in June.

Costello said Dunkin Donuts decided to invest in the location to enhance the company’s brand nationally and globally. With an estimated 500,000 people walking through Times Square every day, in addition to all of the postcards, tourists’ photos and live shots on TV, images of the Dunkin Donuts ad multiply quickly.

And Costello paid a price for that visibility, although he wouldn’t say how much. Neither would one of the owners of One Times Square, Sherwood Outdoor. They say the price is confidential. But others in advertising say companies will pay as much as $4 million a year and commit to 5- to 15-year, non-cancelable contracts to secure one of the 12 coveted spots on One or Two Times Square.

Coca Cola has been on Two Times Square for almost 80 years, accompanied by Samsung for 20 years. The Fortune 500 companies are buying one thing: a location that millions of people will see.

Many say a billboard in Times Square is like a TV ad during the Superbowl.

***

familia Babos isi continua aventura new yorkeza. ieri, dupa un tur al orasului, a vazut un minunat spectacol de Craciun la Radio City Hall, unde cel mic, Robert a stat nemiscat – cu ochii-n scena – o ora si 20 de minute. si are 1 an si jumatate!

dar despre astea, pe larg, in curind.

***

Ma aflu la New York pentru a vedea cum se realizeaza fotografiile din proiectul Hotpoint Family Portraits si pentru a realiza un interviu cu Steve McCurry, autorul fotografiilor acestui proiect.

Hotpoint este un brand Indesit Company.

1672
marti-dupa-craciun2 vesti simpa de la New York

2 vesti simpa de la New York

am doua vesti simpatice de la New York

prima: in Timeout New York, editia 15-28 decembrie, se afla clasamentul Best (and worst) of 2011.

la categoria filme, pe locul 3 la BEST, in viziunea unuia dintre cei 3 editori care scriu, se afla…. Marti, dupa Craciun.

David Fear, film editor, scrie asa:

“Thing Romanian’s new wave has crested? Check out Radu Muntean’s tale of high infidelity, with a single shot centerpiece that’s a virtual screenacting clinic.”

in fata filmului nostru sunt Shame si A Separation

***

si a doua veste simpatica: la trecerea dintre 2011 si 2012 in Time Square, oficiile de gazda la va face Lady Gaga.

1334
Old_HandMingiiere

Mingiiere

“am crescut cu 2 surori si un frate. am fost 5 dar o sora a murit la 2 luni de la nastere. am avut o sora mai mare dar si ea a murit pina sa implineasca 15 ani si eu am ramas cel mai mare dintre copii.
mama ne-a crescut foarte aspru. cu reguli si principii.

cind a imbatrinit a facut Alzheimer si boala a avansat rapid; in citeva luni nu se mai misca, in 2 ani s-a dus. nu mai stia nimic de ea, dar avea momente de luciditate dupa crizele puternice, imediat dupa ce vomita. atunci era foarte clara. si ma compatimea pentru ca trebuie sa am grija de ea.

intr-unul din momentele astea de luciditate a incercat sa ma mingiie. mi-a atins fata cu 2 degete peste ochi coborind in jos catre barbie. si eu ma gindeam ca mama nu stie sa mingiie. ca, de fapt, nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste si nu m-a mingiiat niciodata.”

***

o marturisire de la cineva intilnit pe lungul drum de la Bucuresti la New York.

Sunt la New York la invitatia Indesit Company care prin brandul sau Hotpoint are un proiect in care o familie de romani este fotografiata de unul dintre cei mai celebri fotografi din lume. povestea lor aici

1304
extremely-loud-and-incredibly-closeextremely loud & incredibly close

extremely loud & incredibly close

Oskar, baietelul din romanul lui Safran Foer Extremely Loud and Incredibly Close, este unul din personajele pe care le iubesc cel mai mult.

acum ia chip pe ecran. e un film de neratat la anul. de neratat.

Thomas Horn e Oskar pe ecran. Sper ca in zilele mele New York-eze din aceasta iarna sa am timp citeva ore sa vad filmul asta. mi se pare un mare cadou pentru mine, sa-l vad chiar in NY si apoi sa pot sa ma plimb pe strazile din film.

1551
pompieripompierii

pompierii

acum 10 ani, cind ma duceam catre casa, pe straduta mea cocheta din dorobanti erau masini de pompieri. una linga alta, pina in fata intrarii in blocul meu.
pompierii nu m-au lasat sa intru in bloc. am stat cam o ora afara gindindu-ma ce a luat foc; era fum si mirosea a maglavaiz de la solutiile pompierilor si ma intrebam daca-mi pare rau pentru ceva din casa.

in citeva clipe mi-am dat seama ca nu-mi pare rau de nimic.
m-am gindit la acte: “cu putina alergatura, recuperez si diplome si acte”
m-am gindit la haine: “eu l-am cumparat, mai cumpar si altele”
m-am gindit la zecile de filme: nici astea nu pareau de neinlocuit.

am fost mindra de mine ca nu sunt atasata de lucruri. pina astazi.

***
veneam catre casa si pe Batistei treceau in viteza, cu sirenele in functiune, citeva masini de pompieri.
parea ca incendiul e undeva in fata unde e si casa mea (pentru inca 2 -3 zile) si, in timp ce mergeam incet prin ploaie, m-am gindit daca-mi pare rau de ceva.

pasaportul: “n-am timp sa-l refac pina plec in america si sa mai iau alta viza”
calculatorul: “imi cumpar altul, dar am in el o multime de lucruri”
haine “as putea sa cumpar, dar tre sa ma misc repede sa-mi cumpar altele pentru ca simbata plec la praga”

“de ce n-aiba nu le-am dus dincolo, ca astea n-au cine stie ce greutate?!”

cind am ajuns in fata casei, era liniste. pompierii trecusera mai departe.

***
de unde se vede treaba, ca din cind in cind, e bine sa mai treaca o masina de pompieri pe strada mea, ca sa-mi dau seama ca nu sunt atit de “neatirnata de lucruri” (ca-n expresia lui Noica despre libertate)

1426
Family_Portraits_poza_castigatoare (1)O fotografie de familie – part 1

O fotografie de familie – part 1

Laura Babos (Cluj) a inceput sa ia lectii de fotografie de mai putin de un an, iar in decembrie il va intilni la New York pe unul dintre cei mai mari fotografi ai lumii, Steve McCurry, si va fi fotografiata de el. De cele mai multe ori instinctul iti arata intilnirile care va sa vina.

***


In seara de noiembrie in care a aflat ca merge la New York si-l intilneste pe fotograful care a devenit celebru in toata lumea cu fotografia “Fata afgana”, Laura il lasase pe Andrei, sotul ei, sa aiba grija de Robert, baietelul lor de 1 an si 5 luni, asa ca isi citea mailurile restante. Printre ele unul special “You are the winner of Indesit Hotpoint Family Portraits Project”. Nu i-a venit sa creada, dar dupa o vreme a venit intrebarea: “Cu ce fotografie am cistigat?”.

In iulie, Indesit a lansat la nivel mondial proiectul Hotpoint Family Portraits, care are ca obiectiv realizarea unei colecții de fotografii cu familii din Europa, fotografii realizate de Steve McCurry in studioul acestuia de la New York, in preajma Anului Nou. Mii de fotografii din toata lumea au fost inscrise si din fiecare tara participanta (12 in total) a fost desemnata o familie cistigatoare, chiar de catre McCurry. Regulamentul concursului spunea ca persoanele din fotografia desemnata cistigatoare trebuie sa mearga la New York.

Laura e pasionata de fotografie, a facut chiar un curs de initiere in fotografie organizat de Artimage Cluj si-si cultiveaza cultura vizuala cu reviste precum PhotoMagazine. Asa a vazut anuntul concursului. Citise cu atentie regulamentul, ba chiar la inscriere parcursese toate fotografiile trimise pina atunci ca sa fie sigura ca stie cum stau lucrurile si, pentru ca regulamentul ii permisese, incarcase pe www.family.hotpoint.eu 9 fotografii; unele cu bunicul si fiul ei (un salt intre generatii), altele cu ea si sotul ei (din momente importante ale casniciei), altele cu ei si cu Robert. Mailul nu spunea nimic despre fotografia cistigatoare si Laura a inceput sa se gindeasca “In avion peste Atlantic cu bunicul si cu Robert, va fi o aventura.”

Si-a sunat parintii, apoi pe parintii lui Andrei, le-a spus ca de Anul Nou vor merge la New York si, linga bucuria victoriei, toti aveau o intrebare: cu cine mergi?

Abia peste citeva zile a venit si fotografia cistigatoare. Una de la botezul lui Robert, o fotografie cu adevarat reusita pe care  o facusera cadou tuturor bunicilor si strabunicilor de zilele lor aniversare. Fotografia care fusese vedeta in toata familia. Fotografia aleasa de Steve McCurry personal. Cu Laura, Andrei si Robert.

Astazi Laura si Andrei au inceput deja pregatirile pentru excursia la New York, Robert e prea mic asa ca nu intelege despre ce e vorba si cum va face el Revelionul intr-unul dintre cele mai mari orase ale lumii; cum nu intelege ca fotografia pe care le-o va face Steve McCurry are o valoare inestimabila. Peste ceva ani Laura ii va povesti cum,pentru ca ea era pasionata de fotografie, au ajuns intr-una dintre cele mai speciale campanii promotionale din lume sa fie fotografiati de Steve McCurry la New York .

***
Am sa va povestesc pas cu pas aventurile si emotiile familiei Babos la New York. Asadar…va urma

***

Competiția Hotpoint Family Portraits s-a desfășurat în perioada iulie-octombrie 2011. În cadrul ei a fost selectată câte o familie din România, Italia, Franța, Polonia, Cehia, Rusia, Turcia, Ucraina, Marea Britanie, Spania și Portugalia.

“Includerea României în acest proiect internațional realizat de Hotpoint în parteneriat cu unul dintre cei mai apreciați fotografi din lume arată încă o dată promisiunea noastră de a pune familia în centrul casei, și, mai mult a vieții. Sedința foto va fi o experiență de neuitat pentru câștigători, dar și pentru brandul Hotpoint, care îți va întregi imaginea despre nevoile și trăirile publicului nostru țintă- familiile moderne, “ a declarat Rodica Stere, Marketing Manager Indesit Company.

“Când fac fotografii ale familiilor pe care le întâlnesc încerc să exprim puterea relațiilor umane, dezvăluită de mici indicii, vizibile pe chip, dar și prin gesturi și comportamente.” a declarat Steve McCurry, la momentul lansării proiectului.

2720
new-york-christmas-shoppingce faci de revelion?

ce faci de revelion?

e octombrie, dar deja primesc intrebari cu “ce faci de revelion?” si… habar nu am inca.

stiu ca in apropierea Craciunului ar trebui sa fiu la New York cu o treaba si asta ma incurca dar ma si bucura; e inca un Craciun pe care-l petrec aiurea, intr-un hotel, dar revad New York-ul pe care-l iubesc tare si ma intilnesc cu un artist pe care-l admir foarte mult.

azi am inceput sa-mi caut un hotel bun in New York, o oferta smart intr-un loc misto dar pe care desigur sa nu platesc mult. sunt buna sa gasesc oferte din astea: la Londra am stat intr-un hotel pe care Vogue il claseaza in primele 10 hoteluri chic din marea britanie si am platit… f f putin, undeva pina in 500 de euro pentru 5 nopti/camera dubla.

incepind cautarile am vazut ca pe Hotelpeeps.com e un concurs tare simpa.

hotelpeeps.com e o aplicatie foarte foarte desteapta (smekeria cu care gasesc eu oferte bune la hoteluri) care stie sa faca search si sa urmareasca cererea ta pina cind gaseste cel mai mic pret de pe piata.

zilele astea au un concurs prin care trag la sorti saptaminal toti utilizatorii si pe linga oferta imbatabila, au si 10% reducere, cadou. eu ii stiu pe baietii care au inventat aplicatia asta si de aceea scriu acum despre ea, dar mai stiu ca am si folosit-o si a fost f eficienta, asa ca va invit sa profitati de concurs.

daca va jucati putin cu imaginatia si dorintele voastre, s-ar putea sa gasiti un hotel pe care sa vi-l permiteti si sa aveti un raspuns frumos la intrebarea “ce faci de revelion?”… ceva de genul “intotdeauna, mi-am dorit sa ajung la…. si-acum am cea mai buna oferta”

concursul hotelpeeps.com e aici
*
HotelPeeps compară evoluţia preţului unei camere de hotel cu trendul de pe piaţa rezervărilor hoteliere. Când raportul dintre aceşti indicatori are cea mai mică valoare pentru un oraş, respectiv pentru un hotel, pentru o perioadă de 4 luni în avans, HotelPeeps identifică oraşul şi hotelul, generând oferte cu până la 70% mai ieftine, în timp real, pentru peste 10.000 de hoteluri din lume.

1645
baryshnikovBARYSHNIKOV FARA SECRETE

BARYSHNIKOV FARA SECRETE

toata viata inveti facind greseli. adica inveti din greseli.
daca esti perfectionist si ambitios, ti-e greu sa accepti ca si ceilalti stiu greselile tale, vrei ca ei sa vada doar rezultatul final, ala pe care-l tu crezi cit mai aproape de perfectiune, ca sa fii apreciat.

daca esti artist, traiesti si te hranesti cu aprecierea altora; nu faci meseria ta doar pentru tine, o faci mai ales pentru aprecierea celorlalti.

si-ai nevoie de o mare incredere in tine, sau multa intelepciune, sau… sa nu mai ai nimic de pierdut … ca sa vrei sa imparti din greselile tale cu toata lumea.

*
Baryshnikov, unul dintre cei mai mari balerini ai lumii (si unul dintre barbatii cu cele mai frumoase miini din lume), a decis sa doneze bibliotecii publice pentru “Performing Arts” din New York casetele cu toate repetitiile lui.

35 de cutii mari pline cu peste 650 de casete, de la Baryshnikov copil de 16 ani repetind cu Pushkin la Academia Vaganova care a scos cei mai mari balerini ai lumii ( in St. Petersburg) pina la inregistrari recente – intr-una in fata celebrei Martha Graham.

in stinga e Baryshnikov in adolescenta

*
habar n-am ce l-a facut pe Baryshnikov sa faca publice toate repetitiile sale, sa se arate vulnerabil in fata tuturor, sper doar sa nu fie “nu mai am nimik de pierdut”. dar ma bucur ca toate aceste repetitii sunt acum publice si stiu ca in urmatoarea mea vizita la New York, am sa stau o zi in aceasta biblioteca sa gust o parte din ele.

Did he consider selling the collection? “Sell? Sell what?” he asked. “Your life? I do that all the time onstage.”
(…)
Now, with the boxes safely delivered to the library, “I feel a weight from my shoulders.” he said, adding, “In the first part of life, you accumulate things. In the second part of life, you get rid of it.”

New York Times

1585
interviu brenciu1In culisele unui concert cu Brenciu

In culisele unui concert cu Brenciu

Tabu, februarie 2011.

Fotografii: Cristian Radu

Îl știți pe Brenciu din zecile de show-uri tv și din concerte. E momentul să-l cunoașteți pe Horia.


„S-o iau și pe asta, cine știe, poate am nevoie de ea”. Prinde pălăria de fetru negru din șifonierul de pe hol, așezând-o în punga mare de carton alb de pe jos, de lângă niște bocanci aliniați disciplinat. În pungă se află două cutii de pantofi; unii negri, eleganți, potriviți cu costumul care e protejat în husa în care stau și 4 cămăși, două albe, două negre; ceilalți – de step. Știe că n-o să danseze step în spectacolul din seara asta, dar o să-i încalțe pentru că spectatorul să miroasă step-ul pe scenă, fără să trebuiască să spună el: “asta se face cu step”.

E-o seară de sâmbătă, 4 decembrie, și Horia Brenciu pleacă, la ora 21.20, către unul dintre cele mai importante concerte ale sale din 2010: My Way – un omagiu adus lui Frank Sinatra, a cărui zi de naștere e pe 12 decembrie. Își pune bagajele pe bancheta din spate al Audi-ului său negru, care are desenate pe ușile din fața portative albe și note muzicale. Respiră adânc. Se încruntă, trage nervos de fularul în culoarea liliacului, de parcă fularul ar fi de vină că nu poate respira. Are o coastă ruptă de la o căzătură recentă și orice mișcare-ar face, se alege cu dureri.

„E o zi mare, o iau prin centru”. Drumul e mai lung, dar vrea să-și întârzie sosirea, să intre în stare și să amâne confruntarea.
Ar fi putut să-l cheme pe unul dintre colegii de trupă să-i conducă mașina, sunt ca o mică familie, nu l-ar fi refuzat nimeni. El e cel care le spune mereu că, dacă au nevoie de ceva, trebuie doar să-l sune. În urmă cu câteva luni când chitaristul Cristi Crețu (compozitorul albumului „35”) s-a operat de splină, a stat în salon, ca să-l încurajeze, până în clipa în care a fost dus în sală de operații. Dar acum nu vrea să le spună cât de gravă e ruptura de coastă. „Dacă fac mare caz de durerea mea, se creează un fel de stare de îngrijorare. Tac din gură pentru că fiecare să se concentreze la treaba lui…” Așa că, deși icnește la fiecare curbă, iar poziția de șofat îl chinuie, continuă să conducă spre sala de concert, ironizându-se: „În Congo se moare de foame. Sunt lucruri mult mai importante pe lume decât durerea mea.”
De fapt, e supărat pe durerea care îl pune într-o situație tâmpită. Se apără de sine: „Eu n-am nevoie să cad, să-mi rup o coastă, ca să știu relația dintre «viața e frumoasă» și «ce viață frumoasă aș fi avut».”
Ultimele luni au fost o perioadă excelentă pentru Brenciu, cu concerte multe (parte din ele susținute de Studio No 7, platforma națională de concerte Jack Daniels), participarea la Festivalul de Jazz de la Sibiu, un duet cu Paul Anka, un altul cu Ingrid (interpreta hit-ului “Tu est foutu”, un contract de imagine cu furnizorul de telefonie fixă, tv și internet UPC. A avut o viață frumoasă în 2010, iar pentru toți cei care i-au văzut noile spectacole, Horia Brenciu a fost o surpriză teribilă: cum a ajuns să ne facă să ne distrăm așa de bine la show-urile lui?

*

Lângă cutiile de pantofi din mașină se află trei pagini A4 scrise cu litere foarte mari, corp 40, îngroșate. Play-list-ul show-ului. 43 de momente însumând puțin peste două ore și jumătate de muzică la care, dacă se adaugă pauzele în care va vorbi cu publicul, pauzele dintre bis-uri – 4 anticipate în playlist – show-ul va ajunge, cu totul, la trei ore. E planificat să înceapă la 22.30 și Horia știe exact care sunt piesele care vor ridica publicul în picioare: Piesa 16 – That’s Amore, 21 – Just a gigolo, 26 – Volare, 28 – Mr. Bojangles. Si 36: New York, New York. Când concepe un show, are în minte un joc de șah în care, cu orice piesă pe care o mută, trebuie să facă un pas către mat. Iar Horia a studiat nenumărate partide celebre: știe pe dinafară show-urile lui Frank Sinatra, Robbie Williams, Madonna, Michael Jackson sau George Michael, dar nu-l interesează doar cum au cântat, ci și de ce au pus luminile într-un fel anume, într-un moment anume, de ce un cântec a fost așezat după un altul sau de ce artistul a făcut gluma x, gestul y. Păstrează acasă, pe birou, lângă laptopul Vaio argintiu, teancuri de DVD-uri cu concerte și musicaluri. Iar răsfățul lui e pe internet, locul de unde poate culege sucul celei mai teribile și mai frumoase dintre perioadele omenirii: secolul 20. Când a apărut YouTube, Horia a avut certitudinea că poate cuceri o nouă lume. A petrecut nopți în șir vizionând înregistrări cu spectacolele marilor artiști, deconstruindu-le rețetele succesului. „Am acumulat” – definește simplu cea mai atroce perioadă de documentare – nopți în șir, săptămâni întregi în care-a stat conectat la YouTube.
Sigur că o parte din succesul pe care-l are la public ține de charisma personală, sigur că o altă parte ține de experiența lui în show-urile de televiziune și de hrănirea instinctului pentru fiecare „live”. E conștient de toate și le exploatează cât poate de bine, însă știe că succesul vine și din rețeta cu care asamblezi toate ingredientele: muzica, umorul, luminile, efectele speciale și surprizele.
Nu poate să-l uite pe Tom Jones la Cerbul de aur, într-o seară din 1996. Îl asculta și îi urmărea playlist-ul în paralel. Reacția publicului curgea efervescent după fiecare piesă. Iar el se întreba: „Cum naiba face?”
Astăzi știe că a bucura un om e 99 % transpirație și doar restul – fructificarea unei stări. „Când mă urc pe scenă, am două tolbe, una cu muzici, alta cu surprize. Fiecare măsură a fiecărui cântec trebuie să conteze. Vreau să-ți dau trei ore cu surprize masive pe care acasă să le desțelenești cu gândul și să zici: Mă întorc!” Asta e cheia cu care poți să-i captezi și lui atenția: să-l faci să râdă, să aibă muzică bună pe-aproape și să-l surprinzi. Lui Horia îi place să asculte muzica la radiourile de pe iTunes și nu pe CD; așa nu știe niciodată ce va urma. Și-n filme, îi plac sărutările neașteptate.

*
În culisele de la Hard Rock Café e agitație. Cei 11 membri ai Horia Brenciu Orchestra împart aceeași cabină dreptunghiulară, ca un vagon de tren. Două canapele lungi de la Ikea sunt sprijin pentru gențile cu microfoane și cutiile instrumentelor, un stander ține costumele de rezervă, iar pe o masă de lemn, lângă baie, o sticlă de apă plată și câteva pahare de plastic sunt singurul răsfăț înainte de spectacol.
– Astăzi am făcut repetiție cu Boșca la mine pe balcon, îi spune bateristul Sergiu Berindei lui Iulian Corlățeanu, chitarist, absolvent al Conservatorului de la Chișinau. „Zi, măi, cum e acolo…I did it myyyyyyyyyyy waaaaaaaay, tam tam”, îl imită Sergiu pe Horațiu Boșca, unul dintre cei trei suflători.
– Nu!, intervine scurt Horia. „I diiiid it my waaay, tu tu, na na…” și marchează perfecționist încă o măsură, cât un clipit de gene.
– Mai e o chestie la New York- New York, unde ținem noi drum roll. Aici tu dai pe a treia notă la suflători, dar tre’ s-o dai pe următoarea, continuă Iulian ajutându-l pe Sergiu care n-a cântat jazz și swing până acum un an și simte nevoia să repete cât mai mult.
Horia îi urmărește în timp ce-și schimbă jeanșii cu pantalonii de la costum. Boxerii negri acoperă jumătate din corsetul elastic care-i ține coastele cât mai stabile; cealaltă jumătate va fi acoperită de cămașa albă.
Băieții repetă „a capella”, bătându-se cu palmele peste pulpe, rostind tata-tatata-paaam, într-o limbă care conține ritm, măsură, timpi.
Horia îi oprește după 5 minute, când deja gălăgia e mare.
– Gata, gata. Mă bucur că v-am dat această dilemă ca să conversați acum în para-tara-tam. Gata.”
– Gata, terminados cu prostidos, râde Harvis Cuni, cubanezul din trupă.
– Intrați! deschide ușa Bogdan Barta, tour managerul lui Brenciu.
Trupa se duce pe scenă, iar Horia rămâne lângă o ușă rabatantă, pe unde, pentru că micul culoar de la cabină e comun cu cel de la bucătărie, trec și chelnerii. Glumește de fiecare dată când ajunge la locul unui spectacol și trebuie să intre așa, prin spate:
„Prima dată când l-am văzut pe Frank Sinatra trecând printr-o bucătărie, mi s-a părut ciudat. Au urmat Dean Martin, Bobby Darrin și alți artiști, dar și presedinți americani. Am realizat ulterior că bucătăriile hotelurilor și restaurantelor funcționează ca un fel de culise pentru scenele de teatru. Mirosurile diferă.”
Acum e ca un leu în cușcă. Se învârte pe doi metri și jumătate, cât e lățimea holului, cu privirea în vârfurile pantofilor, ascultând măsurile băieților de pe scenă de unde curge „Jingle Bells”. După 2 minute, cât e trecut în playlist instrumentalul din deschiderea concertului, muzica se oprește. În liniștea care se creează, în capetele ridicate ale spectatorilor, în privirile uimite care se întreabă „de ce nu mai cântă?”, țâșnește vocea lui Brenciu.

„I can stand the line… let me sing a song to you, because it is in my heart…”

Orchestra nu scoate un sunet. Publicul zâmbește și stă să aplaude. Horia cântă, mișcându-se în ritm mărunt, între pereții holului. Când, eliberat, urcă pe scenă, publicul izbucnește.
De aici începe lupta cu atenția spectatorilor. După 17 ani de spectacole, știe că sunt mai multe feluri de aplauze. Aplauzele cu carne, aplauzele de bucurie, aplauzele cu sictir sau cele de complezență. Și mai știe și că, acum, o să stea cu sufletul ciulit pentru ca, după fiecare melodie, să le simtă sunetul și să afle dacă le place.
Pe holul care dă în scenă, în mulțimea de oameni, sunt doi tineri îmbrățișați, iar fata fredonează, odată cu Brenciu, „Strangers in the night”.
„Hai să mergem în spate că nu vedem nimic de-aici”, zice băiatul.
„Să mai stăm puțin, că e mai aproape”, îi zâmbește ea.

*

Horia Brenciu l-a descoperit pe Sinatra la 25 de ani, odată cu piesa „My way”, la un karaoke. Era o fată care știa la perfecție versurile și s-a enervat că a fost mai bună decât el. A învățat și el cântecul, din ambiție, dar a avut nevoie de câțiva ani ca să-i „intre în limbă” și să poată să apese cuvintele care trebuie. Au trecut 13 ani și zice că nu mai seamănă cu Brenciu de-atunci: „Voiam să umplu totul pe scenă și voiam să fac impresie”. E mai împăcat cu el, creează momente prin care să-și pună trupa în valoare și a studiat swing-ul ca pe a doua Biblie.
„Filosofia americană stă într-o melodie de swing bună. Ei știu cum să ceară aplauzele. Știu cum să termine un cântec ca să vină aplauzele. Când Sinatra a zis că swing-ul e MUZICA, n-a fost luat foarte tare în serios. Dar astăzi, muzica din reclame e swing, „Jingle Bells” e swing.”
La fel ca lui Sinatra, îi place swing-ul nu doar pentru schimbările surprinzătoare de ritm, ci pentru că poți să improvizezi „înăuntrul” melodiei, poți să o perfecționezi cu fiecare interpretare. Sunt melodii cântate de marii oameni ai muzicii care au pus fiecare câte puțin din geniul lor în ele și, zice Horia, „sunt ca niște diamante care așteaptă ca tu să fii șlefuit să le poți cânta.”

„My way“ – una dintre piesele emblemă ale genului – cunoaște 32 de interpretări, înregistrate pe albume oficiale ale unor artiști (conform Wikipedia) și, chiar dacă melodia se identifică cu Sinatra, cântecul a fost creat și cântat pentru prima dată de Paul Anka.
Horia Brenciu a făcut un duet cu Anka, din întâmplare sau pentru ca așa a vrut destinul, în 2010, la Sala Palatului. Americanul a ales din sală, în deschiderea show-ului, câțiva spectatori care să cânte refrenul piesei „Diana”. E una dintre cele mai frumoase amintiri de anul trecut ale lui Horia. Și mai e cea de la Cluj, când, la un spectacol la Casa de Cultură, cu reacții excepționale din partea publicului, a adus-o din culise pe tanti Milica, o femeie care trage de 20 de ani cortina, dar nu s-a aflat niciodată pe scenă să fie aplaudată. Când publicul a început s-o aplaude, Horia a plâns pentru bucuria ei plină de stânjeneală.

*

La Hard Rock Café se aplaudă medley-uri care descarcă amintiri după amintiri din mintea spectatorilor. Pe fundalul aplauzelor și uralelor de la mese, un chelner cu ochelari dreptunghiulari cu ramă groasă neagră se închină cu dreapta, în timp ce cu stânga ține tava cu care nu poate trece prin mulțime.
„N-am văzut în viața mea așa ceva!”
Orchestra susține instrumental momentul, în timp ce Horia a găsit un perete între scenă și hol, un fel de coloană care-l ascunde de public, și se sprijină scrâșnind de durere. Tehnicianul care–l urmărește pas cu pas îi întinde prosopul. Îl refuză din privire. Pare atât de sfârșit și durerea imprimată pe fața lui e atât de mare, încât e o minune că poate zâmbi pe scenă. Se gândește dacă să se oprească sau să continue. Revine și schimbă ordinea cântecelor, eliminând câteva piese din playlist, iar orchestra îl urmează din priviri.
Cu fiecare minut de concentrare, în creierul lui se întâmplă fenomenul pe care neurologii îl numesc „desensibilizarea durerii”. Prin concentrarea către un alt obiectiv, centrul durerii pierde din semnalele pe care le transmite, iar durerea pare că dispare sau că s-a redus. E o terapie pe care o folosesc cei obișnuiți cu meditațiile transcedentale și pe care actorii sau muzicienii o numesc „magia scenei”.
Când Brenciu se așează pe scări la un cântec, iar pentru membrii echipei e evident că nu se mai poate ridica, apar mâini de susținere. Dar spectacolul merge mai departe și, peste o jumătate de oră, el zboară spre cabină, își aruncă corsetul și se întoarce să cânte și să danseze, din nou, swing.

*
Doar cineva a cărui viață e dedicată muzicii alege să-și petreacă aproape tot timpul cântând. În ultimii an, Horia Brenciu a muncit, cântând, la toate Revelioanele. A ales să-și petreacă și aniversările concertând. Dar a fost o vreme când era un om „normal”, pentru care sărbătorile însemnau familie. Pleca de la București și se ducea acasă, la tata, la Brașov. Era una dintre cele mai mari vedete de televiziune, dar nimeni nu l-ar fi crezut dacă ar fi spus că nu are prieteni mulți, că a schimbat în primii 7 ani de viață în București 9 gazde și că și-a luat o mașină abia în anul 2000. Astăzi crede că n-ar mai fi învățat tot ce știe dacă ar fi avut prieteni și n-ar fi petrecut atât de mult timp în televiziune.
La 30 de ani au început însă să-i „ardă” degetele, vroia să facă show-uri, vroia să facă Revelioane și, după toată energia acumulată, nu s-a mai oprit. Știe că nu și-a atins încă potențialul maxim, ca n-a „scos încă MIG-urile cu care poate să tragă răsturnat”, dar are o imagine exactă despre unde vrea să ajungă în câțiva ani. La fel ca atunci când stătea pe covor, acasă la familia Cristinei Stănciulescu, prietenă bună, redactor șef la revista Viva, și se uita la unul din show-urile tv ale lui Fiorello, un prezentator italian cu incredibile calități muzicale și actoricești, spunând: „O să am show-uri mai bune decât el”. Visa cu ochii deschiși, deși era într-una dintre cele mai grele perioade din viața lui: fără job (tocmai încheiase emisiunea „Asul din mânecă” de la Național TV), fără bani și fără prea multe perspective în față.
Știe și ce va face anul acesta. În vară aniversează 20 de ani de când a terminat liceul și vrea să facă un concert pentru liceul Andrei Șaguna, pentru colegii lui și în memoria profesorilor care nu mai sunt. O să fie amuzant să-i revadă pe cei care au plecat demult din țară și care au imaginea lui din liceu „un puști cu bun simț, dar care vrea să aibă ultimul cuvânt”, departe de cel de astăzi care nu se bucură de un proiect frumos sau de o idee bună decât în momentul „Evrika!” al gândului descoperirii. Bărbatul de astăzi vorbește mult mai puțin despre ce e înauntrul lui și despică toate gândurile în milioane de fire, căutând soluții pentru posibile probleme, dintr-un perfecționism care – deși n-o recunoaște – îl chinuie.

*
Show-ul din Hard Rock Café se apropie de sfârșit. E bis-ul trei și, conform play- list-ului, peste aproximativ 15 minute Horia Brenciu și orchestra lui își vor lua la revedere de la public cu o melodie ale cărui versuri îl definesc. „Lucruri simple” – de pe albumul 35: „E de ajuns doar muzica/ Mi-e de-ajuns privirea ta/ Lucruri simple voi păstra. ”
În cabină își va felicita trupa, dar o va și certa pentru greșeli pe care publicul nici măcar nu le bănuiește, va merge să acorde autografe zâmbind în ciuda oboselii și durerii, pentru că știe cum e să aștepți cu drag autografe, își va strânge bagajele și se va uita sceptic la apropiații care-i vor spune că a fost un show minunat, pentru că – în mintea sa – mai puternice vor fi urmele, doar de el știute, ale abaterii de la perfecțiune.
În mașină, aproape de ora 4 dimineața, rememorând pas cu pas reacțiile lui, ale publicului și ale orchestrei din spectacolul din seara aceasta, va face un bilanț. Va respira adânc, atât cât îi permite coasta ruptă, și își va spune: „Ok, acum ce dracu’ creez ca să-i surprind și data viitoare?”
Deocamdată, mai sunt câteva minute din show. Horia Brenciu cânta „My Way”. Apasă, cu un amestec de forță și delicatețe, pe cuvintele care vorbesc despre a–ți găsi un drum pe care să-l parcurgi în viață, pentru ca la sfârșitul lui să poți să-ți asumi toate faptele. Își ține ochii închiși, iar publicul respiră odată cu el. Spotul de lumină e fixat doar pe el, în mijlocul scenei. Microfonul e în mâna dreaptă. Cu stânga răsucește și strânge, timid, marginea sacoului.

*****

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici puteti gasi un making of al acestui text

3620

bench poetry

Prima data le-am vzt in NY. Cu placutele alamii, cu nume si ani, simteam cum ascund vieti intregi intre scinduri.

Cind m-am intors, mi-am anuntat prietenii: dupa ce mor, vreau sa fiu o bancuta intr-un parc. Sa citeasca lumea la un colt de copac, sa respire linistita, sa uite de toti si de toate.

L-am cautat si pe domnul de pe bancuta mea din Central Park. L-am gasit la rubrica comemorari din NY Times. Fusese medic, avea doua fiice.

De atunci am o fascinatie pentru povestile de pe spatele bancilor astea.

*
Aici sunt bancutele dintr-un parc din Londra. Fotografiate de Mr P, ieri, dupa ninsoare.
*
Tot de la Mr P un blog mi-nu-nat. bench poetry

1399

noua Audrey – Carey Mulligan

23 de ani. Nina in cea mai de succes montare britanica a Pescarusului lui Cehov. (acum montarea a fost dusa si la New York)
revelatia de la Sundance de anul acesta ( An education – cu Emma Thomson si Peter Sarsgaard), viitoarele filme cu Natalie Portman, respectiv Johnny Depp.

1812

cele mai bune coperte 2008

unele geniale, cum e aia de la interview cu marc jacobs .

clasamentul aici

*

asta e cea mai buna

coperta a anului.

contextul e ca, domnul din poza, eliot spitzer a fo nevoit sa demisioneze din functia d guvernator al statului new york, dupa ce s-a aflat ca e prieten apropiat cu niste doamne prostituate.

1018

New York – ziua 4

Abia acum am inteles de ce SATC e mai presus de orice despre New York. Tot ceea ce apare in film, exista in realitate. Cu o singura exceptie, despre care va povestesc un pic mai incolo. Tot mai incolo si despre una dintre cele mai mari greseli din istoria serialelor de televiziune, pe care o gasiti in SATC.
La 7 seara, imbracate in haine elegante, ne-am pornit in turul cu limuzina prin New York la locatiile de filmare din serial.

Am plecat din fata de la Platza Hotel, de linga Central Park ( la o aruncatura de batz de unde locuiam noi) pe Fifth Avenue.
In fata la Platza s-a filmat secventa in care Carrie afla ca Big s-a logodit cu Natasha. Exact in locul in care stam noi erau amplasate camerele de filmare. In interior, in holul hotelului, au fost filmate doua secvente din doua episoade diferite (ma iertati am tinut minte doar una: cea in care Samantha il agata pe un mosulet care sta la masa cu Donald Trump)

Ni se spune si o poveste amuzanta din culise: cum peste week end nu se lucra la serial, iar hotelul era inchiriat pentru 10 zile consecutive, unul dintre camerameni a ales sa-si petreaca un week end romantic cu sotia in apartamentul matrimonial. Doar ca luni, acest apartament era obiectul uneia dintre secventele care urmau filmate, asa ca recuziterii au venit duminica sa mai aranjeze citeva lucruri. Asa au descoperit ca operatorul se descurca bine la capitolul … sex. Mergem mai departe pe Fifth Avenue (o strada cu magazine muzeu – gen Dior, Chanel, Cartier) si aflam ca intr-unul dintre magazine (care e de decoratiuni interioare) la parter, s-a filmat secventa in care cele patru fete sunt intr-un magazine de parfumuri, iar Carrie le povesteste despre intilnirea cu rusul Petrovski.
Si-aici vine o povestire amuzanta: Initial in scenariu erau mentionate branduri de parfumuri, dar in ceea ce s-a vzt in final pe ecran s-au auzit doar esente d parfum gen “paciuli” sau “levantzica”. Motivul? Producatorii au trebuit sa ceara acordul brandurilor respective pentru a le mentiona numele in film, iar casele producatoare de parfum s-au temut sa apara intr-o asociere care risca sa fie (si) sarcastica. Asta pentru ca in primul sezon cind a fost mentionata o geanta de firma intr-un context ironic, au scazut fulminant vinzarile brandului respectiv. Partea proasta e ca PR-ul companiei care si-a dat acordul ca geanta sa fie mentionata in film, si-a pierdut locul de munca. Si la 10 ani distanta de la incident nu si-a gasit inca un alt job in PR.
Putin mai sus pe Fifth Avenue e Public Library care apare in SATC – THE MOVIE drept locul in care trebuie sa aiba loc casatoria dintre Carrie si Mr Big ( ce se intimpla descoperiti singure la cinematograf (povestea locatiilor de filmare continua in curind)

1894

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!