inel pandorainel pandora

finalisti concurs Pandora, povestea 1

comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora

cum suna vocea mea in public?
Olivia

Pentru prima zi de scoala, am invatat o poezie. Parintii mei au gasit pe cineva cu camera video, lucru rar inainte de 1989, ca sa imortalizeze momentul. Desi o repetasem de zeci de ori atunci cand am fost provocati sa spunem poeziile pe care le stim, n-am ridicat mana… Am vazut caseta de cateva ori si imi amintesc de fiecare data momentul cand mi-a fost frica: sa nu ma balbai, sa nu uit, sa nu esuez.

In liceu imi placea sa citesc in clasa o poezie sau un text cu voce tare… evident pentru ca imi placea poezia, la cenacluri incercam adeseori sa ‘cazez’ si creatiile mele pe care le citeam dupa ce le transcrisesem atent la computer dar… de la cea mai mica provocare, nu mai indrazneam sa pasesc in discutie. Filmul se rupea de indata ce ar fi trebuit sa parasesc spatiul sigur al cititului pentru cel nesigur al ‘luarii cuvantului’. Si daca o sa mi se intrerupa ideea? Daca o sa uit ceea ce voiam sa spun? daca ma voi balbai? daca nu o sa sune convingator? daca nu e logic?…

La facultate, in anii mici, am fost un an la Paris. Am ridicat mana sa raspund la biochimie si tin minte ca, desi raspunsul a fost corect, am avut cel mai est-european accent de pe fata pamantului. Colegii intorsesera toti capetele spre mine, stiam ca eram rosie si, cu cat deveneam mai rosie, cu atat accentul devenea mai est-european si reciproc.

La capatul aceluiasi an, m-am intors in tara cu o hotarire. Sa invat sa vorbesc in public. Mi-am inscris lucrarile la congrese si le prezentam cu frazarea pregatita dinainte, cu notitele alaturi… Dar pentru ca presiunea vorbitului in public era foarte mare, tin minte ca la primele doua-trei congrese, nu ma gandeam in timp real la ceea ce spuneam. Recitam cu intonatie dar dintr-o suflare pentru ca nu imi puteam urmari propriile idei de frica sa nu ratez intelesul, sa nu omit, sa nu sune stupid, sa nu depasesc timpul si asa mai departe. Nu invatasem mecanic pentru ca toate datele erau produsul micilor mele cercetari dar… efectiv ma panica atat de tare faptul ca vorbeam in public (ce formula!) incat nu mai puteam fi atenta la nimic altceva.

Apoi am organizat niste conferinte de Legislatie medicala pentru studentii la medicina. Ca o gazda buna, am hotarit sa imi prezint de fiecare data invitatii cu detaliile relevante. Primul meu invitat a fost o personalitate pe care o apreciam deosebit de mult, era un fel de vis devenit realitate faptul ca acceptase sa fie prezent… De altfel mai tarziu a devenit Profesorul meu la locul de munca. Ii citisem cartea de interviuri si stiam toate detaliile pe care voiam sa le spun. Scrisesem prezentarea inainte si o repetasem de zeci de ori: acasa, in masina, in somn. Cand am inceput sa vorbesc (sa fi tot fost vreo 120 persoane), am simtit ca mi se usuca toate cuvintele undeva in timp ce erau rostite si parca nu mai ieseau. Am terminat prezentarea citind-o (imi luasem hartiuta pentru siguranta) si convinsa ca l-am dezamagit :)

Cu timpul, la congrese am incetat sa mai citesc prezentarile, am inceput sa improvizez putin cate putin, sa inser mici poante, apoi am predat Psihologie medicala si, respectiv, Chirurgie , am avut studenti iar interactiunea cu ei era minunata si deveneam din ce in ce mai sigura pe mine, am luat premii la congrese etc.

Si a venit ziua cand avem o prezentare de chirurgie la un Congres International in fata Profesorului meu si a unei alte personalitati pe care atat eu, cat si domnul Profesor o apreciam foarte mult pentru ca practic inventase robotica in chirurgie. Probabil ca a fost prezentarea cea mai muncita din viata mea si probabil ca am avut teama cea mai mare ca se va rupe firul… Probabil ca undeva esecul imi sufla in ceafa si probabil ca mi-am spus ca daca nu imi confirm atunci ca pot sa vorbesc in public foarte bine, nu o voi mai face niciodata. Si cred ca a iesit foarte bine pentru ca l-am vazut pe Profesor zambind (pentru cei care nu il cunosc, asta se intampla rar in mediul profesional) iar profesorul american a incercat sa ii provoace pe cei din sala sa ma contrazica “come on, there is no one here that would challenge the power of residents?”. Am luat o bursa din partea societatii internationale care a organizat congresul. De atunci, asa imi spun inainte de zilele Z that is the new me: a good public speaker :))

56 Comments Published

8 years ago / Reply

Foarte interesanta si sincera marturisire…multumim Olivia… conform unui studiu facut in UK frica de a vorbi in public ( frica de a fi penibil in fata semenilor) ocupa locul unu, urmat de frica de moarte… inca o data ma conving ca vorbitul in public este un “skill” ce poate fi perfectionat si ar trebui,in special, pentru doctorii ce vor sa fie performanti in domeniile sale!

8 years ago / Reply

Cred că grația cu care dr. Olivia Sgarbură poartă bijuteriile nu vine în urma unor eforturi, așa cum s-a întâmplat cu vorbitul în public, dar este cel puțin la fel de încântătoare :) Am văzut-o eu!

8 years ago / Reply

nu mai stiu cum am ajuns pe aceasta pagina… poate am auzit o voce 😉 :)

8 years ago / Reply

Stiu ce inseamna sa vorbesti franceza cu accent romanesc si sa se uite toata lumea la tine. Mi-a placut mult povestea asta. Ii tin pumnii

8 years ago / Reply

Cine a vorbit in public si nu a avut nicodata emotii?! A ridice doua degetele sa vedem si noi! Si acum dupa ani si ani de vorbit in fata oamenilor, cu pacientii, de sustinut lucrari pe la congrese si mai ales de vorbit intr-o limba straina in fata altora si tot ma mai trec emotiile si mi se gatuie vocea si…parca ma aud asa…de departe si parca n-as fi eu! Dar…incet, incet si cu mult exercitiu devine tot mai bine. Totul e sa-ti stavilesti gandurile de esec si dezastru care te napadesc inainte de eveniment! Mult succes Olivia! Tin pumnii si mai asteptam si alte povestiri!

8 years ago / Reply

foarte interesanta povestea

8 years ago / Reply

O poveste frumos redata despre autodepasire si construirea acelui eu mai bun spre care aspiram cu totii, oricare ar fi drumul in viata.
Astept continuarea povestii, cu prezentarea cea mai reusita.

8 years ago / Reply

Este interesant sa citesti povestea “devenirii” unui vorbitor atat de bun :) inca de la gradinita :))
Felicitari Olivia!

8 years ago / Reply

mult succes olivia!
felicitari ptr marturisire.

8 years ago / Reply

Emotionant! Mi-am amintit ca si eu in perioada preadolescenta nu indrazneam sa vorbesc de teama sa nu spun platitudini. Povestirea este atat de frumoasa, de deschisa ca ne emotioneaza.

8 years ago / Reply

Am recunoscut cate ceva din tribulatiile mele:) Foarte frumos scrisa povestirea si …mai vreau

8 years ago / Reply

Am auzit-o vorbind! E impecabila! Nu banuesti ca a existat vreodata o straduinta. Dezarmanta sinceritatea! Adorabila!

8 years ago / Reply

Draga “autoare”, te-am auzit vorbind in public si mi-ai starnit admiratia si invidia uneori, recunosc:)). Nu am banuit ca reusita ta de a capta si captiva audienta este rodul unui efort preexistent. M-ai dezarmat! Iti doresc sa ai acelasi impact atat de meritat asupra celor care te urmaresc

8 years ago / Reply

Nu te cunosc dar m-ai emotionat citindu-te. Nu stiu cat talent ai cand vorbesti in public (probabil ca da) dar la scris ai talent precis. Continua

8 years ago / Reply

Foarte frumos ai scris, o sa te urmaresc de cate ori voi avea prilejul. iti doresc succes

8 years ago / Reply

Felicitari pentru ca ai reusit sa depasesti problemele. Chiar si pentru astia mai mici care nu sunt inca la congrese etc poate fi uneori un efort sa vorbeasca de fata cu altii

8 years ago / Reply

Felicitari Olivia !
Este o marturisire emotionanta si te admir pentru reusita.

8 years ago / Reply

Mult succes in continuare !

8 years ago / Reply

Este o placere sa urmaresc ceea ce scrii si sunt convinsa ca e o placere si mai mare sa te aud vorbind.
Felicitari !

8 years ago / Reply

Am o mare admiratie pentru tine si mi-as dori sa am curajul tau !

8 years ago / Reply

Bravo pentru curajul de a scrie despre lucruri atat de personale!

8 years ago / Reply

Buna ziua olivia
Articolul tau mi-a aratat ca stii nu numai sa vorbesti dar stii si sa scrii.
M-a “sensibilizat”pentu ca mi-a adus aminte de liceu si de eforturile pe care le facean in clasa a noua sa vorbesc in fata clasei.Desi eram bun la matematica nu prea aveam ce discursuri sa tin despre Pitagora, asa ca am incercat la istorie si muzica.Din asta am ramas cu o pasiune pentru istorie ,iar pe moment luam 10 la muzica fara sa caint scapind colegii de chin si prilejuindu-mi documentari de istoria muzicii.
iti multumesc pentru articolul tau .
alex

8 years ago / Reply

Am urmarit articolul tau si cred ca e bine si sincer scris .Mi-a placut stilul directr si acuratetea exprimarii.Sa scrii si mai departe la fel de frumos.

8 years ago / Reply

Te admir foarte mult pentru sinceritatea cu care ti-ai deslusit in intimitatea gandurilor tale mecanismele si determinarile.
Te admir foarte mult pentru curajul de a ni le impartasi
Te admir foarte mult pentru tehnica ta de a-ti invinge temerile pe care ne-o divulgi
Te admir foarte mult perntru ceea ce ai reusit sa devi
Te admir si te felicit, Olivia!

8 years ago / Reply

Tres bien! cred ca cel putin o data in viata tot trecem prin starile astea. Tin pumnii in concurs!

8 years ago / Reply

mi-a placut textul si sper sa castige pentru ca este vorba de evolutie. si textul celorlalte fete e frumos dar aici e in mai mare masura vorba dspre cum sa devii mai bun

8 years ago / Reply

Apreciez povestea asta. Este o problema cu care m- am intalnit cand trebuia sa imi sustin public proiectele la Arhi. Acolo trebuie sa faci fata atat vorbitului in public cat si judecatii de valoare asupra proiectelor. Si trebuie sa reusesti!

8 years ago / Reply

Esti pre a serioasa’,prea responsabila intot ce faci. De mica. Pre a educata, pre a exigenta, de aceea ai iesiit at at de performanta, cred ca parintii ti-au imprimat atata rigurozitate. It I doresc sa -i depasesti. Oricum sinceritatea ta ma debusoleaza penttru ca impresia pe care o creezi e de iguranta si ncredere in tine.

8 years ago / Reply

Povestea unei deveniri realizate cu zbucium ,minte ,inteligenta si vointa

8 years ago / Reply

Foarte interesant articolul tau, mi-a placut foarte mult, extrem de
sincer si emotionant.
Probabil ca nu ne dam seama auzind pe cineva vorbind atat de usor,
atat de natural in public, cat efort, cata munca, cate emotii si cat
stres exista in spate.
Despre mine pot spune ca n-am reusit niciodata o asemenea performanta;
cele cateva incercari timide pe care le-am avut n-au fost deloc o
reusita si din pacate n-am avut curajul de a continua, de a merge mai
departe, de a lupta pentru a-mi invinge aceasta teama. Am fost
doborata.
Nu stiu cat tine de talentul nostru al fiecaruia (oricare ar fi
domeniul in care lucram) si cat tine de exercitiu. Uneori am senzatia
ca oricat as incerca n-am sa reusesc niciodata. Poate ca toate
temerile pe care le avem in viata, de orice fel ar fi ele, ar trebui
sa incercam sa le depasim cat mai repede, cat mai devreme in formarea
noastra. Cu cat trece timpul, frica se instaleaza, se face comoda, ne
domina iar apoi ne este din ce in ce mai greu s-o depasim.
Felicitari si mult succes in continuare.

8 years ago / Reply

Articolul,tableta sau cum sa-l numesc imi pare cam artificios, ceva dintr-o revista americana plina de exemple de ‘ce sa faci ‘ si ‘ce sa nu faci’.
bye bye

8 years ago / Reply

Am avut ocazia sa-l intilnesc de citeva ori, in urma cu multi ani, pe poetul Marin Sorescu, ultima data m-a vizitat dimpreuna cu vreo citva prieteni. In seara de sfirsit de vara, discutia a pornit alene dar, poate si din cauza vinului multlaudat si a asfintitului potocaliu,replicile au inceput sa se intretaie, atmosfera s-a incarcat de vorbe, de pareri, de opinii, de risete si de puncte de suspensie. MS parea foarte interesat de discutie apoi, spre sfirsit ne-a povestit despre satul sau, Bulzesti. Marele poet, prozator, eseist, pe care-l cititsem cu deliciu de atitea ori, caruia stiam sa-i recit din versuri si din poemele in proza “La lilieci”, vorbea greoi si nu reuseam sa-l regasesc spontan, ironic, spumos ca in tiparitura. L-am privit fascinat toata seara cum urmarea conversatia si comenta, parca stingaci. De fiecare data acelasi, cu paharul de vin de care nu s-a atins niciodata dinainte, cu comentariu caznit. Nu putea sau nu ii placea sa vorbeasca in public.

8 years ago / Reply

prezenta, inteligenta si sufletul… toate de nota 10!

8 years ago / Reply

Nu cred ca generalizarea metodei ar avea succes .Fiecare trebuie sa-si gaseasca propria cale. Poate ca asta este concluzia care trebuie trasa din mica poveste.

8 years ago / Reply

Ma uit la comentariile pe care le-au starnit posturile astea si sunt tare faine
Mi-a placut si exemplul lui Radu cu Marin Sorescu, si articolul initial. Desi poate nu e pentru toata lumea vorbitul in public. Sau avem tendinta sa credem asta… desi articole ca asta incearca sa dovedeasca contrariul

8 years ago / Reply

Vorbesc si eu franceza cu accent desi incerc sa ma perfectionez. Am rugat toti francezii care au observat sa-zica ceva in engleza. Accentul lor in proportie de 99.6 la suta este cel putin penibil. Asta te face sa vezi cit de bun esti caz vorbesti franceza cu accent insesizabil uneori .Totul depinde de punctul de vedere.Trebuie sa inveti sa te situezi pe pozitia dominanta in raporet cu ei,care de fapt este meritata.

8 years ago / Reply

Sigur ca intrebarea pe care iti vine sa o pui dupa ce citesti confesiunea este cine e profesorul.Doar ca unii dintre noi stim si pare o raportare corecta
Felicitari, dr. O.S!

8 years ago / Reply

am zis sa scriu si eu aici ca tot ii citesc blogul din timp in timp. era bine daca ar fi fost mai putin triumfalista povestea asta dar, asa, e mai autentica, mai sincera. cand esti timid nu cred ca ai prea mult timp de autoironii si ironii la cat esti de stresat si concentrat pe problema

8 years ago / Reply

Cred ca profesorul a fost multumit de evolutia ta personala. De cea personala banuiesc ca era deja convins…

8 years ago / Reply

Cred ca profesorul a fost multumit de evolutia ta personala. De cea PROFESIONALA banuiesc ca era deja convins… Scuze m-am emotionat 😀

8 years ago / Reply

Interesanta si sincera marturisirea!:) Ma bucur ca am avut ocazia sa te cunosc! Mult succes in ceea ce faci, Olivia!

8 years ago / Reply

Oh, da, Olivia, stiu exact despre ce vorbesti!Nu am stiut ca asta a fost “reteta” ta, dar instinctiv am descoperit aceasi modalitate de a face fata tracului vorbitului in public si ma pregateam de fiecare data cu mare atentie, repetam speech-ul de zeci de ori cu tot cu “buna ziua” si eventualele mici glume sau replici mai iesite din tipar si le repetam in asa fel incat sa para totul ca fiind nestudiat. Tin minte si acum cand te vedeam vorbind la conferintele de legislatie medicala si te admiram, uneori invidiam, maxim, pentru dezinvoltura, siguranta, cu care vorbeai. Acum nu mai am timp sa ma pregatesc atat de bine de fiecare data si am inteles ca daca o tema te pasioneaza poti recurge la toate cunostintele tale pe acea tema incat sa nu fie nevoie de atat sirguinta si mai ales, cred, ca e vorba despre depasirea acelei temeri de esec si de periclitare a imaginii personale. Este, daca vrei, o incompleta dezvoltare personala. Cu cat esti mai constient de cine esti si ce poti, cu atat lucrurile curg mai lin si te poti pregati pentru o aparitie in public fara sa “trisezi” prin a fi totul cosmetizat. Emotia si golul din stomac persista inca la mine pentru primul minut, dupa care totul vine lin, usor, ca intr-un dans! Sa ne vedem in public!Bafta!

8 years ago / Reply

Scuze, “aceeasi”!

8 years ago / Reply

Cunosc foarte bine eforturile ce trebuiesc depuse pentru a deveni “a good public speaker” (personal, am ajuns doar la jumătatea drumului…). Așadar, nu pot decât sa te admir si sa te felicit pentru ca ai reușit! Mult succes in continuare!

8 years ago / Reply

Interesanta lectura. Cred ca ne regasim cu totii putin in aceasta povestioara. Nu credeti?

8 years ago / Reply

Si cand te gandesti ca aceasta nesiguranta pe care o simteai in inima, aceasta frica de a nu da dres in fata celor care si-au pus atatea sperante in tine nici macar nu se observa din exterior…
Imi amintesc cum in scoala generala erai un model pentru toti colegii tai, pentru dictia ta, pentru pasiunea cu care rosteai fiecare cuvant pe care il citeai. Uneori toate aceste lucruri ma inhibau, chiar daca in adancul sufletului meu simteam ca istorioara pe care o scrisesem in caietul de limba romana era la fel de buna ca si a ta.
n

8 years ago / Reply

Asta simt in fata clientilor. La inceput imi era tare jena sa imi incep speech-ul, sa le insir povestea, sa le vand produsul. Lucrurile pe care le spuneam erau totusi adevarate. Dar ma simteam cumva rusinata, prea putin credibila. De ce ar lua ceva de la mine si nu de la altii, imi spuneam. Pe masura ce am inceput sa cunosc piata si clientii mai bine am indraznit sa le vorbesc cu mai multa convingere, ca si tine

8 years ago / Reply

Olivia..te felicit pentru ca esti o invingatoare..multe persoane ar vrea sa aiba curajul tau :)

8 years ago / Reply

Faina istorioara… sper sa ne revedem curand Olivia.

8 years ago / Reply

Bravo! keep up the good work

8 years ago / Reply

bon courage!

8 years ago / Reply

N-a mai ramas mult timp dar sa stii ca te sustin

8 years ago / Reply

Ce sa facem: mult mai multa lume se confrunta cu greutatea corporala decat cu vorbitul in public: ambele povesti sunt misto dar eu o sustin pe asta… E o nisa:)))

8 years ago / Reply

povestea ta curge frumos! Simti ezitarea, simti micile vartejuri din afara suvoiului. Imi place zambetul Profesorului :), imi place staruinta. Te sustin! Priveste-i in ochi si cucereste-i!

8 years ago / Reply

Go,go,go!

8 years ago / Reply

Succes!

Leave a Comment


eight − 1 =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!