Am un dispret foarte mare pentru cei care scriu in presa din Romania. Pentru majoritatea, nu chiar toti.

Dar daca citesti ce se intampla si cum se lucreaza cu adevarat profesionist in redactiile mari de presa din lumea asta, intelegi ca suntem la sute de ani distanta in profesionalism, abordare, structura redactionala, increderea in colegi si pregatirea lor, responsabilitatea cu care abordeaza subiectele, etica, discutiile ample despre cum sa vorbeasca cu un potential subiect fara sa-l raneasca, dar sa-i castige increderea, cand e vorba de un subiect delicat.

Cand traiesti in Romania e un efort f f mare si un consum in plus de energie sa nu te murdaresti de ce e in jurul tau in presa, daca faci aceasta meserie. Sa nu te pervertesti, sa nu vrei castigul rapid ci sa cauti calea corecta. Sa ai responsabilitatea textului scris si constiinta faptului ca, in epoca online, ramane pe vecie scris. Sa fii preocupat sa intelegi structuri de scriere ale marilor articole care au facut istorie in lume (pentru ca scoala ro nu ti le preda) si sa-ti mentii entuziasmul incercand sa respecti tot ce tine de etica si profesionalism, indiferent de zona in care scrii (politic, sport, cultura, divertisment)

Am citit zilele acestea cartea She Said She Said: Breaking the Sexual Harassment Story That Helped Ignite a Movement”  despre ancheta de aproape 3 ani facuta de doua reporterite din The New York Times (  Jodi Kantor si Megan Twohey ) care a dus la dezvaluirile despre Harvey Weinstein, directorul casei de filme Miramax care a agresat sexual multe dintre angajatele sale. O gasiti aici.

Pe de o parte cartea mi-a dat aripi, mi-a dat increderea ca putem ajuta la schimbare si credinta ca, daca fiecare dintre noi isi face treaba bine si arata alte exemple exceptionale de jurnalism care sa-i inspire pe copii, mica noastra bula din meseria asta s-ar putea schimba inspre mai bine.

Pe de alta parte m-a demoralizat teribil, stiind ca suntem inconjurati de prea multi si prea prosti. (vin dupa o saptamana in care un text pe care l-am scris pentru urban.ro – necrologul lui Voicu Radescu – a fost copiat integral de zeci de site-uri pentru ca urban.ro a scris primul despre deces si a publicat un necrolog amplu; si pentru ca prea putini din presa ro de astazi au background-ul sa scrie pe un asemenea subiect, in plus au cultura google cu search pe net si luat de pe oriunde. Btw, am verificat la telefon inainte de publicare cu aproape toti oamenii mentionati in text anii si contextul in care au lucrat cu Voicu, stiind ca e  un text care va ramane, iar citatele din interviurile liternet.ro le-am ales ca sa marchez prietenia lui cu creatorul site-ului, Razvan Penescu, cu care a lucrat indeaproape la sustinerea tinerilor actori. Au fost copiate grupa mare, daca tot erau in text).

 Nu vreau sa dezbat contextul de ce am ajuns sa fim inconjurati de prosti la site-urile care pun stiri (pentru ca nu le scriu, doar le pun cu copy paste de pe unde apuca), la ziare si uneori la tv, am sa va arat insa cateva lucruri frumoase din cartea She Said. Si cred ca mai exista o speranta si pentru presa noastra, pentru exista departamentul investigatii Libertatea, exista Rise Project, Recorder sau DOR.

Investigatia doamnelor Jodi Kantor si Megan Twohey a pornit de la un alt caz de abuz sexual la nivel inalt, de la investigatiile despre abuzurile presedintelui Trump de dupa aparitia inregistrarii in care fostul presedinte SUA pe atunci om de televiziune i-a spus unui coleg ca atunci cand ii place o femeie, trece la actiune adica “grab them by the pussy”.

Editorul coordinator al The New York Times a vrut sa vada daca mai sunt alte cazuri la asemenea nivel in alte domenii si li s-a sugerat sa se uite spre Hollywood. Era in 2015. ( textul final despre investigatia Weinstein a aparut la sfarsitul lui 2018)

A delegat-o pe Jodi pentru un research pe tema pentru ca mai lucrase pe asemenea subiecte.

Iata cine era Jodi la acel moment, intre timp e castigatoare de premiu Pulitzer.

“in 2013, Jodi had started investigating women’s experiences at corporations and other institutions. The gender debate in the United States already seemed saturated with feeling: opinion columns, memoirs, expressions of outrage or sisterhood on social media. It needed more exposure of hidden facts. Especially about the workplace.

Workers, from the most elite to the lowliest, were often afraid to question their employers. Reporters were not. In doing those stories, Jodi had found that gender was not just a topic, but a kind of investigative entry point. Because women were still outsiders at many organizations, documenting what they experienced meant seeing how power functioned. She wrote back to Rose McGowan, calling on those experiences:

“Here’s my own track record on these issues: Amazon, Starbucks, and Harvard Business School have all changed their policies in response to gender-related problems I exposed. When I wrote about the class gap in breastfeeding—white collar women can pump on the job, lower paid women cannot—readers responded by creating the first-ever mobile lactation suites, now available in 200+ locations across the country. If you’d rather not speak, I understand, and best of luck with your book publication.”

Prezentarea e dintr- un mail pe care l-a scris catre Rose McGowan, o actrita care postase pe twitter ca a fost abuzata sexual fara sa dea alte detalii, cand incerca sa o convinga sa vorbeasca cu ea despre agresiune.

Peste mai bine de 6 luni in care Jodi Kantor a vorbit cu mai multe actrite, a cautat printre pozele de la festivalurile de la Cannes sau Venetia confirmari ca femeile – care nu voiau sa-si spuna identitatea in ziar si vorbeau off the record – chiar au fost acolo cu oamenii despre care spuneau ca au fost abuzate, editorul coordinator, Rebecca Corbett, i-a propus sa mai aiba o colega de investigatie.

Pe Megan. Iata ce facuse Megan Twohey  pana atunci.

In mid-June Corbett suggested that Jodi contact a colleague, Megan Twohey, who was relatively new at the paper. Megan was on maternity leave, but she had a real touch with this kind of work, the editor said. Jodi didn’t know what help she would be, but she sent off an email anyway. — When Megan got Jodi’s email, she was caring for her newborn child and recovering from the most bruising reporting stretch of her career. She had arrived at the Times in February 2016 to cover politics, investigating the presidential candidates. Megan had said yes to the job with some hesitation: Politics had never been her assignment or interest. But within weeks of her arrival, Dean Baquet, the executive editor of the paper, had tapped Megan for a specific line of inquiry that drew on her reporting expertise: Had Donald J. Trump’s behavior toward women ever crossed legal or ethical lines? For more than a decade, Megan had been uncovering sex crimes and sexual misconduct. In Chicago, she had revealed how police and prosecutors in the area were shelving rape kits, robbing victims of the chance for justice, and how sex-abusing doctors had continued to practice. Later, she had exposed a black market for adopted children that had delivered some of them to sexual predators.

Si iata si un fragment din carte carte arata cine era Rebecca Corbett, editorul coordonator cea care verifica periodic statusul ancheiet, punea intrebari pentru ca reporteritele sa vada din mai multe perspective si era un suport activ pentru doamnele care au facut reporting.

She was sixtysomething, skeptical, scrupulous, and allergic to flashiness or exaggeration, the cohead of the Times investigation department but so low profile that she barely surfaced in Google search results. Her ambition was journalistic, not personal. But she was revered in newspaper circles because of one quality she did share with Weinstein: She had exerted outsized influence by championing other people’s work. At the Baltimore Sun, she had mentored a twenty-two-year-old reporter named David Simon, pushed him to stop writing short news items about rowhouse fires and murders and pursue more ambitious ones about the sociology of crime and class, and edited him until the day he left the Sun to create shows like The Wire. (In the final season, the character of the city editor, one of the show’s few heroes, was a man, but he was based in part on Corbett.)

A few years after September 11, 2001, when two Times reporters discovered that the National Security Agency was secretly spying on American citizens without warrants, Corbett kept the investigation alive despite internal debate and intense pressure from the White House not to publish, producing one of the biggest scoops of the Bush years. Like Jodi and Megan, she had come of age in male-dominated newsrooms, raising a daughter in the middle of story sprints. When she was appointed to the Times masthead in 2013, it became 50 percent female for the first time, but the milestone went mostly unremarked. Later, people would say that two women had broken the Weinstein story, but it had really been three. As Corbett tracked the growing body of hotel room stories, she had one chief concern. “What is your strategy for getting these women on the record?” she asked every few days. Jodi and Megan had a sort-of answer: If we find enough of them, we can urge everyone to go public at once, for safety in numbers. That was too risky an approach for Corbett. The sources were extremely reluctant, for understandable reasons. There was something inherently unfair in this kind of reporting: Why was it their burden to publicly tell uncomfortable stories when they had never done anything wrong?

Corbett was worried that Jodi and Megan could end up with a shocking pile of off-the-record hotel room stories but no article. Even if the reporters did manage to persuade one or two women, that could lead to the old “he said, she said” problem. The journalists were realizing the Weinstein story would have to be broken with evidence: on the record accounts, ideally, but also the overwhelming force of written, legal, and financial proof.

Iar seful tuturor – executive editor la The New York Times, cel care participa impreuna cu reporteritele, editorul coordinator si avocatii dupa aproape 3 ani de investigatii la o intalnire cu Weinstein este Dean Baquet.

Six people, all with some form of authority and some final responsibility for guiding the Weinstein story safely into the paper, sat in Baquet’s office. Baquet was the boss, the journalist charged with supervising the entire, encyclopedic newspaper every day. The ultimate calls were always his. But Corbett had guided the project from the beginning, and Baquet relied on her in part because her instincts were a little different. They were in running conversation with Matt Purdy, who amid the tumult of supervising many stories across the newsroom was still keeping close watch on the investigation. But Jodi and Megan as reporters had their own form of authority and responsibility. They had gathered the information. They had the relationships with the sources. They were writing the story, their bylines would appear at the top, and they would take a great deal of the blame or credit for whatever happened. The sixth figure in the room was David McCraw, the Times attorney. He was there to keep the paper out of legal trouble, so no one present wanted to reject his advice. Corbett felt they needed to give Weinstein forty-eight hours, as much for the journalists’ sake as his. They would be able to say they had done things right and avoid giving Weinstein an opening to say they’d been unfair. To Baquet, that seemed like too much. Nobody in the group trusted Weinstein, but he was the most suspicious. His instincts told him that Weinstein was just going to run out the clock. Besides, the team figured that however long they gave Weinstein, he would take more time. This was a negotiation and the journalists had to start on the short side.

But Baquet also wanted the investigation to be irreproachable. At the start of his newspaper career, he had covered the case of Gerald Hatcher, a small-time actor who was accused of posing as a talent scout to lure aspiring actresses as young as fourteen into private meetings about their future movie careers and then raping them. The way Baquet had written those stories still made him cringe all these years later. The man was guilty, Baquet was sure. But he had been too quick to convict him on the page, he thought, writing in a way that was too sensationalized and melodramatic, without enough fair summary of the arguments for the defense. “It was even probably disrespectful to the women,” he said later. “I always felt like everyone in the courtroom lost a little respect for me, including the prosecutors.” Baquet wanted to expose Weinstein, but correctly.

Acum ganditi-va la cine sunt cei care conduc redactiile de la site-uri, ziarele din ro, televiziuni sau reviste. E o secventa in carte  – care e scrisa ca un thriller – cand editorul coordinator pune presiune pe reporterite sa caute mai mult spunand ca altfel nu publica ancheta.

In Romania te-ai gandi ca, de fapt, editorul a primit un telefon “de mai sus” si va fi oprita investigatia. La ei, desi e vorba despre influenta de milioane toti sefii ierarhici au fost la sustinere pentru reporterite, s-au luptat ca paraleii cand au venit avocatii lui Weinsten peste ele cu amenintari.

 Weinsten angajeaza inclusiv firma din Israel Black Cube – care a fost platita si de PSD ca sa-i faca o imagine negativa Laurei Codruta Kovesi pe vremea cand ar fi facut orice sa o dea afara din DNA. Weinsten voia sa fie intimidate victimele, sa li se faca o imagine negativa in presa ca sa nu mai aiba curaj sa vorbeasca on the record, cu nume si prenume.

Organizeaza si conferinte pentru drepturile femeilor la Hollywood ca sa aiba un cadru sa plateasca reprezentantele din ONG-uri care ar fi putut vorbi impotriva lui.

Nu stiu cati redactori din Romania ar fi rezistat presiunilor, cate redactii ar fi avut un asemenea cod de etica si proceduri de lucru. Si un asemenea spirit de echipa intre oameni exceptional de bine educati in meseriile lor. (catre final cand actritele incep sa spuna ca vor sa povesteasca on the record, colegii le ajuta pe reporterite sa rescrie fragmente importante de text pentru ca fi gata in timp pentru tipar)

Aici e textul rezultat dupa 3 ani de ancheta, e semnat doar de cele doua doamne desi a fost o munca de echipa cu foarte multi oameni. E textul care a schimbat istoria la Hollywood si a generat miscarea #metoo. https://www.nytimes.com/2017/10/05/us/harvey-weinstein-harassment-allegations.html

Daca lucrati in industria media va rog sa cititi aceasta carte. O gasiti aici.

O sa va arate cat de importanti sunt oamenii cu care va insotiti in meseria asta, dar si cata pregatire e nevoie si cata munca pentru textele care fac istorie si schimba si cu un milimetru lumea. Jurnalismul nu e despre “sa punem ceva online”. Se poate face performanta si  se pot scrie articole exceptionale si cand vorbim despre un actor, un sportiv dar si cand vorbim despre presedintele tarii.

Noi alegem daca facem lucrurile exceptional sau ne scaldam in balegar.

Si cum zicea domnul regizor Andrei Cohn “nu poti sa pui toata viata in tine numai mizerii si, cand vine momentul de rascruce in care trebuie sa fii super erou, sa iasa Superman din tine. De unde sa iasa, bre?!”

Cartea va fi adaptata intr-un film cu Carrey Mulligan si Zoe Kazan in rolurile reporteritelor, am scris pe urban.ro despre el, aici.

Vin dupa o perioada in care am muncit foarte mult ( pentru cartea urbanro TIFF 20 de ani, dar si pentru ceea ce scriem zilnic pe urban.ro, plus proiecte viitoare care acum sunt in pre productie) si in week end, cand lucram la un story pe care-l veti citi curand – un profil al unui domn de la care avem toti de invatat – m-a lovit un gand: am fost atat de ocupata in ultimele 4 saptamani incat n-am citit nimic.

Inainte de asta (re)citisem 3 carti pentru profilul de care spun.

Asa ca mi-am luat o pauza si… am citit o carte.

Ce am mai citit cand n-am muncit… intr-o ordine aleatorie poate va inspira spre lecturi de vacanta (mi-am dat seama ca nu am mai scris despre carti  – cu trei exceptii – de pe 5 ianuarie.. am mai pus pe instagram lecturile de week end, dar nu am scris nicodata mai pe larg)

Exceptiile erau – cartea asistentei personale a Melaniei Trump, putin Joan Didion ca a mai aparut o carte de-a ei in ro si, la moartea lui Larry King, cartile pe care el le-a scris si le-am citit cu multi ani in urma. Intr-una e despre un restaurant romanesc unde se ducea adesea…

In acest moment citesc o carte care iti trezeste pofta sa faci jurnalism de investigatie, e un fel de Toti oamenii presedintelui – scandalului Watergate doar ca e cu jurnaliste si miscarea #metoo. Povestea investigatiei jurnalistelor de la The New York Times despre abuzurile lui Harvey Weinstein, She Said: Breaking the Sexual Harassment Story That Helped Ignite a Movement”

(si da, stiu ca lecturile mele au un pattern in ultimii ani, mai ales acum in perioada pandemiei – maniere, protocol si jurnalism. Asta pentru ca imi aduc confort si simt ca invat ceva care mi-e util acum. dar am sa ma intorc curand si la literatura curata, am un teanc pregatit)

Audio books

The chiffon trenches – Andre Leon Tatley, memoriile unuia dintre cei mai influenti oameni de la Vogue SUA. Care voia sa se faca profesor de franceza la o scoala privata, a venit din provincie la New York, a dormit pe jos la un prieten ca sa faca voluntariat la un proiect care i-ar fi putut deschide usi in publishingul glossy, a ajuns asistentul lui Andy Warhol si asa a intrat in lumea modei.

Peste ani a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai Annei Wintour, apoi s-au certat si disputa lor a avut notorietate mondiala.

Tatley nu e jurnalist, e om de fashion extravagant care vrea sa fie lumina pe el tot timpul, iar cartea asta face. Ia rand pe rand oamenii mari din lumea modei care l-au inselat cu ceva si descrie intamplarea. Printre polite platite, cartea e insa o privire in culise la mecanismele comerciale ale modei si ale industriei publishingului pana in anii 2010 la aparitia social media.

The beauty of living twice – Sharon Stone

Foarte emotionanta si scrisa aproape ca de un barbat, clinic, curat, fara multe adjective. Cand ai un atac cerebral care inseamna si o operatie super complicata pe creier si o iei de la capat cu vorbit, mincat, mers, iar tu esti una dintre cele mai celebre femei din lume, viata se complica pe mai multe planuri. Pierzi cariera, pierzi mult bani, sistemul in care ai lucrat si ai crescut te elimina pentru ca nu mai esti perfecta.

E o poveste – scrisa optimist –  despre a o lua de la capat cand ai trei copii, toti adoptati, si muncesti intr-un domeniu in care sansele sa te mentii in varf tind spre zero cu cat inaintezi in varsta, chiar si cand esti perfect sanatos.

Anthony Bourdain World Travel

Un ghid cu tarile vizitate de Bourdain si locurile recomandate de el de-a lungul timpului. Scris de una dintre colaboratoarele emisiunii sale.

Justine Bateman – Face

Actrita si regizoare, Bateman vorbeste despre raportarea oamenilor la femei pe parcurs ce imbatranesc. Despre nevoia de a fi tanara mereu ca sa ramai competitiva profesional sau social.

Books in kindle

Letters to a young gymnast – o altfel de biografie a Nadiei Comaneci, prin scrisorile ei catre o potentiala gimnasta. E o carte care a aparut in anii 2000, multe informatii sunt de mult in spatiul public, dar e f f frumos ca Nadia nu se amesteca in mizeriile care ar fi facut cartea senzationala. Are un caracter superb si, daca cititi cartea, intelegti exact ce vreau sa spun.

Lady in waiting –  Alice Glenconner – biografia celei care a fost asistenta personala a Reginei Angliei pentru 12 ani. E o carte despre maniere, bun simt, despre cum sa spui cu umor si fara ranchiuna lucruri grave din viata ta. E delicioasa si doamna are un umor taios dar elegant pe care-l expune si cand vorbeste despre propriile decizii. S-a casatorit cu un tanar foarte chipes desi familia sa nu a fost de acord – familia dansei are o vechime si o traditie de 400 de ani de nobilime pur sange – iar tanarul s-a dovedit a fi extrem de instabil emotional si a pus-o in situatii foarte complicate pe care le trateaza in carte cu foarte mult umor. Iar eleganta cu care povesteste anii in care a insotit-o pe Regina in orice activitate publica e de invatat in scoala la stilurile de scriere.

The choice embrace the possible – Edith Eger. Doamna Eger a supravietuit Holocaustului, a emigrat in America, a  devenit medic psihiatru si povesteste in aceasta carte cum greutatile inimaginabile pentru noi au ajutat-o sa aiba o viziune luminoasa asupra vietii. E mai mult decat o carte motivationala, sau o carte despre studii de psihiatrie (pentru ca povesteste si despre pacientii sai cu exemple aplicate) e o carte despre cum sa accepti ce ti se intampla in viata si sa te concentrezi pe ce e pozitiv.

Delivering happiness Tony Hseih. Am citit cartea asta pentru ca tocmai descoperisem ca domnul Hseih s-a sinucis, el fiind un antreprenor multi miliardar din lumea tehnologiei care avea o filosofie de viata – ca si in cartea asta – plina de zambete. Contextul vietii lui e mai complicat si inca i se mai ancheteaza moartea – multe droguri, afaceri ilegale si prieteni interesati foarte mult de banii lui.

The son and heir – a memoir – Alexander Munninghoff. Cartea unui jurnalist german care descopera ca tatal sau a fost nazist. Face o intreaga ancheta jurnalistica ca sa aiba certitudinea faptului ca tatal lui a facut lucruri ingrozitoare si isi confrunta familia odata adunate dovezile. O carte despre asumare si curatarea trecutului. (Cred ca e un exercitiu pe care multi dintre noi ar trebui sa-l facem cu parintii nostri sa vedem daca au fost sau nu informatori ai Securitatii. )

Joan Didion –Let me tell you what I mean. Cartea care a fost oaza mea de rasfat si de relaxare, dar si de studiu. A aparut la inceputul anului si o asteptam ca pe o comoara. Contine eseurile de inceput ale lui Joan Didion anii 70 -2000, doamna Didion fiind poate una dintre cele mai importante voci feminine ale jurnalismului la persoana I -> in carte scrie despre politica, viata, California, dubiile unei femei care vrea o cariera puternica si influenta dar fara sa “calce pe cadavre”.

Sper din tot sufletul ca la universitatile de jurnalism din Romania sa se studieze candva unul dintre eseele ei, sa fie destructurat, analizat, trecut dincolo de mesaj si descoperit ce a facut prin structura si cuvinte ca sa transmita atat de simplu si de elegant atat de multa emotie, fara sa fie patetica, fara sa se scoata artificial in prim plan.

Upstairs at the white house –  Majordomul sef de la Casa Alba povesteste despre viata lui in serviciul a 3 presedinti si tot atatea Prime Doamne. E din nou despre maniere, protocol la nivel inalt, dar si despre umanitate si despre cum cei mai importanti oameni din lume raman umani, emotionali, in momentele importante din viata lor, in care simt multa presiune. Si, nu, domnul majordom n-a lucrat cu Trump, s-a pensionat inainte.

Not pretty enough – Helen Gurley Brown. Biografia celei care a creat revista Cosmopolitan si care in anii 60 a scris o carte care se numea Sex & Single Girls, ceva mai mult decat scandalos in epoca. A influentat milioane de tinere fete din lumea intreaga, a vorbit despre power women cand femeile invatau la colegiu retete pentru mesele festive si, ceea ce e foare simpatic, a gasit puterea in tinerete sa treaca peste faptul ca lumea ii spunea ca e uratica si nu o sa-si gaseasca un barbat care sa-i asigure o viata confortabila. A transformat look-ul ei diferit de standardul frumusetii de atunci intr-un atu si a schimbat lumea.

E o carte si pentru cele care vor sa faca produse media destinate femeilor pentru ca doamna Gurley Brown povesteste multe detalii despre industria publicatiilor glossy.

Fire your publicist Ed Zitron –  O carte despre comunicarea vedetelor la Hollywood in vremea social media cand poti pune singur pe Instagram orice vrei si poti transforma agenda zilei pentru jurnalisti, daca intelegi mecanismele si stii ca noii jurnalisti sunt “copy paste” asa ca ii exploatezi cum trebuie.

E mai mult decat atat cartea si e de citit pentru cei care fac comunicare, dar si pentru cei care vor sa ajunga in lumina reflectoarelor.

Carti de la editurile ro

Nadia si securitatea – Stejarel Olaru. O carte  greu de purtat dupa citire. Iti dai seama in ce mediu toxic au trait sportivii pe vremea lui Ceausescu, dar apreciezi inca o data caracterul exceptional al Nadiei. Chiar si dupa toate problemele pe care i le-au facut, in anii 90 a donat o suma foarte mare de bani federatiei de gimnastica ca sa le ajute pe sportive. Am facut pentru urban.ro un interviu cu domnul Olaru, istoric, care ii face acest profil incredibil Nadiei in contextul restrictiilor Securitatii. E aici.

Joan Didion Nopti Albastre – te rupe in bucatele si te ambaleaza la loc cu respect pentru fiecare clipa traita stiind ca moartea e ceva ce nu vom ocoli niciunul. O scriere incredibil de rafinata si minunat tradusa in romaneste.

Lisa Brennan Jobs – Small fry – marturisirea terapeutica a fetei lui Steve Jobs despre viata sa.  Un fel de “aici e tot, nu ma mai intrebati alta data, viata merge mai departe”… am facut pentru urban.ro un interviu cu doamna Brennan Jobs, o minte sclipitoare si mult bun simt, il puteti citi aici

Mi-e dor de tine cand clipesc –  Mary Laura Philpott – povesti de dragoste si intamplari de viata comentate de o doamna jurnalista care a avut o rubrica la ziar. Este despre femei si feminitate din intamplari marunte si cu tâlc.

Phil Jackson 11 inele – domnul antrenor Phil Jackson e un geniu. Are o profunda intelegere a caracterului uman, individual si in echipa. Intr-o vreme in care avem guru peste guru care ne invata si cum sa bem apa, cartea dlui Jackson este o demonstratie minunata de leadership, de cum sa-i convingi pe cei mai mari si mai grei sa fie o echipa si sa renunte la individualismul care i-a facut campioni ( a antrenat echipele de baschet Chicago Bulls si Los Angeles Lakers in momentele lor de glorie cu  Michael Jordan sau Shaquille ONeal si Kobe Bryant)  O carte despre viata si despre management, chiar o bijuterie de carte.

Sa nu ne facem de ras in fata furnicilor, Iv cel Naiv… o carte nostalgica despre adolescenta generatiei care batea la usile majoratului in anii 90 -2000, foarte emotionanta si cu ceva din Momo al lui Michael Ende.