Category : carti simpa

books3Despre biografii

Despre biografii

Text de Sorana Savu

**

Biografiile sunt o specie literară foarte ciudată – sunt, practic, poveștile unor oameni reali, importanți, speciali, cu daruri sau haruri divine a căror proveniență, de regulă, n-o înțeleg nici ei, nici cei din jur.

Sunt, de asemenea, lucrările care confirmă cel mai bine zicerea “truth is in the eye of the beholder” și din care ai mai multe șanse să afli ce au gândit cei din jurul unei personalități decât ce a gândit/simțit respectiva personalitate.

Câteodată, asta se întâmplă în urma unui demers profesionist, obiectiv, dat fiind că multe biografii sunt postume. Altădată asta se întâmplă din comoditate sau, de-a dreptul, dintr-o lipsă de obiectivitate atât de evidentă, încât nici nu mai are sens să fie drapată.

Cu cât personalitățile sunt mai mari, mai influente, mai magice, cu atât e mai probabil să aibă cel puțin două biografii – una autorizată, una nu. Din care fiecare e liber să aleagă ce vrea, dacă are răbdare, sau, dacă nu, măcar să aleagă o tabără.

Biografiile autorizate sunt, de obicei, cele condamnate cel mai ușor – drept simple exerciții de PR. Dar (lăsând la o parte faptul că sunt om de PR) – cele neautorizate sunt și ele condamnabile pe alocuri. Unele aleg părțile bune, întâmplările capabile să te inspire, pun cap la cap “moștenirea”, “amprenta” pe care El sau Ea le-a lăsat în urmă. Celelalte culeg “mărturii” din partea rudelor năpăstuite, ale secretarelor vexate, ale subalternilor concediați, ale instructorilor de călărie și vecinilor de palier. Unele urmăresc ce au avut în plus oamenii aceia, altele – ce aveau în minus.

Nu vreau să generalizez – și unele și altele pot fi și sunt deseori salvate de eforturile oneste de documentare, de calitatea scriiturii, de sinceritatea demersului autorului. Mai mult, sunt cărți aparte pentru că încearcă să afle răspunsul la întrebări la care toți (sper) încearcă să găsească un răspuns – care e originea talentului sau a geniului? Cum poți să-l hrănești? Cum poți să-l valorifici? Cum decizi ce cale trebuie să urmezi – cea a excepției sau cea a regulii? Cum poți schimba, de unul singur, lumea?

Am citit biografiile pro și contra ale lui Jack Welch și m-am bucurat să constat, când am avut prilejul să-l întâlnesc, că preferința mea pentru biografia pro era justificată. Am găsit nenumărate lecții în biografia lui Steve Jobs, atât de multe cât să mă înconjor de obiectele pe care le-a creat și să trec fără să clipesc peste poveștile triviale despre droguri sau excese de autoritate. Trec prin același exercițiu acum cu Callas – prima biografie am citit-o când eram mică, a doua acum, a treia va fi cea scrisă de Arianna Huffington (altă grecoaică), iar pe cea a surorii sale o s-o ocolesc de-a dreptul.

Toate sunt povești de singurătate, de nesiguranță, de mirare, de invidie, de încântare, de căutare. Iar înainte de a le judeca, fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe – despre mine se va scrie vreodată vreo biografie? Iar dacă răspunsul e da, oare ce vor alege autorii să treacă în primul capitol? După acest mic exercițiu de introspecție, suntem absolut liberi să criticăm românește pe toată lumea!

**
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premmium Comunication

937
sensul_vietii_alan-alda_bo poveste despre umor

o poveste despre umor

Alan Alda (actorul pe care l-ati vazut in MASH, dar si in Aviatorul sau serialul tv The West Wing) a fost cindva invitat la o cina cu Simon Wiesenthal, un evreu devenit celebru pentru ca dupa ce a supravietuit Holocaustului, a inceput sa-i urmareasca pe toti nazistii care mai erau in viata si sa-i aduca in fata tribunalelor.

La masa, Wiesenthal – mare iubitor de bancuri – a inceput sa-i spuna lui Alda o gluma recent descoperita. Iata ce povesteste Alan Alda.

“Ii placea sa-l spuna. Chiar si preliminariile ii faceau ochii sa straluceasca de placere. Spusese cam doua treimi din anecdota cind am observat amindoi ca cineva astepta sa vorbeasca cu el. Wiesenthal s-a intors sa-l salute. Barbatul era scund si plapind, la vreo 70 de ani, cu pielea fetei afectata de intemperii. Zimbea, dar avea un zimbet amar.

– Ma mai tii minte? a intrebat.
Wiesenthal l-a privit o clipa apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.
– Da.

Se cunoscusera intr-unul din lagarele de concentrare si nu se vazusera de atunci. Si-au spus doar citeva vorbe. Un schimb de cuvinte surprinzator de scurt, avind in vedere puterea pe care ele o aveau asupra lor. Barbatul si-a spus numele si cite ceva despre ocupatia lui actuala, iar Wiesenthal a dat din cap.
– Voiam doar sa te salut.

Barbatul s-a dus inapoi la masa lui. Wiesenthal s-a intors spre mine. Lacrimile ii siroiau pe obraji, dar n-a vorbit despre intilnirea cu barbatul din lagar. A continuat de unde ramasese si, printre lacrimi, a terminat de spus bancul.
Intimplarea mi se parea ca lamureste nu doar interiorul lui Wiesenthal, ci, intr-un fel, sufletul intregului popor evreu. Indiferent de ce le facea lumea, gaseau printre lacrimi resurse sa rida.

Aproape ca nu exista durere care sa nu fie alinata prin umor.”

***
din cartea Sensul vietii intr-un pahar cu apa – Alan Alda, Humanitas 2012

892
momo_poliromAVEM NEVOIE DE MOMO. URGENT

AVEM NEVOIE DE MOMO. URGENT

Ati citit in copilarie cartea lui Michael Ende, MOMO?

Momo, fetita care crede ca are 100 de ani pentru ca nu stie sa numere si nici nu stie cind s-a nascut “dupa cite imi amintesc, am fost dintotdeauna”, avea ceva magic.

iata cum o descrie Ende

“Ceea ce stia sa faca Momo ca nimeni altul era sa asculte. Poate ca unii cititori vor spune ca asa ceva nu-i nimic deosebit, oricine stie sa asculte.

Este insa o eroare. Numai putini oameni stiu cu adevarat sa asculte. Iar modul cum stia Momo sa asculte era cu totul fara seaman.

Momo stia sa asculte astfel incit prostilor le treceau dintr-odata prin minte idei foarte destepte. Nu fiindca ea ar fi intrebat ceva care sa-i sugereze celuilalt asemenea idei, nu, fetita sedea doar acolo si asculta cu toata atentia si toata simpatia, privindu-l pe celalalt cu ochii ei mari, negri, iar el simtea cum dintr-odata iau nastere in el ideile despre care nu banuise niciodata ca ar zacea in sinea sa.

Momo se pricepea sa asculte astfel incit oamenii nehotariti si nedumeriti se lamureau dintr-odata foarte clar, stiind ce vor. Sau cei sfiosi se simteau brusc nestingheriti si indrazneti. Sau cei nenorociti si amariti deveneau voiosi si plini de sperante.

(…)

Intr-un asemenea fel stia Momo sa  asculte!”

***

zilele astea cind toata lumea urla la toata lumea, cind nu mai asculta nimeni argumentele celuilalt ( cind celalalt e vecinul tau impovarat de griji sau presedintele/ premierul tarii – nu-mi imaginez ca acesti doi oficiali va sunt vecini:) ), avem nevoie de Momo.

a reeditat Polirom cartea lui Michael Ende.

1402
carticaut o CARTE

caut o CARTE

voi termina curind doua proiecte mari si vreau sa ma curat de ele

as vrea sa citesc o carte care sa lase urme . cum a fost Copilul umbra a lui Thomese. sau Didion a mea draga cu The year of magical thinking.

dar nu (neaparat) despre moarte cum sunt astea doua. poate sa fie proza sau poezie. poate sa fie orice.

cum a fost biografia lui Agassi, sau interviurile cu Pacino.

caut o CARTE.

ce mi-ati recomanda?

comentati aici pe blog, ca sa pot aduna toate parerile si sa caut cartile:)

apple_ipad_2Cartea de pe noptiera

Cartea de pe noptiera

text de Sorana Savu

Am iPad de un an – argumentul suprem pentru care l-am cumpărat a fost acela că pot să-mi car pe el toate cărțile pe oriunde m-aș duce, fără să trebuiască să plătesc bagaj extra (cum mi s-a întâmplat de câteva ori). Vă scriu despre el pentru că, după un an în care mi-a schimbat puțin câte puțin viața, am tras linie și am constatat că, puțin câte puțin s-a făcut foarte mult. Dar să vă explic ce și cum.

Când m-am mutat acasă, am dedicat un spațiu enorm (credeam eu) bibliotecilor. În doi ani, ele s-au umplut cu cărți și CD-uri. Asta s-a întâmplat anul trecut. De atunci, mi-am mai cumpărat 2 (două) cărți și 2 (două) CD-uri, dintre care unul special ca să iau și autograf de la trupă.

Citeam oricum destul de mult în engleză, dar acum citesc numai în engleză. Practic, singura carte în română pe care am citit-o în ultimele 12 luni e un volum de amintiri ale lui Zoe Cămărășescu, pe care l-am primit.

Ajungeam să citesc 2-3 cărți odată pentru că aveam una acasă, una la birou, una sau mai multe în vacanță. Acum le citesc secvențial, le am pe toate cu mine, oriunde, oricând. Drept pentru care și citesc mult mai mult.

Șocul cel mai mare a fost când am terminat un prim volum dintr-o trilogie, în print, și am constatat cu neplăcere, în miez de noapte, că-mi lipsește volumul al doilea. În traducere n-aveam de unde să-l iau noaptea, așa că am descărcat toată trilogia în două minute de pe amazon.com/kindle. A fost primul moment de wow.

Un alt șoc a fost biografia lui Steve Jobs pe care, pe iPad, am putut să o citesc la câteva minute de la lansarea mondială. E genul de carte despre care îți vine să vorbești cu toată lumea. Așa am descoperit funcția “share” pe FB, pentru citate. Alt wow!

Un al treilea șoc a venit când o colegă m-a rugat să-i împrumut o carte pe care o iubesc mult și pe care o aveam în print. Nu era vina ei, i-am explicat, dar am pierdut în timp atâtea cărți – fix alea la care țineam cel mai tare – încât am fost necooperantă. DAR – am găsit-o urgent pe Kindle store și i-am trimis-o pe mail, cadou. Alt wow, și pentru mine și pentru ea.

Găsesc un autor care-mi place, am acces instant la tot ce a scris. Pentru un copil care a citit în franceză doar volumul al doilea din “Contele de Monte Cristo” pentru că numai pe acela îl avea în bibliotecă, nu știți cât de mult înseamnă asta…
Și apoi mai e muzica – încărcat cu toate cărțile pe care mi le-am dorit în ultimul an și toată muzica pe care mi-am cules-o în ultimii 15, cred că e ușor de ghicit cu ce obiect aș vrea să fiu lăsată pe o insulă pustie. Numai să aibă curent electric și wi-fi gratuit!

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

606
Micadietetic10-picAmintiri din copilarie cu Mica dietetica

Amintiri din copilarie cu Mica dietetica

Uneori lucrurile se leaga fantastic.

In urma cu vreo 6 luni mi-am cumparat cartea “Mica dietetica” a regretatului Alex Leo Serban (cat imi lipseste rubrica lui din revista Elle!). Abia acum cateva seri am inceput sa citesc cartea si am devorat-o de-a dreptul, ca pe cea mai buna savarina cu frisca.

Stiu ca lui a.l.s. nu ii placea sa indoaie colturile paginilor, dar eu am acest obicei grobian si imi fac mea culpa de fiecare data. Am indoit zeci de pagini pentru a-mi nota la final pasaje intregi din aceasta carte minunata care mi-a trezit o multime de amintiri, majoritatea din copilaria mea petrecuta printre oameni mari si senzationali.

In capitolul “Va multumesc pentru atentie” (pagina 52), a.l.s scrie despre floarea sa preferata, trandafirul, si despre cum obisnuia sa se furiseze in Parcul Circului si sa taie trandafiri, cu o foarfeca adusa de acasa. Mi-am amintit de o plimbare cu Opapa pe Bulevardul Carol din Braila. Era prin vara lui ’83 si afara era o zapuseala fantastica. Mirosul trandafirilor roz era atat de puternic, incat amandoi am avut acelasi gand si am actrionat sincron: am taiat cativa trandafiri pe care i-am adus in brate, putin vinovati, pana in apartamentul de doua camere din blocul rusesc cu 2 etaje de pe acelasi bulevard. A doua zi am mers la Omama la cimitir si i-am lasat intr-o vaza de cristal care stralucea in razele soarelui (la acea vreme nu se fura din cimitire).

In capitolul “Fiinte de neuitat” de la pagina 28, a.l.s ii trece in revista pe oamenii dragi lui, majoritatea din familie sau prieteni foarte apropiati. Am scris deja aici despre parintii mei, despre bunici si mamaie, de care imi amintesc in fiecare zi si mai citez din ei.

Dar astazi le voi aminti pe prietenele chic ale lui mamaie, care se infiintau la cafeaua de dimineata, zilnic, intr-o halta per pedes in drum spre piata. Una dintre ele, Madame Dorina (care locuia langa scoala mea primara si va dati seama ca venea peste mine in pauze) a plecat o data victorioasa de la noi cu sacosa ceva mai grea. Nu a realizat nimic pana cand a vrut sa scoata portofelul si sa plateasca litrul de bors si s-a trezit ca atinge ceva moale si matasos: era motanul nostru, Fouchet cel roscat, care se furisase acolo si dormea linistit.

Prietenele mamei mele erau niste fashioniste tare interesante. Mie imi placea Ica Despa. Fusese colega de scoala cu tata si era directoarea unei scoli generale (parca Scoala numarul 7). Ica a fost una dintre cele mai destepte femei pe care am cunoscut-o veodata. Stia sa faca switch-ul de la viata de scoala la cea particulara cu un talent de BAFTA, Oscar si Palme d”Or la un loc.

Cel mai mult imi placea cand suna la telefon. De regula preluam toate apelurile. Suna telefonul: “Fa, ma-ta-i acasa?”. Stiam ca e Ica si urlam fericita: “Mama, e Ica!” Doamna Stanescu are cea mai sexy tunsoare si in prezent. Aceeasi, de zeci de ani: parul scurt, blond sandré; un corp superb, doar a fost profesoara de sport. Venea in vizita aproape zilnic. Mamaie gatea ca la restaurant, oale de mancare, masa era pusa si stransa cu gratie si ma intreb astazi cum de reuseau ai mei sa aprovizioneze acest “micro bistro” de pe Strada 11 Iunie din Campina (nu-mi mai amintesc numarul, parca 3). Acesta a fost universul meu. Printre oameni mari. Au fost si jocurile cu vecinii mei si colegii de scoala si prietena Nadia Valeanu (actuala Pop). Dar despre asta, saptamana viitoare.

Incepe luna iunie, luna copiilor si voi scrie mult pe acest subiect.
Daca nu ati citit inca “Mica dietetica” a lui Alex Leo Serban, aparuta la Editura Art, puteti sa o cumparati de la BookFest, pana duminica inclusiv. Despre programul acestui targ de carte pe care il astept in fiecare an puteti sa cititi aici

Pe foarte curand!

***
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

975
herta mullerNew York Times un super profil Herta Muller

New York Times un super profil Herta Muller

New York Times publica un amplu portret al Hertei Muller ; inca una dintre ocaziile acelea rare in care tinem o pagina intreaga din ziar cu un articol in care se vorbeste despre Romania, fara cersetori . il puteti citi integral aici

“I never wanted to be a writer,” Ms. Müller said in an interview while in New York this month for the PEN World Voices literary festival. “There were no books at home.”

But when, as a teenager, she was sent off to high school in Timisoara, the closest city, she said: “Whatever I read went under my skin, I almost devoured the literature, which became like a road to discovery. And this is how it stayed. I always wanted to know, how should one live? I write in order to bear witness to life.”

Exposure to those new ideas made her a nonconformist and ultimately a dissident, fired from her job for refusing to cooperate with state security. Her first efforts as a writer were when she was a university student, and she and a group of friends published unauthorized literary work and statements in favor of freedom of expression.

Valentina Glajar, a Romanian-born scholar who teaches at Texas State University, was a translator of “Traveling on One Leg,” an early Müller book. She has also examined some of the secret police dossiers on Ms. Müller that were declassified after the collapse of Communism in 1989, two years after Ms. Müller had immigrated to West Germany and began the uneasy process of trying to define her place in that new setting. Ms. Glajar was startled by what she found.

“What most impressed me was how many of the facts in her file she then expressed artistically in her writing,” Ms. Glajar said. “So much of it is true. And like everyone else, I was surprised by how many sources in her wider entourage had to inform on her: her neighbors, the director of a theater in Timisoara, a teacher at one of the schools where she taught kindergarten who was someone she considered a friend.”

830
galaGala Industriei de carte – prima editie

Gala Industriei de carte – prima editie

cred ca pentru buna desfasurare a unei industrii, pentru stimularea dezvoltarii ei, trebuie sa existe si recunoasterea venita din interiorul propriei bresle. oricit de multe orgolii ar fi (sau poate tocmai de aceea), oricit de multe suspiciuni (mai ales in romania, ca sunt gasti de interese), premiile unei industrii inseamna un pas in dezvoltarea sa.

cei din interior (chiar daca nu vor recunoaste) isi vor dori sa fie validati de “ai lor”- deci premiati, cei din afara vor dori sa cunoasca premiantii si le vor cumpara muzicile/filmele/ cartile.

de anul acesta si cartile au premiile lor. si sunt foarte bucuroasa de asta.
Gala Industriei de Carte are loc vineri , pe 11 mai.

mai jos nominalizarile. am desigur preferati in multe dintre sectiuni, sunt cumva legata de unele dintre proiectele nominalizate, dar cel mai tare ma bucur ca am citit multe dintre cartile nominalizate. ceea ce sper sa vi se intimple si vou.

1. Categoria „Cea mai frumoasă carte“

a) Concepţie grafică

Găsiţi şi pierduţi / Found and lost de Nicu Ilfoveanu, Octav Avramescu – concepţie grafică: Nicu Ilfoveanu (Asociaţia de Artă Ilfoveanu)

Ultima transhumanță de Dragoș Lumpan – concepţie grafică: Carla Duschka, Ciprian Isac (Atelierul de Grafică)

Hexachordos de Şerban Foarţă – concepţie grafică: Loredana Tîrzioru (Brumar)

Amintiri de Zoe Cămărăşescu – concepţie grafică: Corneliu Alexandrescu (Casa Editorială Ponte)

Seria „Co-lecţia de economie” – concepţie grafică: Alexe Popescu (Publica)

b) Carte ilustrată

Electro+ de Agnes Birebent, Nicu Ilfoveanu – ilustraţii: Nicu Ilfoveanu (Asociaţia de Artă Ilfoveanu)

Grafica fără computer. Vol. 2: Litere. Desen, relief, volum – concepţie: Carla Duschka, Ciprian Isac (Atelierul de Grafică)

Vise despre case. Carte de poveşti pentru copii şi părinţi de Eliza Yorkina (Igloo Media)

Poveste cu un gînd strănutat de Laura Grünberg – ilustrator: Alexandra Rădulescu (Paralela 45)

Versez de Iv cel Naiv – ilustraţii de Vali Petridean (Vellant)

2. Categoria „Cea mai bună carte a anului“

a) Beletristică

Hexachordos de Şerban Foarţă (Brumar)

Contorsionista de T.O. Bobe (Humanitas)

În iad toate becurile sînt arse de Dan Lungu (Polirom)

Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici (Polirom)

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu (Polirom)

b) Non-ficţiune

Protocol si etichetă diplomatice de loana Vârsta (CH Beck)

Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii de Clara Mareş (Curtea Veche)

Capcanele istoriei de Lucian Boia (Humanitas)

Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă de Neagu Djuvara (Humanitas)

Jurnal Zen. 2004-2010 de Mircea Cărtărescu (Humanitas)

Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale de Ioana Pârvulescu (Humanitas)

3. Categoria „Cea mai bună traducere“

Apocalipsa memoriilor. Vol. I, Vol. II de Péter Nádas – traducere de Anamaria Pop (Curtea Veche)

Obscena pasăre a nopţii de José Donoso – traducere de Dan Munteanu Colán (Leda)

Opera poetică, Fernando Pessoa – traducere de Dinu Flămând (Humanitas Fiction)

Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică de Herta Müller – traducere de Alexandru Al. Şahighian (Humanitas Fiction)

Opere I. Integrala prozei scurte, Samuel Beckett – traducere de Ileana Cantuniari şi Veronica Niculescu – (Polirom)

Cartea Roşie de C.G. Jung – traducere de Viorica Nişcov (Trei)

4. Categoria „Cea mai bună carte de copii şi tineret“

Ce poţi face cu două cuvinte – Liviu Papadima, coord. (Art)

Seria „ Ludex” (Amadeus, Încă un căpcăun, Test pentru domnişoarele prinţese) – Şerban Foarţă (Brumar)

Mici poeme… cu probleme de Marius Mărăcinescu (Litera)

Poveste cu un gînd strănutat de Laura Grünberg (Paralela 45)

Vise despre case. Carte de poveşti pentru copii şi părinţi de Eliza Yorkina (Igloo)

5. Categoria „Cea mai bună colecţie“

1. Strada Ficţiunii – ALLFA (All)

2. Prima dată – Art

3. Performa – Cartea Românească

4. Plantaţii – Max Blecher

5. Seria Aniversară – Paralela 45

6. Co-Lecţia de Economie – Publica

7. Byzantivm – Nemira

6. Categoria „Cea mai bună carte netipărită“

a) E-Book

Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carrol (Cartier)

Proiectul de eBOOK al Elefant.ro

Proiectul de eBOOK al LiterNet.ro

Ceremonialul riturilor de trecere de Ion Căliman (Excelsior Art)

b) Audiobook

Colecţia „Lecturi pe întuneric” (Casa Radio)

Plugarul şi moartea de Johannes von Tepl, în traducerea lui Marin Taragul şi lectura lui Andrei Pleşu (Humanitas Multimedia)

Audiobook-urile Editurii Mac Mac (Oglinda Fermecată, Făt Frumos cel Adormit, Penelul Fermecat, Tichia Fermecată)

7. Categoria „Cea mai bună bibliotecă“

Biblioteca Central Universitară „Carol I“

Biblioteca Judeţeană Cluj

Biblioteca Judeţeană Dolj

Biblioteca Judeţeană Timiş

Biblioteca Judeţeană Vrancea

8. Categoria „Cea mai bună tipografie“

Monitorul Oficial

G. Canale & C S.A.

9. Categoria „Cea mai bună librărie“

Avant Garde (Iaşi)

Cărtureşti

Centrul de Librării Bucureşti

Diverta

Elefant.ro

Humanitas „Constantin Noica” (Sibiu)

Libris Braşov

10. Bestseller românesc

a) Cel mai vândut titlu – va fi anunţat la Gală

b) Cel mai popular autor – va fi anunţat la Gală

Premii speciale: Best New Entry

a) Edituri

Blumenthal

Casa de Pariuri Literare

Herg Benet

Mac Mac

Max Blecher

b) Librării

Elefant.ro

Librăria Bastilia

691
books-gottschalldovezi ca jurnalismul, teatrul, filmul nu vor muri

dovezi ca jurnalismul, teatrul, filmul nu vor muri

Human minds yield helplessly to the suction of story. No matter how hard we concentrate, no matter how deep we dig in our heels, we just can’t resist the gravity of alternate worlds.

o spune un domn – Jonathan Gottschall – care a scris o carte pe nume The Storytelling Animal: How Stories Make Us Human. vorbele lui, foarte adevarate, sunt cea mai buna demonstratie ca atit de mult timp cit vom spune o poveste prin jurnalism/teatru/film publicul va fi impresionat si ne va urmari.

aici intervine insa smekeria: conteaza insa felul in care vom reusi sa spunem povestea – in pas cu timpurile, intr-o forma adaptata mintii celui care o primeste, dar – mai ales – cu emotie.

iata un exemplu minunat ca poti citi cu rasuflarea taiata un text lung, foarte lung, daca are un subiect puternic si e scris in asa fel incit transmite emotie.

The Boy Who Heard Too Much
Written by David Kushner, ROLLING STONE

He was a 14-year-old blind kid, angry and alone. Then he discovered that he possessed a strange and fearsome superpower – one that put him in the cross hairs of the FBI

It began, as it always did, with a phone call to 911. “Now listen here,” the caller demanded, his voice frantic. “I’ve got two people here held hostage, all right? Now, you know what happens to people that are held hostage? It’s not like on the movies or nothing, you understand that?”
“OK,” the 911 operator said.

“One of them here’s name is Danielle, and her father,” the caller continued. “And the reason why I’m doing this is because her father raped my sister.”

The caller, who identified himself as John Defanno, said that he had the 18-year-old Danielle and her dad tied up in their home in Security, a suburb of Colorado Springs. He’d beaten the father with his gun. “He’s bleeding profusely,” Defanno warned. “I am armed, I do have a pistol. If any cops come in this house with any guns, I will fucking shoot them. I better get some help here, because I’m going fucking psycho right now.”

The 911 operator tried to keep him on the line, but Defanno cut the call short. “I’m not talking anymore,” he snapped. “You have the address. If I don’t have help here now, in the next five minutes, I swear to fucking God, I will shoot these people.” Then the line went dead.

Officers raced to the house, ready for an armed standoff with a homicidal suspect. But when they arrived, they found no gunman, no hostages, no blood. Danielle and her father were safe and sound at home — alone. They had never heard of John Defanno, for good reason: He didn’t exist.

“John Defanno” was actually a 15-year-old boy named Matthew Weigman — a fat, lonely blind kid who lived with his mom in a working-class neighborhood of East Boston. In person, Weigman was a shy and awkward teenager with a shaved head who spent his days holed up in his room, often talking for up to 20 hours a day on free telephone chat lines.

***

restul textului e aici. cititi-l pina la capat si uitati-va la cit de curat e prezentat eroul. informatie pura, fara pareri personale, fara judecati.

e un text din 2009.

824
toma caragiuToma Caragiu – secvente

Toma Caragiu – secvente

citesc “O carte despre Toma Caragiu” (editura Meridiane, 1985), documentare pentru un interviu si, ca de fiecare data cind ma documentez pentru un articol, mi se pare ca interviul de baza e doar un pretext ca sa ajung pe noi cai/ catre noi carti/ noi oameni/ noi directii de intelegere a meseriilor care tin de arta si care ma fascineaza pe mine ca jurnalist.

iata citeva secvente din carte :

*
Sosind in zorii zilei la teatru, spre a face focul si a matura, femeia de serviciu il gaseste stind la birou, precupat sa rezolve maldarul de hirtii cu situatii, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, prpopuneri. cronici… Inchizind cu grija usa cabinetlui, spre a nu-l deranja, batrina spune ” Da, doamne, sa nu moara niciodata!”

(era in 1953, cind Toma Caragiu era directorul teatrului de la Ploiesti la 28! de ani)

*
Ai devenit repede vedeta, nu-i asa?
Toma Caragiu: nu mai repede decit Radu Beligan sau Florin Piersic! Dar publicul ma cunostea din “de Pretore”, care obtinuse succes la Bucuresti si care _ la cererea telespectatorilor _ s-a transmis de trei ori la tv.

Cum ai reusit?
T C: Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea ca desavirsirea actorului se face jucind. Mult. Si la Ploiesti am jucat mult. Eu care sunt un inhibat, un timid si in general un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie sa joc mult. Victor Ion Popa ma sfatuise sa ma duc oriunde si sa joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava sau spuneam doua trei cuvinte dintr-o piesa.

*

Sunt fericit ca am ales teatrul, alminteri nu m-as fi putut exprima si nu-mi pot imagina cum m-as fi facut util in alta profesiune.

(Toma Caragiu la 40 de ani)

*
Apareti rar la televiziune; rar, dar durabil pentru noi, telespectatorii; textele pe care le interpretati par intotdeauna bune.

TC: Textele sunt pretextul initial! Ele, o data primite de mine si acceptate, intra intr-o re-fabricare a lor. Eu niciodata nu spun un text in conditia lui initiala: numai daca e foarte bun! Nu emit pretentii stupide; textul se re-lucreaza, tinundu-se seama de propunerile mele vis a vis de finisarea lui. Si uneori asta dureaza citeva luni.”

( nota mea. ce inseamna instictul de mare actor, astazi il stim mai bine pentru aceste aparitii – rare – de la tv, dar pt ca a tinut la standard-ul lor si nu a facut compromisuri, imaginea sa e foarte sus)

*
Filmul mi-a pus probleme speciale. Ca spectator, in sala, am fost uimit de cite ori am gresit intr-un film. trebuie un antrenament si o tehnica speciala, pe care eu am invatat-o cu Iulian Mihu. Se cere evitarea excesului de teatralizare.

* **

Citind cartea m-am gindit ca instinctul lui Toma Caragiu i-a spus cumva ca va muri tinar; asta tre sa fie explicatia pentru care a muncit ca un nebun toata viata lui, fara pauze facind roluri si roluri, in teatru, film, tv sau radio. ca sa recupereze si pentru timpul pe care nu l-a mai trait.

1202
life in lettersfalling in love

falling in love

There are several kinds of love. One is a selfish, mean, grasping, egotistical thing which uses love for self-importance. This is the ugly and crippling kind. The other is an outpouring of everything good in you — of kindness and consideration and respect — not only the social respect of manners but the greater respect which is recognition of another person as unique and valuable. The first kind can make you sick and small and weak but the second can release in you strength, and courage and goodness and even wisdom you didn’t know you had.

(…)

If you love someone — there is no possible harm in saying so — only you must remember that some people are very shy and sometimes the saying must take that shyness into consideration.

Girls have a way of knowing or feeling what you feel, but they usually like to hear it also.

It sometimes happens that what you feel is not returned for one reason or another — but that does not make your feeling less valuable and good.

(…)

And don’t worry about losing. If it is right, it happens — The main thing is not to hurry. Nothing good gets away

***

John Steinbeck despre a te indragosti intr-o scrisoare adresata fiului sau din cartea Life in Letters

1347
coperta-1-oleg-danovskiCarte despre Oleg Danovski

Carte despre Oleg Danovski

ma bucur sa va anunt ca luni, editura Curtea Veche impreuna cu Fundatia Culturala Camil Petrescu si revista Teatrul Azi lanseaza o carte despre Oleg Danovski.

cartea – Oleg Danovski, omul, artistul, legenda – semnata de Doina Jela recupereaza memoria celui care a pus bazele dansului modern in Romania si e o bucurie ca – in sfirsit – ramine ceva scris despre activitatea acestui foarte talentat balerin si coregraf. ceva scris care sa stea in biblioteci pentru elevi si studenti.

nu stiu inca multe detalii despre carte (am primit invitatia cind eram la Odeon la filmarile de la Pozitia Copilului – m-am si rusinat ca a venit o doamna catre mine cu invitatia – n-am citit inca nimik din carte), dar stiu despre autoare. doamna Doina Jela a scris cartea Drumul Damascului care l-a inspirat pe Lucian Pintilie sa faca filmul Dupa amiaza unui tortionar.

lansarea va avea loc la sediul ICR, luni pe 19 martie de la ora 18.00.

1001
Cehov-O-mica-glumaCe am mai citit…

Ce am mai citit…

din cauza (sau datorita, mai bine) de proiectul Ca-n filme de la Digi 24, am fost aglomerat-stresata saptaminile astea si n-am mai apucat sa va povestesc ce am mai citit. (aglomerare, aglomerare, dar lecturile ramin obligatorii:) )

de Dragobete, Editura All a lansat o colectie de povestiri de alta data, minunate povesti de dragoste. am fost la lansare sa povestesc despre carti si, pentru asta, evident, le-am citit.

Cehov – o mica gluma.

proza scurta, povestioare despre laturile iubirii, vazute cu raceala de medic a lui cehov, dar si cu umor. daca mai punem si profunzimea nostalgica ruseasca, rezulta o combinatie minunata.

un fragment simpatic din povestirea Iubirea

***

Acum sunt însurat. Acum e seară. Stau în cabinetul meu şi citesc. În spatele meu, pe sofa, stă Saşa şi ronţăie ceva cu zgomot. Vreau să beau nişte bere.

― Ia caută, Saşa, tirbuşonul… zic. E pe undeva pe aici.

Saşa sare în picioare, scormoneşte fără milă în două, trei teancuri de hârtii, dă jos chibriturile şi, fără să găsească tirbuşonul, se aşază în tăcere… Trec vreo cinci minute… zece… Începe să mă roadă un viermişor – mi‑e şi sete, şi necaz…

― Saşa, dar caută tirbuşonul ăla! zic.

Saşa sare din nou în picioare şi scormoneşte în hârtii lângă mine. Mestecatul ei şi foşnetul hârtiilor acţionează asupra mea ca zgomotul a două cuţite frecate unul de celălalt… Mă ridic şi încep chiar eu să caut tirbuşonul. În cele din urmă e găsit şi berea e desfăcută. Saşa rămâne lângă birou şi începe să‑mi povestească cu detalii despre nu ştiu ce…

― Mai bine ai citi ceva, Saşa, îi zic.

Ea ia cartea, se aşază în faţa mea şi începe să‑şi mişte buzele… Îi privesc fruntea micuţă, buzele ce se mişcă, şi cad pe gânduri.

„Are douăzeci de ani…“ îmi zic. „Dacă ai lua un băiat inteligent de aceeaşi vârstă şi i‑ai compara, ce diferenţă ar fi! Băiatul are şi cunoştinţe, şi convingeri, şi niţică minte.“

Dar eu iert această diferenţă, aşa cum iert şi fruntea cea mică şi îngustă, şi buzele care se mişcă… Uneori, îmi
21 aduc aminte, pe vremea când o făceam pe craiul, părăseam o femeie din cauza unei pete pe ciorap, din cauza unui cuvând stupid, din cauza unor dinţi nespălaţi, şi acum iert orice : mestecatul, agitaţia cu tirbuşonul, lipsa de îngrijire, discuţiile lungi despre oul pe care l‑a mâncat. Şi eu iert astea aproape inconştient, fără a‑mi silui voinţa, de parcă greşelile Saşei sunt ale mele, iar multe dintre cele care odinioară mă chinuiau, mă fac acum să mă înduioşez sau să cad în extaz. Motivele acestei iertări complete se află în iubirea mea pentru Saşa, dar unde sunt motivele iubirii înseşi, asta nu mai ştiu.

***

tot in colectia Povestiri de alta data de la Editura All mai sunt povestiri de dragoste scrise de Edmondo de Amicis ( dada, domnul cu Cuore, inima de copil ), de Alphonse Daudet si de Machado De Assis. dar va arat fragmente din ele, zilele viitoare.

***

sunt foarte foarte simpatice cartile si daca vreti sa va relaxati cu o lectura de calitate, in parc, acum ca a venit primavara, asta e o optiune buna.

o primavara de indragosteala sa aveti!

648
ana onisei amos ozFata in fata cu Amos Oz

Fata in fata cu Amos Oz

“Vreti o cafea?”, au fost primele cuvinte ale lui Amos Oz inainte de interviul pe care urma sa-l facem, putin dupa ora 12, in bistroul de la etajul 21 al Hotelului Intercontinental.

Eram amindoi in picioare, ii fusesem prezentata la scurt timp dupa ce aparuse imbracat intr-un costum gri deschis. Atunci a intrebat si-a asteptat sa ma asez pe unul dintre fotolii si abia apoi s-a asezat si el, ca intr-un mic ritual.

Venea dupa o zi in care avusese o conferinta de presa, citeva intilniri si un dialog cu Gabriel Liiceanu, pe scena Ateneului Roman. De dimineata fusese la Universitatea Bucuresti, unde i se decernase titlul de Doctor Honoris Causa. Iar dupa interviuri – doua in ziua aceea – se pregatea de o sedinta de autografe, la Libraria Humanitas Kretzulescu.

***

Oz nu lasa sa se vada oboseala. Il tradau gurile dese de cafea – mina tinea, insa, ferm ceasca – si privirea. Fara sa faca pauze lungi intre raspunsuri, Amos Oz isi decupa cite o felie milimetrica de destasare, de visare si ochii lui albastri sorbeau din imaginea blocurilor cenusii ale Bucurestiului vazut de la inaltime, luminate de soare.

Calm – de o liniste adinca, rascolitoare –, s-a intors cu rabadare in timp, pentru a nu stiu cita oara, intr-un trecut marcat de Holocaustul anilor ’40 si de sinuciderea mamei sale, cind avea doar 12 ani:

Dacă mama dumneavoastră n-ar fi murit, în ce moment al vieţii v-aţi fi dorit foarte mult s-o aveţi aproape?

Nu mă pot gândi la un singur moment. Mi-aş dori să fi fost lângă mine oricând. Pur şi simplu mi-aş dori să fie în viaţă. Să împărtăşesc cu ea tot ce trăiesc, să-mi cunoscă copiii şi nepoţii – asta ne-ar fi făcut mult bine, şi ei, şi mie.

Aţi plâns când a murit?

Nu, aproape deloc. Eram mai degrabă furios. Furios pe ea, pe tatăl meu şi pe mine. N-am plâns nici mai târziu. În acele vremuri, nu credeam în lacrimi. Lacrimile nu erau pentru bărbaţi, nici măcar pentru cei mai tineri. Etosul societăţii era puternic masculin, iar lacrimile erau o treabă femeiască.

***

In urma cu doi ani, am facut un interviu prin telefon cu Amos Oz. Am scris atunci despre vocea lui, care cucerea totul in cale.

Acum, fata in fata, Amos Oz avea aceeasi voce, insa, fiindca nu mai era distanta, devenise uman. A si glumit la un moment dat, cu trimitere la anduranta casniciei lui, de aproape 50 de ani: “Oi fi eu celebru şi plin de expunere, dar spăl bine vasele!”

P.S. Un citat frumos din conferinta de la Ateneu, pentru Cristina: “Când scriu, uneori, mi-e milă de mine. Stau câte două ore ca să găsesc locul potrivit într-o frază pentru un cuvânt, dar nimeni nu observă că e pus unde trebuie. Observă doar
dacă e plasat greşit. Aşa că muncesc pentru a trece neobservat.”

***
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.

Foto Lucian Muntean/ Adevarul.

903
povesti de alta datace faceti miine seara?

ce faceti miine seara?

miine e dragobetele… un bun prilej sa mincam ciocolata pina ni se face rau si sa zimbim gales:)

glumesc.

daca vreti sa petreceti miine seara altfel decit cu muuuulta ciocolata, exista varianta cu povesti de dragoste de alta data.

adica Starbucks Platza Mall ora 17.30 lansare de carti de minunate povesti de dragoste de la Editura All. citesc frumoase fragmente din carti Dorotheea Petre si Paul Ipate, Dan Teodorescu (Taxi) ne (in)cinta in felul lui cu povesti despre te iu…
Camelia Vacaru si cu subsemnata va vorbesc despre cartile lansate. (eu mai am de citit la una, dar noaptea e lunga si perseverez)

ne vedem acolo, zic:)

1599
amos-oz308x418Oz, vrajitorul

Oz, vrajitorul


Acum vreo luna, la o cafea, Cristina mi-a spus ca Amos Oz urmeaza sa vina in Romania, la finalul lui februarie. Acum o saptamana, Alice Ene de la Humanitas imi trimitea un email cu detaliile venirii lui Oz si despre seara de 27 februarie, cand va vorbi in fata fanilor, la Atheneul Roman.

Nu sunt o fanatica obsedata de personalitati si nici nu obisnuiesc sa-mi rup hainele pe la concerte si alte adunari cu celebs. La serata Oz voi merge ca sa il ascult pe unul dintre scriitorii mei preferati, care in acelasi timp este un mare sustinator al pacii in Orientul Mijlociu.

Daca nu ati citit cartea ,,Cum sa lecuiesti un fanatic’’, este o recomandare valabila nu numai celor care traiesc in acea zona de coflict.

[caption id="attachment_15449" align="alignnone" width="232" caption="Amos Oz copil"][/caption]

L-am descoperit pe Amos Oz prin clasa a X-a, cand am citit mult premiatul roman ,,Sotul meu, Michael’’. Apoi am citit ,,Cutia neagra’’ ( care mi-a placut la nebunie!) si apoi au urmat toate celelalte carti scrise de Oz si traduse in limba romana.

De cate ori mi se face dor de casa, de mama, citesc un fragment ales la intamplare din cartile lui Oz. Apoi inchid ochii si vad Marea Mediterana, kibutzurile cu portocali si cu oameni cool, bronzati de vant si de soare si ma simt tare bine.

In urma cu cativa ani am primit de la mama ,,Poveste despre dragoste si intuneric’’. O rugasem sa mi-o cumpere dupa ce am citit in ziarul Yediot Aharonot un fragment foarte bine ales din acest roman autobiografic, care urmeaza a fi ecranizat de Natalie Portman.

Acum recitesc aceasta carte minunata, de aceasta data, in limba romana, ( publicata de Humanitas) pentru ca, sper sa nu se supere Mr Oz pe mine, tot in limba materna rezonez cel mai bine cu scriitura si pot spune ca traducerea este foarte buna.

Cred ca ati aflat deja, daca vreti sa-l vedeti pe Amos vorbind, biletele se pun in vanzare in data de 21 februarie.
Pana atunci, aici este un link cu trailerul filmului documentar despre viata lui Oz, Amos Oz: The Nature of Dreams.

Un weekend minunat,
Noemi

foto: Amos Oz in copilarie, cu mama sa Fanya si tatal, Arye, sursa: www.eilatgordinlevitan.com

*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania

712
creature comfortscare e obiectul tau “de confort”?

care e obiectul tau “de confort”?

am descoperit o carte foarte simpatica pe care mi-am si comandat-o imediat.

se numeste Creature comforts si contine fotografii alb negru cu obiectele care sunt in zona de confort pentru fiecare dintre noi: o jucarie, o anume haina, un obiect de decoratiune interioara etc… ceva care inseamna “acasa” pentru fiecare dintre subiectii cartii.

motiv ca sa va intreb care e obiectul vostru de confort?

***

al meu e afisul cu Bleu, l-am carat in ultimii 15 ani oriunde m-as fi mutat. iar cind sunt peste hotare si am nevoie de ceva “de acasa” ca sa ma relaxeze, ma uit pe net la Neata cu Razvan si Dani. (am mai scris despre asta aici)

***

nu vreti sa facem si noi un ebook cu obiectele noastre “de confort”?

imi spuneti aici printr-un comentariu care e obiectul vostru? eventual imi lasati si o poza (aici sau pe mail la cristina.bazavan la gmail.com) multumesc.

o sa fie simpatic sa descoperim o alta fata a prietenilor nostri/ sau povesti despre oameni via obiectele lor de confort.

***

Ana Maria Onisei

citeva cd-uri cu muzica clasica. un samovar. si o fotografie alb-negru de radu afrim, primta cadou de la tine :)

***

Mara

Un album foto de Andrew Moore, “Detroit Disassembled” si o cana de cafea cu galben si negru. Primul l-am primit cadou de la un var care locuieste in Franta – e pe o etajera, zilnic imi trece privirea pe acolo si imi aduc aminte de el iar cana am primit-o de la cea mai buna prietena si de atunci imi torn cafeaua de dimineata numai in ea. Simt ca imi poarta noroc..intr-un fel:))

***

Simona

Era undeva acum 4 ani, chiar pe vremea asta, locuiam cu zuzele mele în Pallady. Era frig și ningea și eram înghețată și tristă (deh, pe vremurile acelea tristețile dureau mai tare iarna). Ieșeam de la metrou de la Grigorescu și pe scări era o bătrânică înfofolită și înghețată, și sigur mai tristă… Avea lângă ea cutiuțe de iaurt cu floricele mici și mi s-au umplut ochii de lacrimi când am văzut-o. Dintr-o mie de motive, mă dor foarte tare durerile bătrânilor. Am dat 3 lei pe floare, era mică și aproape înghețată, dar am iubit-o pentru că îmi amintea de bătrânică. Am așezat-o frumos pe noptieră și i-am dat un nume, pentru că în căsuța noastră din Pallady totul avea un nume: frigiderul, calculatorul chiar și câinele nostru imaginar. Floarea a crescut frumos, deși era să o omor de câteva ori prin neglijența mea. Dar a ea a rezistat nebuniilor mele, ba chiar a și înflorit după vreun an și ceva. Are niște flori mici și albe, ca niște buchețele și arată tare frumos când înflorește. Probabil bătrânica a murit, tristețea mea din vremurile acelea a fost înlocuită cu o dragoste mare, iarnă e și azi, dar la primăvara R. va înflori de dragul amintirii unei bătrâne care a plantat-o într-o cutie de iaurt… intreaga poveste aici

***

Ruxandra

piatra in forma de inima pe care o port la gat, una banala, de pe malul marii, dar pretioasa pentru mine – ma simt inconfortabil daca n’o am, si vladut, ursul vechi si ponosit pe care’l am de cand eram copil.

am mai avut un poncho pe care’l caram cu mine peste tot, indiferent de destinatie sau anotimp, dar care a disparut in mod misterios intr-o calatorie :(

poza alb negru cu barca

***

Manuela

m-am mutat de 11 ori, de 2 ori mi-am bagat tara in ranita si m-am dus langa alta granita (vorba Adei Milea):). Si “obiectele mele de confort” au ramas vasele taranesti de lut pe care le car de ani dupa mine. Daca le am p-alea – sunt acasa.

***

Maria

cand eram studenta in anul I, proaspat aterizata in Bucuresti, fara prea multe contacte cu viata , cu venituri limitate am avut colega de camera o fata cu venituri mari ( nebunia si razvratirea ei fata de mediul in care a crescut a fost sa stea la camin si sa fie o fata “normala” o vreme:) ).  Desigur conditia ei financiara “transpira ” din ceea ce avea, nu neaparat afisa . La ea am descoperit parfumul “Diorissimo” de la Dior care miroase a lacramioare ca nuanta de baza. Fiind primul meu contact mai indelungat cu un parfum de calitate a ramas si va fi mereu “parfumul meu” … Pe scurt are asupra mea efectul lui Pavlov… daca ma dau cu Diorissimo sunt 5 minute (cel putin) extrem de fericita si mandra de mine…… Acum am cel putin 4 parfumuri bune in casa , le port in functie de stare si anotimp. Diorissimo nu lipseste niciodata din casa mea, doar ca il folosesc pentru momentele cand am nevoie ca fericirea sa vina din afara mea.

***

Anne

o papusa matrioshka ce a apartinut scumpei mele bunici. o vedeam mereu la ea pe raft, copil fiind. acum am carat-o dupa mine la berlin.

si mai e un poster mare cu audrey hepburn pe care mi l-am cumparat cand ma simteam singura si departe de tot (eram proaspata studenta erasmus). de atunci l-am dus purtat si pe el prin 3 apartamente.

***

Noemi

cele doua cani-pahare de cafea de la Innova, primite de la tine si de la fostii colegi, in era Tabu, in decembrie 2006.

***

Alex

un desen facut de mama mea, acreditarile de la festivaluri (pentru ca intr-o camera de hotel nu le-as lua, dar intr-un loc in care locuiesc, punandu-le intr-un colt, am senzatia de stabilitate si istorie – falsa ce-i drept- a locului respectiv), si cele 4 carti : Citadela lui Saint Exupery, pe care o am de mai bine de 8 ani peste tot, Hesse, Jung cu amintirile lui, si cartea de bucate.

***

Mihaela

Plapumioara de numai 160/200 pe care o iau cu mine indiferent unde ma mut si cat de mare e bagajul. Stiu, toti imi zic ca este mai simplu sa cumpar una noua de la magazinul din apropiere si sa nu ma mai complic cu trasportul, dar e facuta de bunica…cum sa o las in urma?

***

Raluca

Colectia de broaste testoase, cumpărate de mine şi prietenii mei de peste tot din lume, m-a insotit si s-a imbogatit pe traseul Iasi-Bucuresti-Dublin. Tot pe traseul acesta am descoperit pasiunea pentru ceramica si mi-am cumparat diverse lucruri de la targurile de la Muzeul Satului si Muzeul Taranului Roman, din Budapesta, Barcelona si pe unde m-au mai purtat pasii. Visez la o casa mare, luminoasa, cu o biblioteca ce sa cuprinda toate colectiile mele şi un perete cu farfurii asemanator celui de la MTR. Mai e pana atunci asa ca acum mi-am impachetat testoasele şi le-am pus în cutii la părinţii mei acasă, iar pe cele mai de suflet si vasele preferate le-am adus in Dublin si le-am pus cuminti pe semineu si pe pervaz. Cand ma uit la ele uit ca sunt la 2500 de km de Romania si dorul parca se mai estompeaza.

***

Lucia

Inca de cand eram copil nu m-am despartit de cruciulita primita de la parintii mei. In plus, am un set de ulcele in miniatura la care tin foarte mult si care vor insemna mereu ‘acasa’ pentru mine, oriunde m-as duce. Sunt foarte mici, nu stiu daca se distinge din fotografie, cam un centimetru inaltime si le ador pur si simplu!

***

Corina G

Nu e un obiect , ci e Blacky

***

Roby

Un obiect care mă face să mă simt acasă oriunde m-aş duce e una dintre cele două căni ale mele de cafea.

***

Raluca Elena

Colectia mea de papusi din portelan, pe care o completez cu fiecare ocazie sau calatorie, inca de la varsta de 7 ani, cand am primit-o pe prima cadou, de la mama mea.

***

Anne Marie

Eu am un tablou cu Turnul Eiffel pe care primul meu iubit a scris o declaratie de dragoste. Prima declaratie de dragoste. Il tin la capatul patului si il am de cand m-am mutat in Bucuresti.
Apoi mai am scaunul rotativ din clasa I care inca rezista si ma am pe mine cu cat ACASA incape!

***

Alexandra

Am trei obiecte pe care le simt foarte strâns legate – de mine și între ele. O schiță foarte tandră a lui Toulouse Lautrec, cu buldogul Boulboul. Poate că e kitchoasă – dacă e, cu atât mai bine, o iubesc mai mult. Un mic idol felin, primit cadou de nuntă de la prietena mea cea mai veche, după vreo trei luni de la eveniment – în ziua respectivă fusese prea emoționată. Și o vioară din Bucovina, ajunsă la mine fără arcuș, dar cu povești de război, refugiu și meșteșug. Cel mai important e că nu sunt doar obiectele mele, ci ale noastre – și nu le-a aranjat nimeni în mod special. Au fost lăsate să-și găsească armonia. Uneori, Boulboul cântă la vioară și pisica dansează pe ritmuri bucovinene…
Și în jurul lor, întotdeauna, cărțile.
***
Cristian
Asemenea lui Al Bundy am si eu un loc numai al meu. Nu e o baie, ci un fotoliu cu fermoar. Are o perna moale si un taburet numai bun pentru a ma intinde confortabil cu laptopul in brate. Am incercat odata chiar sa dorm in el!
***
Denisa
Pentru mine “acasă” sunt toate acele obiecte pe care le-am adunat în cei 28 bis bis de ani de viaţă. Sunt multe rău. Dar nici un alt obiect nu mă face să mă simt acasă aşa cum o face cana mea de cafea. Sunt dependentă de cafea şi nu mi-e jenă să recunosc asta. Îmi place cafeaua, beau câte două-trei-patru căni pe zi [şi observi că nu am o cană tocmai micuţă, tip “ceaşcă” :P] şi nici una, oricât de bună, nu e la fel de bună ca asta de acasă. Mai ales din cana mea.
Apropo de cana mea, de-a lungul timpului am schimbat multe căni şi mă gândesc că la cât sunt de aiurită, într-o bună zi o s-o sparg pe cea pe care o am acum, de aceea mi-am făcut o colecţie destul de consistentă de căni “ale mele”. Cred că-s cel puţin 10 bucăţi.
Acum, “cana mea de cafea” e asta roşie, care nu are nici o poveste specială.
Împreună cu laptopul etern [are mulţi, mulţi ani de viaţă, dar e cel mai bun laptop ever] Dell, reprezintă “acasă”. Că dacă laptopul îl mai iau cu mine în deplasări, cana o ţin acasă.
*
Alexandru
Nu sunt genul foarte ataşat de un loc anume, nu-mi place să am bagaje multe când mă mut, dar cred că magneţii mei din călătorii au tot mers cu mine prin diverse case, deci iată-i!
***
alte povesti si obiecte in care e obiectul tau de confort, part 2
HouellebecqHOUELLEBECQ despre singuratate si casatorie

HOUELLEBECQ despre singuratate si casatorie

INTERVIEWER What about marriage?

HOUELLEBECQ :I think that there is a sharp contrast for most people between life at university, where they meet lots of people, and the moment when they enter the workforce, when they basically no longer meet anyone. Life becomes dull. So as a result people get married to have a personal life. I could elaborate but I think everyone understands.

INTERVIEWER So marriage is just a reaction to . . .

HOUELLEBECQ To a largely solitary life.

***
Dintr-un interviu mai vechi din Paris Review, in care recunoaste ca plinge la anumite pasaje din carti:)

(…) that’s what I like best in literature. For example, the last pages of The Brothers Karamazov: not only can I not read them without crying, I can’t even think of them without crying. That’s what I admire most in literature, its ability to make you weep. There are two compliments I really appreciate. “It made me weep,” and “I read it in one night. I couldn’t stop.”

785
AlanArkin carteo lectie de viata de la actori

o lectie de viata de la actori

in cartea lui Alan Arkin , an improvised life, e descrisa o intimplare pe care am povetsit-o multor prieteni.

*

cind era pusti, Arkin (care stia ca va fi actor de la 5 ani si mergea la toate spectacolele si filmele care-i ieseau in cale) a mers sa vada un film care luase multe oscaruri. cind a iesit din sala de cinematograf avea, asemeni multor milioane de spectatori, ginduri bune despre film si despre actorul din rolul principal, despre tehnica lui. dar in acelasi timp era urmarit de sentimente de gelozie, de cit de mic era el in comparatie cu actorul de pe ecran si chiar tristete profunda care conducea catre depresie.

“de ce nu pot sa ma bucur de munca omului?” s-a certat, stiind ca actorul isi pusese toata viata si tot sufletul in rol.

peste ceva vreme a vazut un alt film si-a plecat din cinematograf plutind pe nori, cu un incredibil sentiment de bucurie si incintare. din nou o interpretare incredibila, dar cu un efect total diferit.

a avut nevoie de citeva saptamini de autoanaliza ca sa ajunga la urmatoarea concluzie:

“the actor who won the academy award was trying to impress me. (…) in spite of all the atention he received, the audiences had not been given a genuine experience. they were applauding their own intelligence at recognizing the actor’s tehnical prowess.(…)

on the other hand, the second actor presented me with the gift of a whole person, fully articulated and realized, un-self-conscious and completely filled with his own joy at doing the work.”

***

cred ca e la fel si in viata: uneori admiram pe cineva mai degraba pentru ca admirindu-l, ne recunoastem noua capacitatea/inteligenta de a valida o valoare; alteori, trecem din admiratie la iubire pentru ca stim ca acea valoare se expune cu tot sufletul, oricit de fragil ar ramine in fata noastra.

si, ca in cele mai multe cazuri, e vorba de ego. si despre smerenie, cind suntem noi “actori”.

662
fanaticiiFanaticii lui Vlad Mixich

Fanaticii lui Vlad Mixich

duminica, pe drumul de intoarcere de la Cluj am citit 5 povesti din cele 10 profile de Fanatici. adica jumatate din cartea lui Vlad Mixich.

pe celelalte povesti le stiam deja de pe vremea cind aparusera in Esquire.

cartea e minunata si daca nu stiti profilele scrise de Vlad, neaparat trebuie sa le cititi. acum vreau sa scriu insa despre altceva.

***
cind citesti intr-o carte texte pe care le stii dintr-o revista, ritmul e altul, responsabilitatea ta de cititor si implicarea sunt mai profunde; pentru ca mintea ta e setata de -a lungul a zeci de ani ca in carti gasesti lucrurile adevarate.

cind sunt unul linga altul texte editate de persoane diferite, chiar daca scrise de acelasi jurnalist – care si-a facut singur reporting-ul -, simti diferente de ritm, de asezare a frazelor. in cartea lui Vlad sunt doi editori, Gabi Dobre pentru textele din Esquire si Cristian Pantazi pentru textele care au aparut pe hotnews.ro . mi-au placut mai mult textele editate de Gabi, mi s-au parut cu fraze mai “grele”… si nu, n-are legatura cu scrierea pentru online (Pantazi n-a editat ca pentru online). nu zic ca unul e mai bun si altul mai putin bun, zic ca sunt diferiti, iar pentru oamenii de meserie – pentru responsabilii de pagini de ziar/revista/online care au in grija si editori nu doar jurnalisti – e un exercitiu minunat sa citeasca textele acestea.

***
Vlad e unul dintre jurnalistii care va ramine si care va schimba lumea din jurul lui .

mi-a placut mult profilul lui Mircea Dinescu – cu fiecare paragraf citit regretam ca am refuzat doi ani la rind invitatii la festivalul de film de pe mosia domnului Dinescu.

mi-a placut unghiul de abordare de la profilul lui Dan Puric – pentru prima data (din ce stiu eu), un jurnalist arata ca nu e doar lapte si miere in discursul si comportamentul dlui Puric. Nu stiu daca e 100% doar asa dl Puric, sau e mai mult cum il stiu fanii discursurilor sale motivationale, dar e important ca a avut curajul sa-l arate altfel. (e minunat capitolul de deschidere din satul natal)

dar cel mai mult si mai mult mi-a placut profilul Monicai Macovei; citindu-l aveam in fata o intimplare dintr-un avion catre Bruxelles. doamna Macovei, cu genunchii sprijiniti de scaunul din fata, citind o carte in avion, cu atitudinea si alura unei liceene timide. stiu ca atunci, in avion, ma gindeam “cita fragilitate e in femeia asta de fier”, dar abia dupa ce am citit textul lui Vlad, am gasit si radacinile acestei fragilitati. ba chiar mai mult de atit.

Bravo Vlad. sunt mindra ca te cunosc.

si ca am autograf pe carte:)

843
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!