Category : interviuri

luchiprin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

(titlul articolului nu contine numele protagonistei ca sa nu aveti prejudecati cind cititi. sa descoperiti femeia la fel ca mine: fara sa stiti nimic altceva despre ea)

Week end-ul trecut am fost la Venus cu treaba: am participat la o degustare de vinuri intr-o companie selecta, alaturi de Radu Paraschivescu si Mircea Cartarescu.

Cind am ajuns habar nu aveam cine e in spatele companiei care avea vinurile din testare. Cum habar nu aveam cine e proprietarul hotelului in care stateam. In principiu, nici nu ma intereseaza lucrurile astea cind merg la asemenea evenimente.

Am aflat in primele citeva ore ca in spatele celor doua afaceri (cu vinuri si cea hoteliera) e o doamna care mai are si o firma de mezeluri si una de constructii, ca e multi milionara si ca are 55 de ani.

Am intrebat daca a mostenit banii – de la familie sau de la sot. Mi s-a spus ca nu.

Si de aici incolo am vrut sa o cunosc.

***

Pina vinerea trecuta, cu tot respectul, nu am auzit niciodata de Luchi Georgescu. Asa ca am cunoscut-o neavind nicio prejudecata, ci doar foarte multa curiozitate.

Cum e mintea unei femei care are 4 afaceri de milioane si citeva mii de angajati? Structurata. Setata pe constructie, pe a crea sisteme care sa functioneze – intre oameni, intre companii.

Mi-a povestit cum in urma cu citiva ani se afla in Paris ca sa ajute un prieten bolnav. Un prieten cindva milionar care, cind nu i-au mai mers afacerile, s-a si imbolnavit, iar tratamentul pentru boala sa costa citeva sute de mii de euro. Avea 5 ore libere intre procedurile medicale la care-si insotea prietenul si a incercat sa le foloseasca pentru citeva cumparaturi. A fost eficienta, a adunat citeva sacose pe care le-a grupat in doua pungi de carton agatate de fiecare umar. Se grabea, aproape alerga pe strada. I-au sunat telefoanele (are 3) si, la unul dintre ele era unul dintre sefii de departamente de la compania de vinuri care voia sa ceara acordul pentru folosirea unui tractorist intr-o alta zona de lucru.

In miscarile rapide pe care le-a facut ca sa scoata telefoanele, genta i-a cazut, pungile i-au alunecat de pe umeri si, ca sa nu i se rastoarne cumparaturile, aproape ca a ingenunchiat in strada. S-a vazut “din afara”, in ipostaza aceea demna de o comedie si nu i-a placut. A rezolvat problema sefului de departament, dar cind s-a intors acasa si-a convocat toti managerii intr-o sedinta.

“Veniti cu ce probleme aveti.”

S-au aliniat toti in sala de sedinte, in fata cu agendele pe care aveau notate constiincios situatiile care necesitau rezolvari.

“Tu cite probleme ai?”, l-a intrebat pe unul dintre sefi

“42”, a spus el dupa ce si-a verificat agenda.

“Tu?”

“12”

Tu? tu? tu?, a facut ocolul mesei si-a aflat de la fiecare numerele corespunzatoare chestiunilor de pe agenda lor de lucru.

Si cu imaginea ei chinuita de pe bulevardul parizian, cind vorbea la telefon aproape in genunchi, le-a spus:

“Cred ca am gresit undeva in munca alaturi de voi. Fie nu v-am ales cum trebuie, fie nu am stiut sa va explic bine ce trebuie sa faceti, fie nu am stiut sa construiesc un sistem care sa functioneze bine. Ma gindesc sa va dau afara si sa angajez alti oameni care vor putea gasi singuri solutii la problemele curente. Dar, inainte de asta, va dau 30 de minute sa va duceti in birourile voastre si sa cautati solutii la probleme, ne revedem apoi si imi spuneti cu ce pot sa va ajut.”

Dupa 30 de min, doar 2 dintre manageri s-au intors cu chestiuni care necesitau semnaturile ei.

***

Sufera cind da afara oameni?

“Daca sunt golani, lichele, nu. Dar daca sunt oameni pe care nu-i mai putem folosi intr-un anume sector pentru ca s-a reasezat piata sau a fost ceva sezonier, da. Si fac rotatii intre ei ca sa le gasesc locuri in alta parte, pentru ca stiu ca e greu sa gasesti un loc de munca”.

Acum citiva ani a facut un experiment. A vrut sa traiasca o luna cu salariul mediu pe economie. Recunoaste ca a mincat cele mai ieftine lucruri, ca a fost cumplit, ca s-a mai imprumutat de la prieteni sau li s-a facut lor mila de ea ca sa o mai ajute cu cite ceva. Dar i-a placut exercitiul asta pentru ca a fost o intoarcere la o realitate pe care o stie, dar n-o simte des de la inaltimea milioanelor ei din cont.

***

Se trezeste la 6 jumatate -7 si se culca dincolo de ora 2 a diminetii. “N-ai timp altfel, n-ai cum”. Fiecare zi a saptaminii e alocata unuia dintre business-uri. Merge la birourile fiecarui business si rezolva de acolo lucrurile. A avut si momente in care a simtit ca nu i se mai opreste creierasul, ca e precum un soricel care alearga intr-o cusca rotunda care se invirte cu fiecare nou pas.

Si… nu e multumita cu ce a facut pina acum, se crede “lenesa”; stie ca ar fi putut face mai mult.

“Mai mult decit sa faceti citeva zeci de milioane de euro si sa dati de lucru la mii de oameni?!”

“Tot ce am facut e o doar dira mica, daca as fi muncit mai mult as fi putut face ceva care sa lase urme in lume. Afaceri de sute de milioane, cu sute de mii de locuri de munca.”

“Si daca ati fi reusit asta v-ati fi oprit?”

” (rizind) Probabil ca nu. As fi stiu ca pot sa fac afaceri de miliarde, cu milioane de locuri de munca”

(later edit: Da, are si vacante. In care nu face nimic, doar se rasfata si se relaxeaza. )

***

Mai plinge o femeie ca ea?

“Nu pling pentru mine, pling pentru altii. Pentru suferinta lor. Pling la desene animate – Bambi. Sau la Animal Planet. Nu stiu de ce nu pling pentru mine.”

“Poate pentru ca va ginditi ca in dreptul dvs puteti rezolva singura problemele?”

“Nu stiu de ce.”

“Simtul acesta antreprenorial l-ati invatat la scoala sau a venit din familie?”

“Am facut scoala tehnica de matematica. Tata avea afaceri de transport, autobuze, taxi-uri si tractoare. Comunistii l-au trimis la un CAP sa fie sofer pe unul dintre tractoarele care fusese al lui, iar el a stiut ca nu se mai poate ridica de acolo. Dar in fiecare seara, la coltul mesei din bucatarie, pe musama, cind mama se retragea in dormitor, m-a invatat tot ce stia despre business.”

Cind a spus asta, vocea i-a coborit ca volum si ca ritm, iar ochii au devenit mai luminosi. Erau acolo niste lacrimi bine tinute in friu.

***

A doua zi, am plecat din Venus in masina lui Mimi – una dintre colaboratoarele ei, administratora celui de-al doilea hotel pe care-l are in Venus. Am vorbit ca-ntre femei: despre familie, despre munca, despre copiii ei. Undeva, pe drum, s-a creat complicitatea si mi-a spus ca acum 20 de ani a fost diagnosticata cu o boala rara. Atunci a cunoscut-o pe Luchi care lucra cu  sotul ei si de la care aflase ca are sotia in spital la Bucuresti. Luchi a venit in spital, a stat cu ea si-a incurajat-o, ba chiar a cerut analizele si, pe banii ei, le-a trimis la o clinica in strainatate ca sa vada daca diagnosticul e corect. Sunt prietene de atunci si, din vocea lui Mimi, am stiut ca e o complicitate si o intelegere intre ele care n-are legatura cu subordonarea sef-angajat.

Cind am ajuns acasa, am cautat sa vad cine e Luchi Georgescu. Asa am descoperit ca lumea o stie mai degraba pentru ca a fost iubita lui Gigi Netoiu, decit pentru mintea ei asezata “in sertarase” specializate pentru fiecare gen de afacere. Si mi-a parut rau.

Luchi Georgescu se ocupa de 16 ani de Vincon Vrancea, detine compania procesatoare de carne pentru mezeluri Meda Prod 98,  compania Venus Holiday (cu doua hoteluri in Venus) si firma de contructii Medcons Instal. Conform Capital, are 46 de milioane de dolari si a facut afaceri fara sa ia vreodata credit de la banca.

 

6536
milesInterviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

e unul dintre cei mai mari fotografi de moda ai acestui secol. le-a fotografiat pe toate numele importante din moda si a lucrat pentru unele dintre cele mai celebre campanii publicitare din lume. are niste ochi albastri gri si-i asorteaza mereu cu camasi in aceeasi culoare.

e un interviu facut la roma in 2009, la lansarea calendarului Lavazza 2010.

***

 

Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.

Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.

Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.

Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.

Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.

Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.

Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Si așa se construiește pictorialul.

De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.

decembrie 2009

2561
tudor-constantinescu-tRetelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu

Retelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu

La 36 de ani Tudor Constantinescu e unul dintre cei mai cunoscuti chef-i din Romania, e proprietarul si creatorul conceptului Chocolat Boutique Restaurant caree a reinventat conceptul de desert in tara noastra, si e parte din juriul care va stabili Top Chef-ul Romaniei. Acestea sunt performante greu de egalat in orice alta tara pentru un tinar de virsta lui. Numai ca Tudor nu e  doar chef, e un  deschizator de drumuri si, probabil, ar avea succes in multe alte domenii.

***
La 28 de ani cind a decis sa se stabileasca in tara natala, Tudor Constantinescu se gindea ca era in cursul vietii sa-si faca o familie, sa aiba un copil. “Aveam o pasiune sentimentala care a fost frumoasa si intensa, chiar daca lucrurile n-au mers pina la final. Toata viata mea n-am facut decit un singur lucru  – mi-am urmat inima -, chiar si cind calculele indicau ca nu e bine sa fac asta”, isi aminteste Tudor. A renuntat atunci la un job american care-i punea totul pe tava si la o pozitie sociala incredibila pentru virsta lui. . Astazi stie ca i-ar fi fost foarte dificil sa obtina intr-o alta tara tot ceea ce reprezinta in Romania, dar recunoaste ca i-a fost cel mai greu sa razbata aici. Are cu ce sa compare: viata in Belgia si in America.

A decis sa faca un restaurant la Bucuresti cind, intr-o zi de septembrie, a vrut sa iasa cu doi prieteni la masa si, dupa plimbarea prin sase restaurante, n-a gasit niciun loc liber. “Acum e momentul”, si-a spus si si-a amanetat casa. Pentru niciuna din afacerile pe care l-a facut n-a avut banii de la inceput, dar a compensat mereu cu credinta in visurile lui.

Si-a cautat un partener – Jean Philippe – un belgian pe care-l ajutase sa cumpere un apartament in Romania si care, cind i-a prezentat tot ceea ce gindise, a intrat in proiect cu 30.000 de euro.

A creat conceptul bazindu-se pe suferinta lui ca nu gaseste nicaieri in capitala dulciuri de lux, a stabilit fiecare preparat din meniu,  a gasit locul (pe cea mai frumoasa strada din Bucuresti, Stavropoleus), si-a participat la realizarea fiecarui detaliu din decor. “Peretii eu i-am facut, cu mina mea, am incercat sa refac efectul de calcio vecchio”.

Si-a instruit oamenii, a creat un cod de onoare si o constitutie a restaurantului (cu care toti angajatii trebuia sa fie de acord) –  lucruri invatate in America-, si-a muncit 5 ani intens ca sa ajunga la 140 de angajati, 2 restaurante boutique, mii de clienti. Abia anul trecut a inceput sa spuna ca el este omul din spatele conceptului Chocolat, iar recunoasterea a venit ca invitat special in MasterChef si jurat in Top Chef Romania, emisiuni care l-au solicitat pentru rafinamentul si cultura lui gastronomica si care i-au adus notorietatea.

Numele restaurantului l-a pus de la un film: Chocolat – cu Juliet Binoche si Johnny Depp, o poveste despre oamenii care-si urmeaza visele, oameni calatori, care rareori vor sa prinda radacini, sa se aseze intr-un loc. Ca el.

***

Avea 23 de ani cind a plecat in America, la Miami, locul de unde se faceau recrutari    in capital industriei de croaziera, in tara tuturor posibilitatilor.

In doua luni pe un vas de croaziera, monotonia si sistemul militaresc fata in fata cu creativitatea si nonconformismul lui au creat un efect de apa cu ulei: a iesit imediat la suprafata, asa ca a demisionat ca  sa-si caute ceva mai aproape de temperamentul lui.

A aplicat dintr-un internet cafe la una dintre cele mai importante firme de consultata in “food & beverance”, si-a facut o prezentare frumoasa, a pus fotografii cu performantele lui din Belgia si l-au chemat la interviu. “Vorbeam stricat engleza, dar nu am avut complexe. Intotdeauna cind a trebuit sa-mi urmez visul, am uitat de orice, am mutat muntii”.

L-au angajat intr-o echipa de comando cu alti patru specialisti ca sa pregateasca lansarile celor mai importante vase de croaziera. “Millenium Celebrity Cruise Line – primul meu job – trecea la un nou nivel al business-ului: de la 1000 pasageri la 2500 pasageri, plus 1500 membrii ai echipajului. Veneau si ne spuneau: aratati-ne ce putem sa facem mai bine.
Incepeam sa ne documentam: cite feluri principale voiau, cite antreuri, pentru prinz, pentru cina. Umpleam schema cu retete pe care le prezentam clientului sa vedem ce fel de pozitionare isi doreste. Apoi incepeau calculele de cost si aplicatiile: citi oameni, ce ustensile, ce investitie. Acolo creierul meu s-a expandat. Am invatat enorm si-am aplicat idei de business pe care n-as fi putut sa le fac in alta parte.”

A plecat cind a simtit ca incepe sa fie institutionalizat. Avea putin peste 27 de ani si unul dintre cei mai importanti oameni ai companiei  Royal Caribbean, Adam Goldstein, l-a invitat la masa discutiilor:

– De ce vrei sa pleci?
– Vreau sa-mi deschid propria afacere.

Parinteste, Goldstein i-a facut o propunere.
– Uite, semneaza cu mine pentru 5 ani si eu iti garantez Green Card-ul. Ajuta-ne sa deschidem noile proiecte. Iti ofer un salariu de 60.000 de dolari pe an, plus toate cheltuielile platite.

Stia ca, dupa regulile americanilor, cuvintul dat e sfint si ca, daca ar fi acceptat, ar fi obtinut Green Card-ul si o afacere a lui in America, dar a plecat. Si-a urmat inima, la fel ca atunci cind a parasit Belgia.

***
Ajuns in Belgia in 1990. Imediat dupa Revolutie mama lui a decis sa -si faca o viata noua in Bruxelles, dar adolescentul Tudor Constantinescu n-a fost la fel de incintat. S-a trezit intr-o tara a carei limba nu o stia, fara prieteni, mergind la scoala intr-un sistem care nu semana deloc cu ceea ce invatase.

Cu timpul, si-a facut 4 prieteni, cei doi fii ai consulului Marocului la Bruxelles, plus un pusti belgian si altul francez, dar a fost impotriva sistemului belgian de la inceput. “Erau obsedati de regulile din tata in fiu, de imagine, de traditie, de …trebuie sa fii ca toata lumea, daca nu esti ca toti, esti condamnat. Cine te crezi tu sa gindesti altfel?”

Dupa o vreme s- a angajat la unul dintre cofetarii faimosi belgieni, Herman Van Dender.

“Era un patron tinar, avea 32 – 33 ani cind am ajuns eu la el. Era foarte pasionat de ceea ce facea, primise toata afacerea de la tatal lui, dar avea acest sprit creativ care misca lucrurile. De altfel, in laboratorul lui s- a creat tortul cu care echipa Belgiei a cistigat Cupa Mondiala in 1995. Eram si eu pe acolo la vase, la ajutoare, la alea alea,” ride Tudor.

Van Dender stia de pasiunea lui pentru ciocolata si-au inceput impreuna sa produca din nou praline. Au avut succes, dar a plecat, in ciuda prieteniei cu patronul, din cauza unui pariu.

“Am pariat ca pot sa-i fac 200 de kg de praline in trei zile. E enorm. Daca reuseam trebuia sa-mi mareasca leafa cu 50%. Mi-am facut strategie, retete; mi-am cumparat utilaje. Crema de cicolata –  ganache-ul ala care reprezinta miezul pralinei – se toarna intre doua felii de aluminiu de 9 mm; am cautat pe net in pagini aurii unde gasesc. Am lucrat alea 2 zile ca un ciine. A treia zi am mai muncit 4 ore ca sa fac cantitatea pe care o promisesem. Nu mi-a marit salariul si am plecat, dar e prietenul meu si acum.”

A continuat pe cont propriu: si-a facut un mic laborator in subsolul cladirii, facea patiserie noaptea pe care o vindea ziua la o taraba.

Nu regreta nimic din ce-a facut. “Daca am un vis, daca eu cred in ceva, daca eu vreau ceva, sunt in stare sa pun totul in joc ca sa -l implinesc.” Iar asta s-a vazut din copilarie.

***
La 6 ani a decis ca se va face bucatar ca sa nu mai fie nevoit sa manice toate lucrurile pe care i le puneau in fata parintii. Locuia cu un etaj mai sus, in acelasi bloc cu bunicii, asa ca a fost teroarea intregii familii pentru ca era atit de mofturos la mincare incit bunica se trezea la 5 dimineata sa-i pregateasca clatite inainte de a pleca la serviciu ca sa fie sigura ca maninca ceva ce-i place.

A ris toata lumea cind a anuntat ca se va face bucatar si-au inceput sa-i spuna “e greu, vor fi gindaci, trebuie sa cari greutati”, dar pustiul nu s-a lasat. Cind a ajuns la scoala i-a placut geografia si-a inceput sa calatoreasca in gind dupa indicatiile profesoarei. Tine minte perfect prima data cind a auzit cuvintul “chocolat”; l-a spus profesoara de geografie, doamna Petre, cind le-a predat despre arborere de cacao si tarile unde se cultiva.

Cind s-a dus in prima tabara, la Costinesti, si-a descoperit spiritul antreprenorial: cum si-a cheltuit repede banii pe care i-a primit de la parinti, a inceput sa adune sticle goale de pe plaja si sa recupereze garantia. In doua saptamini au facut 1000 de lei; colegii si-au luat tricouri si ochelari de soare, el s-a oprit in fiecare zi la cofetarie. Si-a venit si cu bani acasa.

A crescut intr-o lume frumoasa: mama lucra la Teatrul National, era inconjurat de artisti. “Cind veneau sarbatorile era minunat. Imi aduc aminte de Revelioane de 50 -70 de persoane la noi in casa, de week enduri in care se recitau poezii. Ce jocuri, ce strategii de carti! Se vorbea despre ce citeste fiecare, apoi a aparut video-ul si filmele rare. Asta era esenta vietii mele de atunci.”

Dupa care a plecat in Belgia si-a luat-o de la inceput. Prima oara.

***

Adesea Tudor Constantinescu isi fixeaza intilnirile de business in Chocolat-ul din Dorobanti; sta la cite o masa cu cel cu care are treaba, vecin cu clientii sai. Unii il recunosc de la televizor si-i zimbesc, altii sunt concentrati la ale lor si nu stiu ca proprietarul -vedeta e linga ei.

Desi n-ai zice, cind nu face business, Tudor e timid, asa ca i-a fost greu sa filmeze pentru Top Chef. “Ma uit la tv la mine nu critic, ci suferind… Am acceptat aceasta provocare dincolo de ego sau business, ca pe un mod prin care eu imi depasesc limitele. Nu puteam sa vorbesc la primele filmari. Recomand oricariu om sa aiba aceasta experienta in fata unei camere de luat vederi, e cea mai crunta oglinda.”

Exercitiul Top Chef e parte din auto perfectionarea lui. Marturiseste cu sinceritate ca, desi iubeste gastronomia, viata inseamna mult mai mult pentru el. Inseamna discutiile cu prietenul lui Adrian  Buga, istoric de arta, consilier al Casei Regale; inseamna calatoriile; cartile sau filmele pe care le descopera. Sau lucrurile pe care le inventeaza sperind la un progres in lume. Are la OSIM, pentru inregistrare, un proiect despre care crede ca va schimba industria auto la nivel mondial, cum are in lucru un site (tudorconstantinescu.com) unde va face consultanta pentru cei care vor sa faca un business adevarat in industria aceasta (de la hoteluri pina la cafenele), unde va oferi servicii de head hunting pentru cei mai talentati chef-i si unde-si va prezenta cartile pe care le va lansa la anul.

Tudor e unul dintre exemplele care demonstreaza ca un caracter de creator, o tipologie de om care actioneaza, nu asteapta sa i se intimple lucruri, poate reusi in orice si-ar dori. Sigur ca astazi (ca o mare parte din viata lui) are succes in gastronomie, pentru ca a aprofundat acest domeniu, dar daca te uiti la copilaria lui sau la adolescenta, intelegi ca si-a creat singur oportunitati-le, riscind; ca victoria a venit si pentru ca nu si-a imaginat niciodata ca va pierde, dar si pentru ca atunci cind a pierdut, a luat-o de la capat crezind in fortele sale.

Si nu e o intimplare ca la 36 de ani e in fata tuturor.

Tudor Constantinescu e o lectie buna pentru cei care la 35-40 de ani, generatia care la Revolutie era in adolescenta, inca mai asteapta sa li se intimple lucruri facute, gindite, create de altii.

Cheia? “Orice lucru pe care-l fac – ca e o cafea sau un avion de hirtie – trebuie sa-l fac cit pot eu de bine. Apoi, e important sa-mi fie bine si sa pot sa fac prin asta cit mai mult bine celorlalti. Si, atit cit pot eu, sa influentz in bine viata din jur.”

ianuarie 2013

7115
Dinu Damian_Beatrice_layoutinterviu: culisele unei relatii In deriva – Victor Rebengiuc si Crina Semciuc, tata si fiica pe ecran

interviu: culisele unei relatii In deriva – Victor Rebengiuc si Crina Semciuc, tata si fiica pe ecran


“E ca-n legende: De Niro cu Pacino, cine-i mai tare”, a exclamat un coleg jurnalist la vizionarea de presa a primului episod In deriva in care Victor Rebengiuc e fata in fata cu Marcel Iures. Se intimpla in sezonul 2 al serialului, sezon care incepe luni 5 noiembrie si e de departe punctul de atractie al acestei toamne in materie de televiziune. In episoadele in care cei doi se confrunta o vom intilni si pe Crina Semciuc, in ipostaza fiicei personajului lui Victor Rebengiuc.

***

“Imi doream foarte mult sa joc alaturi de Marcel”, recunoaste Victor Rebengiuc care e foarte riguros cind e vorba de alegerea rolurilor sale, si in teatru, si in televiziune. Pentru spectatorii care-l iubesc si care nu pot ajunge des la Bulandra, teatrul – casa al domniei sale, sau la Nationalul din Bucuresti, unde mai are colaborari, televiziunea e calea care le poate aduce bucuria.

“Am mai acceptat roluri la televiziune in ultimii ani in “La urgenta” (TVR), apoi 2-3 episoade in “Un pas inainte” (Pro TV), dupa care am plecat. Aveam cite o replica doua – “mai, copii, daca sunteti cuminti o sa plecati in vacanta nu stiu unde” si cu asta terminam. Le-am zis: “ori imi faceti un rol, ori la revedere”, desi luam niste bani acolo. Mi-au propus si in aia cu tiganii, dar nu m-am dus… Si a mai fost ceva, Fierbintii astia, ma chemasera pentru un rol, am citit nu mi-a placut, nu ma intereseaza.”

Acum de ce ati acceptat rolul lui Dinu Damian din “In deriva”?

E vorba de un personaj conturat solid. Si nu e telenovela, e un lucru serios. Ai niste caractere care se confrunta, exista o dorinta de a se linisti, o minte care se framinta pentru ca trece prin niste probleme foarte grave si cauta ameliorarea situatiei lui. Se duce la un specialist si ala il trimite la alt doctor. (ride)

Cum l-ati descrie pe Dinu Damian?

E un om cinstit, isi vede de treaba lui, mai si greseste din cind in cind.  E un tata putin cam exagerat, poate prea autoritar cu copilul lui si, evident, ca a creat un soi de rezistenta care s-a transformat intr-un soi de dezertare. A plecat fata sa-si caute independenta si linistea la Berlin; ce sa caute ea la Berlin?! E un om care avea talent (nota mea. Dinu Damian e actor), poate se si pricepea sa conduca o institutie, i-au gasit o hiba cu dosarul de la securitate care nici nu era de fapt, nu turnase pe nimeni… Si l-au dat jos…

***
Fiica lui Dinu Damian e Beatrice, interpretata de Crina Semciuc – tinara actrita pe care ati vazut-o in primul sezon “Un pas inainte”, dar si la Teatrul Metropolis sau Teatrul de comedie din Bucuresti. Crina a dat 3 castinguri pentru acest rol si abia la ultimul, cind s-a intilnit si cu Marcel Iures, a aflat ca tatal ei in film va fi Victor Rebengiuc.

“In secunda aia am inceput sa am cele mai mari emotii pentru ca stiam in mare ce am de facut si imi imaginam ca tata un actor mai dur care sa-ti permita sa urli la el, sa te desfasori. Cind am aflat ca tata va fi dl Victor Rebengiuc am avut un gol in stomac: “cum sa tip eu la dinsul?!”
Plus ca nu te lasa felul dinsului de a fi, e atit de cald, incit nu-ti permiti. Dar pot sa-ti spun ca, desi noi in pauze rideam, ne jucam pe telefoane, imi punea muzica domnul Rebengiuc – pot sa-ti spun ca stie ce face un iPhone mult mai bine decit mine (ride) -. in momentul in care am auzit “motor! actiune!” si i-am vazut privirea, am stiut: da, pot sa tip. Sunt oameni care stiu sa dea, sa te ajute. De asta spun ca a fost mai usor pe platou, desi erau Victor Rebengiuc si Marcel Iures linga mine, pentru ca amindoi stiu cind sa “dea”, ce sa “dea”, cum sa “dea” ca sa te ajute sa-ti faci personajul.“

Cum ai descrie-o pe Beatrice?

E un copil foarte, foarte rebel care-si iubeste foarte mult tatal si, dintr-o iubire prea mare – si a ei, si a tatalui fata de ea -, se creaza aceste probleme.

Ti-ai schimbat radical look-ul pentru personajul asta…

La castingul final, al treilea, a venit ideea ca eu sa ma tund scurt, sa se simta virsta ei. Un copil de 21 de ani, crescut foarte bine, dintr-o familie foarte educata, care nu voia sa faca rau, putea alege forma asta de revolta. Cel putin in prima parte ca dupa aia vom vedea ca ea s-a dus mult mai departe, cel putin mult mai departe decit se astepta tatal ei. Si, in repetitii, dupa ce am aflat ca o sa fie tata dl Rebengiuc, mi-am dat seama de diferenta de virsta si ca va fi o alta abordare tata-fiica, asa ca am zis ca cel mai bine pentru Beatrice ar fi sa fie cheala. Asta il va panica pe tata. Ea povesteste de ce s-a tuns si, ca sa fie credibila in gura mea, trebuia sa fie o schimbare radicala…

Cum a fost la casting?

Primele doua castinguri le-am dat cu dl Tica Popescu (nota mea. regizorul sezonului 2) cu care am avut o comunicare perfecta, ireala. A simtit ca sunt foarte timida si ca trebuie sa vorbeasca altfel cu mine.

Al treilea casting l-am sters din minte (ride). L-am dat cu dl Marcel Iures. Am avut cele mai mari emotii din viata mea si dumnealui si-a dat seama, incerca sa vorbeasca cu mine sa ma linisteasca. Eu ma uitam si aproape ca nu-l mai auzeam. Am fost atit de concentrata la problemele pe care le avea Beatrice, care nu au deloc legatura cu viata mea, si a trebuit sa uit de Crina si sa ma folosesc de toata energia mea pentru relatia pe care trebuia sa o am cu dl Iures, incit nu-mi aduc aminte ce am facut.

In curind o sa fii Anca in Napasta (regia Radu Afrim) pe scena Teatrului National din Bucuresti – cel mai mare teatru din Romania, toata tara te va vedea la HBO. Ai avut un an foarte bun…

Cineva acolo sus a zis “ia de aici, daca pot sa duci”. Ceea ce mi s-a intimplat anul asta e ireal. Dar veneam dupa 8 luni in care n-am lucrat si de asta am avut presiunea la castingul pentru Beatrice.

Mi-o doream foarte tare pe Beatrice pentru ca ar fi fost o compozitie si ca ar fi trebuit sa lucrez cu mine. Apoi, faptul ca dl Tica Popescu a avut incredere in mine, dupa ce foarte multi nu avusesera incredere, m-a facut sa vreau sa iau castingul ca o multumire pentru dinsul.

In Napasta va fi o surpriza. O abordare a textului cum stie Radu Afrim sa faca.

***
Am facut interviurile cu dl Victor Rebengiuc si Crina Semciuc separat si n-au stiut ca o sa le confrunt raspunsurile. Dar…

Crina spune ca, atunci cind a aflat ca dvs sunteti tatal ei, i-a fost frica…

(ride) Pai, sa-i fie…

Nu credea ca poate sa tipe in fata dvs. Spune ca ati ajuta-o mult. In ce a constat ajutorul?

Am fost foarte aproape de ea imediat. Eu n-am fite de actor:  “tu stai acolo ca eu vorbesc”. Am vazut colegi care au atitudinea asta: “eu sunt aici, voi stati in fund acolo.”

Am nevoie de partener, n-am nevoie sa ma vad pe mine. Relatia da nastere la tot ceea ce trebuie sa inteleaga publicul. Si, de fapt, relatia te scoate in evidenta si pe tine, si pe partener, pentru ca daca nu e relatie, nu e nimic.

Ati spus ca v-a fost mai greu la filmul asta decit la celelalte productii de televiziune. De ce?

In celelalte filme de televiziune nu aveam pagini de text, halci de text. Era dialog, trei patru replici, mergea. Era foarte simplu, nu era un episod intreg numai in doua personaje. Dar cind ai de invatat 12 de pagini  pentru un episod, din care 7 erau de text, e foarte greu. Si vorbesc eu, ca Marcel tace tot timpul. El da din cap intelegator si te asculta… Suporta ce zici…(ride)

Va regasiti vreun pic in personajul asta?

Nu. Decit faptul ca e actor, ca e director si eu am fost vreo 2 ani director.

Dar pentru ceva trebuie sa va fi placut, sa va fie simpatic…

E actor, asa ca sigur ca mi-e simpatic (ride). E bine intentionat in general. Am realizat o chestie cind am aflat ca  sursa de provenienta a scenariului este israeliana si, in povestea originala, fiica lui fuge la Berlin si se indragosteste, gaseste un guru, un turc. Imi dau seama ca la ei era vorba de un arab, conflictul capata alta amploare, la noi ar fi trebuit sa fie un tigan (ride)

Stiu ca dna Mariana Mihut se uita la productiile dvs si va spune parerea dinsei sincera de fiecare data. I-ati povestit despre rolul pe care il aveti de facut aici?

M-a auzit bodoganind ca am mult text.(ride)

***

“Domnul Rebengiuc e precum caii de rasa. Nu trebuie sa-i strunesti. Ii lasi liberi si te uiti cu uimire cum se misca”. Marcel Iures (psihologul Andrei Poenaru in serialul In Deriva)

foto Adi Marineci/ HBO

5261
tartakovski bazavan webGenndy Tartakovski – de la Hotel Transilvania la Castelul Bran

Genndy Tartakovski – de la Hotel Transilvania la Castelul Bran

sunt rare cazurile in care un regizor american al unui film de mega succes vine la premiera intr-o tara in care banii incasati din cinematografie sunt mai putini decit costul excursiei sale.

s-a intimplat insa in acest week end cu Genndy Tartakovski, regizorul filmul de animatie Transylvania Hotel care a venit la Bran sa -si lanseze filmul despre Dracula in ipostaza de tata iubitor si prea protector.

am avut onoarea sa  fac un mic interviu cu domnul Tartakovski.

Alti 5 regizori au incercat sa lucreze la Hotel Transilvania inaintea dvs, timp de 4 ani. Imi imaginez ca atunci cind ati venit in echipa a fost destul de greu pentru ca erau o multime de tensiuni. Cum v-ati descurcat ?

A fost dificil, e adevarat. De obicei situatiile acestea sunt delicate pentru studioul producator pentru ca sunt mereu tensiuni cind business-ul se intilneste cu arta. De data asta insa era multa amareala in echipa pentru ca proiectul incepea si se oprea, iar incepea, iar se oprea dintr-o multime de motive. Cind am venit eu – care eram din TV – toti ziceau “cine e tipul asta?”. Am inceput sa lucram si uneori aveam aceleasi idei ceea ce era bine, dar cind aveam pareri diferite de ale lor, simteam tensiunea. Le-am cistigat increderea pas cu pas pentru ca fac de 20 de ani aceasta meserie si am incredere in instinctele mele. Asta e tot ce am, instinctul.  Dar n-a fost deloc usor.

Care a fost cel mai dificil moment al colaborarii cu echipa?

Cind muncesti la un film asa de mare sunt o multime de parti implicate: ai studioul, il ai pe Adam Sandler (nota mea. vocea personajului principal), sunt  oamenii mei care deseneaza, artisti, tehnicieni. La un moment dat am vrut sa plec. Era primul meu lung metraj, parea ca nu iese ce vreau, asa ca m-am gindit serios sa renunt. Solutia a fost sa gasesc o cale diferita de a aborda lucrurile. In genul asta de proiecte trebuie sa stii cum sa navighezi, sa stii cum sa infrunti valurile, dar sa mergi pe drumul tau.

Cind ne uitam la o animatie ne distram foarte tare, dar nu ne gindim niciodata cita munca e in spate. Care a fost cel mai dificil lucru tehnic la acest film?

Cel mai dificil lucru a venit din stilul de animatie pe care l-am dorit pentru acest film, cu personaje foarte realiste. Computerul a fost programat pentru asa ceva, dar cind un personaj se misca foarte repede – asa cum se intimpla cu Dracula de multe ori in film – nu toate componentele lui se comportau natural. De exemplu, cind filmezi cu oameni, hainele pe care ei le poarta se misca in mod natural cu trupul personajului. Asta ceream si eu de la programatori, dar nu ne-a iesit din prima. Au fost momente cind parul lui Dracula raminea in urma capului cind personajul alerga, sau momente cind o mina pleca spre stinga, desi tot corpul o luase la dreapta. Cel mai mult ne-a dat batai de cap pelerina lui Dracula, dar dupa cum ai vazut totul s-a rezolvat.

In filmul acesta Dracula e simpatic, e tatal unei fete aflate la majorat – ma rog, majorat de vampir 118 ani . Din ce v-ati inspirat pentru chipul lui Dracula?

Bela Lugosi, in clasicul Dracula al lui Bram Stoker a fost unul dintre repere. Inainte de a intra eu in proiect, la momentul la care se scria scenariul, o echipa a venit aici in Transilvania pentru documentare. Au luat ceva si din specificul local, pot sa spun acum dupa ce am vazut putin din Bran.

Dvs ati fi luat si alte detalii, acum ca stiti locul?

Am remarcat stucaturile de la case, atmosfera de pe drum, cu peisajele senzationale. Am citeva secvente frumoase in minte, le pastrez pentru viitor. Nu se stie niciodata la ce sunt bune. (ride)

O continuare? Filmul are deja 100 milioane de dolari incasari.

Nu stiu. Pentru moment ma bucur ca e bine primit si ca am avut sansa sa vin aici.

Cum l-ati descrie pe Dracula tatal?

Iubitor, ocrotitor. Poate putin cam prea protector.

E tata de fata, stiti cum sunt tatii de fete.

(Ride) Da, am doua fete. Stiu cum e.

Le-a placut Castelul lui Dracula?

Am facut cu totii un tur al castelului mai devreme si toti copiii (nota mea. are 2 fete si un baiat) au fost super incitati cind au mers prin pasajul secret. Toti suntem incintati ca ne aflam aici si putem vedea legenda cu ochii.

Ati spus cindva ca in adolescenta v-a fost foarte greu la scoala pentru ca toti va priveau ca pe un strain si ca nu v-ati adaptat. Imi puteti explica despre ce e vorba?

A fost o perioada grea pentru mine. Aratam diferit, aveam parul diferit, vorbeam diferit. Eram un rus venit in America si tot ceea ce ma interesa era sa ma incadrez in sistem. Sa fiu ca ei. Sa fac parte din gasca. Dar pentru ca eram atit de diferit, nu m-au acceptat usor. A trebuit sa lupt sa-mi gasesc calea mea.

Sa invatati sa navigati…

(ride) Da. Exact.

Astazi cind am aflat ca sotia dvs este unguroaica m-am gindit ca aveti un punct in comun, din aceasta perspectiva a strainilor in alta tara.

Da, nu m-am gindit la asta atunci. Sotia mea este foarte americanca, dar s-ar putea sa ai dreptate. (ride)

**

Sotia sa si-a adus indirect aportul la acest film. Exista o secventa in care personajele principale, fiica lui Dracula si iubitul sau pamintean, se urca pe acoperisul castelului Bran, iar pustiul ii spune, uitindu-se in zare “undeva acolo e Budapesta. am fost la un concert misto in orasul ala”. Tartakovski a explicat la conferinta de presa ca nu a incurcat Bucurestiul cu Budapesta, dar i-a facut o placere sotiei mentionindu-i orasul natal. “As fi dormit pe presul ciinelui daca nu faceam asta”, a ris regizorul.

***

la vizitarea castelului Bran, Tartakovski tatal s-a confruntat cu realitatea filmului sau: fetita cea mai mica (4 ani) n-a vrut sa intre prin pasajul secret.

“Mi-e frica. E Dracula acolo.”

“E doar o legenda, nu exista, crede-ma”, i-a explicat tatal, dar pina nu a luat-o, protector, in brate n-a vrut sa treaca pragul pasajului.

*

Multumesc frumos Ruxandrei Morariu pentru ca mi-a dat sansa sa fac acest interviu.

3957
Irina Pacurariu_ICH2213Irina Pacurariu “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

Irina Pacurariu “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

Imi place mult Irina Pacurariu, am rivnit la povestile din reportajele ei cu mult inainte de a fi existat emisiuni ca “Romania, te iubesc!” sau “In premiera”. Pentru mine e un model de perseverenta si profesionalism: cum a reusit sa aiba o viata linistita in Iasi, dar sa se remarce in toata tara cu proiectele sale jurnalistice. E mama a doua fete ( uitati-va mai jos la raspunsul pe care-l alege la intrebarea ce a impresionat-o in seria de interviuri:) ) si-a continuat sa-si sustina sotul, alpinistul Ticu Lacatusu, in expeditii spectaculoase, dar periculoase.

Timp de citeva saptamini a prezentat o noua serie de interviuri la TVR, Romania Desteapta, si i-am trimis pe mail citeva intrebari 🙂

Irina Pacurariu: “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

In toata perioada in care n-ai mai facut interviuri si reportaje, ti-a fost dor de genul asta de intilniri? Cum ai compensat lipsa lor?
La piata, cu prietenii, oriune am iesit in lume. Cine ma cunoaste stie si ca functionez ca un magnet pentru povesti. Dupa atatia ani inca ma mai intereseaza ce se intampla in jur si as spune ca si istoriilor le e drag de mine. Daca ma trimiti dupa paine, sigur vin cu un tablou de familie sau cu cine stie ce instantaneu pe care l-am remarcat din mersul masinii. Chiar daca nu ajung cu toate in cabina de montaj, as spune ca, daca ar face cate un banut tot ce vad si tin pentru mine sau …pentru mai tarziu, as sta acum relaxata si fara grija banilor pentru vremuri negre.

Te-ai gindit vreodata ca ai fost cea care a deschis drumurile pentru emisiuni ca Romania, te iubesc sau In premiera? Ca o parte din subiectele lor le-ai abordat deja?

Nu am vanitati atat de mari, uneori imi regasesc personajele reluate si povestile respuse, dar este normal. Pamantul e cat o nuca si il rontaim fiecare cand si cum ne apuca foamea. Sunt doar foarte onorata ca, desi nu am avut de mult timp o emisiune constanta, care sa dureze cateva sezoane, inca ma mai compara lumea cu realizarile unor echipe intregi. Cred ca avantajul, cu ghilmele, este al varstei. Pe de alta parte, cimitirul este plin de oameni de neinlocuit, asa incat este de inteles ca fiecare cincinal schimba fortele chiar si in lumea reportajului, capodopera a jurnalismului, pe care este greu sa il faca cei fara o bruma de talent. Este ca si desertul in bucatarie, pentru ca suntem in plin asalt al show-urilor culinare, adica adevarata proba de foc.

Cum vezi emisiunile de reportaj /ancheta acum fata de momentul in care tu ai inceput sa faci asta?

Primeaza calitatea imaginii si a montajului care a evoluat enorm. Sunt emisiuni de reportaj excelente, ca si cele pe le-ai mentionat anterior, dar si caricaturi patetice de dat contraexemplu oricarui sudent la jurnalism. Inca de la primele cadre stii pe ce post e locul lor, chiar daca, sa spunem, ca ar lipsi sigla  perioada.

Nu putem face comparatie intre atunci si acum, singurul care nu are nici o vina ramane subiectul. De distrugerea sau salvarea lui ne facem responsabili doar noi.

De ce ai vrut sa faci seria asta “Romania Desteapta”? Va fi si un sezon 2?
De ce n- as fi vrut? La cate legende circula despre scoala “de afara”, oricine ar vrea sa verifice prejudecatile despre desteptii plecati, olimpicii de la export sau tinerii de bani gata trimisi la marile scoli ale lumii. Mai lipsea sa le pun si intrebarea sablon: va intoarceti sau nu in Romania?

Glumesc, a fost o idee, nu a mea; apoi erau acesti bani pentru deplasare in bugetul TVR International. A fost mai greu sa organizez totul. Sa iti faci loc in programul lor nu este usor, sa aduni mai multi intr-un loc – o provocare, sa faci toate astea in cateva zile – aproape imposibil. Pus cap la cap, au fost 2 saptamani de deplasare, 4 tari, 15 universitati, aproape o suta de intervievati. Unii absolut uluitori. O concluzie? Nu exista nici plecare fara intoarcere, nici revenire definitiva, lumea este in miscare. Un nou sezon? Poate. Ar iesi doar din mesajele si povestile venite dupa difuzari, chiar nu ma asteptam la reactii atat de explicite, la oameni care sa ma opreasca pe strada.

E vreun interviu din serie care te-a marcat in mod special?
Sunt multe. Nu voi uita, de exemplu, dimineata rece de toamna cand am intilnit-o pe Ruxandra Dorobantu, o tanara care a facut facultatea la Stanford, un master la Science Po si apoi un doctorat tot la Stanford. Micul ei secret? La finalul interviului, exact cand povestea de vizitele facute indrumatoarei de doctorat la Casa Alba, Condolezza Rice, din esarfa ei de la gat s-a auzit un zgomot. Era micuta Elise de cateva luni, care a scos nasul din culcus ca sa ne zimbeasca. A fost o binecuvintare neasteptata si de neuitat. Morala? Doar un politician ca distinsa doamna Rice poate provoca asemenea iesiri din anonimat. Nici nu am fi stiut ca Elise este acolo, a dormit mai mult de o ora cat am stat de vorba cu mama ei si am primit aproape nemeritat darul de a o vedea.Nu mai spun ce efect a avut pentru filmare!

Care va fi urmatorul tau proiect?

Deocamdata finalizam documentarul realizat de Ticu (n. mea. alpinistul Ticu Lacatusu) in Groenlanda: Aventura incredibila a doi romani care au traversat in premiera mondiala cea mai mare insula de gheata a lumii. 37 de zile de izolare, furtuna, sute de kilometri de pustiu alb in fata si tot atatia lasati in urma. O experienta uluitoare, pe care merita sa o traiesti secunda de secunda ca si cum ai fi parte din ea. Este un surogat de lume si viata traita la intensitate extrema, pe care il recomand oricui si-a facut din libertate valoarea suprema.

***

Romania Desteapta, ultima editie poate fi urmarita la TVR 1, luni 4 iunie, de la ora 21.00

3989
carmen avramdespre Carmen Avram si In premiera

despre Carmen Avram si In premiera

in ultimele doua duminici am plins cu suspine uitindu-ma la televizor. Cum sezonul 3 “In premiera cu Carmen Avram” a inceput cu reportaje care nu te lasa indiferent, m-am gindit sa pun aici pe blog interviul pe care l-am facut cu Carmen anul trecut pe vremea asta.

e lung pentru ceea ce inseamna text pentru internet, dar va rog sa-l cititi pina la capat pentru ca veti descoperi o parte din bunul simt, modestia si emotiile lui Carmen. daca puneti astea linga profesionalismul care e eticheta numelui ei, o sa intelegeti de ce eu (si alte citeva zeci de mii de oameni) o iubesc asa de tare.

fotografia este realizata de Marius Vilau pentru Adevarul si am ales-o pentru ca mi se pare ca o surprinde cel mai bine pe Carmen.

***
text aparut in Tabu, aprilie 2011

**

In diminea a zilei de 2 martie, Carmen Avram a plâns de bucurie. A sunat-o Mihai Gâdea i i-a spus ca prima editie a emisiunii „În premieră” a avut un rating imens. Imediat dupa asta, a intrat in panica.

La inceput Carmen Avram a refuzat oferta de a veni la Antena 3. Dar Mihai Gâdea credea cu putere in talentul ei de a descoperi povesti si, cum voia o emisiune care sa ofere publicului un alt tip de informatie si emotie, a perseverat. „A fost singura mea optiune pentru aceasta emisiune”, spune cu bucuria ca intuitia i-a fost confirmata de audientele primei emisiuni. Atunci, Carmen se uita neincrezătoare la el când ii spunea: „O sa fie cea mai frumoasa perioada profesionala din viata ta daca accepti acest proiect”.

Pentru ea, cele mai frumoase momente fusesera cele de la începutul Pro TV-ului, invatase cot la cot cu toata echipa cum se face televiziune, traise emotiile primului live, plecase in prima deplasare, fusese atacata cu pietre in Teritorii si, pentru ca scapase nevatamata, simtise iluzia invincibilitatii.

Vara trecută i-a dat seama ca dupa atâtia ani de munca in televiziune e momentul sa dea mai departe ceea ce stie, sa-i invete si pe ceilalti. „Astazi nu învata nimeni pe nimeni, toti copiii din tv fura meserie de pe unde pot, dar neghidati, necizelati. Si eu am învatat la fel, dar eram intr-o institutie in care toti invatam pentru ca era începutul.” Asa a acceptat oferta lui Mihai Gâdea.

La sfârsitul lui septembrie 2010 era numita sefa departamentului corespondenti speciali de la Antena 1 si Antena3, stia ca trebuie sa aiba in grija campaniile speciale ale celor doua posturi si sa-si faca echipa pentru emisiunea de reportaje si anchete „In premiera”. Când, cinci luni mai târziu, Gâdea anunta sec oamenii că, de la 1 martie, Carmen e director editorial al stirilor celor 2 posturi, echipa pe care abia si-o formase a izbucnit:
– Am venit aici sa invatam meserie si tu pleci.
-7 ani am fost autodidact si-am sperat ca acum voi invata de la tine, iar tu pleci si n-o sa mai ai timp de mine.

S-a suparat pentru ca i se reprosa ceva ce nu tinea de ea, a iesit din birou, dar s-a intors sa o ia de la capat in câteva clipe.

„Sunt niste oameni care depind foarte tare de mine. Eu n-am mai trait asta niciodata. La Pro TV esti parte dintr-o masinarie foarte mare si responsabilitatea a ceea ce faci tu e în alta parte. Acum, dintr-o data, responsabilitatea e cu totul a mea. A emisiunii, a oamenilor, a ratingului. Desi nu eu fac emisiunea, ceilalti o fac.”

Asa ca a mai străns putin butonul oalei sub presiune în care s-a bagat de buna voie si-a mers mai departe. La foc mare.

*

In duminica în care se difuza cea de-a doua editie a emisiunii „În premieră”, Carmen Avram a venit in redactia noastra. Îmbracata in pantaloni cu bretele si turul larg, cu un hanorac gri si o vesta de fâs bleumarin, parea o pustoaica pasionata de hip hop, departe de omul serios si, cumva, rigid pe care-l stiam din transmisiile in direct de la tv.

„Eu sunt o fire foarte emotiva. Chiar si dupa atâtia ani, pentru mine e un stres maxim să fac un live. Poate daca as fi avut in fiecare seara un live m-as mai fi obisnuit, dar asa… Îmi imaginez cum se uita la mine oamenii de acasa, imi spun ca ma fac de rusine daca ma încurc si-mi impun sa fie perfect. Mi-a povestit un prieten care lucra la radio ca, într-o zi când citea
jurnalul de stiri, a avut un blanc si nu a mai fost in stare sa rosteasca nimic.
Eu imi scriu pe un clipboard un text pentru situatiile astea. Problema mea e ca uit sa ma uit in clipboard-ul ăla. Un alt prieten german, care face la Pro 7 ce făceam eu la Pro Tv, mi-a spus «nu imi mai e frica din momentul în care am înteles ca cei din fata televizorului nu stiu ce am eu de zis si nu se prind daca am uitat ceva». Cu asta m-am mai relaxat, dar chiar si asa in 80% din live-uri sunt foarte stresata.”

Ne vorbea cu un usor accent ardelenesc, extrem de deschis, cu o voce mai „inalta” decât cea de la tv si, desi era îngrozitor de obosita (se culcase la 4 dimineata, iar la 1 era la noi proaspat machiata, pregatita pentru interviu si fotografii), simtul umorului si autoironia erau prezente in raspunsurile ei.

În ultimele doua luni, Carmen Avram n-a avut zile libere („dar nici nu ma gândesc la asta, n-am nevoie acum”), a muncit cu noua ei echipa pentru emisiuni („avem deja materiale pentru patru emisiuni”) i-a fost la un pas de a fi linsata in Egipt, intr-una dintre cele mai dificile deplasari din cariera.

*

Când a anuntat ca pleaca din Pro TV si ca va incepe o emisiune de reportaje si anchete la Antena 3, au aparut primii voluntari in echipa.

„Daca tu pleci, eu vin cu tine”, i-a spus Mihai Dină, operator la Pro Tv. A încercat să-i explice ca ea se baga într-o aventura, dar Mihai – cu care facuse multe reportaje – n-a cedat.

Apoi a sunat-o Andrei Captarenco, moldovean de peste Prut, pe care l-a placut atât de mult când au filmat în 2004 celebrul reportaj de la Cernobâl, încât l-a adus la Bucuresti.

– Carmen tu ai făcut mereu curbe în viata mea si acum eu vreau sa vin cu tine, într-o noua curba.
– Vorbeste cu sotia ta, s-ar putea sa nu fie la fel de fericita cu curbele astea, a râs Carmen.
– Am vorbit cu Maria, e bucuroasa sa merg cu tine, i-a replicat Andrei.

O parte din echipa s-a format asa: oameni care au aflat de proiect si s-au oferit cu entuziasm sa i se alature. Pe altii i-a rugat ea sa vina.

„Eu le spun «oamenii ultimei sanse». Sunt oameni din trei televiziuni: Pro TV, Realitatea si Antena. Cei mai multi dintre ei făceau stiri si erau pe punctul de a renunta la televiziune sau de a face orice altceva: prezentatori tv, promo. I-a unit entuziasmul pentru proiectul acesta.”

Astăzi sunt 22 de oameni în echipa dintre care 10 reporteri, 4 operatori, 2 editori de montaj. Muncesc intr-o mansarda unde si-au luat o canapea rosie de la Ikea – locul unde-si beau cu totii cafeaua si tin sedintele, iar entuziasmul inceputului a adus in ei un spirit autentic de familie. La prima difuzare „În premiera”, o parte din echipa a mers la Mihai Gâdea in emisiune,
iar cei care n-au fost în direct s-au întâlnit ca sa celebreze împreuna primul episod la care au muncit luni de zile, desfacând fiecare reportaj in zeci de bucătisi declaratii, asamblându-le si reasamblându-le ca pe un lego în căutarea formei care să aibă cel mai mare impact.

„Sunt foarte misto oamenii astia. Îi iubesc de nu mai pot. Mie nu mi-a zis nimeni de atâtea ori intr-un timp asa de scurt ca ma iubeste.” Când spune asta, Carmen are un ton cald, tandru si se uita undeva, in dreapta, in cautarea amintirii momentelor pe care le traiesc impreuna. Momente care, din afara, sunt incredibile: au vazut primul reportaj gata montat tinându-se de mâna; se imbratisează pentru fiecare reusita; când oboseala depăseste granitele imaginate, dupa ore în sir de montaj, se încurajează: „sunt îndârjit, nu renunt”.

*
La masa rotunda din sala de conferinte a redactiei noastre, Carmen Avram vorbeste aparent relaxat, dar cu ambitia ascunsa în inclestarea maxilarelor, despre cea mai recenta deplasare în Egipt. Când a aflat de conflicte, i-a spus lui Mihai Gâdea ca vrea sa relateze de la fata locului. „Du-te, dar sa stii ca eu nu sunt de acord”, i-a raspuns Gâdea precum un rabin care vrea sa dea dreptate tuturor.

A ajuns în Cairo în mijlocul a 20.000 de oameni care au avut ordin să –i prinda pe jurnalisti, sa-i bata, sa-i sperie, orice, numai sa-i alunge din tara. A fost prima zona de conflict în care jurnalistii au fugit, nu pentru ca era dificil, ci pentru ca ei erau cei vânati.

Televiziunea cu ajutorul careia facea transmisiile pentru Antena era într-un bloc pe malul Nilului, vis a vis de piata în care se afla masa de huligani. Înainte de direct, seful statiei i-a anuntat:

-Nu intrati în panica, dar avem informatii ca vom fi atacati. Sediul Associated Press a fost atacat, sediul Cairo Tv la fel.

Carmen transmitea cu spatele la piata, in fata unui geam si stia ca poate sa fie o tinta vie. L-a rugat pe director s-o lase sa relateze din partea celalalta a camerei, dar acesta a refuzat. N-a avut ce face si s-a asezat in dreptul geamului cu doua reflectoare îndreptate spre ea.

„Când am auzit «acum intrăm în direct», erau – fizic – două persoane în mine. De la brâu în jos era o persoană: picioarele îmi tremurau îngrozitor. Peste drum erau unii care se puteau juca, apăruseră luneti tii, tiam că sunt carne de tun.
Dar de la brâu în sus eram foarte bine, altă persoană. Am relatat fără probleme.
La sfâr it mi-am spus că dacă eu am putut să mă stăpânesc în seara aceea i să fac un live, înseamnă că n-am stat degeaba în televiziune atâ ia ani.”

În Egipt a sim it pentru prima dată bucuria că România e o ară în care nu se întâmplă asemenea conflicte. „Nu eram în siguran ă nicăieri; nici în hotel, nici în ma ină, nici pe stradă, nici măcar în ambasada noastră care era într- un bloc fără armată, fără pază. Am avut tot timpul un nod în gât i o stare de tensiune cum n-am mai avut în nicio altă deplasare”, recunoa te Carmen.

Dar asta n-a împiedicat-o ca atunci când era la un pas de a fi lin ată de 30 de huligani care îi văzuseră că filmau, să aibă o incredibilă prezen ă de spirit. Si-a adus aminte că arabii au o problemă cu femeile care plâng, s-a prefăcut bolnavă i -a început să plângă până când, ea i operatorul Cristi Tama , au fost lăsa i să treacă mai departe.

A plecat din Egipt cu convingerea că noua genera ie de tineri arabi va schimba lumea într-un mod dramatic în câ iva ani. A fost profund impresionată de câ iva adolescen i cu care a vorbit la o baricadă. „Când trăie ti într-o casă în care părin ii s-au temut toată via a să vorbească, să treacă la ac iune, să nu rămână fără mâncare, fără bruma de liberate, tu devii mai puternic i încerci să faci ceva pentru ei”, i-a spus un pu ti a cărui privire încă o mai urmăre te.

De fapt, asta o fascinează la deplasările în zonele de conflict: întâlne te oameni cu pove ti extraordinare, iar ei îi plac pove tile. Nu crede că e curajoasă, ci mai degrabă curioasă; e atât de fascinată să în eleagă ce se petrece, încât nu mai are timp să se gândeasca cât de periculos e. Dacă ar sta să con tientizeze asta, probabil că i-ar face
griji pentru îngrijorarea familiei ei.

*
Dupa aproape 15 ani de deplasari in zone de conflict, familia lui Carmen Avram a învatat sa faca pace cu emotiile. Glumeste si spune ca tatal ei a devenit atât de religios din cauza grijilor la care l-a supus cu deplasarile ei, dar apreciaza discretia lui: nu o suna niciodata sa o întrebe cum îi e într-o deplasare, prefera sa –i sune prietenii sau sotul (jurnalistul Adrian Ursu) si
îi trimite mesaje de încurajare. La fel fac si socrii care-i scriu în sms-uri ca o iubesc, iar când se întoarce acasa îi trimit flori sau mici daruri. Stie ca sunt mândri de ea, cum stie ca nu-si arată îngrijorarea pentru ca sa nu o faca sa se simta vinovata ca pleaca. Cel mai mândru e fratele mai mic care e inginer la Bosch în Viena. În seara difuzarii primului episod „În premieră”, i-a dat un sms: „esti mare, nu esti doar sora cea mai mare”.

Când e în zonele de conflict, cu el vorbeste cel mai mult; îi trimite sms-uri si bancuri („are cel mai misto umor pe care l-am întâlnit la un om”) si-l simte aproape chiar dacă îi despart multe mii de kilometri.

Poate ca asta e una dintre supapele de descarcare a emotiilor pe care le traieste în zonele de conflict. Multa vreme si-a spus ca nu se acumuleaza emotional nimic din stres-ul pe care-l traieste acolo. Pâna în iarna aceasta.

A fost în Cambogia si Venezuela într-o vacanta alaturi de sot, câtiva prieteni si de familia fratelui ei. La o plimbare printr-un sat lacustru, pe un canal îngust a început să simtă disconfort. Erau pe o barca, toti se simteau bine, beau sampanie; ea purta vesta de salvare si nu se distra foarte tare.

Când au ajuns în larg, fara niciun punct de sprijin la orizont, respiratia i s-a îngreunat, asa ca a cerut sa întoarca barca i sa se opreasca cât mai repede la mal. Dupa o exotica întâlnire cu un copil cu un sarpe atârnat de gât, o trecere pe lânga o crescatorie de pesti care se zbateau în apa si o groapa cu crocodili pe marginea careia prietenii faceau poze, a clacat: nu
mai putea respira, se sufoca, pierduse controlul. A avut nevoie de câteva minute bune ca sa-si revina din atacul de panica.

Mai târziu a derulat filmul evenimentelor si –a realizat ca declansatorul a fost gândul ca fratele ei ar fi putut cadea în groapa crocodililor pentru ca pasise pe o scândura fragila, dar în adâncul sufletului a stiut ca totul a fost o revarsare a emotiilor acumulate. Un pret pe care l-a platit pentru efortul pe care –l face mintea ca sa tina ritmul cu evenimentele.

*

Si-n ultimele trei luni a facut eforturi mari, chiar daca nu recunoaste. Pentru fiecare reportaj din „În premiera” a petrecut zeci de ore alaturi de reporteri si de editorii de montaj. Doar ca ei s-au rotit, pentru ca fiecare a avut în grija alt subiect, iar ea a ramas acolo, pentru fiecare, ca sa-i învete si sa-i cizeleze.

Cum a promis.

„Într-o buna zi eu nu o sa mai am ce sa caut acolo. O sa fie atât de buni singuri singurei; de fapt, o să fie perfecti, acum sunt foarte buni. Eu o sa vin, o sa prezint emisiunea si o sa ma duc la cafea. Scopul meu e să-i învat sa fie autonomi”, spune cu acelasi amestec bizar de îndârjire si umor pe care îl au toti din echipa. Când erau obositi si le era greu le- a explicat cât de important e sa lucreze la un proiect mare.

„Daca noi stabilim un reper cu emisiunea asta, daca o sa înceapa sa se vorbeasca despre noi «ati vazut ce au facut aia la „În premieră” aseara?», asta o sa fie foarte bine pentru echipa, dar extraodinar pentru fiecare în parte. Pentru ca daca
faci un produs foarte bun, te urmăreste. E important sa-ti legi numele de ceva care e puternic si pe care tu-l construiesti.” Asa i-a motivat si n-au mai simtit oboseala.

Cu emisiunea asta si-a propus mai mult decât o scoala în priza directa pentru o echipa de reporteri senzationali. Ai crede ca e mai degraba interesata de puterea informatiei, dar ea vrea sa expuna stari si sa transmita emotii. Carmen Avram vrea ca „În premiera” sa te socheze, emotioneze, distreze.

Spera ca oamenii, daca întâlnesc un produs jurnalistic bun, sa-l recunoasca si sa se bucure de el. Traieste un amestec de
bucurie si uimire pentru ca a început sa primeasca telefoane sau scrisori cu propuneri de subiecte, iar oameni pe care i-a intervievat în urmă cu multi ani o suna sa o felicite pentru noua emisiune.

A început chiar sa primeasca flori de la telespectatori, dar cu toate acestea e panicata. Stie ca odata cu prima emisiune a stabilit un standard pe care e nevoita sa-l depaseasca cu fiecare noua emisiune. De asta, pe 2 martie când a sunat-o Mihai Gâdea sa o felicite pentru audienta record, dupa lacrimile de bucurie a venit panica.

Când s-a dus în redactie în ziua aceea a vrut sa sarbatoreasca, sa bea sampanie. S-a luat însa cu treaba: „Avem materiale suficient de puternice pentru a ne bate propriul record?”

*
Emisiunea „În premiera” poate fi urmărita în fiecare duminica de la ora 21.00 la Antena 3.

6473
felicity antarticaExclusive interview: Felicity Aston

Exclusive interview: Felicity Aston

Felicity Aston – on victories, solitude & dealing with friends crisis

Maybe you’ve never heard of Felicity Aston and you don’t know anything about her mental power and her strong will, but the following few minutes will be a good emotional investment and a beautiful life lesson.

Felicity Aston is 33 years old. She’s a British writer and explorer. At the end of 2011, Felicity traveled 1.700 kilometers on a route that no one had skied before, to hit the South Pole, in a Kaspersky One Transantarctic expedition.  The expedition took 70 days
and beyond the physical performance there was (and there is) an incredible exercise of will.

Felicity had been ALONE during this expedition and had to fight not only with the most freezing cold, but also with her own mind.

Imagine 70 days of struggle, when your body suffers biological changes because of the cold and the atmospheric pressure, when you have to force your brain to keep alert. And these are 70 days when you can’t say a word; you can’t talk to anyone, not to mention haveing a shoulder to cry on.

I sent Felicity some questions before she left for the expedition. (Thank you Kaspersky Romania for all the help). She answered just a few days after she came back.
***
You said that you wanted to become the first person to cross Antarctica alone using only muscle power, but your adventure to Antarctica is more than a “power muscle” one. It would be nice and motivational for us if you would explain a little about your psychological training. How are you preparing to deal with the solitude on this trip?

I prepared with the help of a sports psychologist at the University of Hertfordshire who introduced me to techniques that would help me cope with solitude. However, much of the psychology of the journey was very unexpected. I found the experience of being alone more emotional than I imagined and this aspect of the expedition was by far harder than the physical challenge.
I’m sure that, during your past expeditions, there were difficult moments. Could you describe one of them? And, most important for me, could you describe what you told to yourself in your mind to go forward in such moments?
During team expeditions I found it was much worse to realize that a team-mate was in danger than to be in danger yourself. When you are in a crisis the adrenalin kicks in but watching someone else in a hazardous situation is terrifying.
When on my own, what was so frightening was the realization that I was completely responsible for myself – there was no one to raise the alarm or who was able to come to help in a hurry. What makes you move forward is the understanding that there is little choice; either you find a way to move past the danger or you stop and the expedition is over.
You’ve prepared a long time for this solo expedition (all your previous expeditions are part of this), but I suppose it was a time when you decided that NOW you’re ready for a solo one (the toughest). Could you describe that time, how did you realize that you were ready?
Two years ago I skied to the South Pole leading a team of international women during Kaspersky Lab Commonwealth Antarctic Expedition. When we arrived at the Pole, at the end of our journey, I remember looking beyond the pole and thinking that I would like to go on – and, more importantly, that I knew I could go on.
How does the expedition look like for your family? Your parents?
I have been going away on expeditions to the Polar Regions for more than 10 years now, so they are used to me going even if they don’t like to ask for too many details about what I will be doing and the potential dangers. My mum and my sister didn’t like the idea of me being alone – and so they are particularly glad to have me back home safely.
What will you eat during all this time on ice? (and from that part, do you have a favorite meal, any food that you’ll miss it during the expedition? )
I eat porridge or instant noodles for breakfast with coffee and for dinner I eat a Fuizion Freeze Dried meal followed by lots of chocolate and a High 5 Protein drink. During the day I graze on a bag of chocolate, nuts and sweets. I also take a number of different vitamin and mineral supplements with breakfast and dinner.
I didn’t really crave any food but I was upset when my one pot of peanut butter finally ran out. A spoonful of peanut butter had been my daily treat!
What do you like to do in your “civilian” life, when you are not on the mountains?
I am very fortunate to make a living from what I love to do. I have always enjoyed writing and now I also give talks professionally – I think it is the act of telling a story, whether in text or verbally, that I enjoy.
And also, it would be very nice if you ‘ll explain a little about how do you see the victories. In this kind of expeditions but also in life. (I have to admit that I suppose your perceptions about victories different about most of us: for exemple, at the end of this expedition you ‘ll celebrate your victory alone, it will be a victory for yourself. Us, “the others”, are used to obtain victory for people’s recognition & celebration, too.)
My foremost emotion when I finished the expedition was relief. Relief that I was safe now and could relax, relief that I hadn’t let anyone down (such as sponsors Kaspersky Lab and supporters who had gone out of their way to allow me the opportunity) and relief that this dream, this itch, had finally been scratched.
But that relief and sense of satisfaction was tempered with sadness that my big adventure was over. When I was told that the plane was on its way to pick me up I felt panick that those were my last moments alone in Antarctica – an incredible priviledge. Even now, I have a longing to see that awesome landscape again.
***
I know Felicity Aston impressed you with her mixture of force, ambition and vulnerability. Yet, please read once again the answer at the second question: Felicity speaks about the force you find in yourself when in extreme situations and the helplessness when it comes to others.

It’s the same with life, not only expeditions: sometimes we’d like to help someone around us, but the only thing we are able to do is to let that person find a solution himself. And when he can’t, his failure breaks us apart more powerful than our own crisis.
3774
S_McCurrySteve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness

Steve McCurry – on Timisoara Revolution, stories on people’s faces and… shyness


“Are you married, do you have your own family, are you single?”
This was the line of questions I was asked by Steve McCurry, one of the most famous photographers in the world, within less than 2 minutes after walking into the conference hall of the Carlton Hotel in New York where the interview was going to be taken. I was the interviewer and he the interviewed.
Strangely enough, I did not mind him asking. I smiled; there was nothing ostentatious in his attitude.
When I walked into the room, Steve McCurry was on the phone to one of his staff arranging a trip abroad on the 10th of January. It was the 30th of December (2011), McCurry was coming from a long photo session, and the following day he was going to make three portraits of families from Europe, within the project Hotpoint Family Portraits. I wanted to walk out and return when he would have finished his conversation, but he invited me to sit on his right hand side, at a large conference table.
He was dressed in black: jacket and shirt, trousers and shoes. Nothing striking. And he did not have his camera with him. When he finished his telephone conversation he started interrogating me: “Do you live in Bucharest? Are you a blogger? Do you know my blog?”; then – as I confessed not having seen his latest blog post – he invited me to take a look on the telephone. “It is about old age”, a series of touching photographs with elders in various poses, in various corners of the world. He particularly liked a photograph from Macedonia, with two elders (a man and woman) leaning against each other as they climbed up a mountain path.
“You may find just as beautiful things and people in Romania too. You must come”, I said as he was passing his finger on the telephone screen for me to see the rest of the photographs…
That’s when he asked: “Are you married, do you have your own family, are you single? What would your boyfriend say if you went on a trip with me? Would he feel threatened?” …and started laughing…

***

Steve McCurry (61) is one of the most famous photojournalists, holder of major awards in photography for his testimonials from the main conflict zones in the world. The “Afghan Girl”, the photograph featuring on the cover of National Geographic Magazine is one of the most recognized photographs in the world, possibly also because 20 years later, McCurry returned to Afghanistan to search for her, without knowing her name, only relying on her photograph and her green eyes, and this experience was recorded in a documentary film. Actually, portraits are his “personal brand”, as he manages to grasp on each face expressions that tell as much as a novel or a film.

When you meet for the first time someone you are going to portray, what are you looking at?

There are people with very powerful faces, they have emotions on their face, faces that tell stories. Some characters can be read on the face. I am fascinated with what a face can tell. Because every each of us has several “faces”… Some are very common, others very beautiful, but beyond it you sometimes see faces with something archetypal on them, something extremely powerful…

And how do you convince them? I guess many are shy… They are common people and you convince them to look
into the camera and the result is such a natural image…

Not quite… You can have people relax. I think everybody wants to be liked, we want people to like us and if you walk up to somebody and tell them “I think you are awesome, extraordinary and I would very much like to portray you because you seem to be such a wonderful person”, most people would stop for you on the street… Most agree exactly because you placed them there, you gave them that position…

Because they have an ego…

Yes, but also because they want to participate, to be helpful, and especially not to let down. If someone tells them “you are so beautiful”, they won’t tell you not to take a photograph of them, although they might not agree with what you are saying. It is the information they want to honour by accepting they’re photographed.

Sometimes they don’t know who you are, they don’t know your work.

It is not important who I am. I am simply another person just like them. You must win their confidence and you sometimes can be convincing and then when they see how excited I am they can get excited. They want in, they want to share the experience… because ‘look this guy is holding a camera, he seems like a good person, he’s well mannered… I should help out.” But you must choose the right time, the right words. When we speak, our expression changes and you can lead the way.
If I’d be talking to you about something serious now your expression would turn serious; if I am funny – tell a joke – you are likely to smile. Even if out of politeness. You can help people turn the way you want them to. Then, you need to be experienced to quickly understand reactions of the body, the moment you’re asking for something, how to relate with certain type of a person, the light, the background… And how to manage it all in a few seconds…

But sometimes they don’t speak English, they’re poor Indians or countrymen from Paraguay or street children in
Cambodia.

This doesn’t matter, because if I laugh or act congenially, you will smile…

So you’re an actor?

I wouldn’t say that… Look, we just met. Really, we actually just met. (He laughs) I may choose to tell you any story – a funny or a sad one – and get what I want from you – in terms of your facial expression. It’s not about acting but about sharing an experience with somebody, and relate to them, create a connection in a certain sense…

***
After graduating college, Steve McCurry went to University to study cinematography and filmmaking, graduating however magna cum laude in theatre arts in 1974. For two years he worked for a magazine but resigned to become a freelance photographer. His career was launched when he illegally crossed the Afghan border before the Russian invasion and recorded Taliban life in its most intimate stances, often facing death “naively” as he later confessed. His photographs featured on the covers of Paris Match, New York Times etc., and has since faced death in some other occasions.

If you were to choose a photo to describe your life, which would it be?

Life is so complicated, it is difficult to describe it in one sentence, or one idea… (takes a few long moments to think looking down at his shoes). Maybe the photograph of the child running on an alley between two walls painted in children hands… That might be the image to represent me (ed. note, the photograph makes the cover of the book Steve McCurry: The Unguarded Moment )

Your name is always mentioned in relation to the “Afghan Girl” but I am sure that there are many other
photographs you have taken that you like just as much.

Certainly, like the photographs taken in India of the sand storms (ed. note: you may see one of these photos here), or the one with the mother and son looking out of a car’s window, in India again. The old woman at the pedestrian crossing in Yugoslavia… There are many photographs just as great but people decide what they like and you can’t control their taste.

You must have taken millions of photographs in the over 30 year’s career. Do you ever think that you might lose
your archive?

We live with so many fears, fear of losing one’s life, fear of losing one’s friends… You can’t live in fear all the time, you do what you can and let life go on. I archive them and to all I can to preserve them safely, but the rest… whatever happens…

Talking about life, were you ever afraid of losing yours?
Many times.

And why do you continue?
This is a question I don’t have an answer to… It is a mystery, it is the same with war photographers and journalists… I think we want to witness history, to see events which were not recorded yet. We want to be where history is being written because, after all, we live a common, boring life… And you want to see the change, the transition, you want to see how others deal with situations you will never find yourself in.
A good example is the Romanian transition, Timisoara and the Revolution – those where moments which changed the life of many people. Something like this never happened to me.

What where you doing then?

I was in Belgrade, I came by car and stayed only for 2 days in Timisoara. Those were historical moments. I was driven by the curiosity and the possibility of documenting in my own way such a historical moment, a deep change in the history of Romania. I would like to return to Romania. I would like to have stayed more than the 2 days in Timisoara 20 years ago, to have gone to several places, see more of what happened.

***

When he is not in some remote corner of the world to photograph wars or the human face of the most difficult, controversial moments, Steve McCurry holds photography workshops in New York or India, the country which taught him how to see life. According to his rough calculations, in 2012, he spent less than 4 months in New York, where his home is.

Did you ever think of stopping? Of quitting this profession?
No, never. Not even for a second.

Did you ever go on holidays without your camera?
No. I always have the camera with me, although I’m not always taking photographs, but one never knows…

If you were to chose a place to go to without your camera, just to relax, where would you go?
Italy maybe… Without a camera? (sighs)… Japan. There are places where I like to go, without needing the camera or my profession to visit and I like Japan… But you know it is more than unlikely for me to go anywhere without my camera.

I know… You are now working until the last day of the year.
Yes, but this is not unusual to me. Sometimes you can’t control things, and they happen when it can take place. But that’s ok, I don’t mind working on the last day of the year.

How much holiday did you take this year?
I don’t make such estimates, it’s not how I look at my days. If I enjoy life and what I do it is wonderful – with or without holidays. I don’t think about holidays, I think about something interesting, exciting – something to keep me going, to make me happy, to fill me with positive energy. This is more important to me than holidays. Then you are filled with many joys and peace and serenity. This is more important to me than lying on a beach and sunbathe or… whatever people do on the beach.

But I still believe people need relaxing…
Oh, certainly. But relaxation can come in different forms, people are different and some relax in the mountains, others on beach or in a country where they have wine…

And how about yourself?
I watch a movie…

You have met many people. Is there still anyone whose encounter can make you feel uneasy, nervous with having to meet?
Yes, but I can’t think of many of those, maybe Meryl Streep or Sean Connery… I don’t think so much about meeting stars…

I wasn’t talking necessarily about stars, but rather wanted to know if you’re ever shy in front of someone you meet…
Sure, I am sometimes intimidated by some gestures, some people. I am a very shy person in my private life but I can hide my shyness in many ways and force myself to overcome my fears and limits…

In your home do you display on walls photographs that you have taken?
No, nothing, there are no photographs at all.

But do ever accept being photographed?
Mmmm, no.

Why not?
I never thought about it, I don’t know. (he pauses for a while). I sometimes accept my photo being taken, but not usually, I do it very rarely.

Ok, I believe it, you are a shy.
Yes, I told you: I am shy.

***

We said goodbye in the hotel lobby; he was going to walk home as he lived a few blocks away and I went up to my hotel room thinking of his awkward smile while he blushed saying, “I told you I was shy”. Only later did I realize that the line of questions about my life at the beginning of the conversation was one of his tricks: it was his way of complimenting me (he was interested in my life), as well as setting his ground, somehow taking control. And that, actually, those questions spoke indirectly of his shyness. Perhaps that was why I did not mind the questions.

The following day, at the photo session for the portrait of the Romanian family within the HotPoint Family Portraits project I realised that Steve McCurry is that kind of people who want to “leave a trace”, leave something meaningful behind him – either it is a documenting of an historical event, or a photograph which will have the place of honour on some family’s mantelpiece in some corner of the world.

And I saw that despite his shyness, you can hear him say when making such a beautiful gesture as the present to the family Babos from Cluj (an album with their family photographs): “Let’s take a picture together.”

In a few days, the portrait Steve McCurry made for the Baboses from Cluj will be public, and then I will tell you about his involvement in the Hotpoint Family Portraits project.
***
(The photograph is a self-portrait that Steve McCurry made for the project Kodakchrome – he was the photographer to use the last roll produced by Kodak, this is frame 32. You can see more photographs by Steve McCurry on his blog.)

***

here is a romanian version of this interview

18362
brindusa niroromance destepte part 1: Brindusa Niro

romance destepte part 1: Brindusa Niro

pentru ca tot este 1 decembrie si e in plina desfasurare campania “romanii sunt destepti”, m-am gindit sa va arat niste romance destepte si foarte speciale despre care nu scrie foarte multa lume, romance despre care am scris sau am publicat articole anii trecuti.

citeste despre alte romance destepte si celebre in lume, aici
***

Brândușa Niro, O româncă guru în lumea modei la New York
februarie 2008

„Ce am acum pe birou? Un laptop Sony Vaio; un CD cu filmul lui François Truffaut ‹‹Day for Night›› (n. red.: ‹‹Noaptea americană››, în traducerea românească) pentru că mă inspiră la ce lucrez acum pentru noul număr de revistă, și am și câteva numere din Daily-ul curent. Mai e aici o poză fabuloasă cu Ana Wintour și Andre Leon Talley (n. red.: icon-uri ale revistei Vogue SUA) care citesc Daily, și altă poză foarte mare a unei alte fete care tocmai a fost aici, australiancă, pe care cred că o vom fotografia pentru numărul viitor. Mai am o poză a lui Toma, mare, foarte frumoasă, ca eternă inspirație, apoi am zeci de alte mici fotografii și bilețele de la designeri, actori, modele, colaboratori de la Michael Kors la Giorgio Armani, cu ‹‹mulțumesc pentru asta ori pentru aia›› și e drăguț când primești mulțumiri, așa că le păstrezi. Mai am câteva articole. Cam astea sunt în birou.“

Ne-am „întâlnit“ via telefon, și cum tot ceea ce știam despre Brândușa Niro venea din articolele scrise despre ea (de la Vanity Fair până la The New York Times), am vrut să o simt dincolo de descrierile de business. Așa că am pus întrebarea despre cum arată biroul și mi-a plăcut că toate numele mari pe care tocmai le-ați citit au fost rostite fără nici un semn de laudă, cu aceeași tonalitate cu care mi-a povestit începuturile carierei sale extraordinare.

Când ați plecat din țară?

Brândușa Niro: În 1979, în Franța, imediat ce am terminat facultatea. Eu eram studentă la teatru și am făcut câteva filme în România. Am jucat în „Nea Mărin miliardar“ (r. Sergiu Nicolaescu), în „Filip cel bun” (r. Dan Pița) și am mai jucat în „Rătăcire” (r. Alexandru Tatos). La facultate eram colegă cu Mihaela Caracas (care s-a măritat cu Pino Caramitru), cu Mirela Gorea, Mariana Buruiană, Adrian Pintea (am auzit că a murit, îmi pare rău, am jucat cu el mult în școală). și cu splendidul Marcel Iureș. E genial, e ceva de vis acest om.

V-ați mai întâlnit cu el?

M-am întâlnit întâmplător pe stradă, în New York, în timp ce filma „The Peacemaker” cu George Clooney. Pe vremea aia îl cunoșteam bine pe George Clooney, nu era așa de faimos cum este acum, și mă duceam la hotelul Peninsula ca să mă întâlnesc cu niște prieteni comuni. Se filma în zona aia și am dat peste Iureș; n-aveam nicio idee că e în acest film, l-am întâlnit la colțul străzii și mi-a zis «hai să vorbim mai încolo că sunt în cadru». Filmau goana prin New York. Ne-am văzut câteva secunde, dar a fost simpatic, nu ne mai văzuserăm de 10 de ani sau mai mult chiar. și el a rămas complet siderat.

Care a fost primul job în străinătate?

B.N.: În Franța am luat niște cursuri de istoria artei, mă gândeam să fac poate publishing în teatru. M-am gândit că pot ajunge critic de teatru și film. Apoi la Toronto, unde am plecat pentru că așa își dorea primul meu soț, am început să lucrez în publishing. Mi-au dat să scriu un articol pe săptămână, apoi, după trei luni, făceam patru pagini. Am ajuns editor de fashion & beauty. A fost o șansă formidabilă. și după asta am primit job-uri la reviste din Canada, mereu mai mari.

Dar cum ați ajuns la toate astea de la marketing?

B.N.: Când m-am mutat la New York, am primit un job foarte mare la Hugo Boss ca Senior Vice Președinte Global Marketing. Am lucrat cu Richard Avedon, a fost fantastic, o altă mare oportunitate.
Am lucrat cu Sundance Film Institute și Robert Redford de la bun început; noi am fost primii care am sponsorizat Sundance-ul. Eu am fost responsabilă pentru toate astea din partea Hugo Boss.
Am stat acolo opt ani, după care am plecat la Ralph Lauren pentru a dezvolta un proiect mare.
Apoi am primit o ofertă la The New Yorker. M-am dus pentru că devenisem prietenă de-a lungul anilor cu președintele New Yorker-ului de la vremea aia, Tom Florio, care e acum publisher-ul lui Vogue.
El m-a invitat să-l ajut să creeze un mediu interesant pentru publicitarii din fashion & luxury. Am lucrat cu Tina Brown (n. red.: fostul redactor-șef de la Tatler, și fost redactor la Vanity Fair, două dintre cele mai celebre publicații din lume) care era redactor-șef la The New Yorker. Am fost legătura între marketing, bussines, redacție și lumea modei. și în timp ce făceam asta, am vrut să-mi deschid compania mea. Am făcut o companie de Internet care era asemănătoare cu ce fac acum pentru IMG, dar era în ’99, când toată lumea făcea afaceri pe net. Compania a avut succes imediat, se numea Fashion Wire Daily, era ca un Associated Press on line pentru industria modei. Din păcate, după 11 septembrie, a fost complet răvășită.

Cu o idee similară v-ați dus la IMG.

B.N.: M-am gândit cum să creez o companie care să combine și ceea ce făcusem pentru net, dar să fie o conexiune între internet și presă. Căutam un brand solid în ambele platforme. Am ales această companie și le-am propus lor afacerea pentru că sunt proprietarii lui New York Fashion Week și a multor altor Fashion Week din lumea întreagă. Au cea mai mare agenție de modele din lume, IMG MODELS. Mi s-a părut că sinergia e extraordinară pentru că puteam să creez o revistă care are acces la cele mai tari lucruri imediat. știi cât de greu e dacă voi vreți să o puneți pe Giselle pe copertă în shooting-ul propriu. Așteptați imens, dacă nu cumva e aproape imposibil. Doar dacă ești Vogue merge mai repede.
Dar noi avem acces direct la cele mai tari evenimente de modă pentru că suntem publicația exclusivă a New York Fashion Week. Am dezvoltat proiectul și on line, apoi am făcut Fashion Mini care este o revistă pe care o găsești la tarabe, lunară, care, de anul viitor, va avea un Hollywood Mini și Model Mini. Anul trecut în decembrie am cumpărat Tennis Magazine, numărul 2 în America în publicațiile de sport. și i-am refăcut designul, am reorientat revista… a fost un succes imens.

Ați făcut actorie, vă plăceau literele, apoi v-ați dus într-o zonă tehnică. Cum ați făcut switch-ul?

B.N.: Am învățat totul făcând, n-am un master degree în business, masterul meu e în artă teatrală și cinematografică. Însă mi-a folosit tot, fiecare element, spiritul antreprenorial pe care probabil că îl am din familie, de la bunici, combinat cu imensa iubire pentru reviste și
publishing. Când ești redactor șef la o revistă, trebuie să ai 70 de idei și toată credibilitatea pentru ca oamenii tăi să le transforme în realitate. Sigur că e nevoie de mult timp ca să ajungi la fiecare dintre membrii echipei, dar dacă ai o echipă talentată, creativă și care generează efervescență, este incredibil ce lucruri se pot întâmpla.

Cum erați în copilărie?

B.N.: Absolut întotdeauna am fost prima în clasă. N-am avut note mai mici de 10, dar nu în modul ăla în care să stai să studiezi mult. Întotdeauna m-am distrat, ieșeam cu fetele în parc, chiuleam, eram foarte naughty. Dar pe de altă parte, eram întotdeauna foarte atentă în clasă și nu trebuia să-mi petrec foarte mult timp acasă facându-mi lecțiile pentru că foloseam timpul din clasă.
și asta fac și acum, adică sunt foarte concentrată când sunt la birou, nu-mi pierd vremea nicio secundă, dar pot să am o viață personală. și am o viață care îmi place foarte mult.

Vă veți opri cândva?

B.N.: Probabil că o să fac meseria asta toată viața. Pentru că iubesc ce fac, ador. Mă culc seara și mă gândesc: ce minunat, mâine mă duc din nou la muncă! Într-o zi, când voi ieși la pensie, dacă o să mi se întâmple vreodată asta, aș vrea ori să scriu o carte ori să predau, pentru că e foarte important cum să faci să transformi o idee într-o afacere.

Ați cunoscut o mulțime de personalități. E cineva pe care v-ați dorit să-l întâlniți și nu s-a întâmplat încă?

B.N.: Am cunoscut cam pe toată lumea pe care am vrut să o întâlnesc, pentru că nu mi-am dorit niciodată să întâlnesc președinți de stat sau lucruri de genul ăsta. Eu vreau să cunosc scriitori, oameni de artă.

Dar nu ați mai tremura un pic la gândul ca v-ați întâlni cu cineva anume?

B.N.: Gabriel Garcia Marquez. Aș muri să mă întâlnesc cu el, dar mi-e frică. Uneori e mai bine să-ți păstrezi idolii în memorie așa cum ți-i imaginezi.

Regretați că nu aveți copii?

B.N.: Niciodată n-am vrut cu adevărat copii, să spun foarte drept. Îmi plac copiii, dar nu m-am văzut pe mine mamă. Întotdeauna am avut o pasiune pentru libertate absolută și m-a și pasionat foarte tare profesia. și mi-am dat seama că nu poți să le ai pe toate în viață; sau poate poți, dar nu la același nivel. Sunt așa de implicată în ce fac, încât n-ar mai rămâne destul loc. Să-l faci și să-l lași bonei? Nu știu, nu critic asta, poate e bine pentru alții, dar n-aș fi făcut așa ceva. Eu sunt o persoană care se dedică total.

Am vorbit mai mult de o oră, nu doar despre munca sa, ci și despre România, revistele pentru femei de aici, despre cum vede țara de la un an la altul când vine acasă, despre copilărie și inconveniențele plecării – „Mi se pare absurd faptul că a trebuit să plec din țara mea ca să pot să fac o carieră când ar fi trebuit să pot să o fac acolo“.
și dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva în toată conversația noastră a fost pasiunea cu care își susținea punctul de vedere, focul interior pe care-l simțeai.
Recunoștea fără emfază că e bună în ceea ce face, că a fost întotdeauna prima și la școală și în business, și simțeai forța cu care poate să facă lucrurile să meargă.
Iar eu mai știam un detaliu care mi-o făcuse dragă; în fiecare duminică la ora 17 ora României, oriunde ar fi în lumea asta, își sună mama, profesoara Matilda Caragiu Marioțeanu.

(nota mea din decembrie 2011, Doamna Caragiu Marioteanu a incetat din viata in urma cu un an. Pe Brindusa am si intilnit-o cind a venit la Bucuresti si e la fel de savuroasa si in realitate. Anul acesta a scris cronici pentru The One)

9456
320094_10150342552291440_10666686439_8841590_652168188_nInterviu exclusiv Milla Jovovich

Interviu exclusiv Milla Jovovich

Cind a intrat in meeting room-ul din luxosul hotel Four Seasons, Milla Jojovich avea atitudinea unei dive si zimbetul unei liceence. Geanta crem, asezata pe antebratul flexat catre fata, pantofii bleumarin cu tocuri de 12 cm si combinatia curajoasa de buline mari (intr-o camasa bordo) cu buline mai mici (intr-o fusta bleumanin care se termina exact deasupra genunchilor) – toate Prada, in semn de respect pentru orasul in care se afla, Milano- subliniau diva care a facut reclame pentru Christian Dior, L’Oreal, Versace sau Mercedes; o trada insa zimbetul strengaresc si „girlish”, precum si unghiile foarte foarte scurte, de femeie practica, lacuite cu lac nude.

Nu stiam ca Milla e un amestec din aceste doua laturi pentru ca imaginea ei de pe ecrane e de eroina neinfricata si razboinica, dar cind o auzi vorbind, te farmeca imediat tonul molcom si, pentru ca primeste fiecare intrebare cu maxima seriozitate, cind raspunde simti cum in spatele cuvintelor se afla imaginile de acasa, lucrurile la care face referire. Sunt pauze aproape insesizabile, urme de zimbet sau privirile jucause pe care le arunca in jur, in cautarea unui reper similar cu ceea ce are in minte cind povesteste…

Intilnirea noastra era prilejuita de lansarea Calendarului Campari 2012 care – folosindu-se ca tema de propunerea ca 2012 ar insemna sfirsitul lumii – celebreaza viata si bucuria de a trai.

“Nu cred ca are sens sa fim speriati pentru ca, daca va exista sfirsitul lumii, chiar o sa se intimple si fara voia noastra. E mai bine sa ne bucuram de ce avem acum, astazi, nu sa ne gindim la ce o sa fie… De asta de fiecare data imi spun: bucura-te! petrece-ti timpul cu oamenii pe care-i iubesti si traieste ce-ti place”, a explicat repede Milla interpretarea personala, proiectia ei, asupra temei calendarului.

Era vis a vis de mine, dincolo de o masa ca de sedinte si miinile ei faceau tumbe una dupa alta, in sprijinul vorbelor. Ramineau insa tot timpul deasupra mesei, nu ajungeau niciodata in dreptul fetei, semn ca nu se temea (nu se acoperea, din timiditate) cauta doar un sprijin ca sa puna cit mai mult in evidenta ceea ce voia sa spuna. Putin mai tirziu am inteles ca, de fapt, are o preocupare atenta pentru a scoate in evidenta lucrurile care i se par importante, fara insa sa fie ostentativa.

“N-a fost o sedinta foto obisnuita pentru ca trebuia sa fac o multime de miscari, a fost mai aproape de filmele de actiune in care am jucat. In plus, e destul de usor cind ai atit de mult machiaj si scenografie, sa fii inghitita cu totul in peisaj, iar una dintre provocarile mele era sa gasesc o cale sa ies din fotografie. Cu fotografiile mai ai o problema de rezolvat, trebuie sa le faci sa fie vii, sa traiasca, sa nu fie ceva static. Si asta tine de energia pe care o imprimi acolo, pentru ca trebuie sa simti bucuria, fericirea personajului cind te uiti la fotografie. ”

Cind nu e pe ecran eroina zombie in Resident Evil sau eroina care salveaza lumea ca in Al cincilea element, Milla isi gaseste fericirea in fetita ei (Ever, 4 ani), sotul ei (regizorul Paul W.S. Anderson) si in colectia impresionanta de carti…

“Cartile mele? Sunt foarte organizata cu ele, am o biblioteca in care sunt asezate riguros, pe categorii, multe carti despre arhitectura, despre fotografie, despre moda, fictiune, nonfictiune, spiritualitate…”

“Dar poti sa estimezi cam cite ai? Pentru ca am citit ca ai o colectie mare de carti de arta… ”

“Ufff, ma feresc de cifre… Pot sa spun ca am unele pe care le tin inca in niste cutii mari, pe jos intr-o camera, pentru ca nu mai au loc. Am crezut ca Ipad-ul o sa ma salveze si n-o sa mai cumpar atit de multe carti, dar… E ceva legat atingerea si mirosul lor pe care nu o pot pierde, pur si simplu… Una dintre cartile mele preferate in acest moment este albumul Pucci. Cel in care este el fotografiat pe coperta la masuta de cafea… E si cartea pe care o iubeste fiica mea. Povestim des despre fetele-femeile printese (adica despre eleganta si gratia unor femei) si ma roaga sa-i desenez printese, apoi ia cartea si se inspira de la materialele din ea ca sa le coloreze rochiile, dupa care trebuie sa-i laminam desenele si sa le punem prin camera peste tot…

Tot asa a invatat si tipurile de materiale si ma roaga sa-i croiesc haine pentru papusile ei, din materiale foarte specifice, stie exact ce vrea”

“Cit de mult mai esti legata emotional acum de lumea modei?”

“Gindeste-te ca numai la faptul ca am crescut in industria asta (n mea; a inceput la 11 ani cu o campanie Revlon fotografiata de Richard Avedon) si am fost foarte rasfatata pentru ca am lucrat de la inceput cu cei mai mari designeri, in sedinte foto incredibile cu unii dintre cei mai mari fotografi, stilisti, oameni de creatie din lume, iar asta mi-a influenat gustul, educatia artistica. A fost o a doua scoala pentru mine. Si mi-a ramas dragostea pentru haine… Plus am o mare problema, nu pot arunca nimic. Tot timpul ma gindesc, daca fiica mea cind va fi mare isi va dori ceva din ce am acum? pentru ca atunci toate acestea vor fi cu adevarat vintage valoros… Mi-o imaginez cum ar veni si mi-ar spune “Mama, nu pot sa cred ca le-ai aruncat” … Pentru ca si eu am fost foarte furioasa pe mama ca a aruncat hainele din tineretea ei. Bunica mea de fapt le-a aruncat cind ne-am mutat din Rusia in America.”

“Dar te-ai mai intoarce la lumea modei? Pe podium sau ca designer?”

“Off, am avut atit de multe comeback-uri in cariera mea… Pe podium poate ca ma voi intoarce, ca model, nu se stie niciodata. Pentru linia mea de haine?! Nu cred. Stii cum e? Mi-ar placea sa desenez din nou, la un moment dat si sa fac colectii mici pentru anumiti designeri, dar experienta mea de business cu propria mea linie a fost, cum sa-ti spun, m-a vlaguit… Am facut o multime de greseli de business. In primul moment a fost minunat sa vad ca s-a dezvoltat, dar in cele din urma a fost un dezastru.

Nu eram pregatiti pentru business-ul asta; am fost perfecti ca organizare si mod de business cind faceam 3-4 perechi de pantaloni dintr-un model, dar cind a trebuit sa facem 3-400 a fost un dezastru. Si-a fost greu sa fac fata emotional la infringerea asta in business, sa-mi dau seama ca nu pot face fata, mai ales ca tocmai ce ramasesem insarcinata. De asta spun ca mi-ar placea sa desenez pentru branduri, cindva, pentru ca bucuria creatiei si adrenalina gasirii unor solutii speciale pentru niste haine – asta nu mi-a disparut, dar sa-mi mai fac eu linia mea de haine, nu cred…

****

Eu nu o vedeam asa pe Milla Jovovich (chiar mi-ar placea sa-mi spuneti cam care era/este imaginea voastra despre ea), dar este o femeie foarte constienta de calitatile ei si invata tot timpul cum sa si le administreze. In viata din afara ecranului, dar si pe ecran.

“Fac o multime de filme independente care nu ajung in cinematografe, dar de care te poti bucura pe dvd, blu ray acasa … Pentru genul asta de filme e destul de greu sa gasesti distributie in movieplex-uri. E evident ca Hollywoodul ma place cind trag cu arma, cind sunt erou de actiune, dar pentru mine, incerc sa echilibrez lucrurile. Uite, in Faces in the crowd sunt o femeie care isi pierde capacitatea de a distinge fetele oamenilor si e urmarita de un criminal. E un personaj foarte vulnerabil. Dar stii cum e? De cele mai multe ori oamenii vor sa ma vada ca stiu sa folosesc o arma, in locul vulnerabilitatii… Fanii mei de pe twitter imi spun ca au vazut si filmele astea, si se bucura ca le-am facut…

Nu cred ca studiourile mari imi vor da un rol intr-o comedie pentru ca sunt perceputa de majoritate drept “action hero”, dar uite tocmai ce am facut o comedie in Rusia. Si vorbesc ruseste. (ride)”

E vorba de Lucky Trouble, o pelicula in care joaca alaturi de mama ei, Galina Jovovich, o faimoasa actrita in Rusia in anii 80… La momentul interviului n-am stiut acest lucru, din pacate, pentru ca as fi intrebat-o mai multe despre mama ei si ar mai fi dezvaluit lucruri din partea vulnerabila, feminina, nu cea de erou de actiune.

Dar, dincolo de surpriza descoperirii unei femei elegante, destepte si amuzante, ce mi-a placut cel mai mult din toata conversatia noastra a fost urmatoarea marturisire.

“Pentru mine sfirsitul lumii si catastrofele, nu sunt despre senzational, ci despre senzorial…Am avut intotdeauna vise in care eram in mijlocul catastrofelor (poate si pentru ca am jucat in multe asemenea secvente), tornade in mijlocul carora sunt impietrita… Si mereu m-am gindit: nu ar fi minunat ca oamenii sa poata sa supraviatuiasca in fata unor asemenea catastrofe? De fapt, sa invete sa supravietuiasca? Dar pentru mine, visele astea si gindul la o asemenea probabila intimplare sunt mai ales despre cum esti fata in fata cu un sentiment care te poate coplesi, cum te descurci cu emotiile tale.

Si mai cred in ceva. Am citit recent, intr-unul din articolele care onorau memoria lui Steve Jobs, o referire la un speech de-al lui in care spunea daca te trezesti mai multe zile la rind, te uiti in oglinda si vezi ca esti nefericit pentru ca incepe o noua zi, e momentul pentru o schimbare. Cred ca puterea de a face schimbarea ar trebui sa fie mai puternica decit gindul ca e posibil sa vina sfirsitul lumii. E important sa ne simtim bine aici, cit suntem aici.”

Si mi-a mai placut momentul in care s-a rusinat cind am intrebat-o despre frumusetea ei. Conversatia a decurs asa:

“A existat vreodata vreun dezavantaj al faptului ca esti atit de frumoasa? Te rog spune da, gaseste un motiv cit de mic, pentru ca toata lumea te invidiaza pentru cit esti de frumoasa. Ne-ar fi mai usor, daca am stii ca ai si dezavantaje.”

S-a uitat la mine surprinsa, a rosit.

“Gosh… Am fost fost foarte norocoasa in viata. Multumesc lui Dumnezeu.”

A zimbit incurcata, s-a inchinat ca la catolici si-a continuat.

“Fiica mea e sanatoasa, sotul meu e sanatos, eu sunt sanatoasa… facem ce ne place, nu am motive sa spun ca am vreun dezavantaj.”

A tacut si-am lasat tacerea sa se prelungeasca pentru a o obliga sa continue intr-o directie, Voiam sa vad unde merge cu raspunsul… In privirea ei se simtea cit de in serios a luat intrebarea… Era stinjenita, se uita in jos si dupa o vreme a revenit cu ochii ei albastri gri, fixindu-ma.

“I’m so sorry as fi vrut sa spun ceva care sa nu para atit de perfect, dar nu am de ce sa ma pling, acum cred ca te dezamagesc, nu?”

“Nuuu, era doar o forma prin care iti spuneam ca te invidiem cu totii pentru frumusetea ta…”

“Ooo, iti multumesc foarte mult. Mult.”

Am vazut in ochii ei ca s-a relaxat si, dupa citeva franctiuni de secunda, a inceput sa rida.

***

Calendarul Campari este publicat in fiecare an in 9.999 exemplare si este foarte apreciat de colectionari. pentru editia 2012, Milla Jovovich a fost fotografiata de Dimitri Daniloff.

Mai am citeva raspunsuri frumoase din interviu pe care insa le fac cadou unor bloggeri. asa ca … fiti atenti in jur:)

Marley Africa Road TripZiggy Marley- despre familie, datorie, educatie

Ziggy Marley- despre familie, datorie, educatie

exclusivitate S!mpa.

Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley si cel care se straduieste cel mai mult sa duca mai departe mostenirea tatalui sau. Impreuna cu 2 dintre fratii sai a traversat cu motocicletele Africa, pe un traseu pe care si Bob Marley l-a facut. Intreaga excursie este subiectul unui documentar pe care -l difuzeaza Discovery World incepind cu 2 noiembrie, in fiecare miercuri de la ora 21.05 si in reluare simbata de la ora 22.00. Documentarul se numeste “Fiii lui Bob Marley in Africa”, iar prin intermediul Discovery World am realizat acest interviu in exclusivitate pentru bazavan.ro 🙂

După ce ai traversat continentul Africa şi ai ajuns până în Africa de Sud, crezi că există vreo melodie a lui Bob Marley care ar rezuma cel mai bine experienţa ta de motociclist care a străbătut Africa ?

Ziggy Marley: Da, dar n-aş spune că e doar o melodie, ci un întreg album, mai exact *Survival. *Cred că e cel mai “afrocentric” album al lui Bob şi sunt mai multe melodii de pe albumul ăsta la care m-aş gândi pentru întrebarea ta. Una dintre ele ar fi *Ride Natty Ride*. Fiindcă atunci când ai o misiune de îndeplinit, asta e ideea: “Ride Natty Ride”. Cred că asta ar fi o melodie bună, fiindcă noi am mers mult cu motocicleta şi am avut cu adevărat o misiune.

(poti asculta aici Bob Marley – Ride Natty Ride live in Santa Barbara 1979)

Cum a fost să filmezi Marley Africa Road Trip împreună cu cei doi fraţi ai tăi ? Au existat şi momente de rivalitate între fraţi? Sau aţi colaborat fără probleme ?

Ziggy Marley: Noi colaborăm foarte bine, dar suntem diferiţi. Mie îmi place aventura. Fratele meu Rohan nu e aşa de pasionat de aventură, nu-i place să meargă cu cortul… Iar Robbie e cel mai tăcut dintre noi, deci combinaţia a fost foarte interesantă. Călătoria ne-a arătat diverse faţete ale fiecăruia dintre noi. Mie îmi plac lucrurile mai dure, în timp ce Rohan… Ne-am făcut prieteni şi, la un moment dat, el a plecat mai departe într-un Rolls Royce. Eu credeam că trebuie să mergem doar pe motociclete, să fie o experienţă dură, dar iată că el a urcat într-un Rolls Royce, la un moment dat. Aşa că i-am spus vreo două pe tema asta… Am avut şi noi discuţiile noastre în contradictoriu, dar ne înţelegem foarte bine între noi şi râdem mult, fiindcă suntem nişte tipi ca lumea. Suntem nişte fraţi care se înţeleg bine, dar evident că mai există şi diferenţe între noi. Există diferenţe pe care oamenii le vor vedea, clar !

Intr-un alt interviu ai declarat că soţia ta Orly a pus sub semnul întrebării motivele pentru care ai făcut această călătorie şi a râs la ideea că ar putea fi vorba despre o criză a vârstei mijlocii. Tu ai spus că asta este responsabilitatea ta. Cum stau lucrurile ?

Ziggy Marley: Am acest sentiment, îl simt în sinea mea… Îl simt astăzi, o să-l simt şi mâine şi tot timpul… Simt în mine dorinţa de a promova unitatea Africii. Poate că e vorba de ideile tatălui meu, dar cred că această unitate ar fi cu adevărat benefică pentru continentul african, care trece printr-o suferinţă atât de mare. Ar fi un lucru bun, iar eu vreau să văd că se întâmplă lucruri bune în Africa. Vreau să văd că se întâmplă lucruri pozitive acolo şi că Africa merge înainte. E un sentiment al meu… Simt că am în mine chestia asta. Nu ştiu de ce. Asta e tot ce pot spune acum: simt în mine ceva care mă împinge să susţin permanent această idee şi să le-o transmit şi altora.

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !


Ai făcut un documentar despre tatăl tău fiindcă ai vrut să prezinţi o latură emoţională a lui. Dintotdeauna am crezut ca artiştii pot vorbi despre ei înşişi doar prin arta lor. Ce parte a lui Bob Marley a rămas secretă până acum ?

Ziggy Marley: Documentarul despre care vorbeşti este cel la care lucrăm, care va fi lansat anul viitor. Prin acest film, noi încercăm să le oferim oamenilor o perspectivă mai deschisă asupra vieţii tatălui nostru. Atât de mulţi oameni îl iubesc în toată lumea… Şi cred că toţi merită să îl vadă aşa cum nu l-au mai văzut până acum, adică într-un mod mai real, mai viu, mai adevărat. Ca pe un om pe care îl cunoşti personal, nu ca pe un om despre care doar ai auzit. Prin acest documentar, vrem să îi ajutăm pe oameni care îl iubesc pe Bob să îl şi cunoască pe Bob – nu doar ca artist, ci şi ca om. Şi cred că am reuşit acest lucru.

Se spune că e foarte greu să trăieşti când ai un nume celebru, moştenit de la un tată celebru sau de la o mamă celebră. Te-ai întrebat vreodată “Şi dacă n-o să fiu la fel de bun ca tatăl meu ?” Şi, dacă da, ce anume te motivează să mergi mai departe ?

Ziggy Marley: Eu nu mă gândesc aşa, fiindcă nu cred că aş putea fi vreodată la fel de bun ca tatăl meu. El e un om cu totul deosebit. Experienţa lui a fost diferită, iar eu nu încerc să fiu la fel de bun pe cât a fost el. Eu încerc să fiu eu însumi. Încerc să fac lucrurile pe care mi-am propus eu să le fac, nu vreau să repet ce a mai făcut altcineva. Tot ce pot să fac este să joc rolul pe care mi-a fost sortit mie să îl joc în această lume. Aşa că nu mă gândesc dacă aş putea fi la fel de bun ca el, fiindcă ştiu că nu am cum. Eu pot să fiu doar eu însumi. Şi accept acest lucru cu umilinţă şi recunoştinţă, pentru că am avut un tată care a influenţat lumea într-o măsură atât de mare. Fiecare dintre noi trebuie să îşi joace doar propriul rol. E ca într-o echipă de fotbal. Ai un atacant, un mijlocaş, un fundaş, un portar… Fiecare îşi vede de treaba lui, dar cel care dă pasa decisivă şi înscrie cele mai multe goluri este cel care joacă rolul cel mai important. Însă fiecare jucător trebuie să îşi joace rolul cât mai bine, la rândul său.

*

Pe Ziggy Marley impreuna cu ceilalti doi frati ai sai, Rohan si Robbie, il puteti vedea in documentarul Fiii lui Bob Marley in Africa, incepind din 2 noiembrie care va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

P.S. daca este cineva fan Bob Marley sau Ziggy Marley, sa lase un mesaj; ii pot face cadou citeva declaratii din interviu, pe care nu le-am folosit (am vrut sa pastrez directia de familie pentru mine, dar mai am muuuulte povesti de la Ziggy)

Marley Africa Road Tripexclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

exclusivitate S!MPA: Ziggy Marley

gratie Discovery World am avut onoarea sa fac un interviu cu Ziggy Marley, fiul lui Bob Marley.

Ziggy a realizat un documentar care va fi prezentat in premiera la Discovery World in 2 saptamini. Programul se numeste Fiii lui Bob Marley in Africa si va fi difuzat in fiecare miercuri de la ora 21.05, pe Discovery World si in reluare sambata de la 22.00.

astazi este ziua lui Ziggy Marley si m-am gindit, in avanpremiera, sa pun aici un mic mic fragment din interviu. (saptamina viitoare public interviul)

Ai cinci copii. E greu să fii tatăl a cinci copii ? Există ceva anume ce ţi-ai dori să îi poţi învăţa pe copiii tăi ? Un crez de viaţă, un anumit mesaj ?

Ziggy Marley: Acum am şase copii. Am avut cinci, dar anul ăsta am şase. Şi vreau să îi învăţ pe copiii mei să respecte oamenii, să fie disciplinaţi, să muncească serios, să se iubească între ei şi să aibă idei pozitive. Copiii mei cresc în alte condiţii decât am crescut eu, la fel cum şi eu am crescut în alte condiţii decât părinţii mei. Copiii din ziua de azi au mai multe decât aveam noi, la vârsta lor, şi tot aşa… Dar lucrurile pe care noi le-am învăţat fiindcă nu aveam atât de multe pe cât au ei astăzi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă ei au atât de multe acum. Noi oricum trebuie să transmitem mai departe acele idei, cum ar fi faptul că nu poţi să ai niciodată tot ce îţi doreşti, iar excesul de obiecte, de lucruri materiale, nu este acceptabil. Trebuie să îţi iei doar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat. Trebuie să transmitem mai departe aceste lecţii de viaţă, pentru a-i împiedica pe copiii noştri să devină răzgâiaţi sau să fie lipsiţi de recunoştinţă şi de respect faţă de oameni. Aşa vrem noi să ne creştem copiii !

*
David Ziggy Marley este cel mai mare dintre fiii lui Bob Marley, are o trupa cu care continua traditia muzicala a tatalui lui, dar e si un activist social foarte influent. In programul pe care-l va difuza Discovery World, Fiii lui Bob Marley in Africa ( miercuri 21.05, sambata 22.00) veti descoperi o multime de amanunte inedite din viata lor.

pina atunci: La Multi Ani Ziggy Marley.
stiu ca n-ai cum sa afli ca am scris asta, dar… in timp ce vorbeam la telefon, am inceput sa caut disperata pe net, oare nu e cel cu care trebuie sa vorbesc? ai o voce foarte foarte proaspata si tinara.

2175
JulieTaymorcu Julie Taymor – despre a fi diferit, Steve Jobs si oglinzi

cu Julie Taymor – despre a fi diferit, Steve Jobs si oglinzi

Daca as face un film doar ca sa-ti pun o oglinda in fata, nu te-ar interesa; e o imagine pe care o stii, ti-ai mai vazut fata. Dar daca as pune oglinda aici (si duce mina dreapta la ceafa), sau aici (mina se intreapta care urechea dreapta) sau aici (mina e la piept, in dreptul inimii), ai vedea altceva. Iar eu vreau sa pun oglinda in felul asta, ba chiar sa desfac ce e aici (arata din nou pieptul, in dreptul inimii), sa pun o oglinda inauntru si sa-ti arat ce n-ai cum sa vezi. Asta e treaba mea ca artist. Daca nu-ti place, e ok. Uneori insa publicul nu stie de ce-i place ceva, iar asta e cel mai bun lucru care ti se poate intimpla. Inseamna ca i-ai dus pe un teritoriu nou. Atunci stiu eu ca am facut ceva special, unic.

Julie Taymor mi-a spus cuvintele acestea in urma cu doar 2 ore, intr-un meeting room din hotelul Howard Johnson. Era imbracata cu o camasa alba si pantaloni negri, foarte elegant minimalist si-avea un machiaj f f fin cu negru in jurul ochilor. Arata mult mai tinara decit anii din buletin (58) si, desi e foarte sigura pe ea cind incepe sa vorbeasca despre teatru, film sau opera, trada timiditatea. Vazusem asta si mai devreme in conferinta de presa ROIFF, din gesturile ei care erau ample- aproape ca o acopereau, din cum isi explica teoriiile precum un personaj – femeia sigura pe ea, artistul care are premii si care e antrenat sa raspunda la intrebari delicate.

Dar Julie, dincolo de interfata oficiala, e un artist care a facut lucruri foarte diferite de restul lumii in teatru, film sau opera; bazindu-se de fiecare data pe backgroundul sau impresionant: a facut actorie cind era mica, apoi a studiat scenografie si costume (cu o specializare pe masti antice si pe teatru de papusi – de fapt, umbre ale papusilor), ca sa ajunga la regie de teatru si film.

– Am ajuns la teatru gratie surorii mele care e cu patru ani mai mare si care ma obliga sa facem piese in curte, ea le regiza si mie imi dadea toate rolurile personajelor rele. Dar nu ma suparam, era chiar mai interesant. Aveam 4-5 ani pe atunci.

– Si nu va e dor de actorie?

– Cind regizez, ma folosesc de actorie, nu ca sa le dau direct solutia actorilor pentru modul in care sa-si spuna replicile, ci pentru a-i duce intr-o stare care sa-i faca sa-si gaseasca singuri linia pentru replici. Dar mi-ar placea sa mai joc, sa fiu actrita.

– Intr-o piesa de teatru sau intr-un film?

– Mai degraba intr-un film, un cameo. Pentru ca nu am timp ca sa fiu atasata unei piese de teatru pentru o stagiune intreaga. Dar oamenii nu se gindesc la mine ca la o actrita si nu-mi propun asta.

***

Nici n-au cum sa se gindeasca la ea ca la o actrita cind are in portofoliu filme precum Frida, Across the Universe sau Titus (cel mai violent film pe care l-am vazut vreodata, desi extrem de arty si de spectaculos), premiul Tony pentru un musical (singura femeie regizor care are premiul acesta), opere montate pe marile scene ale lumii.

Filmele va sunt mai la indemina si daca nu le-ati vazut inca, ar trebui sa o faceti. Niciunul nu seamana cu celalalt; sigur ca e o atmosfera comuna, data de eleganta imaginilor, de atentia pentru detalii si culori, dar ca structura, compozitie, actorie si viziune – niciunul nu seamana cu celalalt.

Cind am vazut prima data Across the Universe, am plecat de la cinema de parca m-ar fi batut cineva in cap. Nu intelegeam cum poti sa iei cintecele lui Beatles si, puse unul linga altul, fara sa le modifici versurile, sa-ti rezulte o poveste despre iubirea dintre doi tineri care sunt exponentul unei generatii incercate de razboiul din Vietnam si de droguri. Astazi am aflat ca e cel mai personal dintre filmele sale, ca personajele principale sunt inspirate din problemele cu care se confruntau in anii 60, cei doi frati ai sai.

Dar si fara sa stii asta, ca spectator – fata in fata cu amestecul de surreal cu muzica si politica – esti bulversat: cum naiba a reusit sa te tina in sala si sa te mai si emotioneze?

“Ma gindesc ca e greu, dar nu ma gindesc la succes. Pentru ca a face ceva diferit nu e despre succes. Seara trecuta la CNN l-am reasculat pe Steve Jobs, cred ca era o persoana incredibila. Stii, a inventat Mac-urile si apoi a fost concediat pentru ca nu s-au vindut imediat. Dar asta era pentru ca el facea ceva diferit. Si cum spunea si el in discurs, ai niste puncte in viata care, in cele din urma se leaga intre ele, si cind se creeaza imaginea din puncte, e ca o explozie; oamenii exclama “gata, m-am prins!”. Toti cei care vor sa faca ceva nou trec prin asta, nu au succes imediat.
Across the univers – producatorii au vrut sa-l schimbe – “prea multa arta”, “prea multa politica”… Putea sa fie un succes si mai mare doar ca nu l-au distribuit peste tot, dar n-am cedat: ceea ce ai vazut e viziunea mea. Insa a mers mult mai bine pe DVD.

Ceea ce cred ca trebuie sa faci, ca vizionar – artist sau cercetator stiintific – e sa –ti faci o protectie, ca la ochelarii de cai, sa vezi doar drumul tau si sa stii unde ai de ajuns. Sa fii pregatit ca va fi o multime de cleveteala in jurul tau, blogging sau alta presa, mai ales acum cind toata lumea are o opinie.
Trebuie sa auzi ce sa intimpla, dar sa nu lasi intimidat. Pentru ca nu poti sa faci arta cum iti cer criticii.
Cu filme ca Inception sau Matrix creatorii nu s-au intrebat ce o sa le placa publicului, chiar daca in sala unii au spun “ce naiba e aici?”. Totul este despre vise, si iar vise, si despre puterea imaginatiei. Isi punea cineva problema in urma cu citeva sute de ani, cind Shakespeare a scris Visul unei nopti de iarna daca e ceva real acolo? Cred cu tarie in puterea povestilor de a-ti spune unele lucruri si de a –ti transmite emotii. Din mitologie traim si ne inspiram de la ele.”

***

Mai aveam o curiozitate; Julie e foarte legata de teatru, dar duce unele piese celebre (Shakespeare) pe marile ecrane, in filme, asa ca m-am gindit ca e posibil sa aiba o teorie despre moartea teatrului.

“Nu cred ca va muri vreodata teatru. Pentru ca e vorba despre ritualul de a merge undeva si a vedea live pe cineva. Tu esti aici pentru ca ai vrut sa ma vezi pe mine, live, sa-mi vezi gesturile, privirea. Asta vor oamenii de la alti oameni si o sa gaseasca mereu la teatru. Ma ingrijoreaza mai degraba viata cinematografelor pentru ca acolo nu e un ritual al intilnirii, nu se pregateste nimeni ca va incepe un spectacol la 7 seara si se va vedea cu alta lume asemeni lor. Atita timp cit tinerii vor crea teatru pentru virsta lor, si e loc destul pentru toate tipurile de teatru – clasic, opera, stand up, musical -, teatrul nu o sa moara.”

Am mai vorbit despre Andrei Serban si cit de provocator e sa lucrezi cu un regizor ca el care inoveaza usor si-l poate inspira orice, iar asta inseamna ca si poate schimba orice in timpul repetitiilor. “La Andrei, a fost ultima data cind am facut costume si decoruri pentru o piesa de teatru. Incepusem deja sa fac regie si n-am mai avut timp. Dar am incheiat frumos cu The King Stag, piesa pe care am facut-o cu el.”

Cind am plecat de la intilnirea cu Julie Taymor ma gindeam cit de mult mi-a placut mie Frida, cit de tare m-a emotionat si cit de frumos a reusit sa vorbeasca despre o femeie care avea putere si dorinta de control (o si exercita), dar inauntrul ei era vulnerabila.

Ultimele noastre vorbe din interviu fusesera asa…

– Intrebarea aceasta e personala, daca e prea mult, putem sa o sarim, ok?

A inclinat din cap zimbind si-am continuat.

– Cind ati plins ultima data?

S-a uitat drept in ochii mei, incruntindu-se, nu a suparare ci a cercetare. Ochii ei pareau ca ma intreaba “de ce vrei sa stii asta?”, in schimb rostit altceva.

– Daca as fi fost un barbat regizor, m-ai mai fi intrebat asta?

– Da, intreb adesea asta.

N-a parut convinsa, dar a continuat…

– Am plins mult anul acesta. Cred ca femeile au acest avantaj de a plinge pentru ca e o forma de relaxare, de liniste.

– Imi puteti spune pentru ce?

A miscat capul catre dreapta zimbind si-am inteles ca nu.

*
Pe Julie Taymor o puteti vedea in aceasta seara ( 7 octombrie ) la Cinema Corso, dupa proiectia celui mai recent film al sau Tempest (Furtuna), cind va raspunde la intrebarile publicului. Julie Taymor este invitata speciala a festivalului RoIFF 2011.

*
unii oameni primesc excursii, flori, bomboane etc de ziua lor. printre darurile din acest an, eu am primit si acest interviu. 

3872
e udrea tabuElena Udrea – interviu

Elena Udrea – interviu

in februarie 2008, am facut un interviu cu Elena Udrea pentru Tabu. il gasiti integral mai jos

foto Cosmin Gogu, tabu feb 2008
***
Există o declarație a dvs., pe blog, în care faceți referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea și la șansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar și la câte mi-aș fi dorit și mi-au lipsit și aș vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorință neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-ați dorit și nu ați avut?

Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în fața blocului; o copilărie fericită pentru că părinții ne-ar fi dat tot ce ne doream.

Mai aveți frați?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani și jumătate. Eram foarte mulți copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în fața blocului, până noaptea târziu în vacanțe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos și nu pot să spun că atunci am simțit lipsurile. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu știam că există.

Dar există lucruri pe care vi le doreați, de exemplu de Crăciun, și nu le-ați primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpușă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpușile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinții încercau să-mi asigure ceea ce mi-aș fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului școlar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câți pantofi avem acum și cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei și a adolescenței mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului școlar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te țină două-trei ierni. Azi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creștea puțin piciorul pentru că erau obligați să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

Erați ambițioasă la școală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambițios. Am luat premiul întâi din clasa I și până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenței, pe care eu am simțit-o acut, punându-mi întrebările pe care și le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică și am început să învăț doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

Dar erați un lider informal?
E.U.: Nu știu, cred că ar trebui întrebați foștii colegi, ei ar ști să răspundă cel mai bine. Eram lider și prin faptul că eram comandant, mai întâi de detașament, apoi locțiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaștere importantă pentru acea perioadă și-mi aduc aminte că am fost așa de mândră când m-au făcut comandant de detașament, că mi-am pus șnurul și la șorțuleț. Mi-a spus învățătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

Părinții ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt și acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau mașinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram și eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic și eu făceam treaba prin vecini.

Cu cine vă înțelegeați mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinții ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că așa sunt tații, ei oricum stau mai puțin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejați față de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă. Singura pretenție pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e șansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

Vă aduceți aminte de momentele în care discuțiile cu părinții au devenit „serioase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem deja de acasă. Mama și acum are pretenția să-mi spună cum să fac și ce să fac. N-am avut acel gen de relație în care să discuți, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educați altfel. Noi știam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinții, și nu discutam. Multe lucruri firești nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar și atunci cu atenție și reticență.

Erați printre fetele populare din școală, cele pe care le plăceau cei mai mulți băieți?
E.U.: Am avut o adolescență foarte ciudată. Poate din cauza educației și a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în școală sau în liceu. Nu se permitea așa ceva. Eram în clasa XII-a și ieșeam în oraș, iar mama trebuia să știe dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieșeam, trebuia să știe foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca și dacă nu se întâmpla așa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să știu, au și recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbița – așa mi se spunea pentru că mă mai cheamă și Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau și mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obișnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în niște rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu și nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral și mama trebuia să o coasă.

Dar care a fost momentul în care ați început să aveți încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieșeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulți ani, terminasem fa¬cultatea când am ieșit prima oară cu soțul meu într-un loc în care veneau multe personalități publice. Nu știu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alții care aveau mai multe calități decât mine.

Dar cum v-ați defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relație. Am o relație de 11 ani cu soțul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reușesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viața publică. Mai puțin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenția despre mine că aș fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi. Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac și n-aș vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aș vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reușit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

Când v-ați îndrăgostit, cum erați?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relație. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, toată viața am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relație, nu știu cât pun suflet și cât pun rațiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soțul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

Ce zic părinții despre succesul pe care-l aveți acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul și de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Președinție. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns și a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească așa despre el.“ Ea era obișnuită cu mine cu o altă ima¬gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuți. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Åži m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

Prima ședință politică vă mai amintiți care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu președintele Traian Băsescu care câștigase postul de primar al Capitalei. Åži a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianței. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câștigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puțin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanți, că mai aveam puțin și-i fixam și agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veți fi politicieni când se va opri lumea pe stradă și vă va recunoaște. Dacă vă puneți la un colț în intersecție și trec oamenii pe lângă voi fără să știe cine sunteți, nu sunteți politicieni.“ Åži îmi amintesc că în toată ședința n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecția de politică.

Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar și acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt și alte femei care fac politică și nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competența, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

Dar dacă ați fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeți că ați mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aș fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician. Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deși mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simț, am să-i dau în judecată, pentru că m-a și ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obțin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaș – și financiar, și logistic – și tot nu reușeam. De exemplu, în urmă cu mulți ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reușit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deși tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

Dacă mâine ați renunța la viața publică, ce-ați face?
E.U.: Nu vreau să renunț la politică, e viața mea, fac ce mi-am dorit și îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai face asta. Cred că aș fi exact ce am fost înainte, avocat.

Ați tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viață, sigur aș suferi dacă n-aș mai face politică. Dar celebritatea îmi folosește ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulțime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă privește. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poți să obții încre¬derea oamenilor, am nevoie de ea.

În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut trimitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-ați gândit vreo clipă în acele momente să renunțați la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spațiu privat, cineva care nu știa cum se răspunde la interviuri. Nu știam că niciodată nu spui tot ce-ți trece prin cap ca și cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să știu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aș fi depășit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit niște oameni care mă creditaseră și care probabil că și-ar fi dorit să nu fiu în situația aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

Când ați plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanță. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aș plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar știu că sunt oameni care cunosc adevărul și cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Azi rațiunea câștigă, reușesc să trec peste astea.

3252
alina-grigore1Din dragoste… – Alina Grigore

Din dragoste… – Alina Grigore

in decembrie trecut am realizat un interviu cu Alina Grigore pe care o vom putea vedea curind in proaspat premiatul la Locarno, Din Dragoste, cu cele mai bune intentii (premiul pentru regie Adrian Sitaru, premiu pentru cel mai bun actor Bogdan Dumitrache)

din dragoste pentru premiul lor, ca sa-i cinstesc cum pot eu, pun aici interviul de atunci.

(am fost si la o zi de filmare la pelicula aceasta… cum a fost?🙂 )

aaaa… si mi-as dori sa fac un interviu cu Boggie, dar toate la vremea lor:)

*
un interviu cu Adrian Sitaru puteti citi aici (pentru ca Ana Maria Onisei a fost rapida si bine conectata la actualitate)

*

Alina Grigore – Din Buftea, in America

Ne gåndim adesea ca fetele tinere care joaca in telenovele sunt frumoase si-atåt. Daca suntem generosi sau mai deschisi la minte, le dam ceva credit gåndindu-ne ca au terminat o facultate de profil, deci stiu ele ceva scoala. Uneori, insa, sunt mai mult de atåt.

Tabu, decembrie 2010

Alina Grigore are 24 de ani si o stiti din „Ingerasii”, „Aniela” sau „Om sarac, om bogat”. Casatoria cu actorul Bogdan Albulescu, coleg pe platourile de filmare din studiourile Media Pro, a fost un punct de atractie pentru revistele de can can-uri, dar Alina a revenit in atentia presei cånd a anuntat ca renunta la tot ce a construit aici, ca s-o ia de la capat in America. |nainte de plecare jucase teatru in regia lui Dragos Galgotiu, facuse film cu Cristi Puiu si era una dintre vedetele Media Pro. Nu exista niciun motiv pentru care sa se duca in celalalt colt al lumii, unde n-avea niciun contact cu industria filmului. Dar in cåteva luni, Alina a ajuns sa fie reprezentata la Chicago de una dintre cele mai bune agentii, Lily’s Talent Agency, sa aiba un agent al ei (Stephanie Potakis), sa fie pe short list-ul rolului principal pentru un film american produs in Paris, dar si sa joace rolul principal al noului lungmetraj al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste, cu cele mai bune intentii”.

„Am invatat sa ma vånd. In scoala la noi nu-ti spune nimeni cum sa-ti faci un book de prezentare pentru o agentie, nici cum se face un reel (nota red. un mix comercial din toate productiile – teatru, film, tv, reclame – realizate). Ba chiar e indus cumva ca e rusinos sa stii sa te vinzi pentru ca asta inseamna ca nu mai esti actor”, spune Alina dupa experienta primelor luni americane. Nici ei nu i-a fost usor sa invete lectia „uita-te la tine ca la un produs” si i-a fost rusine sa aplice in Romania, la filmul lui Adrian Sitaru, ceea ce o invatase agentia: exploateaza-ti imaginea.

„Sper ca peste 20-30 de ani sa fim, si eu si Bogdan, suficient de relaxati in vietile noastre si sa ne intoarcem in tara ca sa aducem o parte din experienta, din knowledge-ul industriei americane de cinema. Acolo esti tratat ca un actor, chiar daca mai dur, dar nu am simtit niciodata abordarea de aici «daca esti actor, esti sarac». Conteaza ce stii sa faci, ce ai facut si ce imagine ai”.

Pustoaica baietoasa din „Om sarac, om bogat” e, de fapt, in viata de zi cu zi, cerebrala si disciplinata, mult mai matura decåt vårsta pe care o afiseaza. Dar asa a fost inca din copilarie. Era in clasa a X-a la liceu, in Piatra Neamt, cånd a fost aleasa sefa trupei de teatru. |n job-ul ei intra sa strånga bani pentru realizarea spectacolelor, sa inscrie trupa la festivaluri din strainatate, dar si sa fie trainerul tuturor elevilor actori, chiar daca unii mai mari decåt ea. Cånd priveste in urma nu-si poate explica cum de aveau parintii incredere sa–si lase copiii cu ea in deplasarile din tara, la festivalurile de teatru pentru liceeni. „Eram o chestie mica si pasionata de ceea ce faceam, asta e imaginea pe care pastrez”. A intrat din prima la actorie, la UNATC, dar experienta din liceu a pus-o in fata unor noi provocari. „Eram prima la toate jocurile de actorie din anul intåi pentru ca eu le facusem patru ani de liceu. Vrånd, nevrånd, in primele luni, am fost un singura care am luat 10. Cumva a fost bine, dar pe de alta parte putea fi foarte periculos pentru mine sa fiu un copil care stia prea multe. |n meseria asta e important sa te integrezi, nu sa fii prima si sa iei zece peste tot.” Erwin Simsensohn, sufletul cercului de teatru din Piatra Neamt – initiatorul primei trupe de teatru din liceu, acum absolvent de regie – o avertizase de importanta lucrului in echipa. Si-a respectat toate sfaturile lui. Astazi crede ca anii de teatru din liceu au ajutat-o sa dobåndeasca o disciplina a muncii.

„E o limita foarte ingusta intre a fi firesc si a cadea in «micul adevar», in vorbitul usor din buze, incet. Sunt niste etape pe care trebuie sa le parcurgi, asa simt eu… Am parcurs in liceu o etapa, iar in facultate am trecut la urmatorul nivel.
Am fost colega cu Alexandru Potocean, Florina Gleznea, Cristina Casian care facusera si ei teatru in liceu. Iar ei, care aveau un pic de experienta, erau cei mai modesti, cei mai disciplinati la ore.”
La un festival de teatru pentru elevi la care a fost chemata ca trainer in perioada studentiei a primit diploma pentru „cel mai creativ trainer”, iar premiul – care nu conteaza in CV – e cel la care tine cel mai mult.

In povestea pe care a filmat-o recent pentru lungmetrajul lui Adrian Sitaru, „Din Dragoste, cu cele mai bune intentii”, e sotia personajului principal. Delia e psiholog, dar există şi în viaţa reală, iar Alina i-a studiat mult gesturile si modul de a actiona, cumva „pe ascuns”, provocånd-o la povesti.
A mai facut asta in copilarie cånd isi dorea foarte mult sa invete sa cånte la pian, iar mama – care studiase vioara in copilarie si stia ce sacrificii inseamna – a vorbit cu profesorul sa nu o accepte la liceul de muzica.

„Aveam o prietena care avea pian acasa si ma duceam la ea in fiecare zi, cåte o ora pentru ca nici pe ea nu o lasau parintii. |nvatam pian cu ea. Mamei nu i-am spus påna tårziu, in clasa a X-a. Dupa aceea am invatat cu cineva din trupa. Dar s-a vazut ca n-am studiat disciplinat. Eu nu pot sa cånt la pian bine daca ceva nu-mi merge bine in viata. Daca sunt trista, pur si simplu, nu-mi dau drumul, nu iese. Nici sa compun, nici sa reproduc. La pian informatia vine din ochi se duce spre måini, iar la mine se intrerupe undeva fluxul. Cu actoria nu e la fel, pentru ca am invatat-o profesionist.”

La sfårsitul lui octombrie s-a intors in America, unde incepe cu Bogdan un proiect pentru televiziune. A intrat deja in ritmul industriei si stie ca „daca esti activ, proiectele vin”. Stie ca in cele mai multe cazuri va obtine roluri de emigranta, de prostituata din Europa de Est sau de latino americana. Dar si-a asumat asta, pentru ca vrea sa invete meseria si acolo. {i-a promis sa se intoarca in tara pentru orice proiect de lung metraj, stiind ca in limba ei poate juca orice rol. Stie ca ii va fi greu, probabil ca va si plånge uneori, cum a plåns si in primele saptamåni la sosirea in America, chiar daca nu s-a gåndit nicio clipa ca nu va reusi ca actrita, in tara filmului.

„In Romånia, din pacate, mi se pare ca la orice nivel te-ai afla, social, material, undeva trebuie sa minti sa furi … Imi pare rau, dar cred ca trebuie spuse lucrurile astea…
La constructia casutei noastre am fost inselati pe toate partile. Omul care a venit sa ne zugraveasca casa a fugit cu toti banii pe care i-am dat… Nu mai spun de spagile pe care le-am dat. Cred ca asta e sistemul. E vorba de un tip de mentalitate pe care si noi l-am promovat: «vai, tara asta». Eu si Bogdan ne saturasem si am decis sa plecam. Dar uite, am venit mult mai deschisi catre Romånia acum sa lucrez la filmul lui Adrian Sitaru, cu mai multa incredere. Numai ca, fiind in interior, foarte greu mai poti sa vezi si partea buna a tarii…”

Filmul „Din dragoste, cu cele mai bune intentii” va avea premiera in toamna lui 2011.

3493
gaspar noeGaspar Noe:  „Viata e un act egoist”

Gaspar Noe: „Viata e un act egoist”

Oricåt de multi prieteni am avea, oricåt de mare ne-ar fi familia, suntem singuri. Iar in momentele limita, pe viata si pe moarte, intervine instinctul nostru de supravietuire si-atunci luam decizii egoiste, pentru ca vrem sa traim.

Gaspar Noe: „Viata e un act egoist”

Regizorul Gaspar Noe a fost punctul de atractie al festivalului „Filme de Cannes la Bucuresti”, organizat de Cristian Mungiu la sfårsitul lui octombrie. Venit in festival sa-si prezinte filmul cu care a fost la Cannes anul acesta, „Enter the void”, Noe a adunat cel mai numeros public la intrebarile de dupa proiectie, iar biletele pentru vizionarea filmului sau au fost o rara avis. Toata lumea vroia sa-l vada si sa-l simta pe celebrul regizor al lui „Irreversible”.

Prima data l-am intålnit pe Gaspar Noe pe holul cinematografului Studio din Bucuresti. Statea la intrare si se uita la studentii care se inghesuiau la casa de bilete, cu speranta ca vor putea cumpara, pe ultima suta de metri, un bilet. Era la trei metri de ei, dar imbracat intr-o camasa albastra in carouri si cu geaca grea de fås parea unul de-al lor, nicidecum regizorul, asa ca nimeni nu-l baga in seama.
Cåteva minute mai tårziu, Cristian Mungiu ne-a facut cunostinta si ne-a condus intr-unul dintre birourile cinematografului. Aveam privilegiul unei intålniri private. Bucuria de a vedea ce e dincolo de filmele controversatului regizor argentinian.
|n sala cu mobilier comunist din lemn galbui-cafeniu, Noe s-a asezat pe un scaun in fata unei masute care-i atingea genunchii. S-a strecurat, literalmente, printre ele, ca sa nu le miste din loc.
|n mai putin de 30 de secunde, s-a ridicat in picioare:
– E prea cald aici!
A sarit peste masuta aruncåndu-se sa deschida primul geam de långa el.
Fata in fata, Noe n-avea nimic din nebunia si violenta filmelor lui, zåmbea cald si era mai degraba pregatit sa asculte decåt sa vorbeasca.

In primul dvs film, „I stand alone”, spuneti ca „viata e un act egoist”. De ce credeti asta?

Nu o spun eu. Era un carton care aparea pe ecran, ajuta povestea. Personajele trebuie sa spuna uneori lucruri mai dramatice ca sa ajute dinamica actiunii filmului. Eu, insa, cred ca oricåt de multi prieteni am avea, oricåt de mare ne-ar fi familia, suntem singuri. Iar in momentele limita, pe viata si pe moarte, intervine instinctul nostru de supravietuire, un instinct primordial, animalic, si-atunci luam decizii egoiste, pentru ca vrem sa traim.

Si reversul, ce este pentru dvs „un act altruist”?

Nu neaparat un act, dar timpul si scurgerea lui inseamna altruism, pentru ca ne ajuta sa uitam, sa stergem lucrurile rele care ni s-au intåmplat, sa cernem ce a fost bine si ce a fost rau. E un alt carton care spune asta in „Irreversible”: timpul e vindecarea.

Acum, la cel de-al treilea dvs film, „Enter the void”, desi sunteti extrem de perfectionist, ati acceptat sa-l aratati la Cannes fara sa fie gata. De ce?

N-am avut incotro. Producatorul mi-a cerut-o pentru ca urma sa fie vazut de multa lume din industrie, ne ajuta la distributie. Genericul filmului si cåteva editari le-am facut dupa Cannes.

Nu v-a fost teama de asaltul criticilor care analizau un film neterminat?

Mi-am facut un calcul simplu: cei care o sa inteleaga filmul se vor bucura de el si in aceasta varianta, cei carora nu o sa le placa il vor distruge oricum.

Stiu ca spuneti mereu ca nu va intereseaza parerea criticilor, totusi, nu exista niciun critic a carui parere sa conteze pentru dvs.?

Daca scrie New York Times ca filmul e bun, asta ma ajuta la vånzarea lui si, da, ma intereseaza. Dar ma intereseaza mai mult parerea regizorilor despre munca mea. As suferi mai mult daca Gus van Sant mi-ar spune ca nu-i place filmul…

„Enter the void” e realizat dintr-o perspectiva subiectiva, spectatorii vad actiunea in cea mai mare parte a filmului din perspectiva personajului principal, ca si cum camera ar fi montata in locul capului lui. E posibil sa intreb o prostie, dar risc. Cred ca sunt måini diferite, in cadre diferite, pentru ceea ce ar trebui sa fie, de fiecare data, trupul personajului principal. Gresesc?

Nu, nu. (Råde). Nimeni nu m-a intrebat asta påna acum. Asa este. Sunt måinile a trei oameni in secvente diferite in tot filmul. O buna parte am filmat eu, sunt cåteva secvente filmate de operator si doar una in care apar måinile actorului, cånd ia niste droguri dintr-o cutie aflata in frigider.

Din punct de vedere tehnic, a fost greu sa filmati din perspectiva aceasta?

Am facut filmul acesta ca sa experimentez vizual, totul a fost o provocare tehnica. E o secventa in care personajul principal se spala pe fata in baie si se priveste in oglinda; ea de fapt a fost filmata fara oglinda, apoi imaginea personajului reflectata in oglinda a fost filmata separat si montata.

Toate drogurile despre care se vorbeste in film sunt adevarate? Pot sa va intreb cine a facut research pentru asta?

Da, toate exista. Drogul de la inceput, pe care-l ia personajul principal in primele minute, e dintr-o planta care poate fi gasita in Argentina si intr-o bautura, e legal. Eu am facut research-ul pentru toate drogurile si i-am aratat apoi directorului de imagine cum vreau sa ilustreze trip-urile. I-am adus picturi, am facut schite, am facut referiri la atlase de botanica.

Mai e ceva real in subiectul filmului acesta? Ceva care pleaca din convingerea sau viata dvs? De exemplu, credeti in reincarnare?

Nu, nu cred in reincarnare, nu promovez nicio religie cu acest film. Am o sora –cum are personajul din film, am avut amåndoi in copilarie un accident de masina – dar nu la fel de grav cum se intåmpla in film. Mai sunt trimiteri la vietile private ale actorilor din rolurile principale, dar n-am facut filmul pentru a spune o poveste a mea sau a lor, ci pentru a experimenta.

In toate cele trei filme pe care le-ati facut, nu apar flori, nici copaci, de fapt, niciun pic de natura. Stiu ca sunteti un fan al urbanului, dar as vrea sa stiu daca aveti acasa vreo planta… Cresteti acasa vreo floare?

Acasa? (Råde.) Stau putin acasa. Dar da, cresc.

Ce aveti?

Un cactus…

Conversatia noastra s-a interupt cånd Cristian Mungiu l-a anuntat ca trebuie sa mearga in sala de cinema, sa-si prezinte filmul. Cristian il grabea pentru ca publicul era nerabdator in sala, dar el – dupa ce mi-a stråns måna si mi-a multumit – s-a indreptat catre fereastra, s-o inchida. Am incercat sa-i salvez din timp.

Lasati, duceti-va, o inchid eu.

Nu, nu. Eu am deschis-o, eu trebuie sa o inchid.

A inchis-o si-a luat-o la fuga, sa-l ajunga din urma pe Cristian Mungiu. Cåteva minute mai tårziu, dupa ce le-a spus zecilor de studenti din sala cum si-a dus filmul la Cannes si cum a fost primit acolo, s-a sprijinit de un perete din spatele salii. In intuneric, l-au remarcat prea putini cum se bucura de genericul pe care-l vedea pentru prima data pe ecran mare. A stat cåteva minute, i-a rugat pe organizatori sa dea sunetul cåt se poate de tare, apoi a iesit si a inceput sa vorbeasca la telefon despre noi proiecte.

Multumiri speciale Adei Teslaru si lui Cristian Mungiu pentru sprijinul acordat la realizarea acestui interviu.
Tabu decembrie 2010

5452
olga_kurylenko_9 minute cu Bond Girl Olga Kurylenko

9 minute cu Bond Girl Olga Kurylenko

Nu ţi se întâmplă foarte des în viaţă să stai faţă în faţă cu o Bond Girl, să poţi analiza îndeaproape cât de mult lucrează photoshopul la apariţiile ei în reviste sau cât de spirituală e dincolo de replicile scrise de scenarişti.

Cum Olga Kurylenko, partenera lui Daniel Craig în Quantum of Solance, este vedeta calendarului Campari 2010, am întâlnit-o la începutul lui octombrie, la Milano, într-unul din lobby-urile somptuoasei vile Campari.
Iată ce am aflat în cele 9 minute şi 20 de secunde cât a durat întâlnirea.

„Mama e pictoriţă şi profesoară de desen. Fără să-şi dea seama, mi-a insuflat spiritul de artist. Am văzut-o de mică pictând; la noi în casă veneau oameni care îi pozau pentru portrete, mergeam cu ea când făcea peisaje, pasteluri, îmi arăta cărţi cu portrete, tablouri faimoase. Printre puţinele excursii pe care noi le-am putut face, pentru că eram foarte sărace, au fost cele de la Sankt Petesburg şi Moscova, ca să vizităm muzeele mari.

Vroia să-mi arate ce înseamnă cultura pentru că în oraşul nostru nu existau asemenea evenimente.

Aveam 9 ani când am mers la Sankt Petesburg, eram un copil, dar tot am parcurs fiecare muzeu în parte. Iar la Moscova am fost când aveam 14 ani. Atunci, la prima mea vizită în Moscova, m-a văzut agenta care mi-a propus să devin model, bulversându-mi viaţa. Mama a luat cartea de vizită a femeii care i-a făcut propunerea şi s-a uitat neîncrezătoare. Eram venite din provincie şi, să te abordeze cineva pe stradă într-un oraş atât de mare, a făcut-o să fie foarte circumspectă. Primul lucru pe care l-a spus a fost: «noi nu avem bani de nicio şcoală».

Când femeia a asigurat-o că, dacă ei cred în cineva, investesc în şcolarizare, deci nu trebuie să plăteasca nimic, a fost de acord să mergem să vedem despre ce e vorba. Am revenit peste câteva zile şi mama a vorbit cu fiecare membru al echipei în parte, ca să se convingă că e treabă serioasă.

Primele mele fotografii ca model au fost foarte «ruseşti», aveam părul lung, dincolo de coate şi mi-au făcut două cozi mari şi groase, pe lângă urechi. Mai păstrez fotografiile, le are mama acasă.

De acolo a început aventura, a urmat apoi Parisul unde m-am mutat ca să muncesc ca model şi, mai târziu, cinematografia. Din Ucraina mi-e dor de mama şi de verişori cu care păstrez legătura, dar nu îmi lipsesc ţara şi locurile. Iar prietenii din copilărie, puţinii prieteni apropiaţi pe care i-am avut, sunt toţi emigranţi acum. Una dintre prietenele mele din copilărie locuieşte în Israel şi am revăzut-o când am filmat acolo. Alta locuieşte în Cairo şi o alta e la Londra, unde locuiesc şi eu, aşa că o văd des. E încredibil că întreaga mea gaşcă de fete a emigrat şi am reuşit să păstrăm legătura. Cum trăiesc departe de Ucraina de foarte multă vreme, m-am format post adolescenţă în afara acestei ţări. Aşa că mai mult de jumătate din ceea ce sunt – educaţia emoţională, cum să-mi câştig banii, cum să trăiesc independent, nu cu familia sunt lucruri pe care le-am învăţat în Franţa. Mă simt mai mult franţuzoaică decât rusoaică. Nu mi-e teamă că am să rămân în mintea oamenilor drept «una din fetele Bond». Sunt într-o companie frumoasă şi a fost un rol important pentru mine. De la Quantum of Solance am mai filmat alte 3 pelicule şi publicul mă va vedea şi în alte personaje, cu alte trasformări.”

Olga Kurylenko a avut de interpretat 12 femei diferite, tema calendarului Campari pentru 2010, realizat de fotograful italian Simone Nervi fiind «O femeie. Un oraş. O băutură. Posibilităţi nesfârşite».

2258
une_journee_avec_eric_fottorino_image_dossier_portraitEric Fottorino (director Le Monde) – Sarutari de cinema

Eric Fottorino (director Le Monde) – Sarutari de cinema

Eric Fottorino
Directorul Le Monde scrie despre Sarutari de cinema

E unul dintre cei mai influenti jurnalisti din Franta, e pasionat de cinema si de ciclism si conduce cotidianul „Le Monde”. A avut un parcurs profesional care pare de film: a scris un articol pentru Le Monde ca reactie la ceva ce-l impresionase, editorul l-a citit, l-a publicat si l-a angajat. A facut de atunci reportaje, interviuri, a fost redactor sef Le Monde, iar de la inceputul acestui an este directorul ziarului. Cu toate acestea, ramine fidel pasiunii sale pentru scris (8 carti si tot atåtea premii), iar din noiembrie ii puteti citi o prima carte si in Romånia, Sarutari de cinema, o poveste despre un tånar, care dupa decesul tatalui, incearca sa-si gaseasca mama despre care banuieste ca e o actrita celebra.
Eric Fottorino vorbeste despre pasiunea sa pentru literatura, intr-un interviu realizat via e-mail.
(Tabu, 2009)

Care sunt filmele dvs preferate? Citind cartea mi-am amintit de filmul „In the mood for love”, apoi de „Cinema paradiso”.

Filmele care-mi plac sunt cele din Noul Val, in special cele ale lui Francois Truffaut „Les quatre cents coups”, „L’enfant Sauvage” sau povestile lui Antoine Doisnel ca Baisers voles. |mi mai plac foarte mult si filmele lui Claude Sautet (César et Rosalie sau Les Choses de la vie), cum imi mai plac si filmele lui Clint Eastwood ca Million dollar baby pentru sensibilitatea si umanismul care e dincolo de violenta.

Care a fost prima intålnire cu cinematografia? Ce va amintiti de atunci? Care a fost momentul (filmul) la care v-ati emotionat atåt de mult incåt sa deveniti fan cinema?

Prima mea intålnire adevarata cu cinematograful a fost cu Jacques Tati si filmul lui „Les Vacances de M. Hulot”, din cauza burlescului personajului care desi pare de neinteles pentru cei din jur, e un exemplu pentru comunicarea intre oameni. Filmul mi-a devenit apropiat insa cu Truffaut pentru ca mi se parea ca peliculele lui vorbesc despre mine.

Ati facut research special (in partea de trimiteri cinematografice) pentru aceasta carte?
Nu m-am documentat in mod special. Merg constant la cinema de mai bine de 30 de ani!

V-ati dorit vreodata sa lucrati in industria filmului?
Nu, nu in industrie. Prefer intimitatea scriiturii. Filmul se face cu echipe intregi, iar eu prefer aventurile solitare.

De unde pasiunea pentru ciclism?
Am ajuns sa concurez la ciclism gratie unei mari admiratii pe care o am pentru un marii campioni precum Coppi sau Merckx. Ciclismul mi-a dat intotdeauna o senzatie de libertate, de evadare din viata normala.

Aveti articole publicate inca de la 20 de ani. Le pastrati? Va arhivati undeva articolele preferate?
Da. Mai pastrez articolele despre ciclism si cele despre despre formarea celei de –a cincea republici.

De ce ati simtit nevoia sa va exprimati si prin literatura, nu doar prin articolele/editorialele din ziar?
Literatura imi aduce altceva decåt jurnalismul, pentru ca avem nevoie de fictiune ca sa traim. Jurnalismul este o confruntare permanenta si in forta cu realitatea. Literatura e precum ciclismul, iti permite sa evadezi.

Ca jurnalist stiti foarte bine cåt de usor o informatie care e facuta public, poate lua amploare, poate fi speculata, poate fi intoarsa pe toate partile. Cu toate acestea ati ales sa scrieti carti despre relatiile de familie (tata fiu, mama fiu), stiind ca jurnalistii vor reveni cu intrebari asupra copilariei dvs si a momentului in care ati fost adoptat, precum si a celui in care v-ati cunoscut tatal biologic.
Nu v-a fost teama sa va puneti o parte din viata privata in fata jurnalistilor, a publicului?

Viata privata nu e tema romanelor mele. |n cartile mele sunt autobiografii de sentimente, nu de fapte. Toate romanele mele „personale” povestesc viata unui personaj care a imprumutat mai degraba sentimentele mele decåt faptele pe care le-am trait. Asa ca nu ma regasesc in personajele mele, ele sunt dublu deformate, marite, remodelate, prin fictiune.

N-ati fost niciodata tentat sa scrieti sub pseudonim? (Sa nu duceti dintr-o parte in alta – presa/literatura – identitatile dvs private si publice?)
Mi-am schimbat numele cånd aveam 10 ani. (nota red. Mama sa avea 16 ani cånd a ramas insarcinata, iar cånd Eric avea 10 ani a fost adoptat de un medic). Sa scriu sub pseudonim ar fi insemnat sa-mi mai schimb o data numele si cred ca as fi innebunit.

Aveti obiceiuri diferite de lucru atunci cånd scrieti o carte fata de momentele in care scrieti articole?
|mi scriu romanele cu stiloul pe hårtie, de måna, articolele intotdeauna la computer.

Ca director Le Monde aveti destul de mult contact cu bugete, cifre, previziuni de dezvoltare a pietei etc. E o jungla in care daca nu esti cel mai bun, nu poti supravietui. Cum se impaca toate acestea cu latura delicata, sensibila, rafinata, discreta care se simte din romanele dvs?

Cånd scrii esti intr- o lume magica, esti intr-o gradina secreta, linistita si plina de vise, de momente in care timpul zboara. Pot sa ma retrag in acest univers seara, in week end, in vacante. A scrie e forma mea de a respira. {i cine m-ar putea impiedica sa respir?

Trebuie sa recunosc ca aceasta este prima dintre cartile dvs pe care am citit-o, Daca as fi citit ca directorul Le Mode a publicat carti, mi-as fi imaginat ca sunt analize politice, nicidecum observatii fine ale relatiilor interumane. De ce ati vrut sa scrieti genul acesta de literatura?
N-am ales sa scriu un anume gen de literatura. Scriu despre ce mi se pare esential, dincolo de politica. Literatura mea dezvaluie intotdeauna o felie din realitate, din dragoste, din sentimente.

De ce ati optat pentru titlul acesta un pic romantios, Sarutari de cinema (Blaisers de cinema) in locul celui intial, de lucru, Femeia necunoscuta (Femme inconue) ?

E un titlu mai aproape de roman, care are avantajul ca te indeamna la visare.

Copiii dvs va citesc cartile? Le comenteaza?

Sigur ca imi citesc cartile. Cred ca le apreciaza, dar nu vorbim prea mult despre asta.

Sa amestecam putin literatura de fictiune cu realitatea: care dintre actritele anilor 60-70 v-ar fi placut sa va fie mama?

Mama mea? Sa spunem Romy Schneider, cu Anouck Aimée drept matusa!

Continuånd mixul realitate fictiune, care dintre calitatile lui Gilles v-ar placea sa le aveti? (|ntr-una din cronicile pe care le-am citit sunteti asemanat ca infatisare cu Woody Allen, tot asa cum este descris si personajul dvs in carte)

|mi place ca Gilles are mult timp ca sa-si traiasca pasiunea.

Exista vreo istorie in spatele alegerii parfumului Jardins de Bagatelle de la Guerlain pentru eroina? Parfumul e in carte aproape personaj, de ce v-ati oprit la acesta?

E un parfum incåntator, diabolic, care trezeste in mine senzatii foarte puternice.

Un singur subiect a fost ocolit in raspunsurile lui Eric Fottorino. Era ultimul in seria de intrebari trimise pe mail si facea referire la povestea adulterina din cartea sa, Saruturi de iubire. |ntrebarile erau „Credeti in fidelitatea ‹‹pentru totdeauna›› a unui cuplu? Poate sa fie adulterul o masura a iubirii?”

1635
interviu ariagaGuillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Guillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Brad Pitt, Cate Blanchet, Sean Penn, Naomi Watts, Benicio del Toro, Gael Garcia Bernal îi datorează o parte din strălucirea lor de pe ecran. Dacă ei au fost remarcaţi de criticii din lumea întreagă e şi pentru că Guillermo Arriaga a scris poveştile care s-au numit 21 Grams, Babel sau Amores Perros. Are o nominalizare la Oscar pentru scenariu, acum a trecut la regie cu un film (The Burning Plain) în care joacă Charlize Theron şi Kim Basinger, dar meseria lui – ceea ce se simte el a fi ca artist – este cea de scriitor. Din aprilie, cărţile lui sunt traduse şi în România.

Guillermo Arriaga e o fiinţă dintr-un material ciudat. Nu-i place să i se spună că e scenarist, deşi e foarte celebru pentru filmele care au avut la bază poveşti scrise de el, într-o structură nonlineară, ca un puzzle. Poveştile lui sunt dureros de simple şi de controversate, şi vorbesc – într-un mod care te lasă cu gura căscată – despre iubire şi moarte.

Cre­de că scenaristul e la fel de important ca regizorul sau ca actorii din distribuţie, şi susţine asta cu multă pasiune, oriunde. Are studii în Psihologie şi Literatură şi a fost profesor la Universitate pentru o vreme, iar înainte de asta a fost boxer, baschetbalist şi jucător profesionist de fotbal. Aşa că acum câţiva ani când citeam despre despărţirea profesională a unuia dintre cele mai celebre cupluri mexicane – Arriaga şi regizorul Alexandro Gonzalez Inarritu – am fost surprinsă să constat delicateţea cu care a abordat subiectul.

Cei doi veneau după o colaborare lungă, cu multe succese şi des­părţirea părea dureroasă de ambele părţi.

Am rămas de atunci cu imaginea că Arriaga este ferm, sigur pe el, un pic distant, dar plin de în­ţe­lepciune. Mi-am dorit foarte mult să-l întâlnesc, să-l cu­nosc altfel decât din cărţile sau filmele sale, iar când am găsit în căsuţa poştală un mail de răspuns cu un mesaj simplu, cald şi prietenos, semnat Arriaga, mi s-a părut că sunt în­tr-un film ori că visez.

Şi acum mi se pare in­cre­dibil că mi s-a îndeplinit aceas­tă dorinţă care părea imposibilă şi e unul din­tre momentele acelea în care cred că sunt foar­te norocoasă. De aici în­colo, în conversaţia pe care o vedeţi mai jos n-a mai in­tervenit decât traducerea din engleză în română. Şi bucuria mea că pot împărţi cu toată lumea în­tâm­plarea care face ca unul dintre cei mai importanţi scriitori (de film) să ne povestească despre familia lui, despre emo­ţiile personale şi, desigur, des­pre cărţile pe care le-a scris.

 La începutul carierei dvs. aţi scris cărţi pentru copii. Când aţi devenit părinte, le spuneaţi po­veşti şi copiilor dvs.? Aţi inventat poveşti special pentru ei?

Guillermo Arriaga: Da. Le-am spus poveşti şi fii­cei mele Mariana, şi fiului meu Santiago când erau mici. În fiecare seară, fiecăruia. Le plăcea la ne­-bunie să le spun poveşti mereu şi mereu, aveau una preferată cu un liliac rebel. Şi una cu un fluture care se rătăcise şi locuia în parcul din faţa casei. Acum au 16, respectiv 15 ani, aşa că nu le mai plac poveştile mele pentru copii. Dar îmi citesc cărţile şi, din fericire, le şi plac.

 În viaţa dvs. particulară sunteţi un vânător pasionat; în viaţa profesională, aveţi o obsesie pentru moarte. Pare că există o conexiune între aceste două preferinţe: ca vânător ai controlul asupra morţii, ca scriitor la fel. De unde vine această obsesie pentru moarte?

Guillermo Arriaga: Moartea e parte din viaţa noastră. Nu poţi să înţelegi viaţa dacă nu are o limită şi un sfârşit. Ceea ce e interesant şi du­reros în legătură cu viaţa este că se sfârşeşte la un punct dincolo de tine. Pe de altă parte, moartea ne înconjoară. Suntem o specie care distruge şi ucide în fiecare zi. Gândiţi-vă la jean­şii pe care-i purtaţi. Ca să ajungă la dvs s-au distrus pă­duri întregi, s-au pus în pericol inclusiv vieţile a sute de animale. Obişnuim să negăm moartea. Dar este obligaţia mea de creator, ca scriitor, să readuc în atenţie sensul profund al mor­­­ţii ca să înţelegem sensul adevărat al vieţii.

Vă aduceţi aminte care a fost primul contact cu noţiunea: „moarte”?

Guillermo Arriaga: Bunica mea a murit când aveam 15 ani. Ea mă crescuse. Stătuse lângă mine zi de zi până la vârsta aceea şi moartea ei a fost devastatoare pentru mine.

Am citit că sora dvs. a fost un copil celebru şi că a câştigat premii pentru show-uri de televiziune. În copilărie simţeaţi competiţie între dvs şi ea?

Guillermo Arriaga: Sora mea este o femeie extraordinară. În­totdeauna a avut cele mai mari note, a excelat mereu în toate. Apoi, în ordinea succese­lor a venit fratele meu Carlos. Şi el scli­pitor, cu note foarte mari la şcoală. Amândoi erau şi foarte cuminţi şi politicoşi. Eu am crescut cu ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie). Notele mele la şcoală erau dezastru­oase. Obişnuiam să mă bat cu toţi co­le­gii, pro­fesorii se plângeau de mine tot timpul. Pă­­rin­ţii nu mai ştiau ce să-mi facă. Pur şi sim­­­plu nu ştiau ce se întâmplase.

Aveau doi co­pii mi­nunaţi şi foarte inteligenţi şi brusc am apărut eu, un sălbatic, parcă venit din munţi.

Nu ştiu dacă acest context mi-a dezvoltat spiritul de competiţie. Dar pot să vă spun că mă iau la întrecere în orice. Trebuie să fiu primul care urcă în avion, primul care iese din avion, primul care trebuie să intre în sala de cinema, primul la orice. Soţia şi copiii mei mă urăsc pentru as­ta, dar nu ştiu cum să-mi depăşesc această dorinţă. Şi, apropo, sora mea Patricia este producător la televiziunea publică unde rea­lizează emisiuni pentru copii. Pentru aceste emisiuni a luat premii.

Cât de des vă vedeţi acum? Dar cu fraţii dumneavoastră?

Guillermo Arriaga: Pe Patricia şi pe Carlos îi văd des. Îl văd mai rar pe fratele meu Jorge pentru că el lo­cu­ieşte într-un ranch la trei ore distanţă de Mexico City. Dar petrecem cu toţii zile mi­nunate şi ne înţelegem bine.

Care sunt amintirile cele mai dragi din copilărie?

Guillermo Arriaga: Cel mai fericit am fost în adolescenţă. Am fost exmatriculat când eram în şcoala primară, pe la 12 ani. Dintr-o şcoală tradiţio­nală, cu o educaţie riguroasă. Am mers apoi pentru gimnaziu şi liceu la o şcoală mai liberală unde erau adunaţi copiii exmatriculaţi de la toate şcolile. Am fost foarte fericit a­co­lo.

Pro­fesorii ne tratau ca pe nişte persoa­ne care gândeau şi erau responsabile pentru ceea ce făceau, chiar dacă gândurile erau a­mes­tecate şi haotice, ca ale mele. Erau răb­dători şi te ajutau să-ţi depăşeşti limitele folosind o a­bor­dare foarte elegantă. Această şcoală m-a ajutat atât de mult încât la cole­giu am ob­ţi­nut cea mai mare notă din istoria Facultăţii de Comunicare: 9.92 din 10.

 Cum sunteţi ca profesor? Sever, prietenos? Păstraţi legătura cu foştii studenţi?

Guillermo Arriaga: Nu ştiu dacă sunt prietenos sau sever. Cred că nu sunt aspru şi că nu-i forţez pe studenţi să facă nimic, încerc doar să-i ajut să găsească lucrurile la care sunt buni. Să afle cine sunt cu adevărat în loc să plece de la idei preconcepute despre ce ar putea fi. Am rămas prieten cu studenţii mei şi păs­trez legătura cu mulţi dintre ei. Cu unii am şi lucrat la unele proiecte.

Ca scriitor aveţi o mulţime de momente de singurătate. Momentul creaţiei e o situaţie foarte intimă; sunteţi în poveste, iar lângă dvs sunt doar personajele şi emoţiile pe care le adăugaţi personalităţii lor. Vă emo­ţionează vreodată viaţa personajelor pe care le creaţi?

Guillermo Arriaga: Sigur că da. Sunt unele pasaje la care am fost foarte emoţionat şi am suferit sau am râs alături de ele. E uimitor cum ceea ce in­ventezi începe să intre în tine atât de mult în­cât ţi se pare real.

Pentru ce aţi plâns ultima dată? Din motive personale sau profesionale; de fericire sau nu.

Guillermo Arriaga: Nu obişnuiesc să plâng. Am crescut, nu ştiu dacă e bine sau rău, cu ideea că un bărbat nu plânge (părinţii nu au nimic cu această concluzie a mea, mai degrabă prietenii). Aşa că e dificil pentru mine să plâng. Dar când am văzut ultima scenă din filmul pe care l-am regizat (n. red. „The Burning Plain“), am fost la limită să-mi curgă lacrimile. Trebuie să recunosc însă că am plâns în timp ce scriam unele pasaje din romanele mele.

Aveţi o reţetă specială când vă apucaţi de scris? Ceva ce urmăriţi mereu, ca un ritual?

Guillermo Arriaga: Da, am o reţetă specială (râde): nu mă mişc de pe scaun 8 ore şi nu mă ridic pâ­nă nu scriu cel puţin două fraze.

 Am citit că nu faceţi niciun fel de documentare pentru cărţile sau scenariile dvs.

De ce? Nu vă e teamă de greşeli? N-am descoperit niciuna, dar îmi imaginez că do-cu­mentarea asigură un oarecare confort, altfel trebuie să-ţi urmezi numai instinctul.

Guillermo Arriaga: Nu mă documentez pentru că sunt leneş, asta înainte de orice. Apoi pentru că mi se pare că prea multă documentare distruge ori­ginalitatea şi prospeţimea unei poveşti.

 Sunteţi tradus în româneşte pentru pri­ma dată, deşi numele dvs. este foarte cunoscut aici, mai degrabă graţie filmelor pentru care aţi scris scenariul. Ce v-ar plăcea să ştie cititorii români înainte de a vă cumpăra cărţile?

Guillermo Arriaga: Sunt foarte onorat că sunt publicat în Ro­mânia. Ştiu poveşti uimitoare despre ţara dvs. încă de când părinţii mei au fost în Ro­mânia, cu foarte mulţi ani în urmă, cred că vreo 35 de ani.

Ştiu că sunt locuri minunate de vânătoare şi vânători buni. Şi desigur, o cultură puternică graţie căreia aveţi oameni extraordinari în industria filmului. Mi-ar plăcea să le spun cititorilor din Ro­mânia că poveştile mele sunt despre oa­meni.

Că umanitatea este obsesia mea. Că vreau ca, prin cărţile mele, cititorii să res­pi­re, tran­spire şi să miroasă umanitatea. Şi că pentru a ajunge la acest rezultat am petrecut ani în­tregi scriind aceste povestiri, din toată ini­ma, cu toată pasiunea de care sunt capabil. Şi am încercat să le fac pe cât de frumoa­­se, pe atât de contradictorii.

Am citit că aţi găsit povestea cu mitul urban despre greutatea sufletului, pe care aţi folosit-o în filmul „21 Grams“, într-o revistă de ştiinţă, în timp ce Inarritu (n. red. regizorul acestui film) a găsit-o într-o nuvelă franceză. Aceeaşi poveste din două surse diferite, aproape în acelaşi timp. Credeţi în semne? Sunteţi superstiţios? (Apropo,a­­ceasta este întrebarea numărul 13.)

Guillermo Arriaga: Sunt născut pe 13 martie, m-am căsătorit pe 13 februarie. Aşa că îmi place să cred că 13 este un număr minunat. Dar nu cred în coincidenţe sau semne şi nu sunt superstiţios.

 Când aveaţi 13 ani (din nou 13!) v-aţi pierdut simţul mirosului ca urmare a unei lupte cu băieţii din cartier. Există vreun miros de care vă e foarte dor? Mă gândesc că vă mai amintiţi ceva mirosuri din copilăria dvs.

Guillermo Arriaga: Când am pierdut acest simţ, am uitat a­proape cu totul tot ce ţine de mirosuri. Ul­ti­mul miros pe care mi-l amintesc foarte clar este legat de părul unei fete frumoase şi portocalul înflorit lângă care stătea.

 Pentru mine, munca dvs. este mai mult despre dragoste ca o modalitate extremă de a te cunoaşte pe tine şi pe ceilalţi. Cartea care se traduce acum în România, „Un dulce miros de moarte” (Un dulce olor a muerte), este tot despre dragoste ca o cale de a ajunge la cunoaşterea de sine. Simţiţi că dragostea ar putea fi răspunsul la întrebarea care cere o definiţie a vieţii? Am folosit in­tenţionat verbul „a simţi” şi nu „a crede”.

Guillermo Arriaga: Da, simt că dragostea absolută este răs­pun­sul în viaţă. Toată munca mea are legătură cu dragostea mai mult decât cu orice altceva.

Cu ce personaj dintr-o carte (a dvs. sau a altcuiva) v-ar plăcea să vă întâlniţi?

Guillermo Arriaga: Mi-ar plăcea să-mi întâlnesc toate personajele, să le invit să ia cina la mine acasă. Mă tem, însă, că îmi vor ieşi prin gură sau prin ochi ca să-mi onoreze invitaţia. Aşa că pentru moment, cred că le e mai bine în in­teriorul paginilor din cărţile mele.

Dacă e cineva pe care mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc, atunci e vorba de ne­po­ţii mei. Când vor veni pe lume, viaţa mea va fi cu adevărat perfectă.
Şi mi-ar mai plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu Guillermo care eram când aveam 13 ani. Ar fi minunat să putem trăi amândoi aşa, din nou.

1478

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!