Category : jurnalism

barbatul care l-a ucis pe Bin Laden – Esquire (SUA) de martie

sa cautati Esquire de martie, editia americana.

NEAPARAT.

 

The Man Who Killed Osama bin Laden… Is Screwed

For the first time, the Navy SEAL who killed Osama bin Laden tells his story — speaking not just about the raid and the three shots that changed history, but about the personal aftermath for himself and his family. And the startling failure of the United States government to help its most experienced and skilled warriors carry on with their lives.

1200
jurnalismasertiunea – marti vorbesc despre jurnalism

asertiunea – marti vorbesc despre jurnalism

marti, 5 martie, tin un curs despre jurnalism pentru 15 dintre cei mai buni studenti din toata tara. e parte din proiectul Asertiunea al ASER, una dintre asociatiile studentesti cu activitate ampla.

ei m-au rugat sa le tin un curs despre” introducere in jurnalism” – de doua ore -, eu cred ca ar fi plictisitor sa le explic basic-ul timp de doua ore.

inca nu mi-am facut planul “de atac”, dar daca ati fi studenti la jurnalism – dintre cei mai buni – ce-ati vrea sa aflati de la mine, intr-un curs de 2 ore?

1829
jurnalismAtelier de scriere creativa

Atelier de scriere creativa

am mai descoperit un atelier de creative writing in romania si ma bucur sa vi-l prezint.
cred ca si daca scrii de 20 de ani, profesionist, din cind in cind, e bine sa te reintorci la radacini ca sa -ti reimprospatezi mintea, asa ca e bun un curs de scriere creativa.

in contextul in care in presa noastra e mare voiosie, jurnalistii tineri au mai mult ca oricind nevoie de ateliere de scriere.

asa ca iata detaliile.

Atelierul este dedicat celor care vor să scrie de-adevăratelea, nu doar ca hobby și este singurul cu preselecție: pentru înscriere, fiecare candidat trebuie să trimită cel mai bun text pe care l-a scris vreodată pana pe 1 martie la adresa simina[at]revistadepovestiri[punct]ro .

Pentru cele două luni de cursuri (4 martie – 1 mai), Revista de Povestiri a ales ca tutori pe Florin Iaru și Marius Chivu.

Tutorii vor aborda teme precum structura unui text literar, personajul, conflictul, dialogul, descrierea, timpurile verbale, ce precede scrisul, cum ținem cont de cititor, cum găsim un final puternic și mai multe nu dezvăluim.

Vor fi două ședințe pe săptămâna, fiecare ședință va cuprinde 60 de minute de prezentare + 30 de minute de discuții.

1154
jurnalismun dar incredibil, multumesc Elena Ciric

un dar incredibil, multumesc Elena Ciric

stiti ca va povestesc mereu despre lucrurile care sunt nepretuite? despre darurile care inseamna mai mult decit diamante, case si masini, decit orice lucru material?
tocmai am primit un dar care e suprarealist, incredibil si minunat.

in cartea despre X Factor scriu la sfirsit in capitolul multumiri ca ii multumesc unei jurnaliste din America, Susan Orlean, care probabil nu va sti niciodata ca o informatie din cartea ei m-a ajutat sa dau o cheie noua unuia dintre personajele despre care scriam ( e vorba de Cheloo).

Elena Ciric s-a gindit cum ar fi ca jurnalista respectiva sa stie, a cautat-o si … i-a raspuns.
Sunt absolut sigura ca Susan s-a bucurat ca cineva, la celalalt capat din lume, a descoperit ceva intr-o carte de-a sa si ca i-a folosit in munca.

Dar stiti cum a fost sa vad eu mesajul asta?

***

eram in gara din Sighisoara, asteptind trenul sa vin acasa (am fost la Sighisoara dupa o poveste minunata pe care o veti descoperi in curind pe blog). am vazut tag-ul statusului Elenei de pe Facebook si m-am gindit “ce tare, mai sunt jurnalisti in Romania care o stiu pe Susan Orlean. probabil din gasca lui Cristi Lupsa.”

apoi am deschis postarea de pe blog, am inteles ca avea legatura cu mine si, instant, mi-au dat lacrimile.

oamenii care asteptau pe peron se uitau la mine;  unii zimbind, altii ingrijorati. le-am zimbit, iar cineva mi-a zis ” lasa ca o sa-l revezi” si-am zimbit si mai tare.

***

bucuria mea n-a avut legatura cu orgoliu (daca as fi vrut sa ma laud in vreun fel la Susan Orlean, as fi cautat-o eu), bucuria mea – atit de mare incit mi-au dat lacrimile – are legatura cu gindul frumos al Elenei si cu intimplarea in sine care stiu/ simt ca a fost o bucurie si in partea cealalta a globului.

“I never dreamed a sentence in a story I wrote years ago in New York would make its way across the world and influence an accomplished journalist in Romania. What a wonderful world we live in!”

restul mesajului aici

***

sunt in tren pe drumul catre Bucuresti si stiu sigur ca orele se vor comprima pina acasa. mi se pare ca zbor si am asa o energie de as putea sa alerg pe linga tren pina la Bucuresti.

iti multumesc mult Elena.

 

Cover ebookfree ebook, Culisele X Factor

free ebook, Culisele X Factor

“Culisele X Factor- Cum sa cistigi un concurs de 200.000 de euro” este prima carte din Romania despre un show de televiziune si despre impactul pe care acesta il are asupra vietilor participantilor la spectacol.

Am vrut sa scriu aceasta carte pentru ca in Romania nu exista cultura intelegerii unor asemenea show-uri de televiziune, dincolo de concursul propriu zis. Cum nu exista nici cultura / educatia participarii la asemenea concursuri.

Pentru mine, genul acesta de show-uri pe care le urmaream la televiziunile franceze sau engleze au insemat o sansa de a vedea caracterul unor oameni care se afla in situatii de stres extrem: stau inchisi intr-o casa mai multe luni, sunt expusi emotiilor show-urilor in direct, al evaluarii publicului si trec printr-o multime de transformari.

In 2011 cind Antena 1 a cumparat formatul X Factor am cerut acces la culisele show-ului si am inceput documentarea. Am fost la auditii si gale, am intervievat concurenti, am vorbit cu psihologi, dar si cu echipa care a facut show-ul.

Paginile urmatoare sunt ca un studiu de caz despre transformarile pe care le suporta un tinar care vrea sa devina artist – de la cum reactioneaza organismul lui supus adrenalinei si pina la rabufnirile sale de caracter, pe care nu il poate ascunde pe o durata asa de mare de timp.

Dar sunt si recomandari despre cum sa te prezinti la un asemenea concurs si ce strategie sa ai ca sa iesi din competitie cu un numar cit mai mare de fani.

E o poveste despre caractere, despre vointa si despre ce trebuie sa faci ca sa ajungi sa-ti atingi visul si sa cinti pe o scena, cu exemple despre ce ai de invatat de la juratii sezonul 2 X Factor: Delia, Dan Bittman si Cheloo, dar si de la prezentatorii Razvan si Dani.

O poveste pentru care m-am documentat 2 ani.

P.S. Am fost la lectii de box ca sa pot sa scriu despre Cheloo. Aflati in carte de ce:)

***
Cartea “Culisele X Factor – Cum sa cistigi un concurs de 200.000 de euro” poate fi downloadata gratuit, dar mi-ai fi de mare ajutor daca ai ”plati” descarcarea ei cu un tweet sau un share pe Facebook. Cu un Click aici, o descarci platind virtual. Multumesc.

***
Cristina Bazavan este jurnalist, scrie pe blogul S!MPA (bazavan.ro) si face cronica de cinema pentru Europa FM. A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV).

OnteachingJournalism1Such Stuff as Dreams – The Psychology of Fiction

Such Stuff as Dreams – The Psychology of Fiction

dupa ani in care am citit cum fac unii sa ajunga cit mai eficient cu cuvintele in mintea oamenilor (structuri narative, tehnici de scris etc), de astazi schimb macazul.
citesc… “a book about how fiction works in the minds and brains of readers, audience members, and authors”.

cartea se numeste Such Stuff as Dreams – The Psychology of Fiction, e scrisa de Keith Oatley
si… o am in pdf. adica o pot imparti si cu alti doritori.

cred ca e util acelor care vor sa invete sa scrie mai bine. daca aveti asemenea preocupari, lasati un comentariu (si lasati-va la comentariu adresa corecta de mail, nu va fi publia, o vad doar eu) .

jurnalismmutatiile media…

mutatiile media…

… sau cum fiecare il ia de prost pe celalalt

v-ati gindit ca prin  titlurile cu SOCANT, INCENDIAR, ULUITOR jurnalistii le spun cititorilor cum trebuie sa se simta dupa ce citesc creatia lor?

(sigur ca nu e nimic socant, incendiar sau uluitor acolo, ca nici cititorii nu sunt virgini la impactul cu informatia, dar jurnalistii incearca )

in cinematografie tehnica aceasta cu “sa-ti spun ce sa simti cind te uiti la creatia mea” e rezolvata cu muzica de fundal – dramatica, inaltatoare, amuzanta.

in televiziune , mai ales la serialele de comedie la care nu ride nimeni, problema e rezolvata cu risetele din fundal; se minuneaza spectatorul o data ca nu a ris cu aia, dar a doua oara zimbeste, a treia oara o sa si rida.

 

deci jurnalistii ii iau de prosti pe cititori si le explica, in avans, sentimentul pe care trebuie sa-l experiementeze odata cu stirea pe care o vor citi/viziona/ asculta.

 

partea amuzanta este ca, in epoca facebook, si cei care sunt sursa stirilor – politicienii sau artistii (de orice fel ar fi ei) – ii iau de prosti pe jurnalisti: nu mai vorbesc cu ei despre problemele importante pentru ca vor sa aiba controlul informatiei, asa ca scriu pe Facebook sau pe blogul lor ceea ce au de anuntat.

jurnalistii preiau din spatiul 2.0 declaratiile si se dau cu capul de tastaturi sa le aseze intr-o forma SOCANTA, INCENDIARA, ULUITOARE.

e un cerc vicios aici, ies din el cei care-si fac meseria. si la artisti, politicieni, si la jurnalisti.

1136
zelda & scottscott fitzgerald on writing – synchronicity

scott fitzgerald on writing – synchronicity

synchronicity -Nothing any good isn’t hard
vineri am recitit cartea biografica a cuplului Zelda & Scott Fitzgerald. cind lucrez la un proiect, citesc f mult non fiction – rigoarea scrierilor americane in nonfiction ma face sa-mi doresc sa fiu si eu la fel de atenta la detalii si la informatii chiar daca nu scriu decit reportaje, nu cine stie creatii cu pretentii de literatura. alesesem cartea asta si pentru ca o prietena studenta la actorie are in curind examen de licenta cu un rol inspirat de perioada respectiva, de personajele respective si voiam sa fiu in cunostinta de cauza cind o sa discutam la tema.

ieri am avut o zi buna de scris si am incheiat ce aveam in plan  undeva spre 6 dimineata . am scris 12 ore non stop si m-am bucurat de fiecare secunda in care am avut energia pentru a scrie ceea ce am adunat in luni de reporting.

 

de dimineata, in mail a venit un link la articolul de mai jos. si mi s-a parut nu doar ca o rasplata pentru munca mea de ieri, ci si ca o incurajare pentru ce ma asteapta astazi. in curind ma asez din nou la birou, tai orice legatura cu lumea, pun muzici care ma bucura (azi noapte am scris pe Vunk – lacrimi de coniac) si incerc sa pun in cuvinte niste fapte si emotii pe care le-am vazut la oameni.

 

cititi rindurile de mai jos, sunt mi-nu-na-te.

***

November 9, 1938

Dear Frances:

I’ve read the story carefully and, Frances, I’m afraid the price for doing professional work is a good deal higher than you are prepared to pay at present. You’ve got to sell your heart, your strongest reactions, not the little minor things that only touch you lightly, the little experiences that you might tell at dinner. This is especially true when you begin to write, when you have not yet developed the tricks of interesting people on paper, when you have none of the technique which it takes time to learn. When, in short, you have only your emotions to sell.

This is the experience of all writers. It was necessary for Dickens to put into Oliver Twist the child’s passionate resentment at being abused and starved that had haunted his whole childhood. Ernest Hemingway’s first stories ‘In Our Time’ went right down to the bottom of all that he had ever felt and known. In ‘This Side of Paradise’ I wrote about a love affair that was still bleeding as fresh as the skin wound on a haemophile.

The amateur, seeing how the professional having learned all that he’ll ever learn about writing can take a trivial thing such as the most superficial reactions of three uncharacterized girls and make it witty and charming — the amateur thinks he or she can do the same. But the amateur can only realize his ability to transfer his emotions to another person by some such desperate and radical expedient as tearing your first tragic love story out of your heart and putting it on pages for people to see.

That, anyhow, is the price of admission. Whether you are prepared to pay it or, whether it coincides or conflicts with your attitude on what is ‘nice’ is something for you to decide. But literature, even light literature, will accept nothing less from the neophyte. It is one of those professions that wants the ‘works.’ You wouldn’t be interested in a soldier who was only a little brave.

In the light of this, it doesn’t seem worth while to analyze why this story isn’t saleable but I am too fond of you to kid you along about it, as one tends to do at my age. If you ever decide to tell your stories, no one would be more interested than,

Your old friend,

F. Scott Fitzgerald

P.S. I might say that the writing is smooth and agreeable and some of the pages very apt and charming. You have talent — which is the equivalent of a soldier having the right physical qualifications for entering West Point.

 

(…)

Don’t be a bit discouraged about your story not being tops. At the same time, I am not going to encourage you about it, because, after all, if you want to get into the big time, you have to have your own fences to jump and learn from experience. Nobody ever became a writer just by wanting to be one. If you have anything to say, anything you feel nobody has ever said before, you have got to feel it so desperately that you will find some way to say it that nobody has ever found before, so that the thing you have to say and the way of saying it blend as one matter—as indissolubly as if they were conceived together.

Let me preach again for one moment: I mean that what you have felt and thought will by itself invent a new style so that when people talk about style they are always a little astonished at the newness of it, because they think that is only style that they are talking about, when what they are talking about is the attempt to express a new idea with such force that it will have the originality of the thought. It is an awfully lonesome business, and as you know, I never wanted you to go into it, but if you are going into it at all I want you to go into it knowing the sort of things that took me years to learn.

[…]

Nothing any good isn’t hard, and you know you have never been brought up soft, or are you quitting on me suddenly? Darling, you know I love you, and I expect you to live up absolutely to what I laid out for you in the beginning.

Scott

de aici

1095
Little white people that STOP you from doing the wrongThe Science of Sex Abuse

The Science of Sex Abuse

e in newyorker un articol genial care pleaca de la un soldat in armata americana care frecventeaza chat-urile cu minore care ofera servicii sexuale si ajunge pina la psihologia unui asemenea comportament, pina la studii stiintifice si analize comportamentale. – toate in rama povestii vietii soldatului.

***

ma folosesc de acest articol ca sa spun ca presa din Ro se confrunta in aceste zile cu doua scandaluri cu tema sexuala – politista agresata de seful ei si handbalista despre care se spune are o relatie lesbiana cu o colega.

in ambele cazuri sunt derapaje incredibile de limbaj si judecati din partea jurnalistilor.

“politista evident ca e de vina, pentru ca a acceptat agresiunea” e cea mai frecventa in primul caz, iar in cel de-al doilea sunt exprimari “e acuzata de lesbianism” – de parca ar fi o infractiune.

stiu ca nu avem educatia de a folosi termeni corecti, pentru ca nu exista nicaieri cursuri pe aceasta tema, iar ONG-urile care se ocupa de asemenea probleme nu si-au pus niciodata problema sa invete ceva publicul, dar mai ales jurnalistii.

stiu ca traim intr-o tara in care oamenii nu vorbesc despre sexualitate decit in termeni incriminatorii, de parca copiii lor au fost facuti in borcan.

dar de undeva trebuie sa incepem. si am putea incepe din a ne educa exprimarile si judecatile uitindu-ne la cum scriu altii (ma rog, alegindu-ne modele corecte, nu publicatii tabloid), din a nu ne mai crede noi Dumnezei ai vietilor tuturor. si din a nu mai scrie/vorbi cu un asemenea ton/tupeu in presa/ la tv.

***

iata un fragment din partea de documentare stiintifica din textul din New Yorker. daca va luati o jumatate de ora sa cititi intreaga poveste, incercati sa ginditi in paralel cam cite surse are pentru ceea ce a scris Rachel Aviv- de la protagonist, soldatul american, pina la familia lui, de la terapistii din inchisoare pina la membrii FBI care l-au anchetat, plus medici, psihologi etc.

si va mai rog sa fiti atenti la tonul cu care spune povestea. soldatul e acuzat de pedofilie, dar in niciun rind/cuvint din text nu sunt emise judecati, nu sunt jigniri, nu e nimic rau despre el. sunt prezentate faptele curat.

asa poti sa intelegi si sa simti drama din interiorul povestii.

 

During the past fifteen years, the American Psychiatric Association has repeatedly objected to the civil commitment of sex offenders. In 1999, a task force created by the organization wrote that “confinement without a reasonable prospect of beneficial treatment of the underlying disorder is nothing more than preventative detention.” Six years later, another task-force report asserted that the laws represent a “serious assault on the integrity of psychiatry.”

The science of perversion is decades behind the rest of the field. The diagnostic criteria for sexual disorders were tested on only three patients before being added to the Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, in 1980. No field trials have since been conducted. Most offenders labelled “sexually dangerous” receive a diagnosis of pedophilia, sadism, exhibitionism, fetishism, hebephilia (attraction to pubescents), or “not otherwise specified,” a category in the D.S.M. reserved for insufficiently studied disorders. Michael First, the editor of the two most recent editions of the D.S.M., told me that there is no scientific research establishing that abnormal desires are any harder to control than normal ones. “People choose to do bad things all the time,” he said. “Psychiatry is being coöpted by the criminal-justice system to solve a problem that is moral, not medical.”

Read more: http://www.newyorker.com/reporting/2013/01/14/130114fa_fact_aviv#ixzz2HkMEBooz

879
OnteachingJournalism1bucurie

bucurie

e o mare bucurie cind stii ca un fragment dintr-un text are potentialul de a tine cititorii cu sufletul la gura, de a-i uimi.

ai furnicaturi in degete, undeva in stern incepe o borboroseala, iar in cap e ceva proaspat, ca si cum tocmai ai iesit la o plimbare pe faleza. zimbesti fara sa-ti misti buzele si gindul tau e mai puternic decit orice altceva pentru ca imaginatia e un drog periculos.

peste citeva ore, cind incepi sa conturezi ideea in scris, urasti si iubesti personajele pentru ca nu ai alta cale sa le redai starile. dupa care incepi sa te urasti pe tine. si neputinta de a pune pe hirtie senzatiile pe care le-a anticipat mintea ta.

si dupa alte citeva ore, daca ai avut o zi buna (nu pentru ca ar fi fost vreo muza, ci pentru ca ai perseverat si te-ai invins: ai tras de tine la masa ca sa scrii si rescrii), incepi sa simti din perspectiva cititorului ce aveai in gind dimineata.

si-abia atunci simti bucuria.

***

buna dimineata.

957
time obamaman of the year … ce invatam din cover story

man of the year … ce invatam din cover story

time si-a desemnat ca in fiecare decembrie Man of the year, in 2012 in persoana lui Barack Obama.

pentru toti cei care au votat in Romania lui 2012, pentru toti cei care s-au uitat la campaniile electorale (referendum sau alegeri parlamentare), dar si pentru cei care au lucrat la aceste campanii (ca prezentatori tv sau strategisti), o mare mare rugaminte.

luati-va o jumatate de ora si cititi Cover story-ul din Time.

(…) the nation’s changing demographics and Obama’s unique ability to capitalize on them. When his name is on the ballot, the next America — a younger, more diverse America — turns out at the polls. In 2008, blacks voted at the same rate as whites for the first time in history, and Latinos broke turnout records. The early numbers suggest that both groups did it again in 2012, even in nonbattleground states, where the Obama forces were far less organized. When minorities vote, that means young people do too, because the next America is far more diverse than the last. And when all that happens, Obama wins. He got 71% of Latinos, 93% of blacks, 73% of Asians and 60% of those under 30.

intregul articol e o minunata lectie pentru fiecare dintre cei care vor sa traiasca responsabil; daca vrei un electorat care sa voteze destept prezinta-i lucrurile in mod destept, nu urla la televizor;

si mai e si o lectie despre civilizatie; despre a fi conectat cu ce e nou.

si sa nu ziceti ca “asta e la americani, la noi nu se poate face asa ceva”.
sunt absolut sigura ca si in romania se poate face, doar ca noi, lenesi, alegem calea cea mai comoda. in orice. si ne manelizam.

1098
jurnalismreportaj genial: LSD IN THE COLD WAR

reportaj genial: LSD IN THE COLD WAR

e in new yorker un reportaj genial despre cum armata americana a facut, prin 1950, experimente cu LSD pe soldati ca sa vada cum se comporta in situatii de interogatorii extreme.

dincolo de subiect care atrage imediat atentia, va spun despre acest articol ca sa va uitati la cum este scris si sa faceti un exercitiu: incercati sa identificati cam cite surse a avut semnatarul  pentru articolul lui: sunt zeci, daca nu chiar peste 100.

iata citeva fragmente din text:

Dr. Van Murray Sim, the founder of Edgewood Arsenal’s program of clinical research on psychochemicals, was a man of deep contradictions. He was a Navy veteran, but he worked at the Army post as a civilian. For the doctors who worked with him, he was like Dr. Strangelove; he was a leader; he was the “Mengele of Edgewood”; he was a good old soul. Sim could be manipulative and vengeful, ethically shortsighted, incoherently rambling, rashly slipshod in his methods, but he was also fearless and ambitious and devoted to chemical-warfare research. He was gargantuan—his body exuded forcefulness, like an oversized rook on a chessboard—but he was willing to allow himself to be rendered helpless. In 1959, he was the first person to be given VX, a highly lethal nerve agent. As the drug began to take effect, Sim became irrational and started to thrash around. “I was having difficulty with vision, seeing—a distortion of vision, sweating, tremors, nausea, vomiting,” he later recalled. His face grew pale. He eventually stopped talking and descended into a world of his own imaginings.

(…)

By the time he met with Malitz in New York, the Army was interested primarily in LSD—known as EA 1729. Malitz agreed to test LSD and similar drugs on volunteers or “selected patients,” in order to determine how people would react during phony interrogations. He offered to use hypnosis to plant secrets in subjects’ minds. Then, he said, “one of the hallucinogens will be administered and an attempt made to see if the patient will reveal the information.”

Sim indicated that he would consider the offer. Three months later, he obtained permission to test psychochemicals at the arsenal itself. LSD’s effects were still little understood; as Sim acknowledged, it was possible to become “smothered by the preponderance of conflicting reports.”
(…)

Occasionally, the C.I.A. or senior military intelligence officers would send operatives to the arsenal to be given LSD and then questioned. Some of the tests were intended to see how soldiers would perform; some were designed to prepare them in the event that a Soviet operative secretly dosed them. In one experiment, intelligence specialists were blindfolded and placed in an isolation chamber. The men—some of whom had been told nothing about the drug’s effects—became tense and anxious, and quickly became unable to bear the isolation. When they emerged, they were subjected to hostile questioning. All agreed that the threat of return to isolation would constitute a very effective form of duress.

restul cititi aici, e un exemplu de jurnalism impecabil. si da, mi-ar placea sa faca si la noi cineva un asemenea reportaj care – atentie!- nu e facut intr-o saptamina, ci in luni de documentare, nu e scris intr-o zi, ci in saptamini. dar ce bijuterie este.

 

1210
Larry-Grobel-The-Art-of-The-Interviewce spun tacerile cind nu vrei sa spui nimic?

ce spun tacerile cind nu vrei sa spui nimic?

Christina Ricci didn’t want to talk about her father, and though I try to avoid yes or no answers, in this case you still get the sense of her hurt in the shortness of her responses.

Q: What’s your relationship with your father today?

Ricci: I haven’t talked with him in six years.

Q; Are you sorry about that?

Ricci: No

Q: Does he ever try to contact you?

Ricci: No.

***

un fragment din The art of the interview a lui Lawrence Grobel, un exemplu bun despre cum – daca esti bine pregatit/documentat si ai bune intentii – poti sa arati personalitatea celui pe care-l intervievezi si din tacerile lui.

1330
Radiofarsele de la radio – exercitiu de etica

farsele de la radio – exercitiu de etica

acum ceva vreme televiziunile din lumea intreaga au prezentat o farsa pe care au facut-o doi dj de la un post de radio din australia (2dayFm): au sunat la spitalul unde era internata Kate Middleton , s-au recomandat drept regina Angliei si printul consort si-au cerut detalii despre nora lor.

o asistenta le-a raspuns si, dupa ce le-a dat citeva detalii, a trimis apelul catre salonul privat al printesei. asistenta se numea Jacintha Saldanha. pina seara s-a descoperit ca era o farsa. citeva zile mai tirziu, Jacintha s-a sinucis.

in Anglia s-a pornit un val de revolte. In Australia, DJ-ii au fost asaltati cu injurii si amenintari atit de multe incit si-au inchis conturile de Facebook si de Twitter. seful statiei i-a scos din emisie pentru citeva zile, dar a refuzat sa-i concedieze.

premierul australian, o doamna nascuta in Anglia, si-a cerut scuze poporului englez; premierul englez a trimis condoleante familiei asistentei.

la nivel international e o dezbatere despre acest caz si, de dragul de a invata sa gindim cum sa dezbatem ce e etic si ce nu, va propun un exercitiu. il facem cu mintea limpede pentru ca nu suntem implicati direct.

***

farsele la radio sunt ceva obisnuit in toata lumea. si la noi le-au facut pe vremuri Radio Contact (Buzdugan era la iasi pe atunci si le inregistra pentru Contact- cred ca el a fost primul care a facut farse la radio in Ro), apoi la radio 21 cu Serban Huidu (cind facea singur matinalul) si-au trecut prin asta si Kiss (cu Circotasii) si Zu ( cu Morar si, din nou, Buzdugan).

sa ne imaginam ca doi DJ romani – de la oricare dintre statii – ar fi facut aceasta gluma. femeia s-ar fi sinucis, care ar fi fost reactiile noastre?

***

mai dau citeva detalii ajutatoare:

nicaieri nu e mentionat daca doamna in cauza avea probleme psihice sau de alta natura si nici daca spitalul a sanctionat-o pentru ca nu s-a prins ca era o farsa.

pe de alta parte, nicaieri nu e mentionat daca cei doi DJ si-au cerut scuze imediat prin telefon. (cind lucrurile au luat amploare, directorul statiei a trimis o scrisoare de scuze catre spital si Casa Regala.)

directorul statiei recunoaste insa ca inainte de difuzare a materialului cei doi DJ au primit acordul departamentului legal care a ascultat inregistrarea, iar CNA-ul lor ia in calcul sa suspende licenta statiei.

***

deci? ce e etic si ce nu in aceasta situatie dramatica plecata de la o farsa prin telefon pentru o emisiune de la radio?

daca s-ar fi intimplat in Ro, care ar fi fost urmarile?

 

Later edit: cum discutia s-a mutat pe facebook o puteti citi aici

1854
mike sager100 de povesti

100 de povesti

text de Sorana Savu

Rareori – dar se mai intampla – limba romana e saraca. Pentru noi, “stories”, inseamna doar “povesti”, ceea ce implica o oarecare doza de fictiune. Or, in conferinta organizata de cei de la “Decat o Revista”, povestile erau riguros construite in jurul adevarului factual. Doar ca luau in considerare si alte elemente, in afara datelor si cifrelor – sunete si mirosuri; emotii si sentimente; ganduri si amintiri.

Despre cum prind viata asemenea povesti – si cum putem sa le dam si noi viata – am aflat luni dupa amiaza de la Mike Sager, intr-un master class. Stateam pe locul Cristinei – mi-am luat o multime de notite si voi incerca sa trec prin cat mai multe.

Oricum, din discutiile pe care le-am prins in jur, am observat ca fiecare dintre noi a fost lovit in mod special de cate ceva – altceva – din spusele lui Mike. Asta si pentru ca meritul unui master class este ca discursul maestrului rezoneaza cu experienta fiecaruia in moduri diferite. Nu primesti lectii – ci teme de gandire sau motive de revelatie.

O tema de gandire a fost libertatea – pentru Mike, una dintre motivatiile pentru care a devenit scriitor (writer – adica nu reporter si greu de zis redactor) a fost libertatea. “You are a writer because you want to be a writer” si primul zid de care a dat cu nasul a fost lipsa ei “but you realize that sometimes you are just a minstrel”.

La inceput de drum, a fost omul cu lista – lista celor 100 de povesti pe care voia sa le scrie. Lista de la inceput s-a modificat, subiectele s-au schimbat, multe n-au prins viata niciodata, dar lista in sine a ramas cu Mike. Asa, ca atentie, cand va intalniti cu Mike, tineti minte ca are la el in orice moment cel putin 100 de povesti.

Tot la inceput de drum, incerca sa intelectualizeze povestile – “you really think you know everything when you’re at the beginning”. Nu-i deloc un lucru rau, doar ca lucrul pe care Mike l-a invatat mai tarziu, acela de a te lasa purtat de subiect si de poveste, e evident mult mai important si mai util.

Si chiar inaintea inceputului de drum a fost masina de scris – primul loc unde semnatura lui Mike Sager – avocatul – a prins contur. L-am intrebat daca i-a placut mai mult masina de scris sau computerul – ma gandeam ca o sa-mi spuna ceva despre libertatea pe care ti-o lasa computerul sa-ti structurezi povestea, sa incepi cu sfarsitul, ma rog, chestii din astea. Mi-a spus ca se simte mai liber cu computerul pentru ca poate sa corecteze mai mult… sa revina de mai multe ori asupra povestilor lui. De parca povestile lui de corecturi au nevoie, acu’ pe bune! Si totusi…

Momentele mele de revelatie au venit din analogiile pe care Mike le-a facut cu cinematografia. Vineri spunea despre stilul sau de culegere a informatiilor sau de observatie ca e “un reality show fara camera”. Luni dupa amiaza facut o paralela intre “method acting” si “method writing” – si povestea despre cum trebuie sa te dizolvi in lumea pe care o observi, cata vreme iti aduni elementele articolului. Cum e sa te faci – nu neaparat nevazut, ci una cu cei despre care urmeaza sa scrii.

Ca sa scrii primele cuvinte ale povestii si sa treci mai usor peste sindromul paginii albe, Mike spunea ca poti incerca sa-ti imaginezi ce se vede prin obiectivul camerei intr-un ipotetic shot introductiv – scapi asa de cliseele “it is”, “it was”, “when”. Si eviti tentatia de a scrie despre timp sau conditiile meteo. Nu degeaba “The night was humid” era introducerea scrisa de Danny deVito, ucenic napastuit la un curs de creative writing, in “Arunc-o pe mama din tren”…

O sa tin minte si o sa incerc sa umplu ceea ce Mike numea “pusculita cu detalii” (the bowl of details). Privesti lumea intruna cu ochi de povestash, cauti detalii in tot ce se petrece in jurul tau, le aduni in pusculita si le folosesti atunci cand ai nevoie de ele.

Multe sfaturi de evitat frustrari in relatia cu editorii, cititorii si… universul. Nu le luati, romaneste, drept arogante, ganditi-va cat trebuie sa muncesti ca sa le poti pune, pe bune, in practica – respectiv

“kill them with your greatness”
“your writing is your testament to get everyone to shut the fuck up”
“use technique, then magic, then technique again – learn to raise the craft to the level of art”

Si, un sfat interesant pe final de zi – mai ales ca sala era ocupata in proportie de 85% de femei: cand ai de scris despre un barbat, neaparat intervieveaza femeile din viata lui. Ce nu poate/nu vrea/nu stie sa-ti spuna el despre sine, iti vor spune cu siguranta ele…

***

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

1191
jurnalismesti facut sa fii jurnalist?

esti facut sa fii jurnalist?

sunt dintre cei care cred ca presa moare pentru ca o omorim noi cei care “prestam” in interiorul ei.

si nu dati vina pe managerii vostri, nu doar ei sunt “criminalii”; cu fiecare text scris prost, in fustereala, fara pasiune, fara documentare, cu mai multa opinie personala decit research si surse, ii mai taiem putin oxigenul presei muribunde.

e un cerc vicios, nu scrieti bine pentru ca nu va platesc patronii, dar patronii nu au bani sa va plateasca pentru ca nu pot sa vinda marfa voastra: pentru ca, oricit ar fi de greu de acceptat, e proasta.

daca fiecare si-ar face treaba la maximum din ce poate da el, in fiecare moment al actiunilor sale de jurnalist, roata ar incepe sa se invirta.

***

Thomas Nagorski, foreign managing director la ABC News, a renuntat recent la stiri si, inainte de a parasi redactia pentru care a muncit multi ani, a scris un text emotionant care vorbeste despre flacara care arde intr-un jurnalist adevarat.

citeste textul si daca nu simti asta, nu da vina pe banii pe care-i primesti, nici pe constringerile pe care ti le pun sefii, gindeste-te ca poate nu esti facut sa fii jurnalist.

A couple of weeks ago my phone rang—12:25 a.m. The assignment editor, Molly Hunter, was on the line. “This Benghazi thing may be a lot worse than we’d thought,” she said. “We’re wondering about moving a team there.”

We spoke long enough to get the mind whirring: What were the options? How grave the danger—to the Americans there, and to reporters who might head that way? What about Libyan visas?

A few hours later, just before five in the morning, Molly called again. “So sorry, Tom. But thought you needed to know. The ambassador’s been killed. We’re preparing a special report.”

I took a shower, whispered goodbye to my wife, and headed for West 66th Street, my desk in the ABC News newsroom. It was a big story, to be sure, another globe-turning event. And these things have an effect on reporters and editors, on all of us who carry the news gene. Others might hear the news and wonder, ask questions, perhaps worry about the consequences. For us it is different: We carry the synaptic wiring that produces the adrenalin, that zero-to-sixty firing of questions and plans when a bulletin hits.

And for me, there was a wrinkle: This story—and all these middle-of-the-night calls—would in all likelihood be my last.

I was leaving journalism after 28 years. It seems strange even to write that sentence, but there it is. Leaving the news. I am headed for the Asia Society, just across town but a world away. Whatever challenges await, one thing is clear: I shouldn’t worry much more about news—at least not in the manic, adrenalin-filled way I have worried about the news for all these years. Put differently, those synapses ought to stop firing.

(…)

I remember a quiet Saturday in New York, friends over for dinner, and the phone ringing. Yitzhak Rabin had been shot at a rally in Tel Aviv. “So sorry, Anne…” A few hours later we were on the El Al flight to Tel Aviv, jammed with mourning Jews and anxious journalists. Some 15 years later, a 1:00 am call: A normally placid night desk editor frantic on the line: It’s a huge quake, Tom… The news nerves went haywire. In an hour we were in the office, many of us, and we would just about live there, for some time, as the waves struck and the nuclear plants burned on the Japanese coastline.

Times have changed, of course, and the news and the ways we cover it are dramatically different, but the adrenalin remains.

I can remember so well the pang of angst I used to feel each morning with the thud of the newspaper hitting the front door, worried always that I might have missed something that had turned up on The New York Times front page. “Where are we with this?” Peter Jennings would ask, and woe unto me if I didn’t have either an account of what we were doing, or a convincing case that the story wasn’t worth our pursuit.

Today very little in the Times or other morning delivery surprises, not because it isn’t compelling or important, but because we have likely read or heard about most of the stories by the time the physical paper hits the stoop. Now it’s that middle-of-the-night call or the beep of the Blackberry.

textul integral poate fi citit aici.

Multumesc frumos Peter pentru ca mi-ai aratat aceasta scrisoare minunata.

1379
simpa-logoo saptamina de exceptie pe s!mpa

o saptamina de exceptie pe s!mpa

saptamina asta a fost una cu totul si cu totul speciala pentru blogul meu S!MPA.

a fost invitat de Centrofarm intr-unul dintre cele mai exclusiviste Spa-uri din lume. A fost Noemi Revnic din partea S!MPA si-a scris povesti minunate, ba a si testat produsele Claudalie pe care le folosesc o multime de vedete si care acum sunt si in farmaciile Centrofarm

a publicat un interviu minunat cu dirijorul Ion Marin – unul dintre cei mai apreciati dirijori din lume. Sorana Savu a facut interviul (si-a tradus muzica clasica si pt lumea noastra, pragmatica) si va rog sa-l (re)cititi cu atentie la energia dintre cei doi – intervievat si intervievator. simti cumva ca sunt egali in rafinament, chiar daca se exprima in domenii diferite.

a fost in locul care detine secretele absolute ale emisiunii X Factor. biroul unde sunt fisele tuturor concurentilor. eu mi-am bagat nasul printre hirtii si am relatat exclusiv de acolo.

a mers pina la Roma si-a intilnit unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, Akram Khan. eu am avut privilegiul sa schimb citeva vorbe cu unul dintre artistii pe care-i urmaresc de mai bine de 4 ani. descrierea intilnirii aici

***
toate aceste articole sunt exclusive, au necesitat reporting, transcrieri ale inregistrarilor, timp si energie. n-au fost opinii din spatele tastaturii, nici copy paste din alte articole. a fost jurnalism.

intr-o lume de copy paste si de articole facute din virf de tastatura, din birou, simt nevoia sa subliniez efortul nostru din aceste zile.

***
multumesc frumos Noemi, Sorana, tuturor celorlalti care scriu pe S!MPA, dar si cititorilor minunati care ma uimesc de fiecare data (comentariile de la articolul despre AKRAM KHAN e doar un mic exemplu)

1165
jurnalism“ai fost abuzat in copilarie?”

“ai fost abuzat in copilarie?”

“ai fost abuzat in copilarie?”

intrebarea asta – delicata si cind e rostita in camera psihologului – a fost rostita de un reporter astazi cind prin fata lui a trecut asasinul in serie, Nicolae Vlad – cel care a intrat in vizorul tuturor dupa crima de la Otopeni.

tare mult as vrea sa stiu cine e reporterul ala, un domn, de la ce televiziune e si cine l-a angajat. si cum s-a gindit el sa puna intrebare respectiva… oare se astepta la un raspuns?

**

anul trecut in America a fost publicat un text genial despre un criminal in serie, text care ar fi minunat de citit pentru toti cei care au in grija cazul Nicolae Vlad in Ro. e o lectie de jurnalism cu alte repere.

The Lost Boys

In December 1970 two teenagers disappeared from the Heights neighborhood, in Houston. Then another and another and another. As the number of missing kids grew, no one realized that the most prolific serial killer the country had ever seen—along with his teenage accomplices—was living comfortably among them. Or that the mystery of what happened to so many of his victims would haunt the city to this day.

by Skip Hollandsworth

textul integral aici

765
canoeoriunde e o poveste…

oriunde e o poveste…

… trebuie doar sa o cauti si sa o scrii frumos. sau sa o citesti cu placere.
doua lecturi din ziarele altora, pentru o duminica dimineata burgheza – cu cafea, croissante sau fructe. enjoy.
*

mi-e dor sa (re)vad si in presa noastra portrete ale unor oameni care fac fapte mici cu intelesuri mari, oameni care ar putea fi personaje de roman.

ca aceasta femeie – Catherine Kendrick – care toata viata ei a fost salvamar voluntar la un pod din New York, unde era o rata mare de sinucideri. si sotul ei a muncit in acelasi loc si-a murit incercind sa salveze o cersetoare care s-a aruncat in riu. intreaga poveste din new york times, o puteti citi aici

*

am mai povestit despre obsesia mea de a citi necrologuri – nu e atit de creepy pe cit suna pentru ca, tehnic, trebuie sa faci biografia unui om in foarte putine cuvinte, sa pui o anecdota memorabila si definitorie si , ceea ce nu stiu romanii sa faca, sa nu fi patetic.

iata un exemplu excelent: in newyorker Gay Talese face portretul unei celebre proprietare de restaurant plecind de la cele 400 de rochii pe care le-a lasat dupa moartea ei. textul e f scurt, dar e ca o mica bijuterie care are un diamant incredibil de valoros.

928
martin-schoeller-Douglas-Gabby-600x450super jurnalism despre sport

super jurnalism despre sport

Time are un numar special dedicat Olimpiadei 2012 cu citeva povesti demential scrise, insotite de fotografii de Martin Schoeller.

doua imi plac in mod special.

Lolo”s No Choke – povestea atletei Lolo Jones care a ratat teribil la Olimpiada de la Beijing (concura la 100m garduri, a lovit 9 din cele 10 garduri, a iesit pe 7, desi era marea favorita) si care vrea sa -si ia revansa la Londra.

unul dintre cele mai frumoase fragmente:

When the gun went off, the Australian girl got out on me. Se beat me to the tirrd hurdle. You know, I was cool and calm about it. She had been doing that all year, and I would always get her in the end.
(…)
And then there was a point after that where I was like, WOW, these hurdles are coming up really, really fast. You have to make sure you don’t get sloppy in your tehnique. I was telling myself to make sure my legs were snapping out. So I overtired. I tightened up a bit too much. That’s when I hit the hurdle. Honestly, I should have relaxed a little bit and just run. Instead, I was just so paranoid because they were coming up so fast, I snapped it down too fast.

You know, when I hit it, I though I would still be able to get a medal. But when I crossed the line, I knew how bad it was. I collapsed on the track, and I couldn’t stop thinking. I just wish the nest Olympics were tomorrow.

***

a doua poveste minunata este cea despre gimnasta Gabby Douglas, care face parte din echipa care tocmai a cistigat medalia de aur: echipa SUA.

cind era olimpiada de la beijing, gabby l-a vazut la tv pe antrenorul echipei Chinei si-a zis ca el e cel care o va face campioana. cind antrenorul s-a mutat in statele unite, si-a convins familia sa o lase sa se mute in Iowa, fara parinti, ca sa fie antrenata de el.

Chow was initially reluctant to take Douglas on. He recognized her talent but wasn’t keen to move such a young girl away from her family. (…) She was sacrificing being with her mom in order to be the best gimnast she can be, and that touched my heart”, he says.

copilul a fost mutat intr-o noua familie , cu 4 fetite mai mici, ca sa poata fi mai aproape de antrenor. iar astazi e deja campioana olimpica iar disney vrea sa-i ecranizeze povestea.

***
ambele povesti – care-s f lungi, 4 pagini de revista – merg adinc in viata sportivelor si te fac sa intelegi sacrificiile pe care le fac sportivele. sunt atit de intim scrise, iar reporterii au fost geniali, incit Jones vorbeste chiar despre virginitatea sa si despre faptul ca nu si-a gasit un iubit pentru ca nu a avut timp.

geniale povesti. povestea lui Lolo e integral pe net, aici, iar povestea lui Gabby aici

dar cumparati revista de la chioscuri mai sunt multe alte povesti minunate in ea:)

1660
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!