In cazul fetitei care a fost omorata la Caracal sunt atat de multe semne de nepasare, de lipsa de empatie, de indolenta incat n-ai cum sa nu te gandesti: ce ne-ar putea face oameni mai buni?
Criminalul a mai agresat si alte femei, dar nimeni nu s-a dus la politie sa faca o plangere, femeia cu care a fost casatorit si care a divortat de el, stia ca ii violase fata dar nu s-a dus la politie, copiii – mari, mutati in alta tara cu traumele lor – nu au depus nicio plangere la politie.
M-am uitat la filmarile de la casa criminalului si la femeile acelea simple care spuneau “am muncit pentru acest om, mi-a propus sa-mi dea bani sa ma culc cu el si am plecat”, “barbatul meu i-a facut un gard de 3 m inaltime”.
Nu mai vorbesc de ce politistii aia care au pazit poarta n-a avut unul curajul sa ignore orice ordin si sa se gandeasca ca dincolo de gardul urias s-ar putea sa mai traiasca o fata. N-a avut nimeni instinctul de adevarat salvator sau justitiar. “E ok, ni s-a dat un ordin, o sa-l respectam fara sa gandim pentru ca nu e treaba noastra sa gandim”
*
Sigur ca sunt multe hibe in sistem, incredibil de multe si, cel putin pe termen scurt, fara de scapare: mentalitatea ca te faci politist pentru ca e un loc caldut si sigur de munca, legile tampitilor de politicieni care au scos multi infractori din puscarie (iar pentru politisti n-a mai fost brusc un loc caldut, dar nici echipamente care sa-i protejeze), Sectia Speciala a procurorilor – acest sistem hitlerist care a reusit sa-i domine pe procurorii mai slabi de inger/pregatiti.
Dar dincolo de toate aceste hibe, umanitatea noastra unde e?
Unde e instinctul de supravietuire din femeia care stia ca vecinul isi violeaza fiica si n-a zis nimic. Unde sunt bunatatea, empatia din femeia care stia ca barbatul ei a construit pentru vecin un gard de 3 m pentru ca el avea o viata dubioasa si se ascundea de vecini. Unde e revolta din copiii criminalului si unde a disparut constiinta lor ca acel om are grave probleme si trebuie predat politiei?
Ne-am pierdut constiinta de a face bine, nu doar pentru noi ci si pentru altii. In lipsa educatiei, toti cei mentionati mai sus au preferat sa bage capul in nisip, sa nu isi caute dreptatea la autoritati.
Iar politistul ala tampit care i-a spus tatalui fetei “la varsta asta pleaca cu cate un baiat si vine dupa doua zile” ar trebui demis pe loc. Sunt atat de multe lucruri in vorbele lui care nu mai pot fi reparate pentru meseria lui: prostie, prejudecata, indolenta, lipsa respectului fata de cetatean, lipsa empatiei.
*
De fiecare data cand se intampla o asemenea catastrofa, ma gandesc ce as putea face eu ca sa fie mai bine.
(la Colectiv am avut grija sa donez lunar, o perioada de timp, bani direct pentru familiile catorva dintre raniti pentru ca stiam ca e un ajutor imediat, cu efect)
Dar acum, pur si simplu, nu stiu ce ne-ar putea face pe noi toti oameni mai buni. Ce am putea face noi sa schimbam un dram din constiinta colectiva pentru a avea respect pentru propria persoana si pentru ceilalti.
Acum cateva luni cand a fost ploaia cu gheata, in cartierul meu de oameni avuti (floreasca) a fost un patinoar general. Cum in cladirea in care locuiesc sunt mai multi batrani, unii se deplaseaza chiar cu cadru metalic, am avut grija sa aflu care dintre ei are nevoie de cumparaturi speciale (apa, paine, alte alimente) pentru ca era evident ca nu vor putea iesi din casa. Rezultatul? Una dintre cele mai tinere familii din cladire m-a intrebat: dar ce interes aveti? Vreti sa cumparati ceva aici?
Vorbim de o familie educata, cu masini scumpe, nu de o doamna care munceste in curtea unui mecanic din Caracal.
Ce facem ca sa fim oameni mai buni? Cum ne putem ajuta intre noi ca sa dezvoltam empatia si intelegerea ca daca sunt atent la celalalt sunt atent si ma ajut si pe mine?
Ce ne-ar putea face oameni mai buni pe fiecare dintre noi? Pentru ca bunatatea si empatia ne pot salva. In cazul copilului asta care a fost ucis, daca oamenii din jurul povestii ar fi fost mai buni, mai empatici si mai curajosi, de la vecini la politisti, ar fi fost altul deznodamantul.
UPDATE: NU judecati omul. NU pentru asta am scris despre aceasta intamplare. NU puneti etichete. E doar un pretext ca sa facem o proiectie personala pentru ce putem face fiecare dintre noi.
Totul a plecat de la evaluarea copiilor de clasa a II-a din zilele astea.
Amandoi – si eu si soferul de taxi – eram nedumeriti cu ce ii evalueaza pe copiii atat de mici cand ei abia au invatat drumul de la baie catre clasa si sa stea in banca 50 de minute.
Cu experienta de copil tocilar la scoala, ii spuneam taximetristului sa nu-si chinuie copiii cu mize mari la scoala, ca e mai important sa stie sa sintetizeze informatia in loc sa o memoreze.
Am aflat ca domnul care conducea taxi luase bacalaureatul cu 9, in anii 90, jucase fotbal profesionist si se pregatea sa plece pentru a doua oara din tara pentru ca nu gasea de munca.
L-am intrebat de ce nu face un curs de antrenor sa mearga pe langa un club privat sa ajute copiii sa faca sport. Mi-a zis ca nu are diploma de pedagog din scoala, apoi m-a intrebat el la ce bun.
“Uneori ma intreb la ce bun toate astea. De ce facem tot ce facem, care e sensul? Pentru ca tot murim.”
I-am spus ca eu cred ca traim nu doar ca sa acumulam lucruri pentru noi, ci ca sa invatam cum sa-i putem ajuta pe cei din jurul nostru si ca ajutorul meu, cu ajutorul lui, cu ajutorul fiecaruia, duce lumea in spre mai bine mai departe.
„Dar la ce bun? Ca stim de la inceput ca o sa murim, ca se termina. De ce sa invatam?”
Pai ganditi-va, i-am raspuns. Daca am stii de la inceput ca traim doar 24 de ore, ce-ati prefera? Sa faceti lucruri banale, sa mancati mult si sa va distrati non stop fara sa ramana nimic in urma, sau ati face ceva prin care sa lasati o urma frumoasa pe unde ati trecut? Ati fi un instrument prin care lumea a se schimbe in bine cu un milimetru…
„Pai si dupa asta ce este?! Pentru ce sa fac?!”
*
Am coborat din taxi cu o tristete profunda. M-am gandit ca domnul acesta daca ar alege sa fie antrenor intr-un club mic de sport si-ar invata niste baieti pasionati de fotbal ce inseamna disciplina, spiritul de echipa… ar putea ajuta la cresterea unor campioni. Si-ar putea schimba in bine macar o viata…
De cativa ani buni am grija sa am grija de mintea mea.
Fac curatenie in ea in fiecare dimineata si seara la fel ca si cum imi fac dus, fac exercitii dimineata pentru antrena muschiul care e creierul meu, iau vitamine care stiu ca-l ajuta la regenerare si fac exercitii de respiratie pentru ca oxigenul e cea mai importanta hrana pentru creier. (aici si aicio parte din exercitiile mentale pe care le urmez)
(chiar simt creierul ca pe un muschi in unele momente in care exercitiile mentale ma pun la incercare, il simt cum se contorsioneaza sau se intinde ca sa gaseasca raspunsul corect sau sa faca – intr-un fel de pilates mintal – ceea ce-i cer)
Am mai povestit ca la fiecare final de an, asa cum fac curatenie in casa, tot asa incerc sa elimin din mintea mea si gunoaiele pe care le-am adunat peste an – frustrari, informatii inutile, stress, oboseala, dorinta prosteasca de a ma preocupa de ce fac altii (ba uneori sa si critic).
Critica e semnul ca sunt obosita si nu m-am relaxat inca… Sigur, tot timpul vad mizerii care trebuie corectate in spatiul public sau in online, cu lucruri care nu sunt facute corect, cu oameni care-si falsifica viata, cu furturi, plagiate, exercitii ale lui Narcis care se scalda in propria vanitate, le vad in fiecare zi din an dar… doar daca sunt foarte obosita si am acumulat frustrarile mele (de la prea multe prostii din astea vazute), doar asa ma apuca dorinta de a comenta si a spune unde e greseala, de a atrage atentia.
Altfel, ma uit la ele, le privesc cu ironie si, undeva intr-un sertaras din minte, e asezat numele persoanei respective pentru a avea grija daca ma voi insoti cu ea pe vreun drum in viata.
In vacanta aceasta, in profundul program de curatare (am avut un an foarte aglomerat cu foarte foarte multe job-uri) am realizat inca o data ca avem un creier ca un burete: daca punem in el mizerii, o sa genereze mizerii si viata noastra o sa miroasa urat.
Daca punem in el lucruri curate, emotionale, motivationale, o sa infloreasca si-o sa ne faca sa zambim pe dinauntru – cel mai valoros dintre zambetele noastre.
Mai mult ca niciodata, zilele acestea am avut certitudinea faptului ca daca-mi incarc mintea cu informatii si emotii inutile (uneori vin din seriale, stiri si emisiuni tampite), imi hranesc creierul cu o materie pe care o voi folosi sa iau decizii pe ura, pe aroganta, pe invidie.
Am facut deci curat in ceea ce voi urmari in timpul meu liber, cu ceea ce imi voi hrani mintea in 2019.
Va doresc sa faceti acest exercitiu: sa urmariti cu atentie ce reactii emotionale va dau stirile pe care le priviti/cititi, ce acumulati emotional din serialele/filmele pe care le vedeti si ce amintiri, senzatii trezesc in voi cartile pe care le cititi.
Cu muzica e si mai rau, intra in creier si sta acolo cu versurile ei tampite. Si de multe ori intra fara voia ta, o asculti in taxi, in magazine etc…
Urmariti-va emotiile, ele sunt o combinatie dintre depozitul de stari pe care le-ati pastrat in minte peste ani si ceea ce aduceti in creier in fiecare zi.
Stiti cand stiu ca sunt pe drumul bun cu partea de curatenie din mintea mea?
Cand vad o prostie si am intelegere pentru ea, cand nu ma grabesc sa pun verdict si sa judec cand spun ”ok, omul asta e chinuit de ceva, o sa-i ia niste ani sa se curete”.
Stiu insa ca nimeni nu poate face ”curatenie” in mintea si in comportamentul nostru, daca nu ne implicam noi activ in aceasta activitate.
La 100 de ani de la Unirea cea mare prea putini dintre noi stiu faptele din istorie. Poate putin mai multi, dar doar foarte putini, s-au informat via google sau din vreun reportaj tv.
mai jos cateva dintre copertele cartilor care se gasesc in librarii despre Regele Ferdinand (corespondenta sa emotionanta cu familia, in vremuri grele) si despre Regina Maria
La 100 de ani de la Unire
– traim intr-o tara care are o populatie numeric aproximativ egala cu cea de la 1918 (intre granite) si cu inca o tara – demna de-o alta Unire (morala, mai degraba) – in afara granitelor.
– Bratianu e un nume de strada prin mai toate orasele mari ale tarii, iar in spatiul public sunt niste rapandule avide, inculte pe post de politicieni.
(daca vreti sa cititi corespondenta lui IC Bratianu cu familia sa, o carte ca o fereastra in mintea unui om cu alte valori decat cele pe care le avem cei mai multi dintre noi, o puteti face prin cartea care a aparut la editura Vremea
– ne facem cultura pe facebook sau, daca suntem mai intelectuali, din vreun documentar de la tv, dar ne vaitam cu totii ca nimeni nu mai pune pret pe cultura astazi.
– ne bucuram ca alte tari ne celebreaza aniversarea punand tricolorul pe cladirile lor (dar -plin de ego si cu convingerea ca ni se cuvine orice – uitam sa ne intrebam: cand a fost ultima data o cladire de-a noastra luminata in culorile altei tari la aniversarea ei?!)
De la cel mai mic pana la cel mai mare asteptam sa faca altul – oricare altul – ceea ce credem ca ar trebui facut ca sa ne fie mai bine ca natie – sa citeasca, sa fie corect, sa fie punctual, sa-si respecte cuvantul, sa promoveze cultura, sa se implice in viata comunitatii, sa voteze, sa militeze.
Urla in noi un patriotism de suprafata la o zi aniversara, istorica (100!!! de ani de la Unirea cea mare), ne lovesc emotiile faptelor unor oameni mari care au avut curaj, determinare si putere sa lupte pentru ceilalti, dar uitam (sau nu vrem sa ne gandim) ca si de noi (fiecare dintre noi, punctual, de tine cel care citesti acum) depind anii care vin. Nu o suta, urmatorii 10, urmatorii 5 ani.
E ziua de dupa aniversarea centenara si mi-ar placea sa ne intrebam toti:
Ce fac eu ca sa fiu un om mai bun, mai corect, care-si respecta cuvantul?
Ce fac eu ca sa rezist tentatiei de a incalca o lege sau o regula – orice lege – oricat de mica…
Ce fac eu ca sa nu ma mai insel pe mine si pe altii, cautand forma fara fond, ca sa dau un ”tun” profesional?
Cum gasesc in mine resurse sa incep sa muncesc pe bune pentru educatia mea, pentru drumul meu?
Cum imi setez mintea ca sa nu mai gandesc la orice lucru pe care-l am de facut ca ”las ca merge si asa”?
Cum ii ajut pe ceilalti inainte sa astept sa fiu ajutat – de stat, de prieteni, de neamuri sau de vreun duh sfant?
Fiecare dintre noi a trait niste ani din suta asta aniversara, cu ce a contribuit fiecare e doar o mica parte dintr-o evaluare de ”a doua zi” dupa aniversare. Ar fi frumos sa fie sincera si fara gandul ”las, ca face altul”.
Intr-o lume in care ne cautam scuze pentru lucrurile care nu ne ies in viata, intr-o comuna din Dobrogea, Luncavita, exista un tanar domn de 37 de ani pentru care conceptul de ”Bine nu e suficient” e parte din ADN-ul sau.
Are o poveste care e demna de un film. E omul care dintr-un scaun cu rotile a alergat prin mintile a mii de oameni si i-a ajutat sa se transforme. A schimbat viata unei comune si destinele locuitorilor ei.
Marian Ilie se numeste tanarul care locuieste in Luncavita, o comuna aproape de Tulcea.
In 2002, pe cand era student in anul II la Teologie a avut un accident dintr-o joaca la mare cu prietenii. A ramas paralizat si-a invatat sa-si duca viata in scaunul cu rotile. A terminat scoala si-a mai facut inca una care sa se potriveasca mai bine cu situatia lui, managementul afacerilor, specializandu-se in scrierea/dezvoltarea de proiecte pentru fondurile/finantarile europene.
”Sunt o persoana care munceste, isi traieste viata, nu fac NIMIC deosebit, doar traiesc ca si dvs si incerc – poate in plus – sa-mi depasesc conditia. Dar nu e ceva deosebit. Poate as fi putut sa fac mai multe pentru mine ca sa-mi depasesc conditia. Sa merg mai mult intr-un spital de recuperare, dar in ultmii ani n-am mai ajuns”, spune Marian cu modestie.
El e parte din campania Retelei de sanatate Regina Maria ”Bine nu e suficient”, in care sunt adusi in atentia opiniei publice oameni care nu se multumesc doar cu binele pentru ei, ci schimba lumea din jurul lor. Oameni care ne dau sperante ca Romania are modele de urmat pentru a (re)invata bucuria de viata, perseverenta, dorinta de a-i ajuta pe ceilalti, efortul de a construi pentru binele comunitatii care, indirect, devine si binele individual. Oameni care ii motiveaza si pe altii sa faca lucrurile si mai bine.
Marian Ilie e mai mult decat atat. Daca n-as fi vorbit cu el la telefon, daca nu as fi vazut filmari cu el, as fi zis ca nu exista. Nu are cum sa fie un om atat de bun, cu viziune si putere de munca incat sa miste apele si drumurile, la propriu, dintr-un scaun cu rotile.
Luncavita e o comuna la 54 de km distanta de Tulcea si 29 km de Galati, are 4421 de locuitori, Observator astronomic, Liceu cu profil agro-turism, scoli si gradinite, sala de sport cu dotari super moderne, parcuri cu locuri de joaca moderne, pensiuni in care vin turisti din toata Europa.
Arata ca o localitate mica din Germania sau din Olanda. Totul a fost facut cu fonduri europene, uneori in parteneriat public-privat, de cand Marian s-a apucat sa invete cum pot aplica pentru proiecte si pot lua bani din fondurile europene.
”Majoritatea proiectelor pe fonduri europene sunt facute de mine. Pentru partea de administratie publica oamenii vin la serviciul pe care-l desfasor in cadrul comunei, la primarie. Dar si pentru afacerile private vin la mine pentru ca sunt consultant pentru accesarea de fonduri europene si ofer sprijin cui imi solicita ajutorul.”, povesteste Marian. Ce nu spune el pentru ca nu vrea sa se laude, dar spun vecinii lui de pe strada, este ca ii aduna pe pescari si le explica in sedinte cum pot beneficia de fonduri europene pentru meseria lor, cum isi pot schimba viata in mai bine.
”In turism, totul se leaga pe baza unei strategii de dezvoltare si daca nu o urmaresti cu atentie pot sa-ti lipseasca niste lucruri care ar fi putut sa aduca plus valoare. Acel observator astronomic era o oportunitate pentru zona noastra pentru ca s-a dovedit in urma unor studii ca avem niste campuri care au curenti care alunga norii, iar acest lucru favorizeaza cercetarea astrelor pe timp de noapte.
Frumoasa mi-a fost mirarea cand am avut niste astro turisti din Romania: o familie din Bucuresti care era pasionata la maximum. Sotul lucra la Filarmonica, sotia era biolog… Aveau aceasta pasiune si si-au facut credit de zeci de mii de euro pentru a-si lua aparatura de specialitate pentru a observa astrele … Am vazut explozii solare in fata pensiunii la noi si am vazut pe timp de noapte astrele ceresti”, spune Marian, care a construit si prima pensiune cu toate facilitatile necesare persoanelor cu dizabilitati.
Urmarind tot ce ar fi putut tine de experienta turistului in zona, Marian a contribuit – prin accesari de fonduri europene – la crearea unui ansamblu folcloric infiintat pe baza traditiilor povestite de batranii din zona (oferindu-le astfel copiilor din comuna posibilitatea unor activitati extra scolare, dar si oportunitatea de a calatori la festivaluri si concursuri), a ajutat ca mestesugurile din zona sa fie revitalizate.
„Am depus proiecte de parteneriate ale mediilor public-privat cu Universitatea Ovidiu din Constanta si am infiintat PFA-uri pentru mestesugarit. Practic, acum avem niste mestesugari care participa la targuri atat in tara cat si in strainatate, specializati in impletituri din papura si stuf, in olarit…”
*
Luncavita are 700 de copii – elevi. Pentru o comuna din Dobrogea, din Romania anului 2018 (cand exodul spre oras sau spre alte tari e foarte mare) asta este imens. Dar e semn de prosperitate, de siguranta, e semn ca oamenii au revenit acasa si au avut curaj sa-si mareasca familia pentru ca traiesc intr-un mediu unde sunt locuri de munca, unde – culmea!!!!!!! – sunt scoli si liceu moderne.
Lui Marian si echipei de la primarie li s-a parut inadmisibil ca la nivelul administrativ national nu a avut nimeni in vedere ca exista, in Delta, un loc unic care ar putea aduce foloase extraordinare, cu oameni simpli, care nu au niciun alt venit decat din pescuit si care trebuie invatati cum sa traiasca mai bine exploatand corect ceea ce au.
Asa ca s-au gandit sa le ofere o alternativa.
„Am vazut ca nu exista cadrul institutional pentru a crea cadre calificate pentru serviciile din turism – ospatar, chelner, bucatar… Am infiintat un liceu cu specializarea agroturism in localitate, practic este singurul liceu din Dobrogea cu specializarea aceasta. Copiii care invata la noi sunt si din zonele adiacente comunei noastre pentru ca nu mai sunt acum multi parinti care sa-si permita sa-si duca copiii la scoala la oras. Noi le asiguram transportul cu microbuzele liceului, iar ei invata o meserie si obtin o diploma…”
Anul acesta au semnat contracte de finanțare pentru renovarea liceului și pentru un after school.
De fapt, in 2018 au semnat proiecte de 12 milioane de euro si mai au inca 6 proiecte depuse. Pentru o comuna cu 4421 locuitori!
Desi nu vrea sa fie tratat diferit, mai scriu inca o data, Marian traieste de 16 ani intr-un carucior cu rotile.
Cand il intrebi de unde are forta sa mearga mai departe, rade usor ”De la Doamne, Doamne”; crede ca educatia lui teologica i-a dat puterea sa stie ca totul are un sens pe lume si a gasit in el o forta pentru a se depasi in fiecare zi si-l citeaza pe Voltaire: ”universul ma incurca rau, dar nu pot gandi macar ca poate exista ceasul fara un ceasornicar. ”
”Marea problema a persoanelor cu dizabilitati ca mine este sa gaseasca undeva resurse de sprijin social, psihologic, emotional, atunci cand statul nu ofera suport. In momentele mele de cadere psihica dupa accident, fratele meu a fost cel care m-a provocat si care m-a impins de la spate. N-am cum sa nu-i multumesc pentru ca ceea ce sunt astazi sunt foarte, foarte mult datorita lui.
Imi place sa cred ca cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu a fost familia si prietenii. Am o sotie extraordinara, asteptam un bebe in curand, o fetita… Alaturarea mea de clinica Regina Maria are o parte din mine, e alaturarea de familie, de grija pentru oameni si pentru copii. Cautam oameni care lupta pentru ei si pentru binele celui din jur.
Eu nu vreau sa devin un exemplu pentru cei ca dvs, in schimb vreau sa le arat ca se poate celor care – ca mine – au dizabilitati. Am avut o perioada maricica de descumpanire dupa accident, dar am constientizat ca aveam in balanta doar doua lucruri care tineau exclusiv de mine.
Adica sa fiu prabusit – si sa sufar atat eu, cat si cei din jur, sau sa nu vreau sa fiu prabusit si sa lupt si sa zambesc.
De cand am ales aceasta varianta nu prea am mai vazut lacrimi – pe care inainte le vedeam zilnic in ochii parintilor mei, poate o mai fac, dar nu-i vad…
Constientizez de multe ori ca asta e singura varianta care-mi face mie bine si daca imi face bine, inseamna ca pot face bine si celor din jur.”
*
Pe Marian Ilie il puteti gasi si la pensiunea lui, Valea Fagilor, construita special cu toate dotarile pentru persoanele cu dizabilitati. Zona e foarte spectaculoasa din punct de vedere turistic, desi nu e foarte promovata din aceasta perspectiva.
”In apropiere este Parcul National Muntii Macinului, cu un fond faunistic si floristic iesit din comun. Avem cei mai mari fluturi din Europa, sunt 12 specii care traiesc doar aici, unii au aripi care depasesc 15 cm. Tot aici sunt ultimii soimi dunareni din lume…”, povesteste Marian.
In vara a fost ocupat cu 12 francezi pe care i-a dus la o ferma traditionala, le-a aratat mestesugurile din zona… Impreuna cu sotia lui se ocupa direct de primirea turistilor, le organizeaza programul avand in grija masa cu produse traditionale din gradina apropiata sau de la producatori locali autorizati, organizeaza plimbari prin rezervatia naturala sau cu barca la Dunare.
Daca nu v-am convins ca deviza ”Bine nu e suficient” e parte din ADN-ul lui Marian Ilie si ca e un fel de ‚alien’ al faptelor bune, iata inca un detaliu. In vara aceasta la pensiunea lui a avut invitati speciali.
”Am auzit de cativa adolescenti de la Manastirea de la Radauti, copii aflati in plasament acolo care canta pe instrumentele celor din Colectiv – donate de parintii celor care si-au pierdut viata in club. Copiii si-au facut o trupa, acolo in manastire. Noi i-am adus o saptamana in august la pensiune.”
*
Am mai scris ca mi se pare absolut minunat ca Reteaua de sanatate Regina Maria a ales sa promoveze nu doar medicii sai care fac interventii incredibile, ci si oameni care prin felul lor de a fi schimba in bine lumea din jurul lor. Cumva le sunt recunoscatoare celor de la Regina Maria pentru ca m-au pus in apropierea acestor oameni minunati care ma inspira. Pe o parte din ei ii descoperiti aici. Povestile mele despre unii dintre ei le adun aici.
Dupa ce am vorbit cu Marian, mi-am scos pe o foaie de hartie un citat pe care l-am lipit pe tabla de lucru.
”De multe ori suntem descumpaniti, tristi, suparati, fiecare dintre noi. Dar daca apucam sa gustam putin din constientizarea gandului ca nimeni nu sufera mai mult ca tine, cealalta varianta e sa-ti doresti cu adevarat sa-ti imbunatatesti conditia, si atunci ar fi mai bine pentru foarte multa lume din jurul nostru. Daca nu deschizi inima catre cel din jur, nici altul nu o va deschide catre tine.”
Imi fac liste, intotdeauna scrise de mana, pe agenda sau pe cartonase, cu ceea ce am de facut.
Listele mele zilnice au si o structura anume. Impart pagina in patru dintr-o linie verticala si, la mijlocul ei, una orizontala. Cam ca atunci cand facem analize SWOT.
In stinga sus pun lucrurile administrative pe care le am de facut (“de dus hainele la curatatorie”), in dreapta sus sunt chestiunile pe care le am de scris, de pregatit pentru acest site. In dreapta jos lucrurile pe care le am de facut pentru proiectele de PR la care lucrez. Coloana din stanga jos ramane libera pentru observatii legate de cine stie ce apare peste zi.
De exemplu, astazi in coloana din dreapta sus (blog) am 4 puncte – inclusiv ideea acestui text, iar in cea de sub ea (PR), 9 chestiuni de rezolvat.
M-am gandit mult de ce exista nevoia mea de a-mi face liste si ce spune asta despre mine.
Mi se pare ca sunt atat de atacata de informatii in timpul zilei, oamenii “trag” de mine pentru a-i ajuta cu ale lor, incat am sanse foarte mari sa ma abat de la ce am de facut. Daca nu-mi fac lista zilnica, nu sunt la fel de eficienta cu ceea ce am de facut si ratez dintre lucrurile pe care am promis ca le rezolv.
Sa mai fac o precizare – ma trezesc pe la 5-6 zilnic, muncesc pana in jurul orei 16 daca sunt acasa (adica daca nu am meetings in oras), incercand sa prioritizez ce am pe lista si sa rezolv – daca e posibil – tot ce am trecut pe hartie, si apoi ma intorc la viata mea casnica si sociala care nu prea are nevoie de liste:)
Ieri am decis sa caut ce spun psihologii despre nevoia oamenilor de a-si face liste. Iata observatiile lor, ordonate… intr-o lista :).
Majoritatea isi face liste pentru o multime de motive – ca sa-si aminteasca ce au de cumparat din alimentara, pentru mesajele cheie intr-un discurs, pentru cresterea productivitatiii sau a motivatiei.
Listele sunt rezumate care ne ajuta sa procesam informatia mai usor pentru ca nu ne place sa ratam, sa gresim.
Un studiu arata ca in timp ce sarcinile pe care nu le-am rezolvat ne distrag si ne genereaza un disconfort mental, doar simpla lor asezare ordonata pe prioritati intr-o lista ne scapa de o parte mare de anxietate.
Studiile au aratat ca oamenii lucreaza mai bine daca si-au scris ceea ce au de facut.
Toata lumea se lupta cu a duce la bun sfarsit un task, dar unii dintre noi au probleme si cu a identifica care sunt acele task-uri si ordinea lor pentru a fi cat mai eficienti. Cand facem o lista, creierul nostru face o prima structurare a task-urilor si ne da deja cateva raspunsuri pentru ceea ce avem de facut.
Listele sunt o forma de autovalidare.
Psihologul Dr David Cohen crede ca lupta lui de a ramane organizat este ajutata de listele zilnice, dar nu este in totalitate rezolvata. Cohen spune ca o lista micsoreaza anxietatea despre posibilul haos din jur, iti da o structura si, la sfarsit, sunt o dovada a aceea ce ai indeplinit intr-o zi, o saptamana, intr-un an.
Sunt desigur si oameni care nu iubesc acest gen de structurare a muncii. Justificarea lor este ca le ingradeste creativitatea si ii incurca sa fie flexibili in timpul programului de lucru.
Domnul David Allen care a scris cartea “Getting Things Done: The Art of Stress-Free Productivity”, un fel de guru in time management, crede ca genul de om “free spirit” greseste. El spune ca oricine are programul plin – dar nu si l-a structurat intr-un fel – se va lupta mai mult cu indeplinirea lui si ca intotdeauna e nevoie de un sistem de prioritizare, oricare ar fi el.
Astazi, dupa aceasta sedinta de “terapie” via google pentru a afla ce spune despre mie nevoia de a-mi face liste, m-am mai linistit… nu sunt chiar stranie.
Dar sunt foarte curioasa daca voi va faceti liste cu ceea ce aveti de facut.
E un text lung. E despre judecatile si prejudecatile noastre legate de alte femei.
E despre tine. Si tu ai fost judecata. Si, nu te sfii sa recunosti, si tu judeci. Zilnic.
Am putea schimba fiecare dintre noi asta. Citeste!
Am citit in urma cu cateva saptamani cea mai recenta dintre cartile de memorii ale lui Hillary Clinton, cartea care se refera la intregul parcurs de candidat pentru presedintia Statelor Unite, What Happened.
Cele mai socante fragmente n-au fost cele despre confruntarile politice, ci cele despre momentele in care a fost judecata pentru ca e femeie in spatiu public.
In carte, pentru prima data Hillary Clinton vorbeste despre bullying-ul la care a fost supusa in scoala pentru ca purta ochelari si nu era printre cele mai dragute fete. Vorbeste despre cum, pe perioada sarcinii cu fiica ei, Chelsea – care s-a nascut in 1980 –, in care multe femei au judecat-o pentru cum arata.
Vorbeste despre cum, cu aceste lectii dure invatate, in perioada campaniei electorale a avut un intreg “glam squad” care s-a ocupat de ea in fiecare zi.
“Nu m-am obisnuit niciodata cu cat de mult efort trebuie sa depuna o femeie ca sa iasa in spatiul public si sa se supuna judecatilor. Am calculat ca pe toata durata campaniei mele electorale am petrecut 600 de ore ca sa mi se aranjeze parul si sa fiu machiata. 25 de zile!”, zice doamna Clinton in memoriile ei.
Mai sunt fragmente in care povesteste cum ii erau judecate hainele pe care le purta la diverse intalniri, cat de mult si-ar fi dorit ea sa poarte pantaloni ca sa fie relaxata si cum revistele mondene scriau ca e prea masculina, rece si deloc moderna… doar pentru ca prefera pantalonii si tocurile foarte mici in zilele lungi de campanie prin diferite orase.
Si remarca, usor ironic, ca foarte multe dintre critici n-au venit de la contracandidatii politici, ci de la alte femei prin publicatiile glossy, asta in contextul in care fiecare dintre aceste publicatii militeaza pentru egalitatea de sanse, pentru drepturile femeilor de a detine functii de conducere.
Catre finalul acestui capitol foarte personal, Hillary Clinton pune o problema cu care ne confruntam toate: “Cat de autentica sunt in spatiu public?” in contextul in care societatea se asteapta sa fii impecabila, frumoasa, dar nu foarte foarte frumoasa, hotarata, cu incredere de sine si pregatita profesional cel putin cat cel mai bine pregatit barbat, ca sa nu se intrebe lumea “ce cauta femeia asta aici?!”
Hillary recunoaste ca a purtat o masca in spatiu public in toti acesti ani, ca s-a dus acasa si a plans de cate ori a fost jignita foarte tare (dar n-a putut spune asta in public pentru ca ar fi fost considerata slaba, instabila, desi era ceva ce orice alta femeie ar fi facut), ca acasa sta imbracata in pantaloni de yoga si adora sa se joace cu nepotii, adica nimic din ceea ce ar fi vazut lumea in ea ca o femeie conducator.
*
Femeile sunt cele mai aspru judecate de… alte femei.
Se intampla femeilor care acced la functii publice sau celor pe care le stie foarte putina lume.
Ne place sau nu sa recunoastem, analizam si criticam “by default” alte femei. Ni se pare ca o facem nevinovat de cele mai multe ori, ca suntem “realiste”, facem doar “mici observatii”, dar de fapt, avem din constructia mentala exersata in ani de zile, un radar care scaneaza si evalueaza diferite aspecte ale unei femei care se afla in fata noastra.
Nu va aparati ca nu faceti asta. E demonstrat stiintific si… pe acest comportament feminin se bazeaza intreaga industrie a publicatiilor glossy. De asta sunt femei pe coperta revistelor pentru femei – pentru ca toata lumea stie ca – sub forma curiozitatii – o multime de alte femei vor analiza fiecare fotografie a pictorialului cu vedeta de pe coperta ca sa o “evalueze”. De asta sunt cititoare (in medie cam 30% si ale revistelor pentru barbati care au femei pe coperta).
*
Prin martie Gerovital avea in online si la tv un spot despre judecatile la care e supusa o femeie frumoasa – ca e vazuta automat superficiala, ca n-ar putea avea o functie de conducere sau o meserie foarte tehnica.
Spotul a facut ceva valuri in comunitatea mea din online. Au fost doamne carora li s-a parut o aroganta marturisirea unei domnisoare care a fost judecata pentru ca e prea frumoasa.
La vremea respectiva am comentat in dezbaterea in cauza pentru ca mi se parea ca existenta acelei conversatii demonstra tocmai prejudecatile despre care se vorbea in spot.
Le-am povestit doamnelor si domnisoarelor care se aflau in conversatia “coltoasa” ca eu mi-am sfatuit o prietena foarte foarte frumoasa care urma sa vorbeasca unor liceeni despre prejudecatile legate de a fi foarte frumos.
Prietena aceasta a mea, Sonia Argint Ionescu (o stiti de la tvr, mai ales din transmisiunile pentru Eurovision) este mega desteapta: vorbeste multe limbi straine, a facut scoala foarte multa, citeste mult, e o persoana foarte educata, e preocupata active de sport si sanatate face si la tv emisiuni pe acesta tema), e mama a doi copii minunati si are un sot cu care face o echipa in toate. Dar arata ca un model, blonda – ochi albastri minunati – picioare lungi – trup de balerina si stiu femei care ii minimizeaza orice efort – si daca ati stii cat munceste – prin expresia “e frumoasa, de aia e la tv, de aia are o familie asa frumoasa, de aia are succes.”
Ii spun si ei mereu “Daca noi doua ne suim pe o scena si vorbim despre ceva legat de femei, feminism si feminitate, cine crezi ca e mai credibila? Tu care intimidezi prin cat esti de frumoasa sau eu care sunt ca media femeilor si am o fata de soricel de biblioteca?!”
Aceasta este o alta fata a judecatilor femeilor asupra altor femei.
*
De asta mi se pare foarte potrivit si puternic manifestul pe care l-a propus Farmec prin Campania Gerovital – Unirea la feminin (in anul centenarului, in anul in care am vorbit pe bune despre a sustine alte femei prin Campania #metoo.
Pentru ca, in acest manifest, solidaritatea feminina si bunatatea sunt declarate cele mai inalte forme ale frumusetii.
Nu cred ca exista femeie – incredibil de frumoasa, banala sau urata (dupa standardele unora) – care sa nu fi suferit macar o data ca a fost evaluata si judecata de alta femeie. Dar tot asa, nu cred ca exita femeie care sa nu-si fi castigat respectul si dragostea tuturor daca a schimbat lumea din jurul ei cu faptele sale bune, cu generozitatea si empatia sa.
Iar impreuna, femeile care schimba in lumea din jurul lor cu bunatatea lor, impreuna pot misca muntii, pot salva vieti, pot face dechide minti, pot da incredere altor femei sa faca pasul spre ce viseaza mai tare.
Campania Unirea la feminin reprezinta materializarea indemnului brandului Gerovital catre romance de a fi unite in și pentru frumusete; cumparand produse Gerovital, consumatoarele dau sansa la ingrijire personala si unei alte femei, pentru care, poate, accesul la acest tip de produse fie nu reprezinta o prioritate, fie este o provocare financiara.
Pana in acest moment al campaniei, au fost intreprinse trei actiuni de donatii, de pe urma carora au beneficiat 240 de romance, din cinci localitati – Câmpia Turzii, Turda, Filiași, Craiova și Iași.
Prima acțiune de donare din cadrul campaniei a avut loc în luna aprilie. Evenimentul a avut loc la Palatul Cultural “Ionel Floașiu” din Câmpia Turzii, iar beneficiarele donațiilor au fost femeile de la Centrul “Carine”, Centrul pentru Adulți Câmpia Turzii, Centrul pentru asistență și îngrijire la domiciliu Câmpia Turzii, Centrul de zi și Centrul de îngrijire la domiciliu pentru persoane vârstnice Turda, beneficiari ai SPLAS Câmpia Turzii.
Cea de-a doua acțiune a avut loc în luna iunie, în județul Dolj, în orașul Filiasi. Aici, beneficarele campaniei au fost femeile de la Centrul de Servicii de Asistență Maternală Craiova și de la Complexul de servicii specializate tip rezidențial copii “1Mai” I și II.
Cea mai recentaa actiune a avut loc pe 23 iunie, la Iasi, donatiile fiind alocate persoanelor din Centru Rezidential pentru Mame si Copii Aflati in Dificultate, al Fundatiei Hecuba, organizație non-guvernamentala, care ofera suport familiilor monoparentale, mamelor singure si copiilor.
Campania e in desfaurare pana la 1 decembrie 2018; toate persoanele care cumpara produse din gama Gerovital participa direct la manifestul #UnireaLaFeminin, parte din valoarea produselor fiind ‘transformata’ in seturi de produse de ingrijire personala destinate femeilor.
P.S. dupa ce ai citit acest text lung, te rog mai uita-te la marturiile femeilor din cadrul campaniei aici , dar si la povestile celor care au fost ajutate, apoi vezi cum poti ajuta si tu. Cum le privesti acum pe doamnele care-si spun povestile?! Multumesc.
Intr-o lume in care fiecare vrea ca lumina sa fie asezat pe el, sa-l laude lumea cat mai mult, sa fie vazut cat mai mult, e o campanie publicitara zilele astea pentru un brand care recunoaste ca a fost inspirat nu doar de cei care sunt in interiorul companiei, ci si de cei care fac fapte bune si misca muntii cu minime resurse, dar cu credinta uriasa ca depinde de noi ca lumea sa fie mai buna.
Nu stiu daca ati vazut spotul nou de promovare pentru Reteaua de sanatate Regina Maria, cu vocea incredibilului medic Mihai Cristescu, chirurg neurolog, in care se vorbeste despre „Bine nu e suficent” despre cum incredibilii medici care au ramas in tara si ne salveaza vietile se lasa inspirati de oameni pe care poate nu i-au intalnit niciodata, dar care i-au impresionat prin daruirea si crezul lor intr-o lume mai buna.
Am multe experiente personale legate de Reteaua de sanatate Regina Maria unde acum multi ani cand mi-era greu am petrecut cateva zile importante. Nu stiau ca sunt jurnalist, nu se gandea nimeni ca am sa scriu despre ei peste ani, m-au ajutat pur si simplu pentru ca eram un pacient pe care-l puteau face sa fie bine.
Si am un mare mare respect pentru fiecare medic pe care l-am intalnit atunci si pentru fiecare asistenta care mi-a spus o vorba buna sau o gluma si mi-a distras atentia de la tratamentul pe care-l faceam si care ma ingrozea teribil.
*
Zilele acestea cand am vazut spotul nou m-am gandit la generozitatea lor si la minunata idee de a imparti timpul de expunere cu oameni care fac fapte bune, pentru care „bine nu e suficient” care vor intotdeauna mai bine si care altfel nu s-ar promova. Pentru ca nu e in natura lor sa iasa in fata altfel decat prin actiunile caritabile concrete.
Printre ei am descoperit o tanara doamna pe care o stiu de multi ani. Cristina Hurdubaia.
Cei mai multi o stiti gratie actiunii ei Copacul cu haine/ Copacul cu fapte bune, dar eu o stiu si pentru munca de jurnalist si pentru cea de promoter al unor trupe rock foarte misto.
Inainte de a fi foarte cunoscuta pentru binele pe care-l face, Hurdis – cum o stiu eu – avea la purtator toate datele sa intelegi ca e diferita de restul lumii: intr-o mare de jurnalisti care se imbracau in negru sau gri, ea avea mereu ceva colorat. Care, sincer, cred ca era destul de greu de purtat (pentru ca o facea a iasa in evidenta) pentru o persoana atat de timida ca ea.
E genul de om care face bine din credinta, nu pentru ca asa trebuie. Viata a pus-o fata in fata cu situatii grele si in loc a o inraiasca, in loc sa dea vina pe altii pentru ce i s-a intamplat, Hurdis si-a adancit si mai tare empatia pentru nevoile celorlalti.
Asa a aparut Copacul cu Haine, o actiune prin care aduna haine pentru nevoiasi de patru ori pe an, o actiune care a invatat-o multe despre cum gandesc romanii si despre cum binele nu e suficient, trebuie insotit si de educatie.
„Fac de patru ori pe an aceasta actiune, dar nu toti oamenii inteleg ca primavara adunam haine de primavara vara, iar in toamna pentru sezonul rece. Multi vor doar sa scape de hainele pe care le au in plus, cand nu mai au nevoie, fara sa se gandeasca ca sunt persoana fizica si nu am unde sa le depun. E foarte bine insa ca multi s-au eliberat de mentalitatea de tara comunista care ne facea sa pastram orice haina – Las ca poate slabesc 10 kg si rochia asta o sa-mi mai fie buna. Renuntam mai usor la ce e in plus si vrem sa impartim cu altii, iar asta e foarte frumos.”
In nebunia ei frumoasa, Hurdis face aceasta actiune pe persoana fizica, ajutata de cativa voluntari, coaguland o audienta interesata de a face bine pe care a dezvoltat-o via Facebook. Acolo anunta ca are nevoie de camioane sa transporte hainele pe care le strange, acolo isi spune of-urile pentru piedicile pe care le intalneste sau multumeste oamenilor care au ajutat-o sa mai faca putin bine.
Am intrebat-o zilele astea daca a ajutat-o vreo companie de cand Copacul cu Haine, care acum se numeste Copacul cu fapte bune, e celebru, are recurenta, sunt rezultate impresionante (cu sute de kilograme de haine colectate). A ras si-a zis: „dar n-am cerut niciodata ajutorul!”
Pur si simplu, mintea ei e construita pe a gasi ea solutii, ajutandu-i pe altii, nu pe a fi si ea ajutata. Desi a muncit multi ani alaturi de trupe mai mari sau mai mici, nu le-a cerut niciodata liderilor – solistilor – sa o ajute macar cu promovarea.
„Sunt naiva. Asta e. Eu cred ca daca omul vede ca fac ceva bun si crede ca poate sa ma ajute, o sa ma ajute el fara sa-i cer eu. Uneori e bine ca sunt asa, de multe ori nu.”
Am mai intrebat-o din ce-si plateste facturile, pentru ca apa, gazele si lumina nu se platesc cu fapte bune. „In momentul asta, luna asta – dar nu stiu ce va fi peste o luna sau doua si nici nu ma gandesc – rubrica de la Starea Natiei este sursa mea de venit. Daca nu va mai fi emisiunea, daca nu va mai fi rubrica mea, atunci o sa ma gandesc cum o sa ma descurc.”
Dar chiar si asa, si la Starea Natiei tot cu faptele bune se ocupa. A vazut-o Dragos Patraru pe net zbatandu-se sa faca bine si i-a zis „nu vrei sa prezinti o data pe saptamana cate un caz de-al tau la televizor poate gasim mai usor rezolvare pentru el?”.
Doar ca uneori cazurile prezentate, chiar si la audienta de la televizor, nu-si gasesc rezolvari asa de repede. Iar Hurdis nu se lasa: pune pe facebook, suna prietenii, cauta pe la oricine crede ea ca o poate ajuta.
Recent a strans 13.000 euro pentru o casuta in care vor locui 5 copii si tatal lor.
Nu-si face bilanturi, nu s-a gandit niciodata sa contabilizeze cati oameni a ajutat, nici nu o intereseaza asta. Pe ea o intereseaza sa nu ramana nerezolvat fiecare dintre cazurile „aflate pe rol”, apoi trece la urmatorul. Asta e singurul bilant pe care-l face seara: se gandeste ce mai poate face ca sa rezolve cazul pe care-l are in fata.
O sa se opreasca candva?
Habar nu are. Recunoaste ca mama (care sta la Tanacu si o urmareste pe facebook) o mai cearta din cand in cand pentru ca i se pare ca se neglijeaza pe sine avand grja de multi altii. Cum mai recunoaste ca s-a gandit de multe ori sa plece din tara, desi lupta cu multe rezultate bune sa faca macar cu un milimetru mai bine in jurul ei.
Acum lucreaza pentru un mini festival – Caritabil Fest – care va avea loc pe 31 mai -3 iunie la MTR, in sustinerea actiunii Copacul de Hartie. Vor fi concerte in fiecare seara, filme documentare pe social, ateliere de creatie pentru copii (nevoiasi si nu) iar banii din toate intrarile merg pentru un caz social.
Am invatat ceva din conversatia cu ea de zilele trecute ce mi-ar placea sa tineti minte.
Oamenii ca Hurdis – Cristina Hurdubaia – nu cer niciodata ajutor pentru ei cand le e greu. Vor muta muntii pentru a-i ajuta pe altii, dar cand lor le e greu se vor inchide in casa, vor trage un plans zdravan, se vor descarca emotional si o vor lua de la capat a doua zi.
Ca sa nu-i pierdem, pentru ca sunt rari, intrebati-i din cand in cand cu ce ii puteti ajuta.
De exemplu, zilele astea are nevoie de ajutor pentru organizarea Caritabil Fest, are nevoie de jocuri ca Remi, Monopoly, sah, alte jocuri pentru copii cu care cei mici sa se joace in curtea MTR pe perioada festivalului, jocuri care apoi vor fi donate catre copii nevoiasi.
Bine, daca ma intrebati pe mine, dincolo de lucrurile practice pentru actiunile ei caritabile, mai are nevoie din cand in cand sa-i aratam si aprecierea noastra pentru ce face. Sa-i dam asa din neant, fara nicio treaba mesaje de incurajare si de sustinere. Sa o intrebam daca-i e bine si sa vedem daca putem face si noi pentru ea sa fie si mai bine.
De asta ma bucur tare ca Reteaua de sanatate Regia Maria a ales ca in campania cu „binele nu e suficient” a ales sa puna lumina si pe oamenii ca ea.
*
Aiciputeti afla mai multe despre oamenii care sunt inspiratie pentru cei de la Reteaua de sanatate Regina Maria in campania „Bine nu e suficient”. Zilele viitoare am sa va mai prezint cativa dintre ei, oameni obisnuiti sau medici extraordinari care au in ADN-ul lor dorinta de a schimba lumea in mai bine fie si cu un milimetru.
De 1 Mai, ziua muncii, m-am gandit sa scriu care sunt regulile dupa care ma ghidez in alegerea job-urilor pe care le fac.
Sigur ca sunt unul dintre cei privilegiati: imi pot alege doar job-urile care-mi plac. Dar n-am fost tot timpul asa. Am mai povestit ca vin dintr-o familie saraca, ca muncesc din primele zile in care am venit la Bucuresti la facultate, si ca munca foarte multa (cu scoala in paralel, cursuri suplimentare in zonele in care voiam sa fiu mai buna) a facut ca de la 22 de ani sa am functii de conducere. Din 2011 sunt propriul meu sef, un privilegiu la care nu ma gandeam cand am ajuns la primul meu loc de munca.
Iata regulile dupa care ma ghidez in munca…:)
1. Incearca sa muncesti cu oameni mai destepti decat tine pe care ii respecti pentru inteligenta si pregatirea lor profesionala.
Daca oamenii cu care lucrezi sunt mai destepti decat tine si tu ai un mind set spre a invata, totul devine o scoala super exclusivista, pe care altfel nu ai putea-o plati cu niciun ban. Ba, esti chiar tu platit pentru ceea ce inveti muncind.
Daca ai norocul sa ti se indeplineasca punctul 1, incearca sa ai smerenia si intelepciunea sa-i asculti pe colegii/sefii tai si nu lua personal nicio observatie pe care ti-o fac.
Dupa putin mai mult de 20 de ani de munca, in situatiile in care muncesc cu oameni mai destepti decat mine (in ultimii ani, am avut acest privilegiu urias sa aleg oamenii cu si pentru care muncesc), in aceste situatii fericite sunt tot timpul pe mood-ul “research”. Fac documentare despre orice referinta profesionala pe care o aud pentru prima data de la cei din jurul meu, citesc foarte mult in “lateral” – lucruri conexe pe care le aflu din discutiile cu acesti oameni, sau inspirata de observatiile pe care ei le fac pe un proiect.
Nu lua personal deciziile de business ale unui patron pentru care lucrezi.
Obisnuiesc sa spun “e business-ul lui, el/ ea l-a adus acolo unde este, datoria mea e sa spun ce cred ca e mai bine de facut, decizia e la el/ea pentru ca stie contextul mai larg al afacerii”.
Nu lua personal, dar spune adevarul mereu in fata sefului, nu-ti fie frica de reactia lui.
Nu merge cu problemele tale de acasa la birou, dar gaseste-ti un echilibru intre ce muncesti si ce traiesti.
Suna urat, dar e real. Oamenii te-au angajat si te platesc pentru a gasi solutii la situatiile din afacerea lor. Nu vor o problema in plus, nu vor un om care aduce cu el o energie negativa (ca ea inseamna barfa, probleme casnice sau altceva).
Nu duce acasa problemele de la munca.
E o aptitudine care se dobandeste greu, dar se poate. Dupa ce inveti sa nu mai iei personal nimic, dupa ce inveti ca e important sa dai ce-i mai bun din ce stii in fiecare proiect, fara sa te bati cu pumnii in piept pentru asta, dupa ce inveti cum sa faci “switch” mental pentru un family mood cand pleci de la munca. Dar, se poate. Te ajuta lucrurile cu care “te incarci emotional” in afara muncii – prietenii, cartile, filmele, concertele, plimbarea intr-un parc etc etc etc.
Nu da vina pe altii pentru ce nu ti-a iesit tie bine.
Si la munca si in viata personala, greseala e intotdeauna macar putin si la tine. Sigur ca e mult mai usor sa zici ca altii au fost de vina, dar daca mintea ta e setata sa identifice greselile pe care le-ai facut in alegerile care au dus la esec ai posibilitati mai mari sa inveti ceva din ce ti s-a intamplat.
Invata, citeste si incearca sa fii cat mai bine pregatit profesional pentru ceea ce iubesti sa faci cel mai mult.
Chiar si cand nu ai “job”-ul in domeniul la care visezi dar muncesti pentru ca trebuie sa-ti platesti facturile. Incearca macar o data pe saptamana 2-3 ore sa inveti ceva nou din domeniul la care visezi.
Respecta etica muncii tale.
Chiar daca uneori asta e echivalent cu o lupta cu propriul ego care te face sa vrei mai mult decat e corect sa ai, respecta etica. Si fii consecvent. Pe termen scurt lumea te va lua de prost, pe termen lung vei avea o liniste nepretuita. Si respectul celorlalti, dar nu ei ar trebui sa te intereseze.
Cauta-ti echilibrul intre ce muncesti si ce traiesti.
E o munca pe care o faci continuu, sa-ti mentii echilibru si linistea. Nu e ceva ce odata dobandit ramane acolo in apropierea ta, ca o rochie pe care o cumperi ca sa te simti mai bine. E o munca despre a curata ce ti-a adus frustrari, de a intelege de ce ai dobandit acele frustrari.
E o munca despre a te rasplati si aprecia pe tine in aceeasi masura cu a te apostrofa singur cand ai luat-o pe aratura. Fara patima si fara presiune. Cu bun simt si onestitate.
Daruieste din ce castigi, din ce muncesti, din ce stii
Fie ca faci mici donatii catre cei in nevoie, fie ca iti donezi timpul si priceperea pentru cineva care nu te-ar putea plati dar pe care l-ai putea ajuta fundamental, fie ca iti asumi ca trebuie sa fii si tu dintre cei care muncesc alaturi de cei carora e frumos a le impartasesti din ce stii. Da mai departe din experienta ta, nu e niciodata vorba de concurenta, e despre a face ca lucrurile sa mearga mai bine.
Bonus: Unul dintre domnii destepti cu care am lucrat mi-a spus candva cum pot sa identific “campionii” din viata, nu doar din munca; “Daca isi face treaba cu pasiune si urmareste pas cu pas ce trebuie facut fara sa-l promptezi, daca face mai mult decat i-ai cerut doar pentru ca stie ca se poate mai bine, ai un castigator in fata! O sa faca ceva important in viata lui.”
O parte din prietenii mei rad adesea de mine ca sunt “fata cu patul cel mic”. Fifi (Cristina Popa) e sef de tulumba cand se face gluma pe tema asta pe seama mea.
De unde vine expresia “fata cu patul cel mic”?!
Anul trecut cand ma intorceam de la Brasov de la un curs care ma solicitase foarte mult, Fifi s-a rugat de mine cu cerul si pamantul sa ma opresc la Ploiesti pentru o noapte sa fac un masaj la un spa din afara orasului si sa ma rasfat putin intr-un super hotel cu un restaurant minunat cu mancare orientala. Veneam dupa o perioada f f aglomerata si Fifi stia ca putina relaxare o sa ma ajute pentru zilele care urmau.
De rusinea ei, pentru ca facuse rezervare, m-am dus. Altfel, eram atat de obosita ca as fi venit acasa si as fi cazut lata pe canapea. S-a dovedit insa o alegere minunata, pentru ca m-am relaxat, in hotel era o salina cu sare din himalaya in care am dormit o ora, spa-ul era minunat cu totul.
Camera pe care mi-au dat-o avea insa 2 paturi. Unul king size, urias, si unul mai mic langa. Stiti genul de camera family.
Eu eram singura.
Am intrat in camera, am vazut deranjul pe care l-as fi facut in patul urias fara sa am nevoie de el si m-am culcat in patul mic. Pur si simplu m-am gandit ca n-are sens sa stric asternuturi asa de mari, sa ocup un spatiu care era prea mare. Oricum si patul mic era foarte mare, nu era ca si cum m-as fi inghesuit.
Prietena mea, Fifi, a ras trei zile. Ma rog, cum ziceam mai rade din cand in cand si a spus si prietenilor ca sa rada si altii. (acum am rezolvat eu problema, am spus intregii lumi)
Mie mi se pare normal sa nu fac risipa, si nu e vorba de a fi zgarcita (cei care ma cunosc stiu ca daruiesc o multime de lucruri), e vorba de a nu folosi fara rost niste resurse. Nu gatesc mai mult decat mancam. Nu cumpar ce nu-mi trebuie.
Nu eram asa inainte, am trecut si eu – ca orice om care a fost candva sarac – prin a cumpara compulsiv orice are in fata, doar pentru ca-si permite. Dar undeva pe drum, mi-am dat seama – habar n-am cum – ca moderatia e calea cea mai buna in viata.
Ne amintim de intamplarea cu patul cel mic mai ales atunci cand comentam despre cate unii care fac cine stie ce afaceri care nu-s morale si se imbogatesc peste noapte. Cand mai remarcam cate o nefacuta a vreunei persoane publice, Fifi zice “Auzi? Tu esti fata cu patul mic! Noi am ales sa traim asa, nu pentru ca nu ni s-au oferit conditiile de a face bani imorali, ci pentru ca am cautat un altfel de confort. “
Nu pot sa spun in dreptul ei deciziile pe care le-a luat in viata alegand un altfel de “pat mic” pentru ca asa i s-a parut normal in locul unui lucru care tinea de putere si ego, dar credeti-ma pe cuvant ca sunt multe.
Ce vreau sa spun cu anecdota asta?
Noi alegem fie calea usoara, fie compromisurile, fie drumul prin care nu vom fi nici cei mai bogati, nici cei mai faimosi, nici cei mai puternici (in sensul de influenta).
Cand iesim din curtea si viata noastra, ne adunam ca oameni/grup dupa chipul si asemanarea noastra.
Asa ca n-are sens sa ne barfim prietenii ca au facut nefacute, ca au furat (de la patron sau de la stat), ca au castigat celebritate prin minciuna. Pierdem timpul pentru ca… noi alegem sa-i avem aproape si, cum zicea un intelept, suntem media aritmetica a primelor 5 persoane care sunt cel mai apropiat de noi.
Sunt oameni care se confrunta cu durerea, fizica si emotionala, cu o rata mult mai mare decat media. De cele mai multe ori vorbim de tineri, chiar adolescenti, care dupa ani de munca imensa rateaza intr-o mare competitie si reusesc cumva ca in doar cateva zile sa-si gaseasca motivatia sa se intoarca la antrenamente ca sa lupte pentru o victorie mare.
Noi, oamenii care nu suntem The greatest in niciun domeniu de activitate, ne uitam la ei cu admiratie si proiectam vietile noastre pe infringerile si/sau victoriile lor .
Rareori ne gandim: daca un copil de 17-20 de ani gaseste resurse sa o ia de la capat, eu de ce nu pot? Ce are el/ea in plus fata de mine? Sau suntem din acelasi aluat iar eu sunt mai rasfatat(a) si imi caut scuze sa nu muncesc la fel de determinat pentru visul meu?
Cineva mi-a spus – poate ca ei (campionii) au un destin mai bun – si m-am gandit: Pe bune?! Adica dam vina pe altii (e sportul nostru national, invatat de la politicieni), chiar si cand altii e o notiune abstracta precum “destin” pentru faptul ca nu muncim noi constant si cu determinare, cu propria persoana pentru a fi mai buni?!
*
De felul meu sunt o persoana disciplinata, care se simte confortabil cu un to do list pe care sa-l urmareasca. As putea spune ca, intr-unele momente, am chiar un temperament/caracter autist: procedurile imi dau confort, lucrurile noi ma incurca. Am invatat sa ma uit la mine cu atentie, am invatat sa-mi corectez multe dintre aceste momente de autism social, dar am un confort (poate ca vine din increderea in sine) care ma face sa nu-mi pese de gura lumii si sa ma ghidez dupa ceea ce simt ca e bine sau ceea ce-mi spun ca e bine oamenii in care am incredere. Sa caut mereu drumul meu, in liniste, chiar daca e greu de parcurs.
Am observat ca, la intervale regulate de timp (care se masoara in ani), mintea mea are nevoie de antrenamente pentru a fi mai motivata, mai concentrata, pentru a invata sa (re)elimine elementele nocive care m-au indepartat de la claritate.
Nu vorbesc aici de exercitiile de meditatie care ajuta la curatarea zilnica a creierului, pe astea le fac, dar dincolo de ele, pentru ca – dupa reperele mele – mi se pare ca uneori ajung sa cobor ritmul la ceea ce am de facut pe o durata mai mare de cateva saptamani (pentru ca ma fura viata cu toata avalansa de informatii si de tentatii), simt nevoia de noi “antrenamente”.
Asa am ajuns in decembrie sa caut ce ii motiveaza pe sportivi, cum functioneaza mintea lor, ce exercitii mentale fac. Pe drumul acesta am ajuns si la o carte care se numeste The Greatest , scrisa de unul dintre cei mai mari cronicari sportivi ai momentului, Matthew Syed
Eu am citit-o in engleza fara sa stiu ca exact in ianuarie apare si la noi. O gasiti la editura Publica (Cei mai buni. Cum să atingi perfecțiunea în sport), m-am uitat putin pe traducerea ei pentru ca intre timp am daruit-o pe cea primita de la editura, si e foarte frumos tradusa.
Las mai jos cateva ganduri din carte care sper sa va motiveze si sa va faca sa va ganditi la propria performanta (ca e vorba de croitorie, de reparat masini sau actorie) si la cum poate fi ea imbunatatita.
(cum pe drumul meu pentru a ma remotiva si a-mi regasi ritmul am ajuns si la o doamna care a facut exercitii mentale pentru sportivi si a lucrat cu Ivan Lendl si Andy Murray pentru a avea concentrarea si determinarea sa fie nr 1 in tenis, dar si cu alti campioni olimpici, la sfarsitul acestui articol las un exercitiu pentru antrenarea atentiei si concentrarii care e util de facut dimineata inainte de a va da jos din pat)
Exemplele pe care le dau mai jos sunt in engleza pentru ca mi-a fost mai usor sa le au din versiunea ebook pe care am citit-o.
Federer despre rutina zilnica de dinaintea unei final de Grand Slam, rutina care-l ajuta sa nu puna presiune pe el si sa-si faca treaba cat mai bine.
‘The strange thing is that I was always incredibly nervous on the morning of a grand-slam final. At Wimbledon, I would often wake up at five thirty a.m., my body pumping with adrenalin. My mind would be racing. I had a terrible fear of failure. I lost a few times in grand-slam finals and it sucked. The hard truth is that nobody cares about the loser. It was the fear of failure that drove me. ‘But something would happen when I walked on to play at two p.m. Suddenly I felt in control. In control of myself, in control of my emotions, in control of the crowd. I was comfortable. My head would clear out all the other stuff and focus on something incredibly simple. I would lose myself out there. The best way to describe it was like the body taking over the mind.’ It is a revelatory phrase. I ask how easy it was for the mind to cede control to the body. ‘You need confidence to be able to do it,’ he says. ‘Don’t get me wrong. Before that second-serve ace, I was nervous as hell. During matches, I would get feelings of anxiety. But the act of playing would free my mind: when I toss the ball up, my arm swings and my body takes over. It just clicks. It’s about repetition as a kid; it’s about good technique; it’s about having everything in place. It’s about confidence and muscle memory. It’s the 10,000 hours.’
Despre ratare, infringere, nereusita
Failure is generally considered a pejorative. It has profoundly negative connotations. But, to Coleman, it has a very different meaning. ‘I’m not afraid to fail,’ he said. ‘Everybody fails. I have had more failures than I’ve had success.’ His point was simple and powerful. Failure is central to life and learning. It is how you grow, develop, and ultimately flourish. As Michael Jordan, the basketball ace, once put it: ‘I fail. But that is why I succeed.’ If failure is stripped of its negative associations, if it is no longer an indictment of who you are, but an opportunity to learn, what reason is there to be fearful? If football is a game of expression, and you accept the mess-ups that are inherent to any creative enterprise, why freeze at the point of executing a pass? And if you are with a group of like-minded people, cohesive and strong, united in resolve and ambition, why worry what the media might say if things go wrong?
Despre personalitate si caracter
Most of us are, to use a term from economics, risk-averse. We avoid risk, we try to live our lives by minimising its influence, we hedge our bets. That is why there is rather a large sector of the economy known as the insurance industry and why we hike millions of pounds into its claws. But it is also why we are mesmerised, at some profound level, by those among us who embrace uncertainty, who take the daring course, who risk the world to gain the world.
(…)
Most of us think we are better than we are. In fact, the tendency is so powerful that psychologists have given it a name: illusory superiority.
In Being and Nothingness, Jean-Paul Sartre wrote that the vast majority of us are inclined to misgauge the calculus of risk. We fear to step outside the comfort zone because of a morbid trepidation of what might lie beyond, when the unspoken reality is that, whatever we do, however much we insure and barricade ourselves in, the existential endgame is always the same. ‘Fear?’ he wrote. ‘If I have gained anything by damning myself, it is that I no longer have anything to fear.’
The phenomenon of illusory superiority is not, by any means, all bad. When we rate ourselves highly, we tend to become more positive, optimistic and resilient, as Martin Seligman, the psychologist, has noted. But when we are overlooked, it can lead to a sense of injustice that can be destructive. Every now and again, isn’t it worth accepting that we failed to make the cut, not because the boss or selector is a raving lunatic, but because we were not good enough? This means that, instead of stewing or, worse, quitting, we find new ways to improve.
Despre smerenia de a o lua de la capat
I remember talking to David Beckham about when he was out of favour at Real Madrid under Fabio Capello. Many felt that the Italian had made a mistake by dropping the midfielder, and it would have been easy for Beckham to have regarded the decision as prejudicial. He was wealthy, famous, popular, and could have coasted through his remaining months at the Spanish club before joining Los Angeles Galaxy. In extremis, he might have had a slanging match with his coach. Instead, he forced himself to accept that Capello was doing what he thought was best for the team, which was the first step in trying to convince the coach to change his mind. ‘I knew that Fabio wanted the club to do well, and that the best way to get back into the team was working harder, showing my stuff on the training pitch, giving it everything,’ Beckham said. A few weeks later, Capello, an arch rationalist, performed an about-turn. ‘I started to see that he was working hard and this week he has trained perfectly,’ the coach said. ‘He was better than good. He has behaved like a great professional . . . the only thing that has influenced my decision is the work that Beckham has put in. This is not about the players saying they want him back in the squad and nor do I think that my decision to recall him undermines my authority.’
Despre puterea subconstientului… si de ce e nevoie sa-ti exersezi mintea ca sa lasi subconstientul sa te conduca in unele momente.
The power of the subconscious has much to do with the basic architecture of the brain (according to neuroscientists, the subconscious can process up to 11 million bits of information per second while the conscious mind can only process 40), but it can also be gleaned from the testimony of top performers. When a sportsman (or, for that matter, musician) is at peak performance, the conscious mind is often very still. Very serene. Rather, it is the subconscious competence, built up over many years of practice, that is given full rein. There is a gargantuan amount of processing going on, and a huge amount of effort, but it is all taking place beneath the radar of conscious awareness. The zone in sport, rather like the state of Zen, can be compared to a duck gliding effortlessly across the water while its legs are going like the clappers.
Si citatul meu preferat din carte, care apartine unui mare fotbalist si antrenor, Jonatan Cruyff, si care se potriveste minunat oricarei activitati daca vrei sa fii printre cei mai buni. Si mai ales se potriveste cu aceste vremuri in care cei mai multi cauta victoriile pe scurtatura, cu cat mai putina munca, daca se poate cumparandu-le, imitind forma si uitand continutul.
Winning is just one day, a reputation can last a lifetime,’ Jonatan Cruyff said. ‘Winning is an important thing, but to have your own style, to have people copy you, to admire you, that is the greatest gift.’
*
Mai jos unul dintre cele 36 de exercitii faimoase ale coach-ului pentru campioni B Alexis Castorri. (am primit cartea ei zilele trecute, am comandat-o la un anticariat din America pentru ca nu a mai fost editata din 1992 si am sa revin cu un nou articol despre exercitiile ei).
Prin acest text nu vreau sa spun ca trebuie sa faceti asa, sa urmati pasii acestia, sa faceti exercitii de motivare sau de activare a memoriei si concentrarii. Vreau doar sa pun in fata, in spatiul public, si o alta perspectiva despre nereusitele noastre ca societate. Daca toti ne-am face mai bine treaba, cat mai bine si mai etic, in dreptul nostru, lumea s-ar schimba din interior.
Aseara mi-am adus aminte ca in 2015, Raluca Hagiu de la Unica m-a rugat sa scriu un text pe tema CE AM INVATAT, iar eu am ales sa scriu despre ce am invatat din sport.
Textul n-a fost niciodata online pana astazi. Il aveti mai jos.
*
Cred ca ar trebui sa facem sport ca sa ne cunoastem mai bine. Sa facem pace cu noi. Poate de asta ziceau inteleptii “mens sana in corpore sano”?!
Intalnirile mele cu sportul, altfel decat spectator la o competitie, se masoara in vieti anterioare. Si nu vorbesc de reincarnare, ci de perioade distincte din viata pe care o traiesc cu elan si perseverenta chiar in acest moment.
Pe la 10 ani mi-am dorit foarte foarte tare sa invat sa joc tenis. Am primit o racheta Reghin din lemn, m-au dus la teren si … m-am plictisit repede. Trebuia sa astept mult ca sa-mi vina randul sa dau cu mingea la perete, cat asteptam comentam, iar cand comentam profesorul ajungea la concluzia ca eram obraznica asa ca ma punea sa alerg in jurul terenului. Cand am ajuns sa invatam serviciul, visam noaptea ca arunc mingea in aer si dau cu racheta pe langa ea.
Din perioada asta am o amintire care, peste ani, a devenit o lectie de viata. E despre scrisoarea pe care i-am scris-o unchiului din America ca sa-mi trimita si mie o racheta din carbon, cum vedeam la jucatorii de la televizor. Pusesem atat de mult patos in scrisoare aia, atata dorinta… N-am primit racheta, nici nu stiu daca ai mei au expediat scrisoarea, dar peste ani m-am gandit ca unchiul meu nu avea nicio obligatie sa faca o asemenea cheltuiala pentru mine. Si mi-a fost rusine ca i-am cerut ceva.
Am facut atunci un pact cu mine ca nu o sa-mi doresc niciodata mai mult decat imi pot permite sa imi cumpar singura, pentru ca –cel mai adesea – lucrurile acestea sunt mofturi. Ma tin de promisiunea asta de la 20 de ani.
*
Pe la 25 de ani m-am dus la sala. Ma dolofanisem si mi se parea nepotrivit pentru varsta mea sa nu mai am talie de viespe. Iata-ma deplasandu-ma la o sala de cartier, cu un antrenor care stia si nutritie si lucra personalizat cu fiecare elev. Si-acolo am comentat (negociam numarul de exercitii pe care trebuia sa le fac) si, cum mai protestam putin, cum ma mai punea sa mai fac niste “abdomene”. Am facut “abdomene” cu aparate, fara aparate, cu picioarele libere, cu picioarele prinse, “fluture” etc. Nici nu stiam ca exista atat de multe feluri exercitii pentru abdomen. Rezultatul a fost un abdomen frumos conturat si revelatia ca hainele care-mi marcheaza talia dau iluzia ca sunt putinel mai inalta. Din perioada aceasta a vietii mele am ramas cu obiceiul de a face abdomene zilnic. Si cu obsesia de a avea un abdomen plat. Cum simt ca m-am dolofanit putin in dreptul taliei, in ciuda exercitiilor zilnice, incep sa am grija sa mananc mai multe legume si fructe crude.
Dar din perioada asta am ramas si cu lectia perseverentei: nu e nevoie sa faci un efort mare ca sa ai rezultate, cu rabdare si perseverenta si vei ajunge acolo unde ti-ai propus chiar si cand faci pasi foarte mici.
*
Peste niste alti ani, m-am intalnit din nou cu sportul. Obligatoriu. Kinetoterapie. Ca sa-mi invat muschii sa faca niste miscari pe care nu mai voiau sa le faca, desi creierul le transmitea mesajul. Abia aici am inteles cat de important a fost ca am avut muschii abdomenului si ai spatelui antrenati in mod constant. In perioada asta am invatat ca in fiecare zi luam lucruri de-a gata, ca ni se pare ca ni se cuvine ca picioarele si mainile noastre semisca in secunda in care creierul nostru le “ordona”, dar ca de foarte putine ori ne gandim sa le si intretinem, sa avem grija de muschi, de articulatii. Si in perioada asta am protestat. Mult. M-am certat eu pe mine si mi-am pus baremuri mai ridicate decat oricare antrenor cu care am lucrat.
A fost lectia despre daca tu crezi ca se poate si lupti pentru asta, apoi chiar se poate.
Dar am invatat si sa-mi respect mai mult corpul, sa-l ascult: sa aud ce “trozneste”, ce “scartaie” si sa sa apelez la remedii: alimentare, de miscare. Am invatat sa scurtez distanta dintre ce gandesc ca ar trebui sa faca corpul meu si ce pot sa execut, dar si sa controlez intensitatea gestului.
Astazi fac putin sport. Merg pe jos o jumatate de ora in fiecare zi, nu folosesc niciodata liftul (nici chiar cand am super bagaje), fac meditatie si … abdomene. Zilnic. 50 – 100 in functie de cat de obosita sunt. Merg la masaj ca sa-mi tin activi muschii spatelui pentru ca ei fac treaba cea mai complicata (ne tin drepti, sprijina coloana vertebrala).
Astazi cred ca ar trebui sa facem sport ca sa ne cunoastem mai bine. Pentru ca odata ce ne cunoastem (dupa ce ne certam, cerem mult, negociem, dobandim reflexe si control pentru miscari) facem pace cu noi.
In 2012 am fost la Londra la Jocurile Para Olimpice, competitii intre persoane cu diferite deficiente. Am fost spectator la competitiile de inot. Erau tineri care nu aveau maini sau picioare, care erau lasati in bazinul cu apa cu ajutorul unei macarale pentru ca ei nu puteau cobori. Tinerii astia inotau pe 100 de metri cu o viteza mult mai mare decat multi sportivi.
M-am gandit atunci ca, in apa, cu totii suntem egali, pentru ca suntem parte din natura. Cred ca asta face de fapt sportul, ne face egali cu natura, ne reintegreaza in matca. Si ne arata ca putem mai mult decat credem.
M-au rugat cei care au grija de reprezentarea minunatei Thailanda in Romania sa povestesc cate ceva din experienta mea in aceasta tara.
ce am povestit gasiti aici, mai jos un mic fragment
Cele mai frumoase amintiri din Thailanda pe care le am țin de cultură locală, de darurile pe care le lasă la copacii bunăvoinței pentru spiritele locului – dar de fapt se granesc păsările și animalele, de mâncarea minunată. Pentru mine e amuzant că oamenii vor să bifeze zeci de obiective turistice într-o zi în loc să se bucure in liniște de 2-3 locuri. Thailanda, dacă o asculți cu atenție, te învață că viață nu e despre alergat, despre a bifa ceva, ci despre experimentat pe îndelete.
Aș merge în Thailanda iar și iar pentru liniște, pentru generozitatea oamenilor, pentru neincrancenarea lor pe care ar trebui să o studiem și să o învățăm. Pentru mâncarea absolut minunată.
Ciudățenia thailandezilor este…
Whitening creams. Cremele de albire a feței. Înțeleg rațiunea, înțeleg simbolistica, dar tot mi se pare straniu. Noi stăm la soare că să avem tenul mai colorat, ei se străduiesc să-și albească tenul. Pentru ei a fi „mai alb” e o formă de „a fi nobil”, n-ai stat mult în soare, n-ai muncit pământul mult, ai avut job-uri intelectuale.
(text scris pentru rubrica de opinie a revistei Unica, in 2016)
Fericirea nu e nicio afacere.
Am citit la inceput de an o carte care tocmai a fost lansata in America si care a fost foarte bine primita in lumea oamenilor de comunicare: TIM WU – ” The Attention Merchants- the epic scramble to get inside your head”, o istorie a evolutiei campaniilor de comunicare – convingere- manipulare de-a lungul anilor.
O carte despre cum au inceput produsele de igiena sa aiba reclame in ziare – cu texte care faceau referire la nevoi – pe la 1880 si cum doar cativa ani mai tarziu s-a trecut la nivelul urmator: sa cream nevoi pe care oamenii nu stiu ca le au, ca sa le ”acoperim” cu produsele noastre.
O carte despre cum britanicii au facut primele reclame pentru a creste numarul celor care se inrolau in armata si – desi ii trimiteau la razboi – barbatii se simteau mandri ca semneaza pentru a fi soldati.
Cartea m-a facut sa ma gandesc la doua mari directii din vietile noastre.
Alergam zeci de ani – unii toata viata – dupa ”fericire”, asa cum ne-o imaginam sau cum ne-a fost descrisa de altii prin reclame, filme sau carti, si nu realizam ca fericirea nu e o afacere, nimeni nu-si doreste sa fim cu adevarat fericiti.
Daca am fi fericiti, n-am cauta luxul ostentativ prin care sa atragem atentia, pentru ca ne-ar fi suficient ceea ce avem. Daca n-am cauta luxul, n-am cheltui bani, n-ar fi niste locuri de munca si alti oameni ar fi nefericiti.
Daca am fi fericiti cu adevarat nu ne-am lauda cu asta – n-ar mai exista ego si industriile care ii aseaza pe oameni pe piedestale, tot mai sus si mai sus.
Ne asteptam ca fericirea sa fie ceva mare, important, sa ni se aeze covorul rosu pe drumul catre ea si cand ne apare in fata sa se auda trompetele cantand.
Poate ca fericirea e drumul nostru mic si linistit prin viata. Poate.
*
Respectul de sine e o aptitudine pe care o capatam cu antrenament zilnic.
E ca la sport: in fiecare zi intri pe teren pregatit cu gandul ca o sa castigi si vin altii si-ti pun piedica, te darama – pentru moment, uneori te accidentezi. Dar daca esti bine antrenat, daca te-ai pregatit mental si etic (fizic) mult timp, ai resurse sa te ridici si sa termini meciul ca sa castigi: sa te respecti pe tine. Uneori castigi chiar meciul in care te-au accidentat, alteori castigi un meci viitor, dar stii ca e un campionat lung si trebuie sa te pregatesti mereu.
Din ce e format antrenamentul zilnic pentru a avea respect de sine?! Tot ca la sport, ma gandesc ca e diferit de la om la om, e personalizat pe nevoile lui. Si asa ma ajung la ce scriam mai sus – nevoile lui reale sau cele create de altii? Si cam ce nevoi ne trebuie sa fie satisfacute ca sa fim fericiti si , indirect, sa avem respect pentru noi?
Nu cred ca respectul de sine e ceva ce poti sa ”fake it till you make it” cred ca daca esti onest cu tine si stii de ce nu te respecti ca om, care sunt lucrurile, intamplarile care ti-au lasat rani atat de tari incat nu te mai respecti, inveti sa le vindeci ca sa poti reintra in teren sa castigi.
*
”Forma fara fond” – eticheta falsa de dragul de a arata ca esti cel mai bun e doar un ”tun”
In Romania mai ales, dar si in alte parti, e un trend al oamenilor care isi cumpara artificial un statut ca sa sara niste etape si sa para cei mai cei in grupul in care activeaza, fie ca asta inseamna diplome de absolvire la scoli pe care nici nu le-au frecventat, laude si premii cumparate pentru chestiuni care nu exista. Voturi false si promisiuni ale polticienilor care stii de la inceput ca nu au cum sa fie adevarate, dar comoditatea, lenea si orice altceva care ti-ar face tie viata mai usoara te fac sa te intrebi: ”si daca totusi poate sa-mi dea asta GRATIS?!”. Sau, mai soft, artisti care isi cumpara vizionari pe youtube ca sa se poata duce la radiouri si sa spuna – uite, am succes, difuzeaza-ma.
Doar ca toate aceste etichete cumparate sunt ca un tun, ca o lovitura data in fuga pentru beneficiile imediate fara sa te intereseze ce lasi in urma. Si nici ce construiesti pe termen lung.
Ati vazut vreodata urmele pe care le lasau tunurile folosite in primele doua razboiaie mondiale? Craterele pe care le lasau in urma, dar si arsurile pe mainile si fetele celor care manipulau acele tunuri? Daca nu, cautati prin colectiile fotografilor de razboi. Sunt impresionante si sunt o metafora buna despre ceea ce incercam noi sa facem in vremurile astea – forma fara fond – fara sa ne uitam in oglinda sau in jurul nostru pentru urmele pe care le lasam.
Pe parcurs ce invatam ce au descoperit altii in urma noastra in materie de a maipula mintile oamenilor – de la un gest sau un zambet pana la strategii sofisticate pe care le platim cu bani multi, lumea noastra incepe sa fie construita de la etaj, fara fundatie, si e nevoie doar de un vant usor care sa o spulbere. Uneori cat un stranut sau o adiere.
Si-apoi ne gandim de ce suntem noi victimele.
La urma urmei, in viata, cam totul e o chestiune de mici reguli de disciplina interioara.
Povesteam in articolul despre Lectiile pe care le-am invatat in 2017 ca in zilele libere dintre Craciun si Revelion, oriunde m-as afla, de cativa ani sunt atent preocupata sa fac o curatenie interioara – un fel de detox emotional – ca sa scap de frustrarile adunate peste an.
Sunt obisnuita de multi ani sa nu mai “pun la suflet” nimic din nedreptatile care mi-ar putea aduce frustrari in viata personala. Spun ce ma supara si trec mai departe. Cand oamenii trec niste linii care dovedesc un caracter urat, ma dau la o parte din calea lor si ii ignor.
Gandesc mereu ca ceea ce a fost in trecut nu putem schimba, dar ar fi bine sa am intelepciunea sa nu mi se mai repete si in viitor. Apoi merg mai departe.
In meseria mea insa, nu cea de scriitor de blog (jurnalist) ci cea de PR/Comunicator pentru personalitati publice sau evenimente culturale acumulez frustrari si, din cauza consumului de toate felurile – de la cel fizic energetic pana la cel emotional-, ajung sa fiu pur si simplu golita de energie. Cu senzatia ca sunt epuizata. (nu e atat de tragic, dar stiti genul de momente in care sunteti fara vlaga, abia va dati jos din pat)
Pentru mine frustrarile apar din nedreptati. Sunt multe lucruri pe care nu le poti spune (nu clientului ci oamenilor care vor sa profite de el) pentru ca ai folosi cuvinte nepotrivite cu meseria pe care o ai, sunt alte lucruri care tin de industria in care lucrezi pe care nu le poti spune pentru ca nu e etic (despre incompetenta unor oameni cu care ajungi sa lucrezi in proiecte conexe, despre cererile amuzant aberante ale unor colegi etc etc etc). Mai apoi sunt momente in care vreti sa-ti protejezi clientul de mizeria din jur si, oricat ai face tu efort, nu iti iese.
Acumulezi deci frustrari pe care e util sa le cureti inainte de un an nou. In plus, eu am fost atat de obosita la sfarsitul lui 2017 (adica de pe la mijlocul lui decembrie) ca imi venea sa plang cand trebuia sa ma trezesc dimineata sa rezolv ultimele proiecte.
Dar de fiecare data cand mi se pare ca sunt epuizata de oboseala, ma gandesc ca am norocul sa muncesc cu oameni foarte misto de la care invat foarte multe lucruri, ca am privilegiul sa-i vad de aproape (uneori sa-i si ajut cu ce stiu) pe oamenii pe care publicul ii iubeste pentru talentul lor, pentru cum canta, pentru curajul de a fi diferiti, pentru ce actori bun sunt, pentru harul lor care-i face unici pe lumea asta.
Dar chiar si asa, cum elimin cat pot de multe dintre aceste lucruri nocive care stiu ca sunt undeva in mine, desi nu ies la suprafata cand e liniste si frumos?!
Am un proces de curatare interioara in mai multi pasi.
CURATENIA – Elimin stresul cat pot de mult
Dorm mult (cat simte corpul meu ca are nevoie, chiar si in timpul zilei)
Merg pe jos, ies la mese in oras in locuri linistite, vizite la neamuri si prieteni etc
Cand sunt acasa, fac curat si prin dulapuri si pregatesc ce e de dat catre alte tinere doamne care au masurile mele. Anul asta am executat doar curat in calculator si stocarea pe hard a muncii 2017.
Ma uit la seriale si filme categoria comedii tampitele, subiecte lejere, aiureli sau filme pe care le-am mai vazut.
In primele zile apare o usoara tristete pe care am invatat sa o controlez pentru ca stiu ca e vorba de adrenalina pe care o genereaza creierul in situatiile aflate contra cronometru. Cand intri in vacanta, adrenalina nu mai apare si corpul intra intr-o forma de sevraj.
*
Asta ma tine maximum 3-4 zile, dupa care creierul meu are nevoie de altceva si incep sa ma intorc la rutina zilnica…
INCARCAREA CU LUCRURI POZITIVE
Citesc carti din care invat lucruridespre oameni care au avut curajul sa faca lucrurile diferit
De la Craciun si pana acum am citit doua carti despre comunicarea de criza la Casa Alba pe vremea lui Bill Cinton – si au avut din plin crize; Monica Lewinski e doar una – plus una despre viata unei balerine minunate, prietena cu Brancusi, May Ray si Picasso, pe numele ei Lizuca Codreanu. Scriu curand despre aceste carti.
Vad documentare sau seriale (mai grele, pe care le-am ratat peste an)
Acum ma uit la The Young Pope, Babylon Berlin, Black Mirror care e iubirea mea de acum 4 ani – nu mai mult de 2 episoade pe zi pentru ca am si alte lucruri de facut.
Ascult podcasturi cu interviuri cu oameni care gandesc diferit, care au realizat lucruri importante in viata pe drumuri nebatatorite de altii.
Zilele acestea am ascultat Oprah’s SuperSoul Conversations, adunate in cartea The Wisdom of Sunday. In afara vacantei ascult carti dintre noile aparitii editoriale netraduse inca la noi si cateva podcasturi cu stiri sau de life style din America. (le scriu zilele viitoare, poate va place sa ascultati dimineata in masina)
Scriu intr-un caiet ce am facut bine in anul care a trecut, ce am facut rau, impartit pe categorii – familie, business, sanatate – si reajustez in fiecare zi, dimineata, recitind ce am scris in zilele precedente.
Vizitez locuri noi si invat lucruri noi, mai ales cand sunt plecata in alte orase prin alte zari ale lumii:) dar las in continuare corpul sa doarma dupa cum are nevoie, nu fac eforturi mari, imi petrec cat de mult timp pot in aer liber – plimbandu-ma sau la terase care au incalzitoare (daca sunt intr-o zona in care e frig, desigur)
3. BACK TO LIFE
Undeva dupa o saptamana, in mod natural incep sa ma trezesc la 5 jumatate 6 dimineata. Adica nu imi pun ceas sa sune, corpul meu e obisnuit sa se treazeasca dimineata si daca si-a luat energia deja, se activeaza. Dar cura de incarcare continua:)
Imi beau cana de apa calda cu lamaie, vitaminele (plus o pastila de drojdie de bere, care imi curata ficatul si imi da energie) fac meditatie cateva minute, poate si cateva exercitii fizice (cat ascult un episod dintr-un podcast), apoi trec la cafeaua mea Nespresso si la un program relativ liber. (care desigur include si ce e mai sus) Pe la 10 deja e activa toata lumea, deci ma intorc intr-un program de socializare:)
Sunt un om care functioneaza cu to do list. Nu si in vacanta, dar in zilele de munca, in fiecare dimineata verific ce a ramas din to do listul din ziua trecuta, ma uit in calendar ce am in zilele viitoare si imi completez ce am de facut in ziua in curs.
Intotdeauna.
Mi se pare ca ma lovesc de atat de multa informatie in fiecare zi (si nu ma refer la avalansa de stiri din retelele sociale, ci la munca) incat – ca sa nu ratez deadine-uri sau sa fiu pregatita in avans pentru task-urile saptamanale – trebuie sa-mi notez si sa tin o evidenta a lucrurilor ramase in urma.
In vacanta insa, de fiecare data inainte de culcare (undeva in jurul ore 23) imi fac un rezumat al lucrurilor pe care le-am facut in ziua repectiva si, mai ales, ce avem in plan pentru ziua urmatoare. Si da, arata in capul meu ca un to do list – cu numere si explicatii:)
Dupa aproape 10 zile, incep sa ma trezesc cu gandul si bucuria de a face ceva nou si, daca se poate, bun.
Pentru mine functioneaza lucrurile acestea de cativa ani, nu stiu daca sunt stiintific aprobate de cei care se ocupa de asa ceva. Dar poate va inspira sa va cautati singuri calea spre o curatare emotionala.
Nu luati in calcul timpii mei de executie, sunt un om activ si ma recuperez de multe ori repede, luati-va timpul vostru. ascultati-va mintea si corpul si o sa stiti care va e ritmul. Nu am vorbit despre ce mananc (pentru ca si asta banuiesc ca ajuta la regenerarea tuturor simturilor) pentru ca mananc ca de obicei – extrem de putina carne, multe fructe, multe legume, peste.
Mi-a spus candva domnul Gigi Caciuleanu ca suntem ca niste cescute de ceai. Ca sa putem sa oferim celor din jur un ceai bun, trebuie din cand in cand sa golim ceasca, sa ne curatam si sa incepem sa acumulam picatura cu picatura noi arome.
Aici cateva link-uri care sunt fragmente din cartea audio a lui Oprah, The Wisdom of Sunday.
Treceti peste prejudecata ca e vorba de Oprah:), ascultati-l de exemplu pe acest domn care e avocat pentru cei care urmeaza sa fie executati pe scaunul electric: Bryan Stevenson, vorbeste despre bunatate, gratitudine.
Online sunt doar cateva fragmente.
Puteti continua cand aveti timp cu inregistrarile se mai jos, nu e neaparat necesar sa fiti de acord cu oamenii acestia, sunt poate perspective diferite ale gandurilor din mintea si din jurul nostru: Mindfulness Ιn Everyday Life” Jon Kabat Zinn with Oprah Winfrey
Oprah’s SuperSoul Conversations – Dr. Michael Bernard Beckwith: Manifest the Life of Your Dreams
Vacanta frumoasa!
Sa aveti un an nou bun, in care sa va intalniti cu multi oameni care sa insemne ceva bun si frumos in vietile voastre.
In ultimii ani, zilele libere de dupa Craciun pana dincolo de Anul Nou le folosesc ca un detox emotional. Incerc sa scap de frustrarile adunate peste an, de judecatile pe care le-am pus pe unii oameni care mi-au facut rau (sa nu uit, dar sa trec mai departe), sa incerc sa fac un bilant corect al lucrurilor pe care le-am invatat in anul care se incheie si sa ma pregatesc mental pentru noul an.
Mai jos ce am invatat din 2017, despre cura de detox emotional si ce ma ajuta sa ma curat de ce am acumulat rau, am sa scriu zilele viitoare. (later edit, am scris aici )
Am petrecut multe ore in consiliere individuala pe chestiuni care tin de branding sau de producere de continut online, sau Public Relations.
Inca o data mi s–a confirmat ca oamenii sunt mai pregatiti sa faca o schimbare (fie ca ea inseamna si disciplina de a face zilnic anumite lucruri) daca-i tine cineva de mana. Sigur ca pentru trainer e o paine buna de mancat dar… de ce nu constientizeaza oamenii ca schimbarea vine mai intai din interiorul lor si ca daca fac altii treaba in locul tau nu se va intampla schimbarea?! Cei care sunt campioni – care sunt in primele locuri in clasamente (indiferent de aria lor de activtate) – au disciplina si ordinea, organizarea in sange. Nu merge cu sa te urci pe umerii altuia decat pentru ca sa vezi putin dupa gard, oricum umerii obosesc si posesorul lor te da jos.
Asta a fost o buna lectie pentru mine sa fiu, in dreptul meu, si mai atenta – sa fac un efort si mai mare , constant – pentru schimbarile pe care le vreau in viata mea.
Am luat decizii proaste
Destul de multe. Prima jumatate de an am consumat-o investind timp (si ceva bani, dar timpul e mai valoros) intr-un proiect de echipa care m-a invatat o lectie importanta: nu te aseza intr-un business comun pana nu stabilesti exact limitele si sarcinile fiecaruia.
Prietenia n-are nicio legatura cu business-ul. Mai ales cand asteptarile, intentiile si capacitatea de munca sunt diferite.
Am pierdut prietenii.
Pluralul de la prietenie. Nu i-am pierdut pe oameni, dar undeva pe drum am evoluat diferit si avem asteptari diferite de la viata, asa ca mergem pe drumuri diferite. Sau ne-a doborat ego-ul si dorinta de a face prea mult pe plac altora din exteriorul prieteniei noastre, in defavoarea a ceea ce construisem.
Spun mereu ca oamenii isi schimba nevoile, nu caracterul. Si am invatat sa am relaxarea sa inteleg ca oamenii au alte nevoi in perioade diferte de timp din viata lor. Si alte prioritati. Si eu la fel. Asa ca pierderea (sau intreruperea) unei prietenii e inevitabila in viata, o primesc cu o emotie moderata.
Bine, mi s-a intamplat anul asta ca o prietena pe care o ajutasem sa fie intr-un proiect sa lupte strajnic sa ma scoata dintr-un alt proiect in care eram implicata de un an. Dar… invatam din greutati, nu din premii si ceremonii fastuoase.
Daca ma bucura ceva din ce am invatat anul acesta este ca acum ma pot detasa de mizerie fara sa vreau sa o spulber cu totul din jurul celorlalti. Obisnuiam sa-i anihilez pe oportunisti si impostori si sa nu le mai ofer posibilitatea sa –si desfasoare viata in mediile in care ma invart. Acum doar ii ignor pentru ca mi se pare o mare pierdere de timp sa le urmaresc actiunile: multi oricum sunt ca viermii – ii tai pe din doua si pot trai in continuare.
Ce fac ceilalti e problema lor. Ma rog, si nevoia lor.
Am castigat prietenii.
Te intalnesti pe drum in viata cu oameni despre care spui ”unde ai fost pana acum? Cat de mult semanam/ ne completam” si te bucuri de intalniri cu tot sufletul. Am avut norocul sa mi se intample asta (si) anul acesta.
E un loc bun sa-mi cer scuze pentru cat i-am batut la cap pe prietenii mei cu diverse lucruri care tin de performanta si de etica. Ma iertati, ma iertati, ma iertati. Singura mea scuza e ca vreau sa va fie bine, chiar daca pentru lumea in care traim ”binele” se masoara fara etica si fara bun simt. Pe termen lung, stiu sigur ca noi vom castiga:)
Am scris mult mai putin decat in anii trecuti…
In avalansa de statusuri, de poze, de marturisiri doar pentru a capta atentia, am dezvoltat un reflex inainte de a scrie ceva, ma intreb: E relevant pentru cineva? E nevoia mea de atentie?
Si daca trece de aceste doua filtre, textul va fi publicat, daca nu… nu-i problema, ego-ul meu invata sa se curete.
… dar am citit mai mult
Bine, am inceput sa si ascult carti pe drumurile mele lungi sau in timp ce pregatesc mancare in bucatarie. Am Audible de la Amazon si sunt carti pe care le iau in formula audio. Mai am si cateva podcasturi preferate pe care le ascult, am sa scriu zilele viitoare despre asta. (si recunosc, o vreme m-am trezit si la 4 dmineata sa termin de citit niste carti complicate la ale caror lansari trebuia sa vorbesc: deci am facut eforturi in plus pentru citit)
In august si in decembrie m-am jucat putin pe instagram cu lecturile mele. Am facut proiectul #Ocartepezi.
Ma saturasem in vara sa vad doar fete in chiloti pe instagram (vara, soare, piscina) si-am zis sa fac o aroganta: sa pun in spatiul public ceva total opus. Nimic sexy, nimic lejer. Carti de citit. Misto, emotionante, motivationale, educationale, noi aparitii sau mai vechi. Proiectul mi-a adus aproape 300 de followers in plus in august si putin peste 100 in aceasta luna. Pe principiul #decisepoate. (toate cartile propuse pana acum in proiectul #OCartepeZi sunt aici)
Oricum, cea mai de succes fotografie a mea pe instagram e – cum altfel – cu chipul meu, oricat ar fi de la distanta, intr-un decor foarte simpatic (in biblioteca IQOS, pe care ar trebui sa o vizitati, detalii aici). De unde se vede treaba ca oamenii reactioneaza tot la ce sunt ei obisnuiti sa vada, dar… eu perseverez sa merg pe un alt drum, oricat ar fi de greu de parcurs.
Ce obtii usor, pierzi la fel de usor. De asta nu cred in retetele miraculoase de a avea succes in timp foarte foarte scurt.
In rest, am calatorit, am trait, mi-am ajutat prietenii, am spus cu glas tare cand am vazut o nedreptate sau o abatere de la bun simt, am penalizat impostura si ideea de a ne simti influencer- dumnezeu (aici e un interviupe tema asta in care am explicat mai pe larg cum vad ideea de influencer), am ajutat prin strategii (si executie) campaniile de promovare pentru trei filme romanesti si pentru cateva piese de teatru, am participat la mai putine activitati publice decat in anii trecuti, am acceptat mai putine campanii publicitare, am vorbit la mai putine conferinte. Nu pentru ca nu as fi primit propuneri, ci pentru ca 2017 a avut alte prioritati pentru mine, cu riscurile descrise mai sus.
Sper insa ca am bucurat cu actiunile mele, oricare ar fi fost ele (in scris sau in fapt) cel putin un om mai mult decat anul trecut
In anii trecuti scriam in detaliu pe luni ce am facut pentru ca asta ma ajuta si sa-mi fac ordine in bilant, acum ma gandesc – e relevant sa cititi o insiruire complicata de lucruri (f multe din fiecare saptamana – calendarul m-ar ajuta sa scriu super detaliat) pe care le-am facut anul asta? Ajuta la altceva in afara ego-ului meu? – si prefer sa nu mai fac asta:)
2018 – Year of Yes
In ianuarie 2017 citeam cartea Shondei Rhimes The Year of Yes despre cum a decis ca timp de 1 an sa ia in calcul foarte serios si sa spuna Da la cat mai multe (daca se poate, toate) proiectele personale sau profesionale care ii apar pe drum. Si despre schimbarile pe care le-a adus aceasta decizie in viata ei. (am scris pe blog, aici)
Ei bine, pentru mine 2018 va fi year of yes.
(atentie! Aici nu intra si nu vor intra niciodata oamenii care ma suna doar ca sa imi ceara ceva. Cel mai adesea sa-i ajut sa ”urce” in cariera. Si nu, nu vorbesc de meetinguri de consultanta. Cum nu intra si DA-urile spuse ca sa-i multumesc pe altii de dragul de a fi placuta.)
Mai am insa cateva zile pe care le savurez cu voluptate pentru fiecare NU pe care-l spun.
*
La multi ani, sa aveti un an frumos care sa va uimeasca prin intamplarile minunate pe care vi le aduce in cale.
(fotografiile care insotesc acest text au fost facute de Edi Enache cu cateva zile in urma, in casa Qreator -bd. Aviatorilor 8A. Minunatele camasi albe sunt Atelier Isabelle Vijiiac)
E aproape sfarsit de an, incheiem proiectele pe care le-am inceput peste an.
Unul dintre ele este minunatia de initiativa Pe urmele celor mai buni initiata de Mercedes-Benz Romania, un program de mentorat in care Catalin Stefanescu, Andreea Esca, Andi Moisescu si Camelia Potec ii indruma in proiectele lor pe 4 tineri creativi.
Am scris despre intalnirea dintre Catalin Stefanescu si Georgiana Ene acum cateva luni, cand am lansat si un concurs in ceea ce ma priveste. Pentru cineva care isi dorea o intalnire cu mine, sa-l sfatuiesc si sa-l indrum in vreun proiect.
Intalnirea a avut loc zilele trecute.
Simpatica domnisoara cu care m-am intalnit este masteranda la comunicare si relatii publice, si lucreaza pentru revista TVMania si se numeste Bianca Ion.
Cum lucrarea ei de dizertatie este despre cum se construieste un brand in online si cum devin unele persoane influenceri, a vrut sa vorbeasca cu mine despre ce sa citeasca in plus, despre studiile de caz pe care vrea sa le faca.
Stia parerea mea despre termenul influencer pe care-l folosim mult prea usor si cu prea mult ego, si cred ca tocmai de aceea a vrut sa ne intalnim:)
Mi-a povestit despre primul ei interviu de jurnalist, cu o vedeta internationala de la prima incercare si despre cum s- a documentat aproape o saptamana, vizionand toate interviurile pe care le-a gasit cu actrita mexicana pe care urma sa o intalneasca.
E o lectie frumoasa in intamplarea primului ei interviu pentru ca era singura din redactie care vorbea bine spaniola… pe care o invatase pentru ca in copilarie se uita la telenovele cu aceasta actrita pe care a intervievat-o. Mai tarziu a facut cursuri de spaniola ca sa se perfectioneze daca tot invatase spaniola de la tv.
E lectia despre …daca stii sa folosesti spre binele tau, spre educatia ta, orice experienta, viata iti aduce surprize frumoase.
Restul a fost cu notite la masa, departe de ochii lumii si, sper, util pentru lucrarea ei de masterat.
I-am promis ca o ajut si dincolo de aceasta intalnire si am sa ma tin de promisiune, ii vom mai da cateva carti de citit (bucuria mea, sa dau carti oamenilor) si la momentul chestionarelor pentru studiile de caz o vom ajuta cu contacte si recomandari.
*
Mi-a fost frica de intalnirea aceasta. Ma gandeam inca de cand am facut concursul ca nu am ce sa le spun oamenilor care vor sa se vada cu mine si ca e posibil sa nu-i pot ajuta la nivelul la care ei isi doresc.
Sper insa ca am facut fata provocarii si le multumesc celor de la Mercedes pentru intalnirile din acest proiect. Pe Georgiana, tanara care este mentorata de Catalin Stefanescu, am recomandat-o in vara pentru un alt proiect si a avut in grija o parte din comunicarea Festivalului de Film Independent Anonimul.
*
Ce s-a mai intamplat cu ceilalti tineri din proiectul de mentorat Pe urmele celor mai buni initiat de Mercedes Benz puteti vedea site-ul campanei, www.peurmelecelormaibuni.ro.
Ne apropiem de Craciun, intram in febra cumparaturilor si a to do list-elor pentru inainte de vacanta.
Cum Sarbatorile si Craciunul nu sunt despre a alerga, ci a bucura si a te bucura, m-am gandit sa va povestesc despre Craciunul surprinzator asa cum e…
Acum cativa ani a fost o stire la televizor despre un baietel din Botosani care a caut de la etaj in timp ce incerca sa ajunga la serbarea scolara sa-l intalneasca pe Mos Craciun. Parintii nu avusesera bani si nu contribuisera cu daruri la serbare si nu voiau ca ala mic sa sufere ca nu primeste nimic de la Mosul asa ca-l inchisesera in casa.
Statea la un etaj inferior, s-a accidentat (dar nu f grav), numai ca povestea lui a ajuns la zeci de mii de oameni care s-au gandit sa faca ei pe mosul pentru copil.
Printre ei si eu. Am aflat adresa copilului, am cumparat online jucarii si ceva de mancare si am pus cu livrare in Botosani neaparat inainte de Ajun.
Pe 24 decembrie m-a sunat curierul, nu gasea adresa. Era pe strada copilului, dar blocul de 10 etaje avea 3 scari si eu nu aveam acest detaliu, doar etajul. Aproape ca-mi venea sa plang cand am vazut ca s-ar putea sa nu-i ajunga darul copilului. Si curierul – dupa ce i-am spus care e povestea, unde trebuie sa ajunga – mi-a promis ca face el cumva sa afle.
A revenit peste o alta jumatate de ora sa-mi spuna ca a sunat la mai multe apartamente, i-a intrebat daca stiu unde sta baietelul care a cazut de la etaj si l-a gasit, a urcat acasa la el si i-a dus coletul, are toata casa plina de jucarii si ca parintii lui plang de bucurie.
Si mi-a mai spus ”acum, doamna, nici nu-mi mai trebuie mie altceva de Craciun. Am vazut cum se bucura copilul acela si e cel mai frumos cadou, avea zeci de daruri in casa, e incredibil”.
Mi-a mai spus ca va suna la firma lui de curierat sa completeze adresa pentru colegi si pentru alti spiridusi ai Mosului care voiau sa-l bucure pe copil. Era super insufletit de intamplare si super emotionat.
Cred ca pentru pustiul din Botosani a fost un Craciun magic cu adevarat, dar pentru domnul curier cu care am vorbit la telefon a fost un Craciun despre credinta si bunatate, despre a ajuta fiecare dintre noi cu ce putem, despre a fi atenti la ceilalti.
Si cumva, pentru domnul de la firma de curierat cred ca a fost mai rewarding pentru ca a vazut ca, daca stim sa ne bucuram si sa ajutam, Craciunul e surprinzator asa cum e.
Pentru mine Craciunul este despre genul acesta de intamplari, despre spiritul lui Mos Craciun transpus in fapte umane, despre lapte cu scortisoara, portocale si alune, ciocolata calda si cozonaci.
Este si despre masa in familie, despre a petrece asezat, relaxat si a te bucura de ce ai in acel moment.
Este despre magia pe care o poti face tu pentru ceilalti si care ti se va intoarce inapoi inzecit.
Zilele astea am sa ma duc sa fac cumparaturi pentru Craciun si intre cumparaturile pentru masa de acasa, am sa mai iau cateva cutii cu bomboane cu crema de portocale Deluxe (am mancat zilele trecute si se topesc in gura) si am sa le daruiesc unor necunoscuti. Pentru putina magie, pentru un Craciun surprinzator asa cum e.
Puteti vedea toata gama gourmet Deluxe de la Lidl, aici. Cele mai multe dintre ingredientele de la masa noastra de Craciun vor fi din aceasta gama pentru ca sunt delicioase, o gama extrem de variata si de rafinata (crema de branza cu trufe e divina, la fel cea cu somon salbatic si cafea, iar camembert-ul e precum omatul) la un pret super accesibil.
Eu sunt o persoana careia nu-i place sa traiasca in fast.
Imi plac lucrurile minimaliste, mi se pare ca mai putin inseamna mai mult si nu mai am de multa vreme dorinta de a demonstra cu forta ceea ce stiu (ca experienta personala sau profesionala).
Zilele trecute am fost invitata la o emisiune la Radio Guerrilla – Roz by Carla Teaha – si vorbeam cu gazda emisiunii despre cat de mult ne pierdem vremea pentru ca ne intereseaza perceptiile altora despre noi.
Ma numar printre norocosii care au reusit pe drumul vietii sa inteleaga ca e absolut inutil sa-ti pese de gura lumii si ca e mult mult mai folositor pentru dezvoltarea ta ca om sa te concentrezi sa mergi frumos pe drumul tau, cu crezurile tale si cu lucrurile pe care le inveti zi de zi.
Am cumva privilegiul de a putea alege cum continua si evolueaza experienta mea profesionala si care sunt oamenii cu care imi doresc sa ma insotesc in viata.
Dar cum spuneam, nu-mi place sa traiesc show off…
*
Sunt foarte aproape de conceptul #beautifullynormal. Am scris de mai multe ori de-a lungul timpului despre frumusetea linistitoare a lucrurilor imperfecte, a micilor intamplari „normale”/ „banale”/ „uzuale” care construiesc fundatia noastra ca oameni.
Viata nu e facuta din extraordinar pe linie continua ci din multe intamplari imperfecte dupa regulile altora, intamplari care prin emotia si energia celor care ne insotesc devin memorabile pentru noi.
*
Sa nu credeti ca de Sarbatori ma apuca extravagantele. Sigur ca sunt preocupata sa fie o atmosfera festiva in casa, sunt atenta la decoratiunile de Craciun (pe unele le am de ani si au fiecare cate o poveste care insoteste o amintire) si ma preocupa mesele si intalnirile de Sarbatori cu cei apropiati.
Dar nu-mi place risipa. Nu e vorba de zgarcenie, nu gasesc rostul pentru care sa facem lucruri in exces mai departe de nevoile noastre.
Anul asta am descoperit gama gourmet de la Lidl, Deluxe, si viata mi-a devenit putin mai usoara in ceea ce priveste masa festiva. Am trecut deja printr-o experienta de intalniri cu prietenii in zilele libere de Sfantul Andrei + Zi Nationala, completata cu intalnirea cu Mos Nicolae.
M-am descurcat minunat cu produsele Deluxe de la Lidl, cu cumparaturi care au echivalat cu un cos plin (vedeti foto de mai jos) si au costat sub 150 de ron ( vedeti foto cu bonul).
Nu stiu daca ati testat pana acum aceasta gama, dar ce imi place mie foarte mult, dincolo de pretul atractiv pentru fiecare produs este cantitatea. Ai un produs de lux la un gramaj decent, poti pregati aperitive sau feluri principale pe numar de portii, fara sa fie risipa.
Desigur, m-am intrebat cum naiba reusesc sa mentina o asemenea calitate si produse, practic, luxury (este divina crema de castane, iar galustele cu pesto sunt… aoleo, aoleo nici nu stiti cate am mancat), la preturi atat de mici si singurul raspuns rezonabil pe care il am este ca … e un cadou pentru clientii Lidl.
Daca tot mergi pentru cumparaturile de sarbatori pentru ca poti cumpara orice – de la decoratiuni pentru brad pana la mancare – sa ai parte si de delicatese. De asta e o gama sezoniera, de asta nu mai gasesti unele produse in versiunea de Pasti cand reapare gama.
Nu stiu daca ati descoperit aceasta gama, daca nu ati testat-o inca va recomand cu incredere sos-ul de hrean cu portocale sau mustarul cu ananas care vor face magie in diverse combinatii cu pate sau carnuri… cum va recomand pasta de anghinare sau cea de masline si cu capere si ansoa…
Iar cipsurile din legume la gratar… sunt mai mult decat perfecte in zilele friguroase de iarna, acum cand ne vom instala brazii de Craciun, ne vom face ceai sau ciocolata cu scortisoara si vom avea cate o carte (sau un film) alaturi intr-o dupa amiaza relaxanta.
Zilele viitoare am sa va mai arat pe Instagram dintre mancarurile pe care le pregatesc in aceste zile cu un singur scop: sa va fac sa va ganditi ca in Sarbatoarea Craciunului nu este vorba despre cea mai pe trend beteala sau cel mai scump glob sau cea mai incarcata masa daca nu-ti doresti cu adevarat acele obiecte sau nu ai atat de multi oameni la masa.
Craciunul se traieste asa cum simti, exista frumusetea linistitoare a lucrurilor pe care nu le faci sub presiunea lui “asa zice lumea”. Si… odata ce ai vazut ca poti de Craciun sa traiesti #beautifullynormal, exista o posibilitate ca si in oricare alta zi din an sa faci lucrurile dupa cum simti, nu dupa cum iti dicteaza lumea.
Pentru ca traiesti pentru tine, nu pentru altii… despre asta e #beautifullynormal .
P.S. In cover foto e o crema de branza cu somon salbatic si …caffea. cea din centrul fotografiei, #casastiti
Cred ca e o mare drama in mintea si in sufletul doamnei (fost) inspector scolar din Arad care se photoshopa excesiv pentru a posta poze pe facebook. Numai ca dansa nu e singura, e doar varful de lance – printr-un context care i-a asigurat expunerea excesiva – al unui fenomen foarte prezent in Romania.
(sigur ca e grav ca dansa lucreaza cu copii, adica e un model pentru copii, sigur ca e si mai grav ca a ajuns inspector scolar fara sa dea un concurs, numita politic… dar problema e mai larga cred si te atinge si pe tine, draga doamna care citesti acum si esti gata sa o condamni pe doamna invatatoare)
Dorinta de a fi altceva decat esti spune multe despre tine. Stiu ca nu ni se mai pare astazi ceva special sau anormal pentru ca sunt zeci de filtre de prelucrat fotografiile, pentru ca make-up-ul romancelor e ca o masca pe care s-a pus un teanc de zugraveala, pentru ca doamnele care-si permit financiar se opereaza ca sa se incadreze in “standard” – orice ar insemna standard-ul la buze, fund, sani, talie, pometi, nas, sprancene etc.
Dar dorinta de a fi in spatiul virtual altceva decat esti in viata reala implica niste difunctionalitati: oamenii din jurul tau stiu cum arati, deci stiu ca-i minti, deci te judeca si mai mult. Prin urmare nu parerea lor conteaza pentru tine, conteaza parerea celor multi care nu te stiu. Si de ce ti-ar pasa de parerea unor oameni pe care nu-i vei intalni niciodata?!
Cata nemultumire trebuie sa fie in sufletul tau, oricare ai fi tu, daca iti aplici filtre la fotografii sa fii alta persoana?! Nu ar fi mai util sa lucrezi cu tine si sa te accepti?!
Nu stiu daca exista statistici in Romania despre uzul aplicatiilor care “transforma”, dar la o privire – superficiala desigur – mai mult de jumatate din oamenii care isi posteaza fotografii pe facebook/Instagram mint cu imaginea lor.
Probabil ca si tu, cea care citesti acum, ai aplicat macar o data un filtru dubios de make-up ca sa pui o poza mai “glossy” cu tine in spatiul public. Asa ca in loc sa dai cu piatra in doamna invatatoare, fosta inspector scolar pentru o saptamana, gandeste-te ce nesigurante si nemultumiri din viata ta te fac sa vrei sa fii alta in social media.
Si cum ai putea sa-ti rezolvi problema asta pentru ca, sa nu ne ascundem, ai o problema. Nu te accepti asa cum esti, oricum ai da-o, oricat ai zice ca e despre umor, poveste, mai glam sau mai cu vino-ncoace.
*
Eu nu am nicio aplicatie din aceasta care te machiaza, care iti pune gene si sprancene, care iti subtiaza fata si picioarele – sau ce mai fac ele…
Bine, nu-mi fac – deloc – selfie-uri (un domn mi-a zis ca oricum sunt urata, de asta nu-mi fac:) ) si cand sunt intr-o fotografie de grup, nu cer fotografului sa aleg ipostaza in care mi se pare mie ca sunt cel mai bine.
Nu cer fotografiile nici cand ma duc la o sedinta foto pentru un interviu (mi se mai intampla si din astea, rar, dar mi se intampla:) ). Cred ca daca am acceptat proiectul – interviul si fotograful – am agreat ca oamenii nu imi vor face rau, prin urmare e treaba lor cum isi construiesc materialul.
Nu ma machiez mult. Si cu exceptia fotografiilor profesioniste (sedinte foto specializate) nu folosesc make-up corector/transformator. La respectivele sedinte foto, ii las pe oamenii responsabili sa faca ce le trebuie, nu comentez… (rad mereu si spun, “atata timp cat nu trebuie sa pozez goala, suntem ok”)
P.S. Dupa transformarea photoshopata a doamnei invatatoare as spune ca zona preferintelor culturale ale domniei sale este undeva intre telenovelele turcesti si duduia Kardashian. Gandeste-te ce spun despre tine transformarile false ale tale din social media. Si mai ales, gandeste-te ce ai putea sa inveti din intamplarea asta trista.
P.P. S. Asta-s eu… am inteles de multa vreme ca nu voi fi incadrata la frumusetile secolului si m-am acceptat cum sunt.