pentru cei care nu au descoperit inca documentarele lui Errol Morris, acum ar putea fi un moment bun.
pentru cei care vor sa -si perfectioneze tehnica interviului , acum ar putea fi un moment bun
interviul – inima si sufletul jurnalismului:)
Errol Morris e probabil cel mai mare documentarist american, aici intr-un interviu cu avocatul mafiotilor
stiu ca cei mai multi dintre voi il stiu pe Pavel Bartos drept prezentatorul energic si charismatic de la Vocea Romaniei.
da, e energic, e charismatic, face mult din show-ul ala pentru ca e foarte perfectionist si isi repeta fiecare replica, dar cu tot respectul pentru munca lui, pentru mine Bartos nu e ala de la tv, ci cel din teatru: de la Odeon.
am vazut acum interviul pe care l-a dat in proiectul special Silva Dark si ma bucur ca, in sfirsit, nu mai e prezentat drept zglobiu si cu glumele la el, ca in sfirsit e el, aseazat, relaxat care spune “pentru mine, teatrul etotul”.
Bartos e un super actor de teatru, maniac de profesionist si cu o energie teribila pe scena.
***
mai e ceva care-mi place foarte mult in interviul asta: e un moment in care povesteste cum a dat la actorie fara sa stie parintii lui si , inainte de el, isi aminteste despre momentele magice si rare cind veneau trupe de teatru la el in oras, in Miercurea Ciuc.
imi plac artistii care-si aduc aminte de magia pe care o simteau ei cind erau mici si se uitau la spectacole; daca nu uita asta si daca stiu sa o foloseasca oferind momente magice pentru alti copii, sunt dintre artistii frumosi.
***
eu am o teorie despre Pavel Bartos si despre cizelarea talentului lui: e dintre cei care in scoala a facut eforturi ca sa compenseze ceva ce el considera o slabicine (poate inaltimea sau poate a fost timid) si asa si-a fortat caracterul si charisma sa iasa la lumina.
uitati-va la interviul asta si neaparat, dar neaparat, sa va duceti sa-l vedeti la teatru.
un moment insufletit de Silva Dark.
astazi e ziua lui Bob Marley si pt ca am facut acum ceva vreme un interviu cu fiul lui cel mai mare, iata unul dintre raspunsurile care mi-au placut mult
Se spune că e foarte greu să trăieşti când ai un nume celebru, moştenit de la un tată celebru sau de la o mamă celebră. Te-ai întrebat vreodată “Şi dacă n-o să fiu la fel de bun ca tatăl meu ?” Şi, dacă da, ce anume te motivează să mergi mai departe ?
Ziggy Marley: Eu nu mă gândesc aşa, fiindcă nu cred că aş putea fi vreodată la fel de bun ca tatăl meu. El e un om cu totul deosebit. Experienţa lui a fost diferită, iar eu nu încerc să fiu la fel de bun pe cât a fost el. Eu încerc să fiu eu însumi. Încerc să fac lucrurile pe care mi-am propus eu să le fac, nu vreau să repet ce a mai făcut altcineva. Tot ce pot să fac este să joc rolul pe care mi-a fost sortit mie să îl joc în această lume. Aşa că nu mă gândesc dacă aş putea fi la fel de bun ca el, fiindcă ştiu că nu am cum. Eu pot să fiu doar eu însumi. Şi accept acest lucru cu umilinţă şi recunoştinţă, pentru că am avut un tată care a influenţat lumea într-o măsură atât de mare. Fiecare dintre noi trebuie să îşi joace doar propriul rol. E ca într-o echipă de fotbal. Ai un atacant, un mijlocaş, un fundaş, un portar… Fiecare îşi vede de treaba lui, dar cel care dă pasa decisivă şi înscrie cele mai multe goluri este cel care joacă rolul cel mai important. Însă fiecare jucător trebuie să îşi joace rolul cât mai bine, la rândul său.
tot interviul e aici
azi noapte a murit Dan Mihaescu.
nu l-am cunoscut decit prin povestile altora, in special ale lui Mihai Bendeac. stiu ca avea o carisma teribila, un umor care clocotea, ca a facut istorie in televiziune. si ca i-a marcat viata definitiv lui Mihai Bendeac.
anul trecut am facut un profil al lui Bendeac si, pentru da Dan Mihaescu insemna mult in viata lui Mihai, am dedicat un spatiu amplu prieteniei dintre ei…
fragmentul e mai jos. e singura forma prin care stiu sa arat ca-mi pare rau ca a murit: sa va fac citeva minute sa va ginditi la el
***
Era la „Mondenii”, cauta un scenarist cind l-a intilnit prima data, dar stia totul despre el si-l iubea de multa vreme: ii citise povestile in cartea cu Toma Caragiu. Mihaescu a scris celebrele cuplete cu „Sopirla” sau „Asa-i in tenis” si l-a legat de Caragiu o prietenie construita in zeci de ani de colaborari, o prietenie petceluita de un mesaj scris pe staniolul unui pachet de Dunhill: „Daca posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog sa fii amabil, sa arati hirtia aceasta. T.Caragiu”.
La prima intilnire, acasa la Mihaescu, au purtat o conversatie rece despre o posibila colaborare. Asta pina cind Bendeac a cerut, politicos, sa vada mesajul scris de Toma Caragiu si, desi era incredibil de emotionat, a avut nevoie de doar citeva secunde ca sa ridice glasul.
– Dar cum de tineti lucrul asta asa, intr-o carte oarecare?! E o chestie istorica. Se poate rataci oricind cartea! Puneti-o intr-o rama. Sau dati-o la un muzeu!
O saptamina mai tirziu cind Bendeac s-a intors ca sa inceapa colaborarea, autograful lui Toma Caragiu era intr-o rama, pe un perete.
E un schimb minunat intre ei pentru ca fiecare ii da celuilalt acces la o lume noua. Mihaescu ii spune povesti despre tineretile tumultuoase ale celor mai importanti autori de cuplete si ale actorilor anilor 60-70-80. Bendeac i-a facut lui Dan Mihaescu o rubrica pe blogul lui pentru ca generatia MTV sa-l cunoasca si, dincolo de colaborarea cu el, il ajuta oricind are ocazia. „In momentul asta, nenea Dan este exact pe acelasi palier emotional cu bunicii mei. Am o grija fata de el… Poate si prin prisma ca acea carte m-a determinat sa fac ceea ce fac, am simtit ca este de datoria mea ca eu sa-l ajut pe acest om.”
Coincidenta face ca acum, cind isi ia din nou cu totul viata in miini si porneste de la capat, sa se intoarca – la fel ca in adolescenta – la vremurile de demult ale teatrului si divertismentului romanesc: a primit de la Dan Mihaescu textele tuturor productiilor de televiziune la care acesta a lucrat, originalul cupletelor spuse de Toma Caragiu, Dem Radulescu. O comoara cu o valoare emotionala imensa pe care Mihai Bendeac o cerceteaza fila cu fila – dintr-un maldar imens – zi si noapte.
Se va incarca de acolo cu parte din energia pe care lumea i-o considera nebunie: intrasingenta fata de ceea ce inseamna a fi performer indiferent de virsta si va spune si mai patimas „showbiz-ul nu e azil de caritate. Nu ma intereseaza ce maninca oamenii din industrie daca nu-si fac treaba bine. Cel care plateste bilet ca sa ne vada e important.”
stiu ca toata lumea e emotionat incintata de interviul lui Lance Armstrong in emisiunea lui Oprah… sau curioasa…
am vazut acum interviul si, desi imi place Armstrong f mult (n-are legatura cu ciclistul din el, ci cu invingatorul din el; in orice conditii), tocmai lucrurile care ma fac sa-l iubesc, au contribuit la a minti teribil in acest interviu.
Amstrong stie ce inseamna controlul; traieste ca sa controleze – trupul si mintea lui, pe cei din jur. Drama lui acum nu este ca si-a pierdut sponsorii ( 75 milioane de dolari – toti pierduti intr-o zi jumate, cind au sunat rind pe rind sponsorii ca sa-l anunte ca renunta la contractele cu el), drama lui e ca nu poate controla ceea ce se intimpla – reactiile care se tot rostogolesc intr-un bulgar urias.
De asta a acceptat interviul, e o forma de a incepe sa preia controlul. Si sunt absolut singura ca a negociat fiecare intrebare, cum si-a calculat si fiecare raspuns cu mult timp inainte.
imi place mult fotografia asta din timpul interviului pentru ca descrie, la nivel nonverbal, exact situatia de pe parcursul interviului: piciorul ridicat aproape la orizontal ca o bariera care sa-l protejeze; gesturile cu miinile care indica controlul – mina cu degetele strinse ca si cum ar prinde o minge e gestul care inseamna “control”
***
cel mai sincer raspuns din interviul lui Lance Armstrong cu Oprah din pacate nu se refera direct la el:
You said to me earlier you don’t think it was possible to win without doping?
“Not in that generation, and I’m not here to talk about others in that generation. It’s been well-documented. I didn’t invent the culture, but I didn’t try to stop the culture, and that’s my mistake, and that’s what I have to be sorry for, and that’s what something and the sport is now paying the price because of that. So I am sorry for that. I didn’t have access to anything else that nobody else did.”
in rest, tot dialogul lui cu Oprah a fost doar ca sa recunoasca dopajul, dar discursul e atit de bine controlat incit iti dai seama ce nervi incredibili are. nu zice nimic mai mult decit a fost in mintea lui sa spuna la inceput: accept dopajul si atit. iata citeva exemple:
For 13 years you didn’t just deny it, you brazenly and defiantly denied everything you just admitted just now. So why now admit it?
“That is the best question. It’s the most logical question. I don’t know that I have a great answer. I will start my answer by saying that this is too late. It’s too late for probably most people, and that’s my fault. I viewed this situation as one big lie that I repeated a lot of times, and as you said, it wasn’t as if I just said no and I moved off it.”
You were defiant, you called other people liars.
“I understand that. And while I lived through this process, especially the last two years, one year, six months, two, three months, I know the truth. The truth isn’t what was out there. The truth isn’t what I said, and now it’s gone – this story was so perfect for so long. And I mean that, as I try to take myself out of the situation and I look at it. You overcome the disease, you win the Tour de France seven times. You have a happy marriage, you have children. I mean, it’s just this mythic perfect story, and it wasn’t true.”
***
sau cind vorbeste despre nevasta unui fost ciclist care l-a acuzat de dopaj si el a dat-o in judecata si vezi cum si-a controlat urmele… au agreat sa nu vorbeasca mai mult despre acel lucru….
Have you called Betsy Andreu? Did she take your call? Was she telling the truth about the Indiana hospital, overhearing you in 1996? Was Betsy lying?
“I’m not going to take that on. I’m laying down on that one. I’m going to put that one down. She asked me, and I asked her not to talk about it.”
Is it well with two of you? Have you made peace?
“No, because they’ve been hurt too badly, and a 40-minute [phone] conversation isn’t enough.”
***
fragmentul meu preferat din interviu este despre drama pe care o traiesc copiii lui. e o situatie pe care el nu o poate controla.
copiii n-au nicio vina ca sunt implicati in acest scandal dar isi iubesc tatal, banuiesc ca e idolul lor si ca i-a dominat cu personalitatea lui foarte puternica. mai ales pe fiul lui.
You and Kristin have three children together, what do you tell Luke, he’s 13, you’ve been fighting this thing all his life. What do you tell him and the girls what’s going on?
“They know a lot. They hear it in the hallways. Their schools, their classmates have been very supportive. Where you lose control with your kids is when they go out of that space, Instagram, Facebook, Twitter, in the feedback columns.”
But what did you tell him?
“First I want to tell you what happened. When this all really started, I saw my son defending me, and saying that’s not true. What you’re saying about my dad is not true.
“That’s when I knew I had to tell him. And he’d never asked me. He’d never said ‘dad, is this true?’. He trusted me. I heard about it in the hallways…..”
What did you say to him?
“At that time, nothing, but that’s the time I had to say something. I heard he was defending me and it gets ugly and at that point I decided it was out of control and I had to have a talk with him here over the holidays.”
What did you say?
“I said there have been a lot of questions about your dad any my career and whether I doped and I’ve always denied it and been ruthless and defiant which you have seen, which makes it even sicker but I want you to know that it is true. Then there were the girls who are 11 and they didn’t say much. They just accepted it and I told Luke ‘don’t defend me anymore, don’t’.”
How did he take it?
“He has been remarkably calm and mature about it. I told him ‘if anyone says anything to you, do not defend me, just say ‘Hey, my dad says he is sorry’. He said ‘I love you, you’re my dad and this won’t change that’. I had expected something.
transcrierea integrala a interviului o puteti gasi aici, part 1 si part 2
am mai spus ca-mi plac interviurile din seria “Momentelor insufletite de Silva Dark” – intr-o vreme in care internetul romanesc n-are foarte mult content original, interviurile astea sunt aur curat.
si pentru ca sunt postate online, ramin marturii pentru totdeauna despre viata unor oameni speciali.
azi am vazut un nou interviu, cu Marius Bodochi.
Nu l-am cunoscut niciodata pe domnul Bodochi , desi l-am vazut in multe spectacole/filme, dar dupa interviul asta – simtindu-l cum este ca om – mi-am dorit sa fac si eu un interviu cu dinsul.
Pentru mine domnul Bodochi e unul dintre actorii pe care regizorii l-au folosit mai mult pentru chipul lui special si nu i-au dat multe posibilitati ca sa-si exprime “interiorul”, asa ca de cele mai multe ori cind a avut o mica sansa sa arate energia care clocoteste pe dinauntru a facut-o cu toate resursele, uneori exagerind.
in plus, mai are in mintea mea – sa ma ierte pentru ce spun – imaginea “manhood”, a barbatiei, a spiritului macho. nu e nicio conotatie negativa in ce spun, are un chip si o exprimare foarte foarte “barbatoasa”, masculina.
dar l-am avut acum in interviul acesta in care vorbeste despre cum sa poti sa ai o viata linistita, despre prezent si cum tot ce ai facut ieri e “la revedere” si mi s-a parut foarte tare.
zice undeva ca e important sa nu te lasi molipsit si explica cum a invatat dinsul asta.
cam frumos.
La 36 de ani Tudor Constantinescu e unul dintre cei mai cunoscuti chef-i din Romania, e proprietarul si creatorul conceptului Chocolat Boutique Restaurant caree a reinventat conceptul de desert in tara noastra, si e parte din juriul care va stabili Top Chef-ul Romaniei. Acestea sunt performante greu de egalat in orice alta tara pentru un tinar de virsta lui. Numai ca Tudor nu e doar chef, e un deschizator de drumuri si, probabil, ar avea succes in multe alte domenii.
***
La 28 de ani cind a decis sa se stabileasca in tara natala, Tudor Constantinescu se gindea ca era in cursul vietii sa-si faca o familie, sa aiba un copil. “Aveam o pasiune sentimentala care a fost frumoasa si intensa, chiar daca lucrurile n-au mers pina la final. Toata viata mea n-am facut decit un singur lucru – mi-am urmat inima -, chiar si cind calculele indicau ca nu e bine sa fac asta”, isi aminteste Tudor. A renuntat atunci la un job american care-i punea totul pe tava si la o pozitie sociala incredibila pentru virsta lui. . Astazi stie ca i-ar fi fost foarte dificil sa obtina intr-o alta tara tot ceea ce reprezinta in Romania, dar recunoaste ca i-a fost cel mai greu sa razbata aici. Are cu ce sa compare: viata in Belgia si in America.
A decis sa faca un restaurant la Bucuresti cind, intr-o zi de septembrie, a vrut sa iasa cu doi prieteni la masa si, dupa plimbarea prin sase restaurante, n-a gasit niciun loc liber. “Acum e momentul”, si-a spus si si-a amanetat casa. Pentru niciuna din afacerile pe care l-a facut n-a avut banii de la inceput, dar a compensat mereu cu credinta in visurile lui.
Si-a cautat un partener – Jean Philippe – un belgian pe care-l ajutase sa cumpere un apartament in Romania si care, cind i-a prezentat tot ceea ce gindise, a intrat in proiect cu 30.000 de euro.
A creat conceptul bazindu-se pe suferinta lui ca nu gaseste nicaieri in capitala dulciuri de lux, a stabilit fiecare preparat din meniu, a gasit locul (pe cea mai frumoasa strada din Bucuresti, Stavropoleus), si-a participat la realizarea fiecarui detaliu din decor. “Peretii eu i-am facut, cu mina mea, am incercat sa refac efectul de calcio vecchio”.
Si-a instruit oamenii, a creat un cod de onoare si o constitutie a restaurantului (cu care toti angajatii trebuia sa fie de acord) – lucruri invatate in America-, si-a muncit 5 ani intens ca sa ajunga la 140 de angajati, 2 restaurante boutique, mii de clienti. Abia anul trecut a inceput sa spuna ca el este omul din spatele conceptului Chocolat, iar recunoasterea a venit ca invitat special in MasterChef si jurat in Top Chef Romania, emisiuni care l-au solicitat pentru rafinamentul si cultura lui gastronomica si care i-au adus notorietatea.
Numele restaurantului l-a pus de la un film: Chocolat – cu Juliet Binoche si Johnny Depp, o poveste despre oamenii care-si urmeaza visele, oameni calatori, care rareori vor sa prinda radacini, sa se aseze intr-un loc. Ca el.
***
Avea 23 de ani cind a plecat in America, la Miami, locul de unde se faceau recrutari in capital industriei de croaziera, in tara tuturor posibilitatilor.
In doua luni pe un vas de croaziera, monotonia si sistemul militaresc fata in fata cu creativitatea si nonconformismul lui au creat un efect de apa cu ulei: a iesit imediat la suprafata, asa ca a demisionat ca sa-si caute ceva mai aproape de temperamentul lui.
A aplicat dintr-un internet cafe la una dintre cele mai importante firme de consultata in “food & beverance”, si-a facut o prezentare frumoasa, a pus fotografii cu performantele lui din Belgia si l-au chemat la interviu. “Vorbeam stricat engleza, dar nu am avut complexe. Intotdeauna cind a trebuit sa-mi urmez visul, am uitat de orice, am mutat muntii”.
L-au angajat intr-o echipa de comando cu alti patru specialisti ca sa pregateasca lansarile celor mai importante vase de croaziera. “Millenium Celebrity Cruise Line – primul meu job – trecea la un nou nivel al business-ului: de la 1000 pasageri la 2500 pasageri, plus 1500 membrii ai echipajului. Veneau si ne spuneau: aratati-ne ce putem sa facem mai bine.
Incepeam sa ne documentam: cite feluri principale voiau, cite antreuri, pentru prinz, pentru cina. Umpleam schema cu retete pe care le prezentam clientului sa vedem ce fel de pozitionare isi doreste. Apoi incepeau calculele de cost si aplicatiile: citi oameni, ce ustensile, ce investitie. Acolo creierul meu s-a expandat. Am invatat enorm si-am aplicat idei de business pe care n-as fi putut sa le fac in alta parte.”
A plecat cind a simtit ca incepe sa fie institutionalizat. Avea putin peste 27 de ani si unul dintre cei mai importanti oameni ai companiei Royal Caribbean, Adam Goldstein, l-a invitat la masa discutiilor:
– De ce vrei sa pleci?
– Vreau sa-mi deschid propria afacere.
Parinteste, Goldstein i-a facut o propunere.
– Uite, semneaza cu mine pentru 5 ani si eu iti garantez Green Card-ul. Ajuta-ne sa deschidem noile proiecte. Iti ofer un salariu de 60.000 de dolari pe an, plus toate cheltuielile platite.
Stia ca, dupa regulile americanilor, cuvintul dat e sfint si ca, daca ar fi acceptat, ar fi obtinut Green Card-ul si o afacere a lui in America, dar a plecat. Si-a urmat inima, la fel ca atunci cind a parasit Belgia.
***
Ajuns in Belgia in 1990. Imediat dupa Revolutie mama lui a decis sa -si faca o viata noua in Bruxelles, dar adolescentul Tudor Constantinescu n-a fost la fel de incintat. S-a trezit intr-o tara a carei limba nu o stia, fara prieteni, mergind la scoala intr-un sistem care nu semana deloc cu ceea ce invatase.
Cu timpul, si-a facut 4 prieteni, cei doi fii ai consulului Marocului la Bruxelles, plus un pusti belgian si altul francez, dar a fost impotriva sistemului belgian de la inceput. “Erau obsedati de regulile din tata in fiu, de imagine, de traditie, de …trebuie sa fii ca toata lumea, daca nu esti ca toti, esti condamnat. Cine te crezi tu sa gindesti altfel?”
Dupa o vreme s- a angajat la unul dintre cofetarii faimosi belgieni, Herman Van Dender.
“Era un patron tinar, avea 32 – 33 ani cind am ajuns eu la el. Era foarte pasionat de ceea ce facea, primise toata afacerea de la tatal lui, dar avea acest sprit creativ care misca lucrurile. De altfel, in laboratorul lui s- a creat tortul cu care echipa Belgiei a cistigat Cupa Mondiala in 1995. Eram si eu pe acolo la vase, la ajutoare, la alea alea,” ride Tudor.
Van Dender stia de pasiunea lui pentru ciocolata si-au inceput impreuna sa produca din nou praline. Au avut succes, dar a plecat, in ciuda prieteniei cu patronul, din cauza unui pariu.
“Am pariat ca pot sa-i fac 200 de kg de praline in trei zile. E enorm. Daca reuseam trebuia sa-mi mareasca leafa cu 50%. Mi-am facut strategie, retete; mi-am cumparat utilaje. Crema de cicolata – ganache-ul ala care reprezinta miezul pralinei – se toarna intre doua felii de aluminiu de 9 mm; am cautat pe net in pagini aurii unde gasesc. Am lucrat alea 2 zile ca un ciine. A treia zi am mai muncit 4 ore ca sa fac cantitatea pe care o promisesem. Nu mi-a marit salariul si am plecat, dar e prietenul meu si acum.”
A continuat pe cont propriu: si-a facut un mic laborator in subsolul cladirii, facea patiserie noaptea pe care o vindea ziua la o taraba.
Nu regreta nimic din ce-a facut. “Daca am un vis, daca eu cred in ceva, daca eu vreau ceva, sunt in stare sa pun totul in joc ca sa -l implinesc.” Iar asta s-a vazut din copilarie.
***
La 6 ani a decis ca se va face bucatar ca sa nu mai fie nevoit sa manice toate lucrurile pe care i le puneau in fata parintii. Locuia cu un etaj mai sus, in acelasi bloc cu bunicii, asa ca a fost teroarea intregii familii pentru ca era atit de mofturos la mincare incit bunica se trezea la 5 dimineata sa-i pregateasca clatite inainte de a pleca la serviciu ca sa fie sigura ca maninca ceva ce-i place.
A ris toata lumea cind a anuntat ca se va face bucatar si-au inceput sa-i spuna “e greu, vor fi gindaci, trebuie sa cari greutati”, dar pustiul nu s-a lasat. Cind a ajuns la scoala i-a placut geografia si-a inceput sa calatoreasca in gind dupa indicatiile profesoarei. Tine minte perfect prima data cind a auzit cuvintul “chocolat”; l-a spus profesoara de geografie, doamna Petre, cind le-a predat despre arborere de cacao si tarile unde se cultiva.
Cind s-a dus in prima tabara, la Costinesti, si-a descoperit spiritul antreprenorial: cum si-a cheltuit repede banii pe care i-a primit de la parinti, a inceput sa adune sticle goale de pe plaja si sa recupereze garantia. In doua saptamini au facut 1000 de lei; colegii si-au luat tricouri si ochelari de soare, el s-a oprit in fiecare zi la cofetarie. Si-a venit si cu bani acasa.
A crescut intr-o lume frumoasa: mama lucra la Teatrul National, era inconjurat de artisti. “Cind veneau sarbatorile era minunat. Imi aduc aminte de Revelioane de 50 -70 de persoane la noi in casa, de week enduri in care se recitau poezii. Ce jocuri, ce strategii de carti! Se vorbea despre ce citeste fiecare, apoi a aparut video-ul si filmele rare. Asta era esenta vietii mele de atunci.”
Dupa care a plecat in Belgia si-a luat-o de la inceput. Prima oara.
***
Adesea Tudor Constantinescu isi fixeaza intilnirile de business in Chocolat-ul din Dorobanti; sta la cite o masa cu cel cu care are treaba, vecin cu clientii sai. Unii il recunosc de la televizor si-i zimbesc, altii sunt concentrati la ale lor si nu stiu ca proprietarul -vedeta e linga ei.
Desi n-ai zice, cind nu face business, Tudor e timid, asa ca i-a fost greu sa filmeze pentru Top Chef. “Ma uit la tv la mine nu critic, ci suferind… Am acceptat aceasta provocare dincolo de ego sau business, ca pe un mod prin care eu imi depasesc limitele. Nu puteam sa vorbesc la primele filmari. Recomand oricariu om sa aiba aceasta experienta in fata unei camere de luat vederi, e cea mai crunta oglinda.”
Exercitiul Top Chef e parte din auto perfectionarea lui. Marturiseste cu sinceritate ca, desi iubeste gastronomia, viata inseamna mult mai mult pentru el. Inseamna discutiile cu prietenul lui Adrian Buga, istoric de arta, consilier al Casei Regale; inseamna calatoriile; cartile sau filmele pe care le descopera. Sau lucrurile pe care le inventeaza sperind la un progres in lume. Are la OSIM, pentru inregistrare, un proiect despre care crede ca va schimba industria auto la nivel mondial, cum are in lucru un site (tudorconstantinescu.com) unde va face consultanta pentru cei care vor sa faca un business adevarat in industria aceasta (de la hoteluri pina la cafenele), unde va oferi servicii de head hunting pentru cei mai talentati chef-i si unde-si va prezenta cartile pe care le va lansa la anul.
Tudor e unul dintre exemplele care demonstreaza ca un caracter de creator, o tipologie de om care actioneaza, nu asteapta sa i se intimple lucruri, poate reusi in orice si-ar dori. Sigur ca astazi (ca o mare parte din viata lui) are succes in gastronomie, pentru ca a aprofundat acest domeniu, dar daca te uiti la copilaria lui sau la adolescenta, intelegi ca si-a creat singur oportunitati-le, riscind; ca victoria a venit si pentru ca nu si-a imaginat niciodata ca va pierde, dar si pentru ca atunci cind a pierdut, a luat-o de la capat crezind in fortele sale.
Si nu e o intimplare ca la 36 de ani e in fata tuturor.
Tudor Constantinescu e o lectie buna pentru cei care la 35-40 de ani, generatia care la Revolutie era in adolescenta, inca mai asteapta sa li se intimple lucruri facute, gindite, create de altii.
Cheia? “Orice lucru pe care-l fac – ca e o cafea sau un avion de hirtie – trebuie sa-l fac cit pot eu de bine. Apoi, e important sa-mi fie bine si sa pot sa fac prin asta cit mai mult bine celorlalti. Si, atit cit pot eu, sa influentz in bine viata din jur.”
ianuarie 2013
de cind eram mica am crezut ca oamenii frumosi simt lumea altfel. la fel ca si oamenii cu ochii verzi sau albastri care , eram sigura – si am gasit mai tirziu cercetari care demonstreaza asta – vad culorile, deci si lumea, altfel.
cred ca, de obicei, oamenii frumosi primesc mai usor ceea ce-si doresc si lucrurile le ies mai repede, dar, in acelasi timp, pentru ca nu trebuie sa faca mari eforturi ca sa obtina ceva, sunt mai comozi.
tocmai am descoperit o exceptie. marturisesc cu mina pe inima ca aveam prejudecati legate de Daniela Nane. cu exceptia rolului scurt, dar genial, pe care-l face in Orient Express nu mai stiu nicio alta performanta actoriceasca pe care sa o fi tinut minte.
stiam ca e om bun, ca acorda o mare parte din timpul sau educarii copiilor prin actorie si pentru asta a avut aprecierea mea dintotdeauna : un copil care invata actorie cind e mic capata incredere in el, se dezvolta altfel si-are mult mai multe sanse sa se integreze in societate fara sa acumuleze frustrari.
am vazut acum interviul pe care l-a acordat despre frumusete si trecerea timpului in cadrul proiectului “momente insufletite de Silva Dark” si-am remarcat cit bun simt are si ce frumos gindeste.
“frumusetea complica lucrurile” spune undeva si eu m-am simtit vinovata pentru ca aveam prejudecati legate de ea.
si mai zice undeva ca “timpul e acelasi, noi trecem prin timp” ceea ce mi s-a parut minunat.
luati-va o pauza de 5 minute si uitati-va la acest interviu f frumos
cum am suparat pe multa lume cind am zis ca filmul The Hobbit este o prostie (imi mentin afirmatia, chiar daca ma reneaga prietenii mei de sex masculin 🙂 ), m-am tot intrebat zilele astea (cind polemizam cu prietenii) ce ceva din copilaria lui Tolkien l-a facut sa scrie o asemenea poveste.
am gasit citeva interviuri cu Tolkien care a murit in 1973, dar si ceva care mi-a asezat in tabelul meu uman tipologia lui Tolkien: a crescut fara tata, intr-o tara care nu era a lui, cu o mama care – dupa moartea sotului – a trecut la catolicism si si-a prierdut sprijinul familiei (evrei) si care a murit, cind Tolkien era adolescent, de … epuizare.
‘I was brought up in considerable poverty but I was happy running about in that country. I took the idea of the hobbits from the village people and children. They rather despised me because my mother liked me to be pretty. I went about with long hair and a Little Lord Fauntleroy costume.
‘The hobbits are just what I should like to have been but never was – an entirely unmilitary people who always came up to scratch in a clinch.
Behind all this hobbit stuff lay a sense of insecurity. I always knew it would go – and it did.’
mai tirziu s-a casatorit cu o fata pe care a cunoscut-o la orfelinat.
iata ce spune jurnalistul care a facut primul interviu din viata lui Tolkien (n-are sens sa va atrag atentia asupra documentarii alora de la the guardian care au acest articol genial , din 1991 , cu domnul scriitor. autorul e John Ezard)
The interview, his first with a newspaper journalist, was a considerable kindness. When it was over, he asked me to go to the area and write a story which might start a campaign to save any shred that suburbia might have left of the village. I couldn’t – my then paper the Oxford Mail’s coverage area didn’t quite stretch to Birmingham.
Not that Tolkien complained. He befriended me, as he did several journalists and other young people in those final years before his death in 1973. He gloried in companionship. He was a shy but clubbable man of lightly-carried learning and huge relish – ‘every morning I wake up and think good, another 24 hours’ pipe-smoking,’ he would say.
In 1967 he sent me a carbon of his last story, Smith of Wootton Major: ‘An old man’s story filled with the presage of bereavement,’ as he put it. The opening sentence read: ‘There was a village once, not very long ago for those with long memories nor very far away for those with long legs.’ It was, unmistakably, his imaginative farewell to Sarehole.
intregul text aici. cadou de la mine pentru fanii Hobbit 🙂
si un mic interviu de la BBC
stiu ca textul asta va supara pe multe dintre fanele lui Vasluianu, dar…
cum spuneam si in titlu, eu nu cred ca Andi Vasluianu e frumusel si ma amuz teribil cind aud oftaturi in jurul meu doar la rostirea numelui lui.
dar sa ma explic.
la Andi Vasluianu nu e vorba despre frumusete, ci despre charisma si despre faptul ca, odata cu virsta, a invatat ca intr-o conversatie cu cineva e mai important sa-l puna pe celalalt in valoare, acordindu-i maxima atentie.
la Vasluianu e o slefuire personala in timp: o vreme a fost pentru ca sa razbata – ca in adolescenta cind a facut box si lupte, profesionist, competitional, ca sa stea mai bine in propriile-i picioare, dar si in propria minte.
tot ca sa razbata a fost si slefuirea prin zecile de roluri jucate, la Ploiesti intr-un teatru in care joci doar pentru bucuria ta si a spectatorilor pentru ca – mai ales in primii ani – nu aveai prea multi critici care sa te bage in seama.
stiu multa lume care comenteaza ca Vasluianu e distribuit in toate filmele si in multe piese, ceea ce nu stiu ei, e ca Vasluianu e genul care se lupta pentru ceea ce-si doreste, si nu se lupta cu vorba, ci cu fapta.
ca atunci cind Cristi Juncu voia sa monteze XXL, iar Andi l-a sunat:
– vreau sa dau si eu casting.
– nu cred ca esti potrivit pentru rol, i-a spus regizorul.
– lasa-ma sa vin sa spun si eu 5 minute textul, te rog.l-a spus in felul lui, din perspectiva unui barbat care se apropie de 40 de ani, despartindu-se de intentia autorului care vedea in personajul lui un tinar care nu si-a gasit calea inca. textul a capatat noi nuante si Juncu i-a dat rolul.
(citi dintre actorii tineri care comenteaza ca nu primesc job-uri ar fi sunat la un regizor si i-ar fi spus “lasa-ma sa dau si eu auditie, asculta-ma si pe mine, 5 min”? iar in cazul lui Vasluianu vorbim de un actor care are zeci de roluri in bagaje si tot n-a avut orgoliul sa astepte sa fie sunat, actionind el)
*
mie nu-mi place Vasluianu pe care-l vede lumea in poze zimbind regulamentar. imi place insa Vasluianu cel obsedat de a fi in text, pe scena, proaspat, de a trai actiunea acum – ca si cum se intimpla prima data.
am avut norocul sa asist anul asta la o conversatie intre el si Carla Teaha, o tinara studenta la actorie care joaca deja pe scena Teatrului Bulandra. Andi ii povestea cum reciteste textul piesei pe care o joaca de ani de zile, ca si cum ar citi-o prima data: un exercitiu pe care l-a deprins in timp si care-l ajuta sa descopere lucruri noi de fiecare data. Ii raspundea la toate dilemele de inceput de meserie, cu seriozitate, aplicat.
si-mi mai place Andi pedagogul, pasiunea lui de a povesti din secretele unei meserii pe care trebuie sa o simti pe pielea ta ca sa o faci bine, dar care – ca la psiholog – iti face viata mai usoara, daca iti aprinde cineva niste felinare pe drum.
am o teorie despre Andi – cred ca o parte importanta din sharmul lui vine din exercitiul de a-si invinge timiditatea, exercitiu repetat ca loviturile de la box pina cind a intrat in memoria musculara, a devenit instinct.
***
ma rog, sa nu credeti ca m-am trezit de dimineata cu gindul la Vasluianu si hop, m-am apucat sa scriu. am profitat de fapt de un interviu pe care l-am primit, interviu acordat de Andi in proiectul “Momente insufletite de Silva Dark”.
m-am uitat la interviu, am zimbit pentru ca vorbeste despre timiditatea lui, apoi m-am mai uitat o data fara sonor, doar la gesturile lui ( mai mult la ochii lui, ca sa fiu sincera) . si-asa am ajuns la textul acesta:)
later edit: dupa ce am dat “publish” si am postat pe FB, m-am gindit cu bucurie ca Vasluianu e la NY la festivalul Making Waves – New Romanian Cinema. Sper sa uite ce am scris pina se intoarce. 🙂
As a child, Sir Patrick Stewart learned to love the songs of Irish tenors. If his father, Alf, came home singing “The Mountains of Mourne” or his favourite, “I’ll take you home again, Kathleen”, then his mother, Gladys, was safe. The actor, now 72, and his older brother, Trevor, lived in terror of military tunes. “We would lie awake in what was really no more than a partitioned-off corner of my parents’ bedroom, waiting for him to come back. Nobody went to sleep. We would listen as he came into the yard. If he was singing army songs, that was bad news. Then he would find fault with something and then the conflict would escalate.
“Calling the police was not an easy thing to do in the 1940s, so someone had to go to the phone box, which was at least 500 yards from our front door, and make a 999 call. Often the call was not made.” When it was, the police would come, the ambulance service and doctor would come to the family home in Mirfield, West Yorkshire. “My mother would be lying on the floor, bleeding,” says Stewart.
“The kinds of things said were unbelievable. A policeman once said, ‘it takes two to make an argument’, or, ‘well, she must have done something to upset him’. Which is a way of saying he must have been justified to be violent, and we know there is no justification for being violent. None whatsoever.”
Often Stewart was forced to step in to defend his mother from his father’s explosive rage. “I became an expert at judging the heat of an argument,” he says. “As the temperature rose I would get out of bed and on to the landing, and, if it rose further, I would go down the stairs, sitting on the stone steps so as to be as close as possible to the door if something bad happened. If the escalation continued I could try to intervene.
“Now, it is really sad when a child becomes an expert on those kind of issues. But I was and I knew exactly the moment when I would throw the door open and rush in and say ‘Stop!’ or literally put my body between them.”
****
dintr-un interviu (socant pentru mine) din the independent
In fiecare vineri, in oraselul Lynchburg din Statul Tennessee, Lynne Tolley sta intr-un birou cu trei pahare de whiskey in fata, numerotate de la 1 la 3. Lynne e o doamna respectabila, nascuta si crescuta alaturi de ceilalti 599 de locuitori ai orasului Lynchburg, un oras cu un singur drum principal si un singur semafor.
In birou are ritualul ei: acopera primul pahar, il roteste, apoi incearca sa-i simta aroma; ia o inghititura, plimba whiskey-ul prin toata gura si-l scuipa. Bea apa.
Face acelasi lucru cu fiecare dintre cele trei pahare sub privirile colegilor si daca gaseste vreo diferenta intre gustul bauturii de la un pahar la altul toata lumea se ingrijoreaza.
Lynne Tolley este degustator de whiskey, e stra stra nepoata lui Jack Daniel, domnul care da numele whiskey-ului celebru in lumea intreaga si e una dintre persoanele care are in grija pastrarea aceluiasi gust al bauturii de la an la an, de la o recolta la alta.
***
“Daca ar fi trait astazi Jack Daniel ar fi fost foarte mindru de ceea ce fac oamenii din orasul lui”, mi-a spus Lynne asezata comod pe o canapea de piele intr-o mansarda cocheta din Bucuresti.
Avea un accent delicios, postura si silueta unei balerine – cu spatele drept si picioarele frumos aliniate. O doamna ca ea nu poate fi intrebata despre virsta, dar am inteles cumva ca are peste 50 de ani, chiar daca chipul – fara interventii chirugicale – arata tinar. Si stralucitor.
“Bine, Jack Daniel ar fi si foarte surprins pentru ca acest whiskey fabricat in Tennesse este in Romania… Doamne, Dumnezeule, probabil ca nici nu stia de existenta unei tari pe nume Romania in 1911 cind a murit.”, a inceput Lynne sa rida.
Povestea ei, ca si a unchiului celebru, ar putea fi oricind un subiect de roman, dar Lynne isi traieste viata cu modestie, notindu-si zilnic intr-un jurnal intimplarile extraordinare prin care trece, locurile minunate pe care le viziteaza, nu pentru o carte sau un film, ci pentru vremurile cind nu va mai putea calatori. Are si o colectie de carti cu fotografii din toate locurile in care a fost, tot pentru vremea amintirilor, desi cei mai multi dintre vecinii ei au colectii cu editiile speciale Jack Daniels. Asa e ea, a fost intotdeauna diferita de restul lumii si nu i-a fost teama ca va fi judecata.
***
Intr-o epoca in care cei mai multi incercam sa ajungem in marile orase – industriale, moderne – ca sa putem avea o viata plina, ba chiar sa facem ceva care, speram noi, “sa schimbe lumea”, sa lase o urma a existentei noastre, Lynne a ales sa traiasca in oraselul din Tennessee si, cu priceperea ei, sa ajute la realizarea unui produs care ajunge in toata lumea. La fel fac alti 375 de locuitori din Lynchburg, asa ca ei i se pare firesc. E o traditie de familie.
Cum i se parea a fi in traditia familiei faptul ca nu se va casatori. Treceau anii si Lynne nu gasea pe nimeni cu care sa simta ca poate sa -si petreaca viata pina la capat. A avut sute de blind date-uri, prietenii si rudele au tot incercat sa -i prezinte pe cite cineva, dar ea raminea tot celibatara.
“Ma obisnuisem cu gindul ca seman cu Jack Daniel pentru ca nici el nu a fost casatorit vreodata. El locuia intr-o casa impreuna cu una dintre surorile lui si sotul acesteia. Jack venea dintr-o familie cu 13 copii, asa ca a avut multi nepoti. Era un om caruia ii placea sa socializeze, a fost singurul care a avut o sala de bal acasa, o imensa sala de bal cu draperii de catifea rosie si pianina, dar nu s-a casatorit niciodata. Credeam ca sunt ca el. Am o viata fericita, calatoresc mult, am un frate care are deja doi nepoti, deci am o familie. Nu mi-a fost niciodata frica de singuratate.”
Un prieten a rugat-o sa mai accepte un ultim blind date si, pentru ca-l stia pe fratele celui pe care urma sa-l intilneasca, a acceptat. “Era frumusel fratele, asa ca m-am gindit ca nu poate sa fie dezatruoasa o singura intilnire, dar… incredibil, a fost ceva aproape instant. Ne-am placut din prima clipa. Bine, l-am facut sa treaca prin 5 ani de intilniri pina cind m-am hotarit sa ne casatorim. El era hotarit cam dupa un an de cind ne-am cunoscut, dar mie mi-era foarte frica de casnicie – am vazut atitea cupluri care au sfirsit prost un mariaj. Locuia in Nashville care e capitala statutului nostru si i-am spus ca daca vrea sa ne casatorim, trebuie sa se mute in orasul meu mic.”
E casatorita de citiva ani si vorbeste despre sotul ei cu entuziasmul unei adolescente, dar si cu intelepciunea unei femei mature “Calatoreste cu mine doar in locurile in care poate sa joace golf pentru ca asta e pasiunea lui. O respect si, in restul timpului, calatoresc singura.”
***
Lynne a creat o bautura calda pe baza de whiskey – Winter Jack – care e ca o poveste la gura sobei intr-o seara de iarna: are suc de mere, scortisoara, cuisoare desigur Jack Daniel’s si ceva ingrediente magice pe care nu le spune.
Inainte de a fi degustator de whiskey, Lynne a fost nutritionist asa ca e o abila minuitoare a ingredientelor, iar simplitatea ei si felul in care crede si promoveaza lucrurile mici care fac diferente mari, am simtit-o si cind am vorbit despre mincare.
“Stii , eu nu cred ca daca gatesti cu dragoste o sa-ti iasa mincarea mai buna. O mincare buna are legatura cu ingredientele pe care le pui in ea”, i-am spus din experienta mea de bucatareasa nu foarte talentata.
.
“Da, dar recunoaste, cind gatesti pentru cineva pe care-l iubesti iti iase mincarea mai buna”, mi-a replicat rizind.
Lynne gateste zilnic doua meniuri: pentru mama sa care are 95 de ani si are nevoie de un regim special, dar si pentru ea si sotul ei. In fiecare week end prepara dulciuri pentru ca e o mare iubitoare de ciocolata. De fapt, una dintre amintirile cele mai dragi din copilarie, e cea cu mama in bucatarie pregatind un “angel cake”, un fel de pandispan cu alune si/sau ciocolata.
“Care e ingredientul magic cu care poti salva cele mai multe dintre mincaruri?”, am incercat sa aflu unul dintre secretele ei.
“Sarea. Imi place sa maninc sarat desi nu e bine pentru inima si incerc sa ma ponderez, dar cartofi prajiti cu sare sau un gratar…mmmm.”
Crede ca secretul siluetei ei de invidiat e faptul ca bucatareste, pentru ca altfel nu face niciun fel de sport si pe oriunde calatoreste ii place sa incerce toate mincarurile locale.
“Sunt aventuroasa”, ride din nou in cascada Lynne. “Am mincat sarmale chiar ieri si mi-au placut foarte mult.”
*
Multa vreme dupa ce m-am despartit de Lynne m-am gindit ca poate fi un bun subiect de roman, ca multe femei si-ar dori sa aiba o viata ca a ei – sa calatoreasca prin toata lumea, sa faca lucruri apreciate pe tot globul, desi locuiesc intr-un orasel cu o populatie mai mica decit locuitorii din 10 blocuri din Titan, sau sa-si gaseasca marea iubire cind nu se mai asteapta.
Cind o aveam in fata, ii simteam insa optimismul si exercitiul de a se bucura de orice i se intimpla, grija de a pastra momentele frumoase si pentru vremurile cind nu vor mai fi, asa ca am intrebat-o: “Cind ti-e greu, cum te remontezi? Ce-ti spui ca sa poti sa mergi mai departe? Pentru ca nu se poate sa nu fi avut si momente grele in viata”.
“Miine o sa fie mai bine. Traieste ziua de astazi, treci peste ea cum poti. Miine o sa fie mai bine.
Tata a murit cind aveam 21 de ani. Eram fata tatii si cind a murit – a fost un cancer neasteptat – pur si simplu am fost distrusa. De fapt, cred ca niciodata nu am putut sa trec peste asta, dar mi-am spus si imi spun in fiecare zi: miine o sa fie mai bine, traieste ziua de azi.”
Cu o zi inainte de intilnirea noastra fusese ceata, atunci era insa soare. Avea in plan sa descopere Bucurestiul.
Lynne Tolley a venit in Romania ca sa lanseze Winter Jack, o bautura calda pe baza de whiskey – are 30% din compozitie whiskey restul sunt suc de mere, scortisoara, cuisoare; ingredinte care va vor aminti de povestile spuse la gura sobei. Ca povestea ei.
It’s a great mistake to pay any attention to them (critics). I think, you see, that this is an age of such overblown publicity and overemphatic pinning down. I’m a very good example of a writer who can write, but I’m not as good as all that. I’m just a writer; and I think that I’ve been overblown tremendously because there’s a dearth of really fine writing, and people tend to make too much of a meal. All you can do is try to write as well as you can.
dintr-un interviu minunat cu Harold Pinter (re)publicat in Paris Review
mai jos citeva intrebari si raspusuri frumoase.
INTERVIEWER
Why wasn’t there a character representing you in the play?
PINTER
I had—I have—nothing to say about myself, directly. I wouldn’t know where to begin. Particularly since I often look at myself in the mirror and say, “Who the hell’s that?”
*
INTERVIEWER
Do you sense when you should bring down the curtain, or do you work the text consciously toward a moment you’ve already determined?
PINTER
It’s pure instinct. The curtain comes down when the rhythm seems right—when the action calls for a finish. I’m very fond of curtain lines, of doing them properly.
INTERVIEWER
Do you feel your plays are therefore structurally successful? That you’re able to communicate this instinct for rhythm to the play?
PINTER
No, not really, and that’s my main concern, to get the structure right. I always write three drafts, but you have to leave it eventually. There comes a point when you say, That’s it, I can’t do anything more. The only play that gets remotely near to a structural entity which satisfies me is The Homecoming. The Birthday Party and The Caretaker have too much writing. I want to iron it down, eliminate things. Too many words irritate me sometimes, but I can’t help them, they just seem to come out—out of the fellow’s mouth. I don’t really examine my works too much, but I’m aware that quite often in what I write, some fellow at some point says an awful lot.
*
INTERVIEWER
The theater is a very competitive business. Are you, as a writer, conscious of competing against other playwrights?
PINTER
Good writing excites me, and makes life worth living. I’m never conscious of any competition going on here.
INTERVIEWER
Do you read things written about you?
PINTER
Yes. Most of the time I don’t know what they’re talking about; I don’t really read them all the way through. Or I read it and it goes—if you asked me what had been said, I would have very little idea. But there are exceptions, mainly nonprofessional critics.
banuiesc ca jumatate din populatia feminina a planetei – cu acces la macar o revista glossy – a auzit de kate moss si a si admirat-o in vreo reclama.
in numarul de decembrie vanity fair va fi un interviu in care se dovedeste inca o data ca si cele mai admirate femei ale lumii sunt ca oricare altele, cu nesigurante si suferinte, si frustrari.
iata citeva fragmente
despre pozele nud
“I see a 16-year-old now, and to ask her to take her clothes off would feel really weird. But they were like, If you don’t do it, then we’re not going to book you again. So I’d lock myself in the toilet and cry and then come out and do it. I never felt very comfortable about it. There’s a lot of boobs. I hated my boobs! Because I was flat-chested. And I had a big mole on one. That picture of me running down the beach—I’ll never forget doing that, because I made the hairdresser, who was the only man on the shoot, turn his back.”
despre kate moss de acasa
“I don’t want to be myself, ever. I’m terrible at a snapshot. Terrible. I blink all the time. I’ve got facial Tourette’s. Unless I’m working and in that zone, I’m not very good at pictures, really,”
despre iubirea pentru johnny depp
“There’s nobody that’s ever really been able to take care of me. Johnny did for a bit. I believed what he said,” Moss says. “Like if I said, ‘What do I do?,’ he’d tell me. And that’s what I missed when I left. I really lost that gauge of somebody I could trust. Nightmare. Years and years of crying. Oh, the tears!”
despre a fi fashion icon
I just wear black jeans now. Or gray. If you do a different look every day, they’re going to be waiting for the next look, and then it’s a paparazzi shot. Whereas if you just wear the same thing, then they get bored and leave you alone.”
interviul nu e inca public, sunt doar citeva fragmente aici
sunt rare cazurile in care un regizor american al unui film de mega succes vine la premiera intr-o tara in care banii incasati din cinematografie sunt mai putini decit costul excursiei sale.
s-a intimplat insa in acest week end cu Genndy Tartakovski, regizorul filmul de animatie Transylvania Hotel care a venit la Bran sa -si lanseze filmul despre Dracula in ipostaza de tata iubitor si prea protector.
am avut onoarea sa fac un mic interviu cu domnul Tartakovski.
Alti 5 regizori au incercat sa lucreze la Hotel Transilvania inaintea dvs, timp de 4 ani. Imi imaginez ca atunci cind ati venit in echipa a fost destul de greu pentru ca erau o multime de tensiuni. Cum v-ati descurcat ?
A fost dificil, e adevarat. De obicei situatiile acestea sunt delicate pentru studioul producator pentru ca sunt mereu tensiuni cind business-ul se intilneste cu arta. De data asta insa era multa amareala in echipa pentru ca proiectul incepea si se oprea, iar incepea, iar se oprea dintr-o multime de motive. Cind am venit eu – care eram din TV – toti ziceau “cine e tipul asta?”. Am inceput sa lucram si uneori aveam aceleasi idei ceea ce era bine, dar cind aveam pareri diferite de ale lor, simteam tensiunea. Le-am cistigat increderea pas cu pas pentru ca fac de 20 de ani aceasta meserie si am incredere in instinctele mele. Asta e tot ce am, instinctul. Dar n-a fost deloc usor.
Care a fost cel mai dificil moment al colaborarii cu echipa?
Cind muncesti la un film asa de mare sunt o multime de parti implicate: ai studioul, il ai pe Adam Sandler (nota mea. vocea personajului principal), sunt oamenii mei care deseneaza, artisti, tehnicieni. La un moment dat am vrut sa plec. Era primul meu lung metraj, parea ca nu iese ce vreau, asa ca m-am gindit serios sa renunt. Solutia a fost sa gasesc o cale diferita de a aborda lucrurile. In genul asta de proiecte trebuie sa stii cum sa navighezi, sa stii cum sa infrunti valurile, dar sa mergi pe drumul tau.
Cind ne uitam la o animatie ne distram foarte tare, dar nu ne gindim niciodata cita munca e in spate. Care a fost cel mai dificil lucru tehnic la acest film?
Cel mai dificil lucru a venit din stilul de animatie pe care l-am dorit pentru acest film, cu personaje foarte realiste. Computerul a fost programat pentru asa ceva, dar cind un personaj se misca foarte repede – asa cum se intimpla cu Dracula de multe ori in film – nu toate componentele lui se comportau natural. De exemplu, cind filmezi cu oameni, hainele pe care ei le poarta se misca in mod natural cu trupul personajului. Asta ceream si eu de la programatori, dar nu ne-a iesit din prima. Au fost momente cind parul lui Dracula raminea in urma capului cind personajul alerga, sau momente cind o mina pleca spre stinga, desi tot corpul o luase la dreapta. Cel mai mult ne-a dat batai de cap pelerina lui Dracula, dar dupa cum ai vazut totul s-a rezolvat.
In filmul acesta Dracula e simpatic, e tatal unei fete aflate la majorat – ma rog, majorat de vampir 118 ani . Din ce v-ati inspirat pentru chipul lui Dracula?
Bela Lugosi, in clasicul Dracula al lui Bram Stoker a fost unul dintre repere. Inainte de a intra eu in proiect, la momentul la care se scria scenariul, o echipa a venit aici in Transilvania pentru documentare. Au luat ceva si din specificul local, pot sa spun acum dupa ce am vazut putin din Bran.
Dvs ati fi luat si alte detalii, acum ca stiti locul?
Am remarcat stucaturile de la case, atmosfera de pe drum, cu peisajele senzationale. Am citeva secvente frumoase in minte, le pastrez pentru viitor. Nu se stie niciodata la ce sunt bune. (ride)
O continuare? Filmul are deja 100 milioane de dolari incasari.
Nu stiu. Pentru moment ma bucur ca e bine primit si ca am avut sansa sa vin aici.
Cum l-ati descrie pe Dracula tatal?
Iubitor, ocrotitor. Poate putin cam prea protector.
E tata de fata, stiti cum sunt tatii de fete.
(Ride) Da, am doua fete. Stiu cum e.
Le-a placut Castelul lui Dracula?
Am facut cu totii un tur al castelului mai devreme si toti copiii (nota mea. are 2 fete si un baiat) au fost super incitati cind au mers prin pasajul secret. Toti suntem incintati ca ne aflam aici si putem vedea legenda cu ochii.
Ati spus cindva ca in adolescenta v-a fost foarte greu la scoala pentru ca toti va priveau ca pe un strain si ca nu v-ati adaptat. Imi puteti explica despre ce e vorba?
A fost o perioada grea pentru mine. Aratam diferit, aveam parul diferit, vorbeam diferit. Eram un rus venit in America si tot ceea ce ma interesa era sa ma incadrez in sistem. Sa fiu ca ei. Sa fac parte din gasca. Dar pentru ca eram atit de diferit, nu m-au acceptat usor. A trebuit sa lupt sa-mi gasesc calea mea.
Sa invatati sa navigati…
(ride) Da. Exact.
Astazi cind am aflat ca sotia dvs este unguroaica m-am gindit ca aveti un punct in comun, din aceasta perspectiva a strainilor in alta tara.
Da, nu m-am gindit la asta atunci. Sotia mea este foarte americanca, dar s-ar putea sa ai dreptate. (ride)
**
Sotia sa si-a adus indirect aportul la acest film. Exista o secventa in care personajele principale, fiica lui Dracula si iubitul sau pamintean, se urca pe acoperisul castelului Bran, iar pustiul ii spune, uitindu-se in zare “undeva acolo e Budapesta. am fost la un concert misto in orasul ala”. Tartakovski a explicat la conferinta de presa ca nu a incurcat Bucurestiul cu Budapesta, dar i-a facut o placere sotiei mentionindu-i orasul natal. “As fi dormit pe presul ciinelui daca nu faceam asta”, a ris regizorul.
***
la vizitarea castelului Bran, Tartakovski tatal s-a confruntat cu realitatea filmului sau: fetita cea mai mica (4 ani) n-a vrut sa intre prin pasajul secret.
“Mi-e frica. E Dracula acolo.”
“E doar o legenda, nu exista, crede-ma”, i-a explicat tatal, dar pina nu a luat-o, protector, in brate n-a vrut sa treaca pragul pasajului.
*
Multumesc frumos Ruxandrei Morariu pentru ca mi-a dat sansa sa fac acest interviu.
Interviu de Sorana Savu
N-am crezut eu că activitatea de guest blogging mă va pune în postura de a lua un interviu cuiva, după atâția ani de PR în care rolul meu a fost și este acela de a pregăti interviurile altora. Dar iată că s-a întâmplat, iar interlocutorul meu a fost unul dintre cei mai talentați și celebri dirijori români – Ion Marin. Ce să spun, noroc că emoțiile nu se văd în scris…
Sunt multe asemănări între profesia dumneavoastră şi leadership, management.
Enorm… enorm de multe!
Dar dumneavoastră, fiind dirijor și în concerte și în producții de operă, adoptați două posturi diferite – una e cea de dirijor de orchestră simfonică, unde ai toată orchestra în subordine, alta e cea de dirijor într-o producţie de operă, unde nu eşti „solist”, ca să zic aşa, trebuie să ţii cont de ce se întâmplă pe scenă.
E o foarte mare diferenţă. Sunt de fapt două forme artistice foarte diferite. Pe de altă parte, şi într-un caz şi în altul, dirijatul este forma cea mai… sublimă de leadership, pentru că este un leadership nemarcat de compromisuri politice, este un leadership în care eşti obligat să te menții pe linia tradiţiei pentru că ai partitura compozitorului înaintea ta şi ai şi responsabilitatea că ceea ce laşi va merge, prin înregistrări, și către alte generații. Te vezi mult mai mult într-un context, nu eşti atât de atras de oportunitatea unui „acum şi aici” şi nu eşti deloc legat de circumstanțe înguste de genul – o fi an electoral sau n-o fi an electoral.
Dar un pic de politică tot faceţi cu soliştii…
O, fără discuţie! E mai mult psihologie decât politică. Încerci să obţii ceea ce este mai bun în oameni. Aici este diferenţa dintre un artist şi un politician. Un politician încearcă să convingă oamenii că ceea ce le dă el este bun, în timp ce un artist, mai ales când lucrează cu alţi artiști, încearcă să-i facă pe ei să scoată la iveală ceea ce au mai bun.
Nu e câteodată şi un exerciţiu de „humility”? N-avem sinonim perfect pentru cuvântul ăsta, din păcate.
Sigur că da. Şi asta e o diferenţă foarte mare faţă de politică. Dacă vreţi, e o formă de a ceda postura de protagonist unei entităţi superioare. Nu avem a face cu politica dar, pe de altă parte, de marketing suntem influențați. Marketingul e un fel de rău necesar – respectiv există o parte de marketing care e foarte importantă pentru că îţi asigură într-un fel şansa de a atinge mai mulţi oameni decât ai în sala de concert, dar pe de altă parte, există şi fenomenul de marketing mincinos, prin care, din diferite motive, ajunge să fie promovat cineva, devine foarte cunoscut, dar nu înseamnă că are valoare…
Ambalajul, practic, e gol…
Da, exact.
Vorbeaţi de marketing şi m-am gândit acum la crossover-uri şi la David Garrett (nota mea. unul dintre cei mai mari violonisti din lume), cu care aţi lucrat. David şi-a găsit cumva o rută proprie de marketing.
Marele merit al lui David este că nu s-a mulţumit cu prima rută de marketing. Eu am lucrat prima oară cu David când avea 13 ani, în 1993 cred că era, la Festivalul de la Verbier, cu Filarmonica din Israel, şi începuse să facă primele discuri cu Deutsche Gramophon. Era încă în pantaloni scurţi. Lucra cu Itzahk Stern, care mi l-a recomandat, şi am început colaborarea încă de atunci. După aceea a avut enorm succes cu forma lui de a face crossover. Astăzi, David este unic, pentru că este singurul exemplu care face aşa numitul, dublu crossover. El a început ca tânăr star de muzică clasică, a devenit un mare star în rock simfonic şi s-a reîntors la muzica clasică. Ăsta e un gest de mare nobleţe, pentru că din punct de vedere al faimei, bogăţiei, oportunităţilor de concerte şi aşa mai departe, nu avea nevoie să se întoarcă. Deci, e o garanţie și o dovadă că David este un suflet de artist, cum să vă spun eu, incurabil.
Sunteţi compozitor şi dirijor. Cum se împacă una cu alta?
Nu se împacă. Dirijorul fiind legat de foarte mult timp şi de foarte multă circulaţie, iar compozitorul fiind legat de linişte şi de stat locului, nu se împacă deloc. Atunci când se întâmplă să am două săptămâni libere, încep să scriu ceva, după care plec. Mă întorc după câteva luni şi iarăşi am, să zicem, câteva zile libere, timp în care, de obicei, rup ceea ce am scris şi o iau de la capăt. E partea de Sisif din munca de compozitor…
Vă simţiţi un protagonist când sunteţi pe scenă? Sunteţi omul care stă cu spatele la public, singurul om care stă tot timpul cu spatele la public.
Sunt, de fapt, singurul om care face o activitate în care eşti înconjurat de public – 360 de grade -, pentru că şi orchestra este un public, este de fapt primul public. Nu cred că mai există o faţă şi un spate în momentul acela. Eşti atât de prins în această comuniune, în această creație muzicală colectivă, încât direcţia nu mai are aceeaşi importanță. Protagonist nu sunt, sigur nu. Mai degrabă, mai degrabă…catalizator.
Încercaţi vreodată să uniformizaţi personalităţile dintr-o orchestră, sau să le valorificaţi? Cum lucraţi cu ele?
Nu îmi doresc să le uniformizez, dimpotrivă. Încerc ca fiecare, în primul rând asta este viziunea mea personală, a bogăţiei din fiecare om… Uniformizarea dă întotdeauna în totalitarism şi crearea unei rezultante comune, de obicei, se face cu un rabat în jos, care e inutil în artă, dar poate să fie util dacă cineva face armată sau își dorește să creeze fenomene de masă.
Când se gândește la funcționarea unei orchestre, din afară, lumea se gândeşte la unison, la faptul că totul trebuie să sune precis, exact.
Păi asta e adevărat, şi mulţi dirijori se gândesc la asta şi e o foarte mare greşeală. Trebuie să încerci să stimulezi arta în fiecare dintre membrii orchestrei, în primul rând cu iubire şi cu enorm respect, pentru că sunt oameni care vin după zeci de ani de şcoală. Nu eşti cu nimic mai breaz decât ei, decât prin eventuala capacitate de a trezi ceea ce este mai bun în fiecare. Ei sigur că se întâlnesc într-o zonă comună care după aceea îi defineşte ca indivizi. Nimeni nu-i lăsat la o parte, dar ăsta este felul în care, de fapt, reuşeşti să determini să se producă transcendenţa vieţii cotidiene într-o stare de spirit extatică, nobilă.
Atunci simţim şi noi din sală că s-a întâmplat ceva extraordinar, că s-a creat o magie.
Da, exact. Dar magia se creează în interiorul fiecăruia.
Corect. Sunt foarte puţini dirijori care se încumetă cumva să dirijeze şi operă, şi orchestră, şi simfonice. De ce?
De încumetat, se încumetă foarte mulţi.
Ce le stă în cale?
Cred că e o problemă generală atunci când nu se întâmplă. E o problemă de cultură.
Chimie?
Nu, nu, nu. Întâi şi întâi este o chestie de cultură. În al doilea rând, cultura aduce o forţă de imaginaţie foarte mare şi o încredere în sfârşitul bun al tuturor lucrurilor. Nu poţi să reuşeşti să faci nici una, nici alta, şi cu atât mai greu pe amândouă în momentul în care eşti obsedat de control. Se cheamă în engleză „control freak”. În momentul ăla te împiedici la fiecare pas, pentru că nu laşi pe nimeni nici măcar să se respire, vrei să controlezi tot şi totul devine o luptă.
E foarte interesant că menţionaţi cultura. Aţi văzut diferenţe culturale între orchestre, de la o țară la alta?
Sigur că da. Deși, fenomenul ăsta de liberă circulaţie face să ai într-o orchestră germană instrumentişti români, japonezi, ruşi şi aşa mai departe. O orchestră devine un melting pot, se topeşte totul în locul respectiv şi lumea se subordonează actului de creație, dar nu e o subordonare umilitoare. Pur și simplu, fiecare îşi asumă locul respectiv şi îşi asumă energia aceea care duce după aceea la cultură. Eu port cu mine peste tot energia unei încrucișări de culturi şi de istorie din România şi aceasta este, poate, forţa mea majoră. Pentru mine, mai importantă decât prezenţa mea fizică în România, e bucuria asta extraordinară de a duce forţa acestui spaţiu – România e mai mult decât un pământ – peste tot în lume. Acest spaţiu românesc e un lucru pe care îl am cu mine tot timpul și care mă ajută să trec peste alte limite de altă natură.
*
Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication
text de Claudia Tocilă
În restaurantul său de pe strada Franceză, nr. 60, Iakob Hausmann pășește mândru, dar mereu atent la detaliile care construiesc atmosfera ideală pe care și-o imaginează pentru Mica Elveție. Îmi toarnă un pahar de apă și aranjează sticlele una lângă alta cu precizie, abia apoi zâmbind și așteptând prima mea întrebare. Mica Elveție, pe care tocmai a deschis-o în Centrul Vechi, la parterul Hotelului Europa Royale, este expresia unui vis în curs de împlinire, iar entuziasmul și căldura cu care vorbește despre gătit, despre oaspeți și despre munca sa arată că în ”casa lui” își pune toată priceperea.
Jakob Hausmann a crescut într-o familie modestă. Tatăl său era un simplu angajat, iar mama sa învățătoare și chelneriță part time, așadar nu a avut o copilărie prea pretențioasă.
”Când eram mic, îl vedeam pe tatăl meu cum gătea doar atunci când aveam musafiri acasă. În rest, nu se apropia de bucătărie și n-o ajuta deloc pe mama, dar cand avea pe cineva în vizită, doar el gătea și mereu primea aprecieri. În mintea mea, s-a produs o legătură: atunci când gătești pentru ceilalți, ești cineva, ești lăudat. În afară de asta, în Elveția, bucătarii sunt echipați în alb impecabil, cu guler înalt, cu scufie de bucatar, iar când ești mic, te impresionează lucrurile astea și vrei să fii elegant și impunător ca ei. Eu mi-am dorit mereu să am restaurantul meu unde să gătesc pentru prietenii mei, la fel cum tata gătea atunci pentru musafirii lui.”
Acum și el are un costum de bucătar cu guler înalt și alb, iar restaurantul unde este proprietar este locul în care Jakob Hausmann gătește specialitățile sale celebre în întregul București. Rețeta pe care a adus-o cu el din Elveția acum mai bine de 14 ani, mușchiul de vită pe piatră, a fost obiectul dorinței mai multor bucătari care au încercat să copieze modul de preparare. N-au reușit, iar elvețianul e cu atât mai mândru de asta:
Mica sa Elveție a crescut odată cu noua amplasare: îi permite să primească mulți oaspeți, să îi salute pe toți dintr-o privire, să gătească în fața lor și, probabil cel mai important, să nu mai fie nevoit să plece. Din cauză că fostul restaurant era mai mic, era nevoit să gătească și în particular, la câțiva clienți acasă, celor pe care nu-i putea aduce la ”casa lui” din lipsa de spațiu.
Unul dintre motivele de mândrie este și faptul că e atât de aproape de Centrul Vechi. Pentru el, aceasta zonă a Bucureștiului e o carte de vizită pentru turiști, are un potențial uriaș de a atrage tineri din toată Europa care să se distreze în marele zumzet al capitalei. Peste 250 000 de oameni tranzitează străzile înguste ale Lipscanilor în weekend, iar asta îl bucură. Atunci când a venit în România, Jakob Hausmann primea tot felul de reacții negative de la prietenii săi rămași în Elveția și se confrunta cu idei preconcepute: corupție, droguri, țigani, infracționalitate. Iar în România de tranziție a anilor ’90, mai exact începând cu 1991 când s-a mutat, el era un apărător al noului cămin adoptiv: ”Dar nu e așa! Veniți să vedeți ce frumoasă e!”
Și au venit. Mulți străini i-au trecut pragul Micii Elveții, dar și multe persoane publice pe care Hausmann nu vrea să le enumere din modestie sau din discreție. Jean Claude Van Dame, Wesley Snipes, Pink, Steven Seagal, fotbaliști, artiști de tot felul, dar și Președintele sau Premierii României – toți au fost primiți cu aceeași căldură, întocmai oricărui om care vine să petreacă niște clipe frumoase și să mănânce ceva deosebit. ”Și ce dacă Roger Federer a mâncat timp de aproape o săptămână în fiecare zi la mine? Pentru casa mea, toți sunt oaspeți importanți!”
Respectul pe care îl are pentru clienții săi a reapărut mereu în discuția noastră. Jakob Hausmann consideră că nu mâncarea te face să revii într-un restaurant, ci sentimentul pe care îl ai atunci când ești servit, experiența pe care o cauți acolo. În acest sens, mi-a atras atenția un detaliu: șervetele de pe masă care erau aranjate deși nu era încă ora cinei, fac parte exact din prețuirea pe care o acordă oamenilor care vin la Mica Elveție și eleganța pe care o merită o masă în oraș.
”Când ți s-a stricat mașina, te duci la service auto, când ți-e foame, te duci la restaurant. De ce? Pentru că acolo sunt specialiști pentru problema ta. Când vii la mine, vii cu banii tăi – care sunt importanți pentru tine, vii cu timpul tău liber – foarte important pentru tine, vii cu prietenii tăi, cu familia sau jumătatea ta – oameni importanți pentru tine. Asta înseamnă că vii cu cel putin trei componente ale vieții tale care sunt esențiale pentru tine și pe care puteai să le duci în orice alt loc. De aceea eu sunt dator să-ți ofer calitate și să-ți pun la dispoziție tot ceea ce știu, din suflet, ca să îți demonstrez că îmi pasă de ce aduci în casa mea – e modul meu de a-ți arăta respect.”
Când vorbește despre bucuria pe care i-o aduc oamenii care vin să-și sărbătorească evenimentele speciale din viață la restaurantul său, ochii i se pierd ca și cum îi vede pe toți în jur. Îl înduioșează micile atenții pe care oamenii și le fac unii altora și încearcă să adauge o valoare plus amintirilor pe care aceștia le aniversează.
”Un om obișnuit (adică nu VIP) lucrează mai mult pentru banii lui ca sa vină la restaurant și pentru el este mereu o ocazie deosebită. Vin aici oameni pe care îi vezi că nu sunt îmbrăcați în costume scumpe, ci cu hainele lor de sărbătoare și îmi acordă un respect anume mie.”
Face o scurtă pauză și închizând ochii și își caută cuvintele în engleză. Își reia povestirea cu lacrimi în ochi.
”Acum mulți ani, când a venit familia mea să vă viziteze pentru prima oară în România, m-a ajutat un taximetrist să merg la aeroport să-i întâmpin. La final, i-am dat cartea mea de vizită pe care i-am scris pe spate: ”Invitație pentru două persoane” și m-am semnat. L-am rugat să vină cu soția lui. El a aflat cine sunt și au venit la restaurant să mănânce împreună. Ea avea la ea banii de concediu ca să nu le fie rușine dacă se adeverea că nu m-am ținut de cuvânt sau că era o farsă. Când au plecat, soția lui mi-a mulțumit plângând și m-a îmbrățișat. A fost un moment foarte puternic pentru mine.
Acestea sunt ocazii mult mai speciale decât atunci când vine un VIP pentru că, pentru oamenii cu bani nu e ceva deosebit să vii la Jakob Hausmann. Dar pentru cei care fac eforturi și își sărbătoresc cele mai frumoase momente cu mine, în casa mea, eu sunt recunoscător.”
Simte că în următorii 10 ani, ”în care mai sunt cu adevărat activ”, își va îndeplini toate ambițiile profesionale, iar pentru asta a făcut primul pas cu noua Mică Elveție. Furnizorii au rămas pe baza vechilor colaborări de succes de care e mulțumit, iar legumele și fructele de sezon le alege personal din piață ca și până acum. Acestea nu se schimbă, dar se vor întâmpla lucruri noi pentru restaurantul său. O dată pe lună Jakob Hausmann va găti în fața oaspeților săi, în fiecare marți va fi ”Seara Raclette” – o tradiție elvețiană pentru seri alături de prieteni, iar în noiembrie va fi ”Săptămâna elvețiană” care va reuni toate preparatele specifice țării sale. Felul în care a gândit evenimentele reflectă principiile după care își ghidează viața și își echilibrează pasiunea cu munca: nu e o afacere, e un mod de viață și toată familia îi este acum alături.
Chiar și meniurile au o componentă dinamică, după chipul și asemănarea creatorului lor: în funcție de sezonalitate, apar și dispar feluri de mâncare. În luna decembrie va avea un meniu de post, pentru că, indiferent cât de român se simte, este oaspete aici și acum are și ”o datorie față de Dumnezeu”, glumește Hausmann, mai ales de când casele lor sunt vecine: intrarea în restaurant dinspre Centrul Vechi dă în poarta Bisericii Sfântul Anton.
Planurile lui Jakob Hausmann nu se rezumă la visele sale personale, ci și o moștenire pe care vrea s-o lase tinerilor bucătari. Odată ce își va putea dedica mai mult timp, va începe o școală de bucătari, poate o nouă emisiune la TV (a mai avut una: ”Să bucătărim” în 2008 la TVR) și vrea să aibă o carte de bucate în urma carierei sale. Stelele Michelin încă nu se acordă în România, dar dacă în acești 10 ani se ivește ocazia, vrea să fie primul care le primește. Hausmann dorește să fie amintit ca acel bucătar care a oferit oamenilor plăcerea de a se bucura de o masă sofisticată între prieteni, într-o atmosferă de sărbătoare.
***
În timpul întregului interviu, care a durat aproape două ore, Jakob Hausmann mi-a oferit întreaga lui atenție și s-a lăsat întrerupt doar de prietenii pe care îi întâmpina în ”casa lui” la cină. I se citea pe față bucuria autentică de a-i primi și a le oferi cea mai bună masă disponibilă. De altfel, interviul s-a încheiat exact când pe ușa Micii Elveții a intrat un grup pe care Jakob Hausmann l-a salutat întinzând brațele:
”Oooo, prietenii mei! Ce fericit sunt că ați venit să mă vizitați în casa mea!”
*
Mica Elveție s-a redeschis oficial miercuri, 12 septembrie pe strada Franceză, nr 60, în Centrul Vechi al capitalei. La evenimentul de deschidere Jakob Hausmann a făcut o demonstrație de gătit.
Prima porție de raclette a vrut s-o ofere ”celei mai importante persoane din încăpere.” Toți cei prezenți au strigat-o pe soția sa, dar Hausmann i-a oprit cu un gest scurt.
”Nu, această porție o duceți la masa din față. Acolo este un domn care îmi seamănă la chip, dar are părul alb. Prima porție este pentru tatăl meu, care a venit să-mi vadă noua casă plină de prieteni.”
*
Claudia Tocila lucreaza in departamentul de comunicare al Valvis Holding si o puteti citi si pe blogul ei.
text de Ana Maria Onisei
Acum un an faceam un interviu (http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Eric-Emmanuel_Schmitt-_-Ma_simt_inteligent_in_pielea_unei_femei_0_526147885.html#) cu Éric-Emmanuel Schmitt, laureat al Premiului Goncourt. Pornisem de la „Cea mai frumoasă carte din lume”, o colectie de povestiri ale caror personaje principale sunt femei, ca sa ajungem la importanta emotiei.
***
“Emoţia te poate face mai inteligent. E un instrument al progresului şi al toleranţei. În cărţile mele, emoţia îl atrage pe cititor într-o călătorie neaşteptată. Când scriu, eu râd şi plâng…”, marturisea Éric-Emmanuel Schmitt cu un curaj si o seninatate pe care le poate avea doar cineva care a observat durerea pe viu. In copilarie, Schmitt a trait alaturi de tatal lui – medic – , experienta spitalelor pline de tineri bolnavi. Asta l-a facut sa scrie la maturitate bestsellerul “Oscar si Tanti Roz”, povestea unui copil bolnav de cancer. Dar si sa inteleaga puterea literaturii.
“Literatura nu doar surprinde, ci preţuieşte şi iubeşte contradicţiile intrinseci ale fiinţei umane sau paradoxurile sentimentelor omeneşti. Literatura ne împinge să explorăm întâmplările prin care trecem şi, prin aceasta, ne ajută să trăim”.
***
Acum a inceput toamna. Anotimpul emotiilor bline, undeva, in pagini de literatura.
Ana Maria Onisei este jurnalist pentru Adevarul, a mai scris pentru Dilema Veche , Esquire.
Photography has evolved as well in a sense that there are more photographers now than ever.
Digital has been the great leveler. Anyone can afford a relatively decent camera these days and the number of images being uploaded to Facebook, Twitter, Pinterest and Instagram per second is mind blowing. We are living in an all-exposing age. We see and have access real time to anything and everything that we all do. This is one of the most significant changes in the world of photography.
When we first started we had no idea what other photographers were doing or what their portfolios might be like. Editorial line-ups were a total secret. Now they are splashed all over the place in a sneak peek behind the scenes kind of way. We need only click to see what the world is doing in real time. I think this makes people produce work faster and in a more disposable way.
I try to stay level headed in the face of all this imagery. I try to make pictures that come from my own vision and inspiration. It is not always easy, but I believe if you stay true to yourself and do not chase others you will be happier for it. You will find that you have an endless well of inspiration that comes from within.
*
e un raspuns dintr-un interviu dat de fotografa andrea gentl, specializata in fotografii despre mincare. l-am postat aici pentru ca e inspirational, mai ales in ultima lui parte. aceea cu a incerca sa fii constant si corect cu propria viziune, fara sa alergi dupa ce fac altii.
e greu de tinut echilibrul asta. vi-l doresc, cum mi-l doresc si mie.
si inca un raspuns pentru cei pasionati de fotografie: o ocazie buna pentru a descoperi / a va reaminti niste fotografi minunati
I adore Irving Penn for his brilliant simplicity and timeless photographs. His work informs many a photographer and art director. I love Sally Mann for her dark, cerebral, intimate portraits and landscapes. I look to Emmet Gowin’s early work for emotional inspiration and to Morandi the Italian painter for composition. I look more at fine art photographers than contemporary ones these days but from my many talented peers, if I had to pick a few I admire, I would say Frederic Legrange for his gorgeous travel,Henrik Knudsen for is stark Nordic light, Ditte Isager for her unwavering style, Marcus Nilsson for his gritty and real approach to food and Anna Williams for her impeccableVoracity project.
*
daca m-as uita “din afara” saptaminile astea la ce face cristina bazavan, mi-as imagina ca e intr-o campanie de imagine: prea multe interviuri pe o perioada scurta.
asa s-a nimerit; nu sunt in nicio campanie de imagine, n-am solicitat eu niciun interviu, n-am rugat pe nimeni sa scrie nimic despre mine. asa s-au legat lucrurile. si mai sunt citeva sa vina.
***
in numarul care se afla acum pe piata al revistei Biz vorbesc despre Freelancing.
trei intrebari si raspunsurile lor aici, restul in revista pe care o puteti citi online aici
Ce sfat ai da cuiva care cocheteaza cu ideea de a face freelancing dar care nu are curajul sa porneasca pe acest drum?
Sa se gindeasca la aceasta decizie cu mult inainte de a trece la fapte si sa-si construiasca un brand personal: sa poata fi identificat cu o competenta “e cel mai bun pentru cutare job”. Iar ca sa ajunga la aceasta recunoastere e nevoie de multa munca inainte de momentul T zero al “libertatii”. Ma incrunt de cite ori ma intreaba cineva care acum a terminat scoala “cum sa ma fac freelancer” pentru ca nu stiu sa raspund. Eu am ajuns la freelancing dupa 16 ani de munca, in radio si in presa scrisa, ani in care am avut proiecte (interviuri/ emisiuni/ campanii) care au purtat semnatura mea, dar am invatat si ceea ce inseamna industria media, am cunoscut oameni cu putere de decizie in publicitate, companii etc. Cind vrei o cariera ca freelancer trebuie sa stii foarte bine care-ti sunt aptitudinile si cit de mult rezisti la munca; sa nu te amagesti pentru ca te pacalesti pe tine si pentru orice nereusita e doar vina ta.
De ce anume ai nevoie ca sa faci freelancing?
De disciplina in primul rind. Oamenii se gindesc ca freelancing inseamna o vacanta perpetua, ca faci ce vrei oricind vrei, ca dispui de mult mai mult timp liber. De fapt, singura modificare este ca tu iti esti propriul administrator si trebuie sa faci totul cit mai eficient. Sefi ai mult mai multi; fiecare dintre cei care te-a subcontractat pentru un job e seful tau.
Asa ca muncesti mai mult decit atunci cind erai angajat, mai ales pentru ca rezultatul muncii te reprezinta pe tine, nu o companie. Si de asta depinde daca vei mai primi si alt contract.
Apoi, cum spuneam inainte, e nevoie de un brand personal puternic, sa-ti fie recunoscute competentele intr-un domeniu pentru ca degeaba aplici pentru diferite proiecte, daca oamenii nu stiu de tine sau nu-ti cunosc munca.
Care e pentru tine cel mai frumos cuvant din limba romana?
Simte! , imperativul verbului “a simti”.
E o replica intr-o piesa de teatru (Purificare, de Sarah Kane) care spune asa “Daca nu simti, n-are niciun rost.” E un exercitiu dificil sa te preocupe mai mult ce simti (fara sa-ti dezvolti ego-ul), decit ceea ce gindesti; esti tot timpul ca un acrobat pe sirma, intr-un echilibru precar, dar merita efortul.
***
pentru site-ul fishington post , cei de la fundatia Friends for Friends mi-au adresat 10 intrebari despre cum vad eu marketingul, cum combat imaginea pe care ei o au despre mine… intregul interviu il cititi aici, mai jos doua dintre raspunsuri
Ai facut o multime de lucruri. Ce-ti place tie mai mult: jurnalismul glossy, activismul digital, munca de radio, marketingul de presa, vorbitul la conferinte? Unde te regasesti cel mai bine?
Daca spun ca nimic din toate astea nu este acel CEVA? Cel mai mult imi place sa fac interviuri, sa scriu profile ale unor oameni in care eu am vazut altceva decit ceea ce stie lumea despre ei. Prefer scrisul pentru ca acolo am controlul, pot sta 3-4 ore pe un fragment de text pina cind ajung la o forma care sa te faca sa simti, nu doar sa intelegi ceea ce are subiectul meu de aratat.
Altfel, de exemplu, activitatea de speaker – pentru ca ma scoate din mediul meu – ma consuma teribil: slabesc 2 kg pentru 10 minute de speech. As putea zice ca o fac pentru a-mi mentine silueta :), dar de fapt perseverez ca sa-mi depasesc niste frici.
Activismul e cu dus si intors. Eu prefer sa spun ce gindesc, dar sa nu impun nimanui nimic. Sigur ca de la un moment dat, cind expunerea si credibilitatea sunt suficient de mari, chiar si asta poate fi o forma de activism. Dar daca exista si o parte de smerenie, se face diferenta.
Insa lucrurile pentru care ma mobilizez imediat sunt cele care poti salva vieti, poti schimba viata copiilor etc.
Care din personalitatile cu care ai luat contact / intervievat te-a impresionat cel mai tare si cu ce.
Pastrez in minte niste detalii care m-au emotionat. Vanessa Redgrave care mingiia un sal de casmir, cu o miscare foarte lenta si tandra, in timp ce spunea ca boala mamei ei a fost cumplita si-a transformat-o intr-un monstru; ochii inlacrimati ai lui Vlad Ivanov cind povestea despre profesorul de la Scoala Populara de Arta din Botosani, cel care i-a sadit gustul pentru actorie; unghiile foarte scurte ale Millei Jovovich, care tradau femeia practica, nicidecum diva pe care o promoveaza ca imagine publica; privirea fotografei Annie Leibovitz – mereu in lateral, niciodata catre cel cu care vorbea – semn de o mare, mare timiditate. Am o lista foarte lunga de asemenea amintiri. Acum ma gindesc ca as putea scrie un articol cu toate aceste detalii.
***
multumesc frumos ca imi cititi munca, altfel nu as fi fost interesanta pentru a acorda interviuri.:)