Tag : jurnalism

Larry-Grobel-The-Art-of-The-Interviewun cadou pentru jurnalisti

un cadou pentru jurnalisti

in cartea lui lawrence grobel, the art of interview, sunt marturii ale marilor jurnalisti americani.

iata trei asemenea declaratii venite de la oameni care au intervievat sute de oameni, ba chiar mii (fiecare).


Daca dupa citirea acestor rinduri, un singur jurnalist se duce astazi/miine/luni la munca cu ceva mai mult entuziasm si e putin mai pregatit (emotional) sa faca un interviu mare inspirat de acesti oameni, a meritat sa transcriu litera cu litera din carte, rindurile de mai jos.

asa ca, daca stiti jurnalisti – dati-le textul. ei, mai mult ca niciodata, au nevoie de lucruri motivationale.

There are very few good interviewers in sports. Most people have this perfunctory approach, they fall into “how are you feeling now? You must feel great.” Most sports interviewers are very matter of fact. That’s never been interesting to me. I’m not interested in the roads they have traveled to get where they are. I try to find the crossroads, the turmoil, the strangeness, the vagaries, the nooks and crannies of people’s lives. How people carry themselves in a room, how they approach what tey do. I’m interested in weakness instead of strength, I’m fascinated by obsessions about race relations and how we get along as people. A lot of critics don’t see the human side of what I so, but my heart is what drives my interviews. I think I get to the heart of the individual. (…) I’t mostly about family, but it’s that ultimately what you want to know about an athlete, what makes him tick? one of the most profound lines was the simplest ever delivered on our show, when Washington Bullets coach Wes Unseld said, “The best thing my father ever did was love my mother”. That got me. It’s certainly not a ike Wallace or Larry King approach. It’s just different.


You don’t see the person getting emotional in print, they are a lot more composed. But people get worked up on camera because it’s a moment, it’s being taped, people are watching it, everyone is paying attention, listening. I’ve had maybe twentyfive people cry while I interviewed them and I don’t think they would have done it for print.”

roy firestone


In this crazy television business, people think they have to ask the intellectual, erudite question that’s going to make them look so bright, I don’t care whether people think I’m bright or not. This is not a show done for intellectuals. A lot of people started to hear me ask some very basic questions and they’d say “oh, my goodness, why is he asking those stupid questions?”

the response: I want to know the answer.

Brian Lamb


The most important thing going into an interview is your knowing so much about it that you wouldn’t even need the interview.

Nicolas Pileggi


Larry-Grobel-The-Art-of-The-Interviewperformers vs journalists

performers vs journalists

Journalist Sydney Schanberg, whose New York Times reporting on Cambogia inspired the film The Killing Fields, has observed that “what those (talk show hosts) like Tucker Carlosn, Chris Matthews and Bill O’Reilly do might be journalism if they did real research. But they don’t have time, and that’s not the purpose of the shows. They are not journalists but performers. And a lot of people have begun to mistake performers for journalists.”

din Art of the Interview, Lawrence Grobel

cu usurinta puteti pune in locul numelor de gazde de talk show american, gazdele talk show-urilor de la noi (inclusiv de la televiziunile de stiri) si brusc faceti lumina pe strada “de ce ne-am indepartat de jurnalism”

cartea lui Grobel e scrisa in 2004, pe noi abia de anul trecut ne ating lucrurile acestea.



You need to know how to open a conversation. How to listen. How to be a chameleon and sumerge your ego. How to make people comfortable.
How to act and how to react to situations. How to be in control. How to keep things positive. How to stay on top of current events. How to ask offbeat questions.
How to close.

Interviewing is really an equal opportunity job. What you put into it is in direct proportion to what you will get out of it.

(interviewing) it is about learning how to communicate. it is about confronting new comfort levels. it is about self confidence.

citesc The art of the interview Lawrence Grobel, o bucurie de carte. bu-cu-ri-e!

am mai scris despre interviu – din experienta proprie de data asta – din doua perspective; una amuzanta (10 motive pentru care interviul e ca sex-ul), una mai putin amuzanta – despre concentrarea din timpul unui interviu si intensitatea transmiterii informatiilor – interviu-labirintul

Lev_grossman_2011scurta lectie despre succes: lev grossman

scurta lectie despre succes: lev grossman

lev grossman scrie la time magazine pe cultura si tehnologie. ii citesc textele de mai bine de doi ani. e destept, scurt, taios cind e nevoie, si are un umor intelectualist proaspat. e si absolvent de harvard si-a colaborat cu jumatate dintre cele mai tari publicatii care sint editate in america si se citesc peste tot in lume.

scrie cite patru, cinci materiale pe luna, posteaza si pe blog. n-are mai mult de 45 de ani si e autorul a trei romane, cel mai recent, aparut in 2011 – the magician.

sint memorabile textele lui lev grossman despre steve jobs (din numarul anirversar time) si despre scriitorul jonathan franzen (prima pagina a revistei, cu titlul: „marele romancier al americii “. asa cum emotionant e un eseu personal despre samuel beckett, scris de curind pentru siteul revistei.

ideea sa-i scriu lui lev grossman sa-l intreb daca ar vrea sa recomande citeva carti pentru cititorii din romania mi-a venit intr-o dimineata, in taxi, in drum spre serviciu. tocmai cititsem topurile lui cu cele mai bune carti din 2011 si ce va urma in 2012 din time.

eram “prieteni” pe facebook, il urmaream asa. i-am scris un mesaj lung, elegant si explicativ – m-as bucura sa accepte daca nu i se pare o propunere prea “exotica”.

a raspuns simplu, la scurt timp dupa ce primise mesajul – si la statutul lui, cred ca primeste zeci sau sute pe zi. in america era ora 8 si 20 dimineata: Of course, I would love to. I’ll send you some recommendations shortly.

aproape am tipat de bucurie in redactie. grossman a trimis recomandarile peste 10 zile, pe 23 decembrie, cu o zi inainte de ajunul craciunului (deadlineul era dupa 1 ianuarie), cind multi dintre romani nici nu mai raspundeau la telefon pentru presa. apoi, cind i-am trimis pdf-ul cu paginile in care aparea – cu poza lui luata de pe Wikipedia :) -, a raspuns din nou, cu multa eleganta. The piece looks great Ana-Maria. Happy to be part of it.

datoria jurnalistului e sa incerce. oricind. iar cel care raspunde nu e obligat s-o faca. felul in care lev grossman a raspuns – sint convinsa ca avea de scris o multime si aparitia unui text in romania nu era cel mai sus target – a fost o lectie despre firesc si succes: sa ai modestia si deschiderea de a munci chiar si pentru lucrurile mici si de a-ti pretui, de fiecare data, cititorii.

Ana Maria Onisei este jurnalist, a publicat in Adevarul, Dilema Veche, Esquire, Tabu



(at a war) Every day and every night there is a strong possibility that you will get killed and not have to write.
I have to write to be happy whether I get paid for it or not. But it is a hell of a disease to be born with. I like to do it. Which is even worse.
That makes it from a disease into a vice. then i want to do it better than anybody has ever done it which makes it into an obsession.
An obsession is terrible. Hope you haven’t gotten any.

That’s the only one I’ve got left.

the hardest thing in the world to do is to write straight honest prose on human beings.
first you have to know the subject; then you have to know how to write.
both take a life time to learn.


Hemingway, on writing

ernest hemingwayde reamintit

de reamintit

First, there must be talent, much talent. Talent such as Kipling had. Then there must be discipline. The discipline of Flaubert. Then there must be the conception of what it can be and an absolute conscience as unchanging as the standard meter in Paris, to prevent faking. Then the writer must be intelligent and disinterested and above all he must survive. Try to get all these in one person and have him come through all the influences that press on a writer. the hardest thing, because time is so short, is for him to survive and get his work done.

All good book are alike in that they are truer than if they had really happened and after you are finished reading one you feel that all that happened to you and afterwards it all belongs to you; the good and the bad, the ecstasy, the remorse and sorrow, the people and the places and how the weather was.

All my life I’ve looked at works as though I were seeing them for the first time…


Hemingway – On writing.

de reamintit in vremurile acestea tulburi de comentarii la tv

retro-tvo mutatie media

o mutatie media

zilele acestea de meetinguri la tv, de multe si lungi dezbateri in direct mi-au atras atentia asupra unei mutatii care a aparut in comportamentul jurnalistului tv de la televiziunile de stiri.

Simbata seara, Sandra Stoicescu comentind agitatia din Piata Universitatii si simtind nevoia jurnalistica de a avea mai multe pareri a spus ceva de genul “poate ne suna Valeriu Turcan, purtatorul de cuvint al Presedintiei, ca sa ne spuna opinia….”

Luni, crainicii jurnalului de dimineata de la Antena 3 voiau lamuriri despre actiunile jandarmilor intr-o discutie cu un invitat, tot jurnalist. cind crainicii au anuntat ca purtatorul de cuvint al jandarmilor va tine o conferinta de presa la ora 11 si pina atunci refuza sa faca comentarii, invitatul a replicat “sa noteze atunci purtatorul de cuvint urmatoarele intrebari si sa raspunda la ele”

L-am vazut si pe dl Tatulici invocind un telefon de la autoritati “poate ne suna cineva de la guvern”, cum am vazut si oameni din echipa Romania Tv (Catalin Striblea, de ex) cu aceeasi reactie.

Le stiu f specific pe cele de la A3 pt ca acolo ma uit constant.


intrebarile astea in direct catre autoritati sunt pentru mine o mutatie a jurnalismului. in mod normal, jurnalistul suna el dupa sursa, dupa informatie, confirmare etc, nu cere sa fie sunat in direct la tv.

inteleg rationamentul de ce am ajuns aici (presiunea live-ului, stirile care curg si le relatam ACUM, in timp ce se intimpla; analiza care se face cu pareri in direct, nu ca in urma cu citiva ani cu pareri incrusisate – si verificate – inainte de a fi montate intr-un reportaj), dar m-am uitat cu atentie si la BBC, si la CNN si la Euronews. ei nu cer in direct la tv sa fie sunati pentru reactii de Obama, Van Rompuy (presedintele consiliului european) sau David Cameron (premierul englez).


e o mutatie dubioasa care arata ca noi dialogam cu televizorul si prin televizor. (asa cum face si conducatorul suprem care suna la tv sa se dea cu parerea.)

dar arata si un inceput de aroganta a jurnalistului, pe care am putea sa o corectam.

coverinstituteThe Institute nr 4

The Institute nr 4

Imi place revista The Institute, am mai scris despre asta. as putea zice ca e printre putinele publicatii ca e singura publicatie din romania pe care o (mai) citesc din coperta in coperta.

imi place relaxarea cu care scriu cei din redactie.

pot scrie la fel de frumos (si, culmea, deloc superficial) si despre lucruri accesibile dar si despre chestiuni de nisa. si mai ales, scriu fara sa se bata cu pumnul in piept ca ei stiu ceea ce scriu; te prinzi tu cititorul ca sunt buni.

de fiecare data cind ii citesc ma gindesc la Wallpaper si Monocle, doua publicatii de afara care mi-au facut multe zile frumoase si ma bucur tare ca pot gasi si in romania o publicatie din care sa aflu ceva nou.

(prin prisma meseriei stiu/citesc/aflu cele mai multe dintre informatiile din zona cultura/media inainte de a le scrie publicatiile romanesti)

de exemplu, via The Institute am descoperit un simpatic loc care e f aproape de casa mea, Nana – pe Cimpineanu, 22

si am aflat de o actiune din Madrid, a grupului Luzinterruptus – implant de natura: instalatii urbane cu mesaj eco in locuri care n-au mai vazut de multa vreme verdeata. f frumos proiectul.

vorbele mele preferate din editia nr 4 The institute vin dintr-un interviu cu Naumovici

ce crezi ca lipseste acestei industrii? fructele sau energia?

Energia pustilor care ar trebui sa-si propuna sa dea cu noi de pamint. Sunt atit de rari cei carora nu li se termina entuziasmul odata cu obtinerea unui loc de munca, incit ii vezi imediat in industrie. Era o vorba care ma amuza, pina sa ma lovesc de dura ei realitate: “s-au nascut obositi si traiesc sa se odihneasca”.


Nu stiu unde ati putea gasi revista in alt loc decit cafeneaua cu acelasi nume, The institute, de pe Stirbei Voda, dar eu zic sa o cautati o sa fie o experienta f placuta.

ca sa intelegeti cit de mult imi place, ieri cind am terminat sa o citesc ma gindeam “as plati publicitate in revista asta, ca sa fie blogul meu alaturi de asa oameni misto”

small_LeonardNimoy-TheBorgheseSeries-Zz164-511Make up

Make up

pentru ca pregatesc un proiect nou pentru primavara, de citeva saptamini, o data pe saptamina fac niste inregistrari video; asta inseamna ca sunt coafata, aranjata si cineva imi face un make-up profesionist.

de fiecare data cind termina doamna cu make-up-ul simt nevoia sa spun “daca si cu inteligenta ar fi la fel de usor, ce bine ne-ar fi”; pentru ca transformarea e foarte mare, sunt o cu totul alta persoana si, chiar si eu care n-am o parere buna despre felul in care arat, am momente cind – asa machiata – mi se pare ca sunt simpatica.

mi-ar placea sa fie la fel si cu inteligenta. sa poti sa faci o transformare de nivelul acesta, asezindu-te la o masa cu oglinzi si becuri si lasind pe altii sa munceasca pentru tine.

astazi a fost din nou una din aceste zile cu inregistrari; din nou parul impecabil, un make-up minunat. am plecat de la locul faptei pe jos si mi-am propus sa fac ceva care sa contrabalanseze look-ul meu. m-am oprit in Angst si-am cumparat multe lucruri ca sa car cele mai grele pungi posibile.

pentru ca viata asa este, nu cu make -up…

foto Leonard Nimoy-The Borghese Series

jurnalismJurizari si editari

Jurizari si editari

ma impietreste gindul ca trebuie sa jurizez ceva; sa apreciez- cataloghez- clasific munca unor oameni.

oricum ai lua-o, judeci cu alta unitate de masura decit au facut-o autorii. iar daca te gindesti ca textul pe care-l citesti e scris de cineva care si-a pus toate asteptarile in concursul la care participa, simti cum se aseaza pietroaie in miinile tale si nu-ti mai vine sa dai paginile.

cind e vorba de arta, imi place sa cred ca un criteriu bun e emotia: m-a impresionat? mi-a transmis o stare?

dar cind e vorba de texte, intervine relevanta la tema, tehnica, impactul si, desigur, starea pe care mi-o aduce textul: m-a dus intr-o lume in care sa fi uitat ce am eu si sa fiu parte din povestea lui?

miine trebuie sa jurizez un concurs de jurnalism european, am recitit astazi textele celor care s-au inscris si… mi s-a facut dor sa editez. cel putin 3 dintre ele ar fi fost foarte foarte emotionante cu un editor bun.

as vrea sa se faca o scoala de editori. aproape ca ma bate gindul sa fac eu cursuri for free. dar oare editorii ziarelor ar vrea sa (mai) invete?

spunem ca nu ne mai citeste publicul; e adevarat, dar daca noi nu avem o continua preocupare pentru limbaj si pentru dinamica scrierii, nu putem tine pasul cu publicul. si-l plictisim oricit de puternica ar fi informatia pe care vrem sa o transmitem.

Stephen-King-002Stephen King – On writing

Stephen King – On writing

Around 1960, Forry (who sometimes referred to himself as “the Ackermonster”) spun off the short-lived but interesting Spacemen, a magazine which covered science fiction films. In 1960, I sent a story to Spacemen. It was, as well as I can remember, the first story I ever submitted for publication. I don’t recall the title, but I was still in the Ro-Man phase of my development, and this particular tale undoubtedly owed a great deal to the killer ape with the goldfish bowl on his head.

My story was rejected, but Forry kept it. (Forry keeps everything, which anyone who has ever toured his house—the Ackermansion—will tell you.) About twenty years later, while I was signing autographs at a Los Angeles bookstore, Forry turned up in line . . . with my story, single-spaced and typed with the long-vanished Royal typewriter my mom gave me for Christmas the year I was eleven. He wanted me to sign it to him, and I guess I did, although the whole encounter was so surreal I can’t be completely sure. Talk about your ghosts. Man oh man.


Nobody ever asks about the language.
They ask the DeLillos and the Updikes and the Styrons, but they don’t ask popular novelists. Yet many of us proles also
care about the language, in our humble way, and care passionately about the art and craft of telling stories on paper.
What follows is an attempt to put down, briefly and simply, how I came to the craft, what I know about it now, and how it’s done. It’s about the day job; it’s about the language.

citesc cartea lui Stephen King “On Writing”. nu-mi place King pentru ca nu-mi plac SF-urile, dar cartea aceasta pe jumatate autobiografica, pe jumatate despre tehnicile de scris sper sa ma motiveze pentru a ma apuca de un proiect maricel care e in plan. si pentru care nu-mi gasesc inca entuziasmul.

am cartea lui King in pdf, nu cred ca va fi tradusa la noi, asa ca pentru cine e fan, as putea sa o trimit pe mail.
daca va intereseaza, lasati un comentariu & adresa reala de mail in semnatura pe care vi-o cere blogul cind comentati



am gasit un minunat profil al scriitoarei mele preferate, Joan Didion

(tocmai am adus din America Blue Nights, noua sa carte pe care n-am inca curaj sa o citesc: e despre decesul fiicei sale)

probabil ca nu veti gasi carti scrise de ea sa cititi pentru ca nu e tradusa in romaneste, dar va rog cititi fragmentul de mai jos

“She never took her purse off her lap!” my mother said afterward of that night, gobsmacked. “She took it to the dinner table!”

If you had told my mother that Didion regularly served elaborately cooked meals to 60 people at a time, on Spode china in a rambling—and very Berkeley—house in the seedy part of Hollywood, and had interviewed Jim Morrison and entertained Janis Joplin, she would have been shocked. Didion seemed like a young woman who had never been to a dinner party without her parents. She seemed like someone who owned one good thing to wear, and would bravely wear it whenever an engagement even hinted at formality.

I can tell you this for certain: anything you have ever read by Didion about the shyness that plagued her in her youth, and about her inarticulateness in those days, in the face of even the most banal questions, was not a writer’s exaggeration of a minor character trait for literary effect. The contemporary diagnosis for the young woman at our dinner table would be profound—crippling—social-anxiety disorder.


am spus intotdeauna ca oamenii mari (ca rezultate, notorietate dar si caracter) sunt niste mari timizi.
intregul profil aici, poate-l vreti, cine stie


old_tvpresa da stiri tabloide. dar tu?

presa da stiri tabloide. dar tu?

ieri dupa amiaza am fost la antena 3 sa vorbesc despre proiectul Hotpoint Family Portraits, despre interviul cu Steve McCurry, dar si despre de ce se uita oamenii mai mult la nunti si botezuri la tv, decit la stiri serioase.

cind m-am intors acasa, am vazut o parte din reactiile celor care s-au uitat la emisiune. cei mai multi condamnau stirile tabloide de la tv.


nu ma mai uit de ceva vreme la tv (am descoperit DIVA international si AXN si imi sunt de ajuns, restul stirilor ma lovesc oricum via internet), de asta nici n-am fost capabila sa spun in emisiune cam cum ar arata jurnalul meu cu stirile zilei respective. nu stiam stirile.

dar cred ca e treaba televiziunilor/revistelor/ziarelor/radiourilor private sa dea ce vor ele… sa faca business-ul pe care si-l doresc.

ce ma deranjeaza e ca tu – cel care comentezi ca televiziunea ar trebui sa educe – nu faci nimik. in epoca internetului si a retelelor sociale, tu, cel suparat pe stirile tabloide, ai putea sa fii furnizor de informatii de calitate pentru prietenii (cititorii) tai. ai putea sa inlocui macar putin presa; ai putea aduce macar un gram de alt gen de informatie in balanta zilei.


cite stiri despre oameni frumosi si talentati, oameni care au miscat muntii cu talentul si vointa lor, ai pus pe pagina ta de facebook? ieri. azi.

cite carti/filme/muzici care sa inspire si educe ai recomandat? ieri. azi.

cite povesti frumoase – opusul celor tabloide – le-ai aratat prietenilor tai? ieri. saptamina trecuta.


cred ca daca ne-am face o promisiune noua, catre propriile persoane, ca macar de 2 ori pe saptamina vom promova ceva de calitate- educational- inspirational pe canalele pe care noi le avem la dispozitie (facebook, twitter, blog) , avalansa de vesti tabloide ar pali putin.

pentru ca schimbarea – oricare fel ar fi ea, in orice domeniu – daca e sa vina, trebuie sa porneasca cu fiecare dintre noi, nu sa asteptam sa se schimbe altii pentru noi.


asa ca, da, sunt de acord presa difuzeaza stiri tabloide, dar tu? tu ce faci?

journalismPuterea povestilor

Puterea povestilor

Weekendul acesta s-a vorbit mult despre povesti. Povesti scrise si impartasite la Targul de Carte Gaudeamus, povesti iscate din Blogoree la seminarul cu Vlad Petreanu despre care am auzit, si povesti jurnalistice la Conferinta organizata de „Decat o Revista”. Despre aceasta din urma o sa va povestesc, pentru ca a fost o intalnire rara, cu niste oameni pe care nu-i vezi prea des pe scena.

Cristi a adus americanii, laureati cu premii de vis in SUA, sa ne reconfirme „The Power of Storytelling”. Trei generatii de jurnalisti, cu stiluri diferite, cu functii diferite, cu relatii diferite au stat fata in fata cu vreo 200 de oameni si mai apoi cu vreo 20, redeslusind misterele scriiturii care te lasa cu respiratia taiata si cu lacrimile pe obraz. Pentru ca da, asa ceva mai exista, culmea, in presa, fie ea generalista si cotidiana.

Patru oameni modesti, dar inspirati, fara powerpoint-uri stralucitoare sau branding gol, fara incercari fade de a poza „cool”, unul dintre ei (jurnalistul de radio) chiar cu plaivazul dupa ureche pe toata durata prezentarii. Plaivazul cu care si-a luat constiincios notite din toate prezentarile confratilor cu toate ca, atunci cand ai ajuns speaker, nu-i asa, ce ai mai avea de invatat de la altii?

Patru oameni cu vieti incorporand experiente incredibile – de la imersia intr-o familie adunata in jurul unui bolnav de SIDA la un camping pe o insula de gheata alaturi de puscasii marini; de la interviul fara suflare cu o campioana mondiala absoluta la free diving la o traversare initiatica a Americii in urma socului din 11 septembrie.

Patru oameni carora curiozitatea si deschiderea cultivata le-a pastrat intacta tineretea, increderea, optimismul si pozitivismul ala de care facem noi misto continuu, fara sa ne dam seama cat de saraci suntem fara el.

Oameni pentru care dilemele etice nu se masoara in „care-a dat mai mult” sau „pe cine sa troznesc azi”; ci in cat poti lasa ca povestea sa-ti intre in suflet, tu, cel care o rostesti; in cat poti investi fara sa tulburi povestea; in cum sa convingi oamenii ca, uneori, renuntand la viata lor privata, pot pune pe agenda probleme care altfel n-ar ajunge sa fie rezolvate niciodata.

Am vazut multi oameni miscati in sala si multe aplauze sincere, fara complezenta sau invidie. Am vazut oameni miscatori pe scena. Si m-am bucurat ca am putut adauga la numele The Power of Storytelling – Priceless, mesajul MasterCard pentru ca exact asa a fost. Priceless.

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

joan-didionInterviu: Joan Didion

Interviu: Joan Didion

scriitoarea mea preferata, Joan Didion intr-un interviu vechi pentru Paris review, despre tehnicile de scris.
e reconfortant sa stii ca si aia mari mari scriu si rescriu la nesfirsit.
aici e dupa lansarea cartii A year of magical thinking, o analiza asupra doliului, singuratatii, iubirii – scrisa dupa moartea sotului sau.


Do you do a lot of rewriting?


When I’m working on a book, I constantly retype my own sentences. Every day I go back to page one and just retype what I have. It gets me into a rhythm. Once I get over maybe a hundred pages, I won’t go back to page one, but I might go back to page fifty-five, or twenty, even. But then every once in a while I feel the need to go to page one again and start rewriting. At the end of the day, I mark up the pages I’ve done—pages or page—all the way back to page one. I mark them up so that I can retype them in the morning. It gets me past that blank terror.


Did you do that sort of retyping for The Year of Magical Thinking?


I did. It was especially important with this book because so much of it depended on echo. I wrote it in three months, but I marked it up every night.


The book moves quickly. Did you think about how your readers would read it?


Of course, you always think about how it will be read. I always aim for a reading in one sitting.


At what point did you know that the notes you were writing in response to John’s death would be a book for publication?


John died December 30, 2003. Except for a few lines written a day or so after he died, I didn’t begin making the notes that became the book until the following October. After a few days of making notes, I realized that I was thinking about how to structure a book, which was the point at which I realized that I was writing one. This realization in no way changed what I was writing.


Was it difficult to finish the book? Or were you happy to have your life back—to live with a lower level of self-scrutiny?


Yes. It was difficult to finish the book. I didn’t want to let John go. I don’t really have my life back yet, since Quintana died only on August 26.

Restul interviului aici
in urma cu 3 saptamini a mai lansat o carte Blue Nights, tot autobiografica. din pacate Joan Didion nu e tradusa (inca) in Romania.

hillarypovestea unei fotografii

povestea unei fotografii

uitati-va cu atentie la aceasta fotografie. e parte dintr-un foto reportaj facut pentru Time, de Diana Walker. explicatia foto este Clinton checks her PDA in sunglasses upon departure in a military plane from Malta bound for Tripoli, on October 18, 2011


uitati-va la armata de oameni din spatele lui Hillary care incearca sa rezolva probleme si la linistea ei in timp ce se pregateste sa citeasca informatiile necesare pentru intilnirile de la destinatia urmatoare.

mi se pare ca in fotografia aceasta e cheia reusitei lui Hillary: concentrarea. (si protectia, pentru ca si-a pus ochelarii de soare stiind ca are un fotograf care sta cu ochii pe ea)

Diana Walker a urmarit-o timp de o saptamina in toate intilnirile sale publice, detalii aici

principesain spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

in spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

Inainte de ultimul draft pe care l-am editat pentru interviul cu Alteta Sa Regala Principesa Margareta voiam sa las lucrurile sa curga altfel.

„Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“, spusese spre finalul interviului Alteta Sa Reagala.
Mi-as fi dorit ca fraza asta sa fie chiar finalul textului din ziar. Ultimele cuvinte pe care le puteai citi. Pentru ca in ele se ascundea cheia unei marturisiri grele, sincere si, de aceea, frumoase pe care Alteta Sa Regala Principesa Margareta si-o asumase.
Mi-am dat seama apoi ca vorbele aveau mai multa valoare la locul lor, acolo unde erau si in timp real (in timpul interviului).
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.


Cind am intrebat-o pe Alteta Sa Regala Principesa Margareta: Care e un mesaj pe care tineti sa-l transmiteti mereu? , a existat un moment de liniste. Simteam ca am provocat.
Era o intrebare al carei raspuns putea genera o reactie de aparare. Traim in vremuri in care atacurile catre Rege si Casa Regala si paranoia sociala sunt o presiune in plus pentru membrii Casei Regale.
In schimb, a urmat asta: „Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

Si, judecind dupa reactiile de pe Facebook ale celor care au citit interviul, a fost un puternic exemplu.

foto Petrica Tanase
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema veche

lovesi eu te iubesc Manole :)

si eu te iubesc Manole :)

Marius Manole tocmai ce mi-a facut o declaratie de dragoste la el pe blog, pentru care ii multumesc.

motivul pentru care scriu acum e insa ca sa spun si partea mea de story din ce spune el pe blog:)

1. ieri cind ne-am intilnit din intimplare, am fost atit de bucuroasa ca aveam cui sa-i spun (si sa ma si inteleaga) despre spaimele mele de la conferinta BBDO, incit am neglijat-o pe Cristina, jurnalista despre care el scrie. N-am fost foarte politicoasa si nu m-am conversat f mult cu ea. (Imi pare rau Cristina. dupa cum ai vazut, aveam ceva of-uri de expus la Marius)

2. ma bucur ca pe Cristina a convins-o opinia mea despre ce a scris ea, ca sa nu mai renunte la jurnalism. E flatant sa stii ca poti sa-i tii pe unii oameni pe drumul pe care si-l doresc, dar li se pare greu, si poti sa-i tii doar din vorbe bune. Ce vreau sa spun insa e ca, drumul asta in jurnalistica e greu si dureros si numai in tine o sa gasesti resursele adevarate ca sa tii cararea dreapta.

3. ma bucur ca Manole are blog si ca ii puteti vedea atentia pentru detalii, curiozitatea si – mai ales- simtul stirii si al povestii. ma si oftica pentru ca , uneori, face audienta mai mare decit mine cu postarile lui:) dar sunt foarte mindra de tine, Marius. si ma amuz de fiecare data cind te intervieveaza cineva care ma stie si pe mine si-mi spune dupa aia (cum a facut Onisoit) “cit de tare semanati”. eu raspund amuzata: “suntem nascuti in aceeasi zi, dar el e un pic mai tinar; pina si la asta m-a luat.”
o sa vedeti foarte foarte curind, via Marius, ca daca muncesti serios cu blog-ul tau incepi sa ai si alte beneficii nu doar aprecierea publicului. (si de asta sunt f mindra de tine!)

4. si eu te iubesc manole, stii asta.

5. sunt generoasa: n-am nicio problema sa te impart cu toate fanele tale:)

6. week end frumos tuturor.

Magazinespresa de la ei si de la noi

presa de la ei si de la noi

joi citeam de o demisie la nivel inalt la Wall Street Journal.

Thomas Langhoff, directorul editiei europene a Wall Street Journal, a demisionat dupa ce o ancheta a The Guardian a aratat ca reprezentantii publicatiei au apelat la o escrocherie pentru a creste tirajul editiei europene a WSJ.

The Guardian a scris ca a gasit dovezi care arata ca WSJ Europe a platit mai multe companii europene pentru a cumpara in secret mii de copii ale ziarului, la un pret foarte mic. Aceasta actiune a avut scopul de a creste tirajul ziarului si de a induce in eroare cititorii si advertiserii.

The Guardian arata ca WSJ a convins o companie sa coopereze oferindu-i posibilitatea de a publica articole care sa ii promoveze activitatea, miscare care a determinat o parte a personalului sa acuze conducerea ziarului de incalcare a eticii jurnalistice si punerea in pericol a reputatiei.

(de aici)

M-am gindit ca, intr-o situatie similara ( o ancheta de acest fel, nu falsificarea tirajului – ca sa fim bine intelesi:) ), nu ar mai ramine foarte multi manageri in functie in Romania. Daca romania ar fi Anglia sau SUA.

astazi dimineata in pasaj la Universitate, doua tinere se contrau pe tema unei reviste:
– de ce ai luat-o pe asta ca e mai scumpa. avem si noi editie romaneasca.
– dar editia noastra apare rar si e si mai prost scrisa.


intre aceste doua intimplari se afla o parte importanta din problemele presei noastre.

invitatie_BBDO_The_Next_20_Years (2)Content in era digitala

Content in era digitala

iata prezentarea mea pentru seminarul “Graffiti BBDO: the next 20 years” –  pentru sectiunea “content in the digital world”


Nu stiu pe ce suport veti citi presa peste 5 ani sau peste 10, daca va fi tableta, ziar electronic, telefon, televizor  sau cine stie ce device neinventat inca, dar stiu ca oricare ar fi suportul,  ceea ce veti citi trebuie sa va atraga atentia, sa fie consistent si condensat ca informatie si sa va transmita emotii si senzatii.

Steve Jobs spunea intr-unul din celebrele sale discursuri ca Tehnologia de una singura nu e de ajuns.


M-am gindit sa va vorbesc despre Shakespeare.

E unul dintre cei mai faimosi producatori de content si a reusit performanta sa fie cross media: e pe toate suporturile posibile, are declinari in print, cinema, muzica, merchandise. Cum a rezistat din 1600 in fata tuturor inovatiilor tehnologice?

Pentru ca are un content bun. Sunt critici care spun ca opera lui e scrisa pe mai multe nivele, ca sunt cel putin 7 grade de intelegere a textului lui.

E usor sa tragem concluzia ca putem avea un viitor daca livram un content bun. Doar ca… la fel ca si la shakespeare avem o problema cu limbajul. Jurnalistii de astazi, producatorii de content de astazi, incep sa aiba un limbaj invechit.

Un jurnalist de 35 de ani care are deja experienta profesionala si de viata si poate realiza articole de perspectiva are o mare problema. In 2-3 ani limba pe care el o va vorbi va fi precum engleza veche a lui shakespeare.

Ca sa intelegi asta, sa ne gindim putin cum s-a schimbat modalitatea de asimilare si de receptare a unui mesaj in ultimii 10 ani.


Cercetarea pe orizontala vs cercetarea pe verticala

Generatia mea si-a facut lectiile mergind la biblioteci, cautind din aproape in aproape, din carte in carte ceva care i-ar fi de ajutor. Era o cercetare pe orizontala. Generatia de astazi isi face lectiile cu google. Stie unde vrea sa ajunga, incepe cercetarea cu o tastare si isi rafineaza search-ul pas cu pas in timp ce I se afiseaza rezultatele. E o cercetare pe verticala.

Avem deci 2 modalitati diferite de gindire, una dintre ele influentata serios de cum functioneaza internetul.

Dar exista si receptii emotionale specifice internetului?


Emotii pe net

Ei bine, cercetatori de la Cambridge au facut un experiment cu grupuri de 35+ ani   si – 25 ani, care conversau via chat , messenger, skype. Au constatat ca 8 din 10 in cazul grupului tinar au simtit cind cei cu care vorbeau erau suparati, aveau probleme, doar din felul in care prietenii lor tastau cuvintele, viteza cu care raspundeau, modul in care isi formulau raspunsurile… in timp ce doar 4 din 10 simteau acelasi lucru la grupul adult.

Exista deci o premisa ca tineri pot simti si recepta diferit nu doar informatia ci si emotiile, iar asta ar trebui sa-i precupe foarte mult pe jurnalisti sau producatorii de content.


Medium is the Message

In anii 60, un filosof canadian Marshal McLuhan (prima persoana care a vorbit de posibilia existenta a unui world wide web)  intuia ceea ce se va intimpla cu lumea informatiei, descriind cam ce va fi internetul intr-o lucrare stiintifica care se numea Medium is the message. Teoria lui spunea ca orice suport producator de mesaj e pina la urma  extensie a corpului uman si ca mediul prin care transmitem e de fapt mesajul. Dar cind a lansat teoria, McLuhan a avut un typo in titlul lucrarii; cind a venit de la tipografie scria Medium is the massage, ceea ce de fapt a anticipat involuntar evolutia presei odata cu aparitia internetului.


Media is the massage

Astazi presa (si din ce in cemai mult in anii care vor veni) trebuie sa fie ca un masaj pentru consumatori: sa-i transmita senzatii, sa-l atinga cu ceea ce-i transmite, sa-i acorde toata atentia si  sa-l chinuie daca e vorba de catharsis, dar,  la sfirsit, sa-l lase sa plece fericit. Doar ca masajul acesta implica atingerea directa a consumatorului si asta are si revers: consumatorul te poate atinge pe tine, producator de stire; poate comenta ce faci, devine uneori violent pentru ca are sentimentul ca ii apartii (din cauza apropierii tot mai mari).

Asa ca astazi avem in redactii un jurnalist care se simte agresat, dar nu stie de la ce i se trage   (da cel mai adesea vina pe presiunile la care e supus: are tot mai mult de scris, tot mai multi intervin asupra muncii lui).

Si in cele mai multe cazuri nici managerii nu stiu de unde sunt problemele adevarate.


Managerul Stefan cel Mare

Jurnalistul nu livreaza pentru online ceva care sa faca trafic pentru ca nu a constientizat inca nevoia unui alt limbaj, cu receptie pe verticala si nici functia pe care trebuie sa o aiba textul pe care-l scrie. El trebuie sa fie o sursa pentru alte stiri, trebuie sa fie structurat si indexat ca o baza de date, dar sa transmita emotii si “sa faca masaj”.

Jurnalistul vede ca stirea lui e inteleasa ( si pe shakespeare in engleza veche il intelegem), dar nu stie ca informatia lui e greoaie, n-are ritm si foloseste arhaisme in raport cu era 2.0.

Managerul vede ca nu are trafic si, pentru ca vrea succes ACUM, alege calea cea mai facila: “vezi aici desuurile lui x” – stirea tabloid. Dar, de fapt si el e in aceeasi situatie cu jurnalistul, nu stie ca limba pe care o vorbesc ei nu e pentru lumea de astazi.

E ca si cum, el – managerul- ar fi inlocuit de Stefan cel Mare. ( e vecin de istorie cu Shakespeare, de asta l-am ales drept exemplu)

Stefan cel Mare a fost un conducator bun pentru vremea lui, a stiut sa manipuleze/motiveze multimile (vezi bisericile din Moldova), dar daca ar fi adus astazi la conducerea unei tari ar fi hilar. Pentru ca n-are ritmul zilelor actuale, nu are cultura sociala actuala.


De fapt, si jurnalistul si managerul trebuie sa faca un pas inapoi si sa reinvete sa scrie pentru o alta receptare, pentru un alt stil de viata. Si putem invata cum sa procedam daca ne uitam la Shakespeare si la artistii care au fost fata in fata cu opera lui.

Pe vremea lui, revista (print- ul) se numea folio si era o culegere a tuturor operelor scrise trimestrial. Cartea asta, folio, avea doar 2-3 exemplare si era plimbata din mina in mina. Eu cred ca peste 10-15 ani, printul va ajunge la fel: va fi prezent pe piata doar in editii de lux, de colectie.


Dar cum spuneam la inceput, Shakespeare are contentul care a traversat toate suporturile media: a fost ecranizat si dramatizat de sute de ori, in limba veche sau modernizata, iar temele scrierilor sale au fost preluate si reinterpretate.

V-ati gindit vreodata ca Visul unei nopti de vara are legatura cu Matrix si cu Inception?

Ca tot ceea ce se intimpla important in aceste cazuri e in vis? Si ca de fapt tot ce avem in filmele despre care se spune ca au revolutionat noi generatii sunt reinterpretari ale unei singure teme in limbaje diferite? Visul ca posibilitate de a salva lumea.


Ca sa concluzionez, cred ca pentru anii care vin trebuie sa reinvatam sa scriem/vorbim/ producem content  intr-o alta limba. A internetului. Cred ca asta e cea mai importanta tendinta pe care trebuie sa o vada si sa o analizeze producatorii de content.

Pentru ca daca nu invatam baza, nu putem evolua; e ca si cum am construi castele de nisip, ne prabusim la fiecare zguduire si dam vina pe conditiile meteorologice, nu pe faptul ca nu ne-am construit o fundatie solida.

Fata de Shakepeare acum e un mare avantaj; interactivitatea, putem face teste si corecta rapid.


Generatia google

Si daca vi se pare ca lucrurl acesta e doar pentru jurnalisti si nu si pentru dvs care aveti in grija produse sau companii, ginditi-va citi bani ati investit pentru logo-ul  companiei dvs: caractere speciale, culori speciale, creatie etc.

Si imaginati-va cum un tinar incearca sa afle cine sunteti: deschide computerul, intra pe google si tasteaza numele companiei; fara caractere speciale, fara culori, fara nimik din ceea ce ati investit pentru logo.

Tot ce va sti el va fi contentul pe care-l puneti in spatele acestui logo. Iar pentru asta va trebui sa aveti conturi pe reletele sociale si sa scrieti pe limba lui. Nu in engleza veche a lui Shakespeare.


Daca astazi as fi manager intr-un trust media, acesta ar fi primul lucru in care as investi: trainguri in care jurnalistii sa invete sa scrie pentru o alta era (digitala); si-as crea un departament care sa experimenteze cu fiecare sectie in parte: programator si jurnalist coordonator, plus  -pentru fiecare experiment – un jurnalist dintr-o sectie.

Si-as cauta o cale noua de a expune informatia pentru fiecare domeniu in parte folosindu-ma de toate mijloacele de programare pe care le ofera internetul. As testa reactiile si-as fi primul care as invata limba noii generatii de consumatori media.

Altfel, in 2-3 ani vom fi pierdut toti consumatorii de presa si vom fi dat vina pe orice altceva (gustul publicului, educatia lui, costurile mari de productie etc) in loc sa fim onesti si sa recunoastem ca nu mai vorbim de ceva vreme o limba pe care sa o inteleaga.

13 oct 2011

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email: