Tag : new york times

OnteachingJournalism1despre dragoste si controversa in doua povesti incredibile

despre dragoste si controversa in doua povesti incredibile

in aceasta lunga vacanta e timp si pentru citit. daca nu carti, poate citeva articole ale acestui an, din presa internationala, care arata povesti de viata uluitoare.

am ales pentru aici doua povesti despre dragoste, disperare si controverse scrise atit de frumos prin impartialitatea jurnalistilor – care nu pun emotii, nu judeca, doar relateaza cu multe referiri stiintifice si cu puterea de a fi in mintea personajelor principale – incit nu-ti dau nicio ocazie sa banuiesti care e opinia lor despre subiect. Povesti la care ti se stringe stomacul uneori, te socheaza experientele si desigur, in calitate de cititor, esti tentat sa tragi concluzii repede.

va rog cititi-le cu mintea curata. sunt lungi, va ia cam 30 de min pt fiecare poveste (poate chiar mai mult), sunt controversate cazurile, dar sunt 2 mostre de jurnalism minunat.

 

1.  o mama decide sa se  omoare impreuna cu fiica ei, care are o forma de autism care implica foarte multa violenta, agresivitate. 

That Sunday, it was raining, and Kelli drove Issy, Ainsley, and an aide the mile to Matt’s school to use the indoor track, where “just out of nowhere Issy pulls my hair and starts hitting me pretty hard around my head and face.” Kelli was on the ground, and a few people around her managed to pull Issy away. Kelli was “crushed” by the episode, she said, and then started speaking in the present tense, as if she were back on the floor of the track. “I don’t know what to do,” she said. “I feel like God should have picked someone else to be her mom.”

Before she got up from the ground, Kelli said, she caught a glimpse of Ainsley, who is 18 months younger and much smaller than Issy and who has occasionally had to hide under her bed or lock herself in a car to avoid the rage of her older sister. “I see Ainsley, and I think, ‘I can’t stay here. She won’t be safe.’ And I don’t know what to do. I know there is a tragedy coming, but I don’t know what it looks like.”

textul a aparut in New York Times, este scris de Hanna Rosin si se numeste By noon they’d both be in heaven. il puteti citi aici

 

2.  parintii unui copil cu displasie corticala sunt pusi in fata unei decizii foarte grele; pentru ca micutul sa traiasca trebuie sa-i fie inlaturat jumatate de creier.

Wrestling with the abstract concept of the surgery, however difficult, failed to prepare the couple for the sight of the metal operating-room doors swinging closed. Neither could speak. Thoughts, bad ones, looped.

Are you praying hard enough?

What did I do wrong?We’ve lost.

I’ve just sentenced my child to die.

Somehow the Buttarses dragged themselves to their hotel room.

Jeff walked family and friends through the surgical procedure on their blog. He slogged through a never-ending tide of phone calls from well-wishers. He paced.

Tiernae fell into bed, wrapped herself in a blanket, and stared out of the window. She wouldn’t move—couldn’t—for the next nine hours.

Her thoughts drifted to her other children—she was grateful for them. A day earlier, after Jeff prayed over the entire family, her first-grader, Alex, had said, “I just feel really, really sad for William.” Through tears, she caught sight of a church steeple and began singing a hymn, “Lead, Kindly Light.” A sense of calm washed over her. If William is supposed to pass on, it’s the will of the Lord, she thought.His body wasn’t perfect in this life, but it will be in the next.

(…)

Fully integrated into mainstream classes there, he always volunteers to read aloud—and does so with better inflection and more fluidity than most of his “normal” peers. He’s a popular child with a good sense of humor. Most of the other students don’t yet perceive that William is different until he tells them. “The kids are usually pretty amazed,” Seever says. “They’re like, ‘Wow, William, you can do so much with half of your brain.’” The teacher feels the same: “I never expected someone like him to do so much.”

articolul a aparut in Indianapolis Monthly in august, se numeste The boy with half a brain si este scris de Michael Rubino. il puteti citi aici.

si daca mai aveti timp si chef de asemenea articole, exista un site Longreads unde editorii aduna texte de forma lunga din presa americana pe care vi-l recomand din inima.

1341
andrew solomonsa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

sa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

am deosebita onoare ca saptamina viitoare sa fac un interviu cu una dintre cele mai luminate minti ale momentului, Andrew Solomon. scrie despre psihologie, filosofie, politica, dar si literatura. il cititi in The New York Times, New Yorker.

e domnul care a avut curajul sa povesteasca despre depresia prin care a trecut si-a scris cartea care se numeste Demonul Amiezii – o anatomie a depresiei, o carte care e nu doar un spectaculos document clinic (cu zeci de povesti despre persoane aflate intr-un episod depresiv), ci si o literatura de foarte buna calitate.

cum stiu ca sunt foarte multi fani ai dlui Andrew Solomon in Ro, m-am gindit sa impart cu voi acest interviu. adica sa puteti pune si voi intrebari. le astept in comentariile acestei postari pina duminica seara.

aici il puteti asculta pe Andrew Solomon povestind despre depresia sa si a altora, despre cum a vrut sa se sinucida, despre bunica lui care s-a sinucis din cauza depresiei dar si despre faptul ca traim in timpul care ne e destinat si ne e potrivit, chiar daca uneori nu credem asta.

cartea Demonul amiezii – o anatomie a depresiei a aparut la editura Humanitas si poate fi gasita in librariile din toata tara.

1883
TimBurtonSketchcum se face PR la Oscar

cum se face PR la Oscar

Hollywood Reporter l-a invitat pe Tim Burton sa deseneze cum se vede covorul roshu de la Oscar din perspectiva lui:)

***
cel mai bun loc pentru PR la Oscar e pe covorul rosu. publicistii sunt Dumnezei acolo, iar vedetele se impart in doua categorii – cei care  ei i-au angajat pe publicisti si cei care sunt bucurosi ca au un publicist.

adica, Meryl  Streep vs Jennifer Lawrence.

cum va prindeti de smekerie? in functie de cit de devreme ajung pe covorul roshu. daca vin cu minim o ora inainte de debutul ceremoniei inseamna ca vor sa faca “press” adica sa dea interviuri, daca ajung exact cind incepe ceremonia, cu siguranta o fac pentru ca nu-i intereseaza aparitiile la televiziunile din lumea intreaga. (pentru ca nu au nimic de promovat, sau au facut asta de prea multe ori)

covorul roshu de la Oscar cu cele 8 opriri speciale pentru foto se parcurge intr-un interval de timp intre 45 de min si o ora si jumatate.
actritele ajung obosite deja in sala, dupa ce au stat pe tocuri incomode o ora jumatate pe covorul roshu.

*
in 2001 am fost la ceremonia de decernare a premiilor Oscar si imi amintesc ca de joi dupa amiaza, cind se deschidea perimetrul pentru jurnalisti, reprezentatii televiziunilor din lumea intreaga incercau sa-si marcheze un loc al lor… cu pungi cu sticle, ca pe vremea lui Ceausescu la coada la lapte.

***
in presa internationala sunt doua articole foarte interesante despre ce nu se vede pe covorul roshu. unul despre publicisti si cit de mult muncesc in ziua respectiva in Hollywood Reporter, si altul despre cum fac jurnalistii sa obtina declaratii puternice in doar citeva secunde de la actorii antrenati sa nu declare nimic – in New York Times

***

(multumesc Alina Manolache pentru ideea acestui post)

1139
mia2hip hop si arta

hip hop si arta

e un articol genial in New York Times despre cum HipHop-ul a influentat moda – ma refer la haine si nu la cele pe care le iei de prin mall-uri (adica hanorace si pantaloni care aduc a trening) , haine de brand facute de designeri cu carte de vizita importanta.

 

New York Times crede ca designerii care au acum 20 si ceva de ani, care au crescut cu muzica aceasta, vin cu propriile influente in moda si cum cei mai talentanti dintre ei sunt vinati de marile case de moda care cauta mereu ceva nou sau si-au creat propriile comunitati in online, asa ajung sa aiba putere iar hip hop-ul sa influenteze in couture (exagerez putin la asta cu couture) . puteti citi articolul integral aici

 

***

sunt o ignoranta in ceea ce priveste muzica hip hop.

mi s-a apris un mic felinar pe strada care lumineaza cam cit o luminare pe terminate, dupa ce am scris un text in care apreciam indemnul lui Cheloo catre niste copilasi de la X factor sa puna mina pe carte, iar o parte din fanii lui mi-au lasat indicatii ce sa ascult.

dar imi dau seama ca undeva , in ultimii ani, poate copiind de afara, poate acumulind emotii pe cont propriu, e o generatie intreaga care incepe sa se exprime in muzica aceasta mai degraba vorbita decit cintata.

si am un cintec in calculator al lui Maximilian, pe care sper sa-l cunosc cindva, cintec care m-a emotionat foarte tare cind l-am auzit prima data (nu e public inca, va fi pe noul album, de asta nu va dau detalii despre el). mi-ar placea sa-i scriu povestea lui Maximilian.

***

dupa articolul din NY Times am cautat sa vad unde se duce hip hop-ul in arta, ca forma de exprimare si m-am oprit la ceva simpatic.

fotograful american Mike Schreiber a muncit 11 ani la un proiect in care a adunat portrete ale celor mai mari performeri de hip hop. mie nu-mi spun nimic oamenii din foto, dar imi plac cadrele  si, mai ales, imi place perseverenta fotografului.

gasiti o selectie frumoasa de fotografii pe blogul metropolitan museum, aici un cadru care-mi place tare pentru ca e la limita intre doua lumi: fashion si hip hop, asa ca se potriveste cu articolul din NYTimes de la care am plecat.

doamna din foto e Mia

 

2239
canoeoriunde e o poveste…

oriunde e o poveste…

… trebuie doar sa o cauti si sa o scrii frumos. sau sa o citesti cu placere.
doua lecturi din ziarele altora, pentru o duminica dimineata burgheza – cu cafea, croissante sau fructe. enjoy.
*

mi-e dor sa (re)vad si in presa noastra portrete ale unor oameni care fac fapte mici cu intelesuri mari, oameni care ar putea fi personaje de roman.

ca aceasta femeie – Catherine Kendrick – care toata viata ei a fost salvamar voluntar la un pod din New York, unde era o rata mare de sinucideri. si sotul ei a muncit in acelasi loc si-a murit incercind sa salveze o cersetoare care s-a aruncat in riu. intreaga poveste din new york times, o puteti citi aici

*

am mai povestit despre obsesia mea de a citi necrologuri – nu e atit de creepy pe cit suna pentru ca, tehnic, trebuie sa faci biografia unui om in foarte putine cuvinte, sa pui o anecdota memorabila si definitorie si , ceea ce nu stiu romanii sa faca, sa nu fi patetic.

iata un exemplu excelent: in newyorker Gay Talese face portretul unei celebre proprietare de restaurant plecind de la cele 400 de rochii pe care le-a lasat dupa moartea ei. textul e f scurt, dar e ca o mica bijuterie care are un diamant incredibil de valoros.

1157
herta mullerNew York Times un super profil Herta Muller

New York Times un super profil Herta Muller

New York Times publica un amplu portret al Hertei Muller ; inca una dintre ocaziile acelea rare in care tinem o pagina intreaga din ziar cu un articol in care se vorbeste despre Romania, fara cersetori . il puteti citi integral aici

“I never wanted to be a writer,” Ms. Müller said in an interview while in New York this month for the PEN World Voices literary festival. “There were no books at home.”

But when, as a teenager, she was sent off to high school in Timisoara, the closest city, she said: “Whatever I read went under my skin, I almost devoured the literature, which became like a road to discovery. And this is how it stayed. I always wanted to know, how should one live? I write in order to bear witness to life.”

Exposure to those new ideas made her a nonconformist and ultimately a dissident, fired from her job for refusing to cooperate with state security. Her first efforts as a writer were when she was a university student, and she and a group of friends published unauthorized literary work and statements in favor of freedom of expression.

Valentina Glajar, a Romanian-born scholar who teaches at Texas State University, was a translator of “Traveling on One Leg,” an early Müller book. She has also examined some of the secret police dossiers on Ms. Müller that were declassified after the collapse of Communism in 1989, two years after Ms. Müller had immigrated to West Germany and began the uneasy process of trying to define her place in that new setting. Ms. Glajar was startled by what she found.

“What most impressed me was how many of the facts in her file she then expressed artistically in her writing,” Ms. Glajar said. “So much of it is true. And like everyone else, I was surprised by how many sources in her wider entourage had to inform on her: her neighbors, the director of a theater in Timisoara, a teacher at one of the schools where she taught kindergarten who was someone she considered a friend.”

1335
raed-arafatprofil Raed Arafat in New York Times

profil Raed Arafat in New York Times

“His attitude is, ‘We can do it better than anywhere in the world,’ ” Dr. Gordon said. “It’s, ‘Let’s not be as good as the Germans, as good as the French, let’s be even better.’ ”

Dr Gordon este specialist in medicina de urgenta in Statele Unite si spune in articolul din New York Times ca ceea ce a facut dr Arafat in Romania e mai bun decit ce e in SUA.

As a boy growing up in the West Bank, Dr. Arafat had memorized the book “First Aid Without Panic” cover to cover, learning “every page, every picture by heart,” he said. Born in Damascus, Syria, and raised in Nablus, West Bank, he described his attitude as “medicine by any means.” At the age of 14 he not only rode with the fire department on emergency calls, but also began teaching the firefighters techniques he had learned from his well-thumbed first aid manual.

By 15 he had begun volunteering at the hospital in Nablus, where he was allowed to give tetanus shots and stitches under professional supervision. His neighbor was a surgeon and head of one of the hospitals, and he spent his school vacations helping out in the operating room.

Young Raed was also accepted by a university in the United States. If not for his parents’ intervention, his future would have turned out quite differently, in a country that could have used his talents but certainly did not need them as badly as Romania. His parents were afraid that if he studied in America, he would stay for good. They did not tell him about the acceptance letter.

restul articolului aparut ieri in NYTimes il puteti citi aici.

2337
MonaSimpson_6_necrologul scris de sora

necrologul scris de sora

cum faci cind trebuie sa te concentrezi in cele mai tensionate si mai emotionale momente din viata ta – moartea fratelui – ca sa scrii ceva despre el? ceva care stii ca o sa fie citit de milioane de oameni si ca va fi de referinta – citat si para citat – in zeci de articole si biografii viitoare.

cum te aduni ca sa gasesti cele mai potrivite cuvinte? cum alegi din zecile de intimplari pe care le-ati trait impreuna tocmai pe acelea care au cea mai mare valoare , care sunt simple, il descriu perfect si intim pe cel care nu mai e, dar au putere de exemplu universal?

unde iti gasesti singele rece, sau mintea limpede, ca sa ai o structura simpla dar eficienta a textului, ca sa fie foarte puternic… in toata nebunia aia care e in jurul unei inmormintari…

***
intrebarile astea si multe altele ma bintuie de ieri de cind am citit elogiul adus de sora lui Steve Jobs, Mona Simpson, la inmormintarea fratelui ei…

Yet, what amazed me, and what I learned from his illness, was how much was still left after so much had been taken away.

I remember my brother learning to walk again, with a chair. After his liver transplant, once a day he would get up on legs that seemed too thin to bear him, arms pitched to the chair back. He’d push that chair down the Memphis hospital corridor towards the nursing station and then he’d sit down on the chair, rest, turn around and walk back again. He counted his steps and, each day, pressed a little farther.

Laurene got down on her knees and looked into his eyes.

“You can do this, Steve,” she said. His eyes widened. His lips pressed into each other.

He tried. He always, always tried, and always with love at the core of that effort. He was an intensely emotional man.

Daca n-ati citit inca textul il gasiti in New York Times, aici

Stiu ca Mona Simpson e scriitoare premiata si profesor la UCLA, dar tot cred ca i-a fost foarte foarte greu sa scrie acest text si cred ca toate intrebarile de mai sus sunt foarte valabile (si) pentru ea…

deocamdata n-am niciun alt raspuns decit ca, uneori, intervin ingerasii care-ti fac viata mai usoara… sau mai suportabila.


Mona Simpson, sora lui Steve Jobs

1495
evanghelia-dupa-ioanhappy – 2 times

happy – 2 times

de dimineata am vazut pe facebook la citeva doamne simpa stirea despre ciprian muresan despre care scrie ny times.

ciprian e un artist foarte conceptual, cu rabdare si disciplina aproape minastireasca, calugareasca. i-am vazut o lucrare la craiova anul trecut, preferata mea din toata expozitia, evanghelia dupa ioan

iata ce scriu americanii despre el:

Modern art gets a reality check too. In a 2011 video we see robed monks in a scriptorium. They aren’t transcribing religious texts, though. They’re drawing copies of art book illustrations: an abstract painting by Malevich, a Mondrian grid, a photograph of Joseph Beuys. All three artists are famous for being utopians; their art has the status of holy writ. Needless to say, Mr. Muresan’s approach to them is not reverential.

The monks, it turns out, aren’t monks; they’re Mr. Muresan’s artist-friends. Most of the images they’re copying are from a catalog of work by the American conceptualist Elaine Sturtevant, who has made a career of recreating art by other artists, specifically male superstars, with the intent of, among other things, puncturing myths of originality and genius. Mr. Muresan pushes her endeavor further with a video of artists making copies of printed reproductions of Ms. Sturtevant’s re-creations, which were themselves derived from printed reproductions of the originals.

ciprian muresan, by nytimes

(foto e cu un detaliu din lucrarea mea preferata – examen, evanghelia dupa ioan, foto by edi enache)

*
sunt de doua ori happy pentru aceasta intimplare: mai intii pentru ca se mai scrie o data de bine de un roman peste hotare, mai apoi ca internetul incepe sa se miste dupa regulile lui: nu e stirea la tv, nu-i nimik ->o promovam fiecare pe net.

me happy.

1023
like-facebookcind “like” inlocuieste “love”

cind “like” inlocuieste “love”

jonathan franzen are un editorial in new york times despre cum tehnologia actioneaza asupra ego-ului nostru.

A related phenomenon is the transformation, courtesy of Facebook, of the verb “to like” from a state of mind to an action that you perform with your computer mouse, from a feeling to an assertion of consumer choice. And liking, in general, is commercial culture’s substitute for loving.

Liking Is for Cowards. Go for What Hurts.

ii dau dreptate suta la suta si mai adaug la asta ceva ce spun in multe dintre prezentarile mele de la seminariile despre web:
like-ul de pe facebook-ul e cea mai perversa unitate de masura a internetului. ne perverteste ego-ul: facem tot posibilul sa avem mai multe like-uri, suferim daca nu obtinem like-uri, ne ajustam opiniile si comentariile – cam dupa criteriul cu care se fac focus grupuri pentru a livra ceva cit mai aproape de gustul majoritatii. si devenim altii.

si da, stiu…

1076
martiMarti, dupa Craciun – in NY Times (din nou)

Marti, dupa Craciun – in NY Times (din nou)

vineri, filmul Marti, dupa Craciun are premiera la NY ( direct in Manhattan), prilej cu care dl A.O. Scott, fin cunoscator al cinematografiei romanesti, scrie o lunga si frumoasa cronica in New York Times.

The strength of “Tuesday, After Christmas,” Mr. Muntean’s fourth feature, lies in its rigorous, artful and humane fidelity to quotidian circumstance.

“Realism” and “minimalism” — the terms often used to describe the tough, stripped-down movies that have been coming out of Romania in the past decade — seem both obvious and inadequate when applied to Mr. Muntean’s work. Like his most recent films, “The Paper Will Be Blue” (2006) and “Boogie” (2008), “Tuesday, After Christmas” diagrams, with remorseless, sympathetic clarity, the behavior of a man who is at once willful and passive. Its formal economy is startling and subtle. The whole thing consists of a few dozen shots, with the camera moving only when it needs to. But nothing essential is missing, and the story is hardly simple. This is the realism of an M.R.I. scan or the X-rays of Mara’s mouth that Raluca shows to Paul and Adriana. The camera discloses truths that are ordinarily hidden from view and that, once revealed, are open to endless, agonizing interpretation.

 A. O Scott, Case of Romanian Realism: Regular Guy, With Wife and Girlfriend

*
de fiecare data cind descopar un articol despre filmul romanesc in New York Times ( doar astea-s pozitive despre romania in NYT, in rest avem severini, cai omoriti si alte nenorociri), ma gindesc ca ministerul turismului ar trebui sa cotizeze frumos la cinematografia romaneasca pentru ca si prin cinema se face branding de tara.

cititi cronica sa vedeti cu cita eleganta si rafinament se povesteste despre un subiect legat de romania.

cu exceptia artelor (de oricare fel), despre ce altceva mai scrie presa straina la fel de frumos despre noi?

*
daca sunteti in NY si nu ati vazut filmul in festivalul ICR NY, mergeti sa-l vedeti.

808
06intel_337-popupo fotografie trista

o fotografie trista

new york times are astazi pe prima pagina o fotografie foarte trista.

sigur ca la o prima privire totul pare inocent, dar daca adaugam ceva informatii, lucrurile au o cu totul alta perspectiva…

doamna care face foto fetitei ei e pakistaneza. poarta de care se sprijina copila e cea a fortaretei in care a locuit Osama Bin Laden…

*
ne fotografiem cu monumentele istorice, cu obiectele de arta si… cu casele in care au locuit teroristii.

1187
supergluesuperglue a fost inventat din greseala

superglue a fost inventat din greseala

Dr. Coover first happened upon the super-sticky adhesive — more formally known as cyanoacrylates — by accident when he was experimenting with acrylates for use in clear plastic gun-sights during World War II. He gave up because they stuck to everything they touched.

In 1951, a researcher named Fred Joyner, who was working with Dr. Coover at Eastman Kodak’s laboratory in Tennessee, was testing hundreds of compounds looking for a temperature-resistant coating for jet cockpits. When Mr. Joyner spread the 910th compound on the list between two lenses on a refractometer to take a reading on the velocity of light through it, he discovered he could not separate the lenses. His initial reaction was panic at the loss of the expensive lab equipment. “He ruined the machine,” Dr. Paul said of the refractometer. “Back in the ’50s, they cost like $3,000, which was huge.”

But Dr. Coover saw an opportunity. Seven years later, the first incarnation of Super Glue, called Eastman 910, hit the market.

In the name of science, Mr. Joyner was not punished for destroying the equipment.

Harry Coover, Super Glue’s Inventor, Dies at 94, New York Times , via Mr P

957
natura16mai descoperim?

mai descoperim?

Vestea ca New York Times a pus in functiune o aplicatie prin care imi recomanda ce sa citesc ,in functie de lecturile mele din ultima luna, mi-a adus ingrijorarea.

Nu pentru ca NY Times ma monitorizeaza la fiecare intrare pe site-ul lor; odata ce intru logata cu o parola e clar ca undeva se inregistreaza intrarile mele pe articole si mi se poate face un profil in functie de interesele pe care le am.

Pagina asta cu recomandari e insa ingrozitor de inselatoare. Aparent imi salveaza timpul: vad numai acele lucruri care sunt de interes pentru mine; ma plimb pe culoarul meu de interes.

Dar, de fapt, imi taie accesul la nou. Pentru ca eu, om grabit, o sa apelez la recomandari ca sa merg la sigur. Dar cum o sa mai vad ceva cu totul nou? Cum o sa imi largesc orizontul? Cum o sa explorez noi teritorii?

E ca si cum, in loc sa-mi cumpar tot ziarul, imi fac abonament la 2 pagini pe care stiu sigur ca le citesc mereu; dar asta inseamna ca ratez toate stirile de prima pagina din orice domeniu ar fi ele.

*
stiu ca serviciul asta cu recomandari e optional si ca nu-mi ingradeste nimeni accesul in oricare alta pagina a site-ului, dar el arata o tendinta: nisharea pe culoare cit mai inguste de informatii.
o tendinta care mi se pare periculoasa si trista.

*
acum citiva ani mi-am dat seama ca tot ceea ce citeam/ vedeam/ ascultam venea din recomandarea cuiva. sigur ca era o recomandare la prima mina (de cele mai multe ori a unui critic prieten) , sigur ca vestea venea la mine cu mult inainte de a fi la altii dar… in avalansa de recomandari pierdeam bucuria descoperirii aleatorii.

atunci am decis ca voi merge, o data pe luna, in librarii si voi cumpara la nimereala albume / carti / filme ale unor autori de care n-am auzit niciodata; pe care nu mi i-a recomandat nimeni.

Ca sa pastrez surpriza descoperirii, cu toate riscurile pe care le aduce.

*
Mai alegem noi ceva singuri, neinfluetati de altii? Mai descoperim?

foto by Alex Axon

1296
bobby_fischer_01circ dupa moarte

circ dupa moarte

si “la ei” e ca la noi

For Bobby Fischer, the Drama Won’t Die
The chess master’s estate is disputed by a Japanese woman who claims she was his wife, a Filipino woman who says she is the mother of his child, and two nephews.

restul tine de cum e scris. in new york times.

843

a murit cel care ii scria discursurile lui Nixon, William Safire

Safire “rules for writers”:
Remember to never split an infinitive.
Take the bull by the hand and avoid mixing metaphors.
Proofread carefully to see if you words out. Avoid cliches like the plague.
And don’t overuse exclamation marks!!

ROBERT D. McFADDEN in necrologul din New York Times. inca o super lectie despre cum sa (de)scrii viata unui om in citeva mii de semne, fara sa fii patetic, fara sa exagerezi. si cu o umbra de zimbet la sfirsit

826

ashton kutcher vs cnn = twitter promotion

Acum citeva zile Ashton Kutcher a anuntat ca se ia la intrecere cu CNN care dintre ei ajunge primul la 1 mil de followers pe twitter.
Associated Press avea (prima) stire (in sectiunea divertisment) cu declaratiile lui Kutcher si oficialilor CNN.

ieri Oprah Winfrey il invita pe kutcher in emisiune, se inscrie pe twitter, il ajuta pe sotul doamnei Demi Moore sa- si atinga obiectivul (milionul) si face promovare noii platforme de conexiune in doar 160 de caractere.

doar Time (si el cu cont pe twitter) citeaza un oficial dintre cei care inteleg cum e cu business-u asta cu netul: “nu putem face dovada ca in acest moment nu se fac bani cu/prin/din twitter.”

*
kutcher ca de obicei da dovada de geniu si de nebunie, fiind ilustrarea cea mai buna a expresiei “think big”.

*
mi-am fct cont pe twitter, ii urmaresc si pe Kutcher si pe CNN.
dar si pe kevin spacey, new york times, the guardian :)

1310

nu exista “i’m sorry”

un week end plin de conexiuni cu jurnalismul/ jurnalistii.

o vizita la cursul lui Cristi Lupsa

E un cerc vicios intre aspirantii la un job la o revista si cei care lucreaza intr-o redactie.
Noi ne vaitam ca nu primim propuneri concrete, ei spun ca nu au unde sa publice.
In realitate, noi primim CV-uri, nu propuneri de subiecte (pitch-uri), iar ei nu stiu sa scrie pitchuri ca sa ne convinga.
Cristi incearca sa-si convinga studentii ca trebuie sa pitchuiasca mult, cu curaj si in cunostinta de cauza (profilul revistei, subiectul adecvat si bine documentat).

A fost o discutie frumoasa despre ce intilnim noi in redactii (Gabi Dobre de la Esquire are istorii delicioase cu doritorii de a fi publicati, in aceeasi idee cu intimplarile din redactia noastra), dar si despre ce trebuie sa faca freelancer-ii ori cei care lucreaza deja, ca sa-si publice munca.

*

O intilnire cu un domn fost jurnalist…

A. N.- a carui viata poate fi oricind un subiect de roman.

– Nu ti se pare ca viata ta are o recurenta, ca te intorci in aceleasi locuri, ca incerci sa inchizi – peste ani – niste cercuri?, l-am intrebat dupa o ora si ceva de conversatie care ne-a purtat prin multe locuri.
– Nu. Nu e un cerc. Mai degraba e ca o spirala: in aceleasi locuri, dar pe grade diferite.

Mi-a adus Jack Kerouac – On the road – The original scroll, the legendary first draft- rougher, wilder, and racier than the 1957 edition.
I-am daruit Tihna lui Atilla Bartis.

*
Vizionarea filmului Frost/Nixon…

…urmata de o googalire serioasa despre Frost. Cu citeva interviuri minunate descoperite. Interviuri cu el, nu facute de el.

Is there anything you regret not asking Nixon in your famous interview with him in 1977, the first in-depth interview following his resignation?

We did the 12 days of interviews. After it was all over we realized we had actually forgotten one question, which was: “Who was Deep Throat?”

(continuarea, in care vorbeste despre munca lui de la al jazeera varianta engleza si despre de ce nu ar face un interviu cu Bin Laden, in NY TIMES.)

Plus materialul asta, in care spune ce e fictiune si ce nu in film, si cum a cedat drepturile pentru viata lui stiind ca o vor romanta pentru dramatismul cinematografic.

Apoi o parte din transcrierea interviului original, nu cel din film, care arata ca “I’m sorry?” intrebarea care marca in film punerea in corzi a lui Nixon, nu a existat in realitate.

David Frost: Are you really saying the President can do something illegal?
Richard Nixon: I’m saying that when the President does it, that means it’s *not* illegal!
David Frost: …I’m sorry?

In realitate

David Frost: Would you say that there are certain situations – and the Huston Plan was one of them – where the president can decide that it’s in the best interests of the nation, and do something illegal?

Richard Nixon: Well, when the president does it, that means it is not illegal.

David Frost: By definition.

Richard Nixon: Exactly, exactly. If the president, for example, approves something because of the national security, or in this case because of a threat to internal peace and order of significant magnitude, then the president’s decision in that instance is one that enables those who carry it out, to carry it out without violating a law. Otherwise they’re in an impossible position.

(n-am gasit alta cale sa va fac sa cititi transcrierea celei mai importante parti din interviu aici)

Week end-ul meu cu trimitere la jurnalism a fost mai lung, dar va veni si partea a doua de descriere pe blog.
M-am asezat la scris ca sa mai cistig putin timp pentru ca vreau sa vad un film care stiu ca ma va chinui, asa ca ma invirt pe linga el pina imi fac curaj.

Filmul se numeste The Killing Fields.

Si da, am trisat cu titlul acestui “post”, ca sa cititi:)

1664

great performers – NY Times

Kate Winslet in camera de hotel pregatindu-se pentru Globurile de aur;
Mickey Rourke cu catelul mic de-l tine in palma;
Robert Downey Jr imbracindu-se in rulota noului film, Sherlock Holmes;
Sean Penn acasa, pregatind un sandwich;
Frank Langella imbracindu-se pt Globuri in camera de hotel;
Kat Dennings, acasa vbd cu mama la telefon
Penelope Cruz antrenindu-se cu un coregraf pentru noul ei film, Nine
Brad Pitt pe strazi in Los Angeles, cu motocicleta
*
un documentar multimedia fct de The New York Times pentru care, dupa ce m-am bucurat, am inceput sa oftez “cam cum naiba i-au convins sa- lase asa de mult in intimitatea lor?”

aici Great Performers by NY TIMES
foto de paolo pellegrin

1234

bench poetry

Prima data le-am vzt in NY. Cu placutele alamii, cu nume si ani, simteam cum ascund vieti intregi intre scinduri.

Cind m-am intors, mi-am anuntat prietenii: dupa ce mor, vreau sa fiu o bancuta intr-un parc. Sa citeasca lumea la un colt de copac, sa respire linistita, sa uite de toti si de toate.

L-am cautat si pe domnul de pe bancuta mea din Central Park. L-am gasit la rubrica comemorari din NY Times. Fusese medic, avea doua fiice.

De atunci am o fascinatie pentru povestile de pe spatele bancilor astea.

*
Aici sunt bancutele dintr-un parc din Londra. Fotografiate de Mr P, ieri, dupa ninsoare.
*
Tot de la Mr P un blog mi-nu-nat. bench poetry

998
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!