am intilnit-o pe Julia Mjörnstedt acum doua saptamini. Are 26 ani si e Suedia, dar in povestea ei se vor recunoaste multi romani.
Ma durea stomacul de 3 ani, in ultimele luni aveam hemoragii si nu mai puteam minca.
Eram la spital cu tata, imi facuse colonoscopie.
Doctorul i-a spus tatei care e si el medic:
– E o tumoare.
– E maligna?, a intrebat tata.
– Da, e maligna.
Ma uitam la ei si nu intelegeam nimic.
– Ce dracu’ inseamna malign? Vorbiti ca sa inteleg si eu. Eu sunt pacientul aici.
Inseamna cancer, au raspuns amindoi.
Eu nu aveam timp sa am cancer si le-am spus si lor.
– Dati asta altcuiva, am 21 de ani, am planuri pentru diseara si pentru saptamina viitoare, am o viata de trait. Nu multumesc, nu vreau asta.
***
Am reactionat asa pentru am trait intr-o tara si intr-o familie in care mi s-a spus mereu ca pot face ce vreau eu, ca sunt responsabilia pentru viata mea.
Doar ca, dintr-odata, nu mai eram cea care decidea pentru viata mea.
Panica. Soc. Nu aveam ce sa fac.
Nu sunt multe lucruri in viata despre care sa poti spune cu adevarat “nu am ce sa fac”.
Daca nu-ti place job-ul, poti sa-l schimbi; daca esti intr-o relatie in care esti nefericita, poti sa te desparti. Poti sa faci ceva ca sa schimbi cele mai multe lucruri.
De data asta nu mai puteam face nimic.
Ce m-a ajutat sa supravetuiesc a fost ca nu a trebuit sa ascund, sa maschez nimic, nicio emotie, niciun cuvint. Mi-am permis sa fiu trista si furioasa.
Multi oameni incearca sa dea tristetea la o parte, sa se concentreze pe a reveni la normal, sperind ca pina la urma se vor intoarce la normalitatea lor. Familia mea, dar si prietenii mi-au spus “Daca vrei sa fii trista, nu te jena. Iti dam voie sa fii trista; nu pentru totdeauna, dar descarca mai intii ce simti, ca sa poata sa-ti fie bine apoi.”
Am putut sa tin doliu… sa-mi pling pierdea unei parti din mine, care a fost la fel ca si cum as fi pierdut pe cineva drag.
***
Experienta aceasta mi-a schimbat radical viziunea despre ce inseamna a supravietui si care sunt nevoile unei persoane care are cancer pentru a putea supravietui. Asa am infiintat asociatia ung cancer.
O asociatie in care le dam un loc unde sa se intilneasca celor care au trecut prin asa ceva – in fata sau online. Nu neaparat sa vorbeasca despre cancer, dar sunt oameni care au aceleasi interese, au o experienta comuna si pot vorbi altfel intre ei.
Tot prin asociatia aceasta, le dam acces la specialisti pe care pot sa-i intrebe orice – “la cit timp dupa operatie pot face sex din nou”, “ce se intimpla cu parintii mei cind eu sunt trista”, dar le dam si informatii pentru rude.
In restul timpului incercam sa vorbim cu cit mai multa lume sa inteleaga ca aceasta maladie, cancerul, e ceva cu care ne vom intilni in viata si trebuie sa vorbim relaxat si normal despre ea. Ceea ce facem noi este ca nu victimizam oamenii care au cancer, nu dramatizam. Unul din trei oameni din Suedia va avea cancer pina la sfirsitul vietii. Noi spunem “fuck cancer!” si luptam cu boala.
Nu vreau ca oamenii sa ne dea bani pentru ca le e mila de noi, vreau sa ne fie parteneri pentru ca isi doresc sa fie luptatori. Viziunea mea este sa cream o miscare, nu o organizatie, o miscare in care toata lumea sa ajute, chiar daca nu are timp, sa o faca prin lucruri marunte.
Pentru mine e o responsabilitate: am fost acolo, stiu cum e. Am supravietuit si am o responsabilitate fata de cei care n-au supravietuit, ca sa-i ajut pe ceilalti care intra acum pe drumul asta.
***
Da, inca sunt momente in care cred ca o sa revina boala. Stiu supravietuitori care spun ca li s-a schimbat viata si ca acum apreciaza totul mai mult, de la mirosul unei flori pina la … orice, dar eu nu vreau sa fiu unul dintre acesti supravietuitori, vreau sa fiu dintre supravietuitorii care spun adevarul.
Da, ma gindesc mult la cancer si acum. In continuare ma sperie si inca ma mai trezesc noaptea din somn dupa un cosmar in care muream. N-am cum sa controlez asta. Ma regrupez tot prin sinceritate: vorbesc cu parintii sau prietenul meu despre cosmarurile mele, iar ei ma incurajeaza.
Cancerul va fi mereu parte din viata mea, in mintea mea, stiu asta si trebuie sa-mi asum.
Sunt sigura ca si voi aveti tineri in Romania care au supravietuit cancerului, sau care au fost acum diagnosticati cu cancer. Mi-ar placea sa intru in contact cu asociatiile care ii au in grija pentru ca peste tot in lume trebuie sa fie la fel, cind cineva e diagnosticat cu cancer, cei din jurul lui ar trebui sa spuna “Nu o sa renunt la tine, am sa stau aici cu tine si vom lupta impreuna. Nu esti o victima.”
Numai facind asta si putem schimba perceptia asupra cancerului in lume iar, pe termen lung, putem stringe mai multi bani ca sa-i ajutam pe bolnavi, dar si ca sa se descopere medicamente noi.
***
Julia Mjörnstedt este marea cistigatoare a premiului Walk in style 2013, oferit de ECCO, brandul scadinav de incaltaminte premium, care sustine din 2008 cauzele umanitare premiate la Walk in Style pentru femeile care stiu sa mearga elegant prin viata facind fapte bune.
