Tag : oameni

imageeePovestile din spatele unor diferente culturale

Povestile din spatele unor diferente culturale

Text de Raluca Antuca

O vorbă din bătrâni spune că sufletul unui om se oglindește în ochi. Am făcut o selecție de fotografii în care oamenii, în diferite contexte, transmit emoții și declanșează în noi contradicții cu privire la ce este bine și rău, dacă există dreptate și adevăr. Aceștia vin pe lume în diferite culori și soiuri, iar aceste discrepanțe par să ne dezbine. Fiecare fotografie are în spate o poveste și vă invit să o descoperiți!

” M-am săturat de bătrânii care visează la războaie în care cei tineri mor pe front.”

Cultivator de orez din Vietnam

O mamă și fetița ei de trei ani, care au fost atacate cu acid de către tată

O fată din Madagascar plimbându-se în pădurile de Baobab

Un călugăr și fratele lui

O iazidiță poartă o pușcă ca să-și protejeze familia de posibilele atacuri ISIS

Un miner din China fumând

Mama și fiica în Afghan

Băieți orbi, albinoși în camera lor din Școala pentru nevăzători din Bengalul de Vest, India

Servirea ceaiului în peninsula Yamal

Un băiat din tribul nomad Suri din Etiopia

Geishă din Kyoto

Fata din Etiopia, din tribul Hamer

Fetița care a supraviețuit 11 zile în Pădurea Siberiană

Sursa foto: mgur9gag, and Subfeed.

1356
oameni care lasa urmeOamenii care lasa urme in sufletul tau

Oamenii care lasa urme in sufletul tau

Sunt oameni care, pur si simplu, de la prima intilnire lasa urme in sufletul si-n mintea ta. Zic ceva care pare ca aprinde o lumina in labirintul din mintea ta, fac ceva care – indirect – e o validare pentru ceva ce ai facut si tu, sau un imbold ca poti face, ca nimic nu e imposibil.

Spun mereu ca nu cred ca un om se poate schimba pentru ca ii cere cineva, ci doar pentru ca vrea el, insa sunt oameni care, fara sa vrea, te ajuta sa te schimbi sa devii mai bun. Oameni care nu-si propun asta dar intilnirea cu ei, fie si pasagera, lasa urme in sufletul tau si te schimba fundamental.

Anul trecut am intilnit citiva dintre acesti oameni magici.

Mihai Pohontu – era la vremea cind l-am intilnit la o cina, Vicepresedintele Disney Company si ajunsese in pozitia asta dupa un parcurs spectaculos in antreprenoriat. Plecase din Romania in America imediat dupa liceu, parintii vinzindu-si apartamentul ca sa aiba bani de primul an de studii. Zilele astea Mihai Pohontu a fost numit vicepresedinte Samsung (a scris Victor Kapra aici detalii). El a fost pentru mine lectia neadaptarii sistemului nostru de invatamint la inteligenta speciala a unor copii. In Ro, Mihai nu era recunoscut ca o minte brilianta ceea ce se dovedeste de multi multi ani ca este. A fost lectia despre “nu nota e importanta la scoala, ci felul in care copilul rezolva problema pe care o are” si m-a ajutat sa invat sa evaluez altfel performantele oamenilor din jurul meu, sau performantele mele. (am facut un interviu cu Mihai pe care-l gasiti aici, unde ii descoperiti povestea demna de un film)

Tot anul trecut am intilnit-o pe Andreea Badala – designerul care e cunoscut pentru ca a imbracat-o pe Madonna sau pe Beyonce – dar care pentru mine a fost o lectie despre discretie si bun simt, puse la un loc cu fermitatea de a-ti urma cu credinta visul. Andreea apare rar in public, munceste imens pentru fiecare detaliu al business-ului ei , acum international, si invata in fiecare zi cite ceva nou din domenii care sunt conexe cu meseria ei pentru a se dezvolta coerent si armonios ca business. Pentru mine ea a fost lectia discretiei si elegantei si imi aduc aminte ca dupa intilnirea noastra ma gindeam ca daca discretia s-ar invata la scoala, precum se invata alfabetul, oamenii ar trai mai frumos. Aici interviul rezultat din intilnirea cu ea.

*

Dar povestea care m-a marcat cel mai mult anul trecut si care m-a facut sa-mi schimb felul de viata, sa fac curatenie pe cit posibil si in ce maninc si in ce traiesc si cu cine ma insotesc pe drum, e a unui domn pe care l-am intilnit in tren catre Cluj.

Olch Lemnij se numeste domnul care mi-a schimbat mult din perceptiile de viata si care m-a motivat sa fac lucrurile mai bine. Are 80 de ani si o poveste incredibila de viata; in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in bombardamentul de la Dresda a fost aruncat intr-o gropa comuna pentru ca soldatii care faceau curatenie au crezut ca e mort. Si-a revenit dupa 3 zile, a fost la un pas sa-si piarda picioarele (circulatia periferica fusese afectata de greutatatea cadravrelor sub care statuse), dar peste citiva ani a ajuns in echipa nationala de gimnastica a Romaniei.

Cind l-am intilnit, invata in tren limba engleza folosindu-se de un dictionar rus. Ii era mai usor sa inteleaga asa limba si, la intrebarea de ce mai invata la 80 de ani o limba straina, a marturisit ca vrea sa-si tina creierul antrenat.

Olch isi gateste, face dulceata, se plimba cu bicicleta zilnic, merge la conferinte, scrie mailuri catre fiica sa, cercetator la Philips in Olanda.

Pentru mine cele citeva ore de discutie cu Olch Lemnij pe drumul catre Cluj au fost dincolo de orice etichetare a unei lectii de viata, dincolo de orice speech motivational, dincolo de orice training despre cum sa te motivezi sa faci lucrurile mai bine sau sa intelegi ca viata e asa cum ti-o faci tu, nu cum astepti sa vina de la altii.

Nu l-am mai intilnit de atunci, dar cred ca rolul lui in viata mea a fost atit de mare incit ii multumesc in fiecare zi, in exercitiile mele de fiecare dimineata care implica meditatie, curatarea mintii, coborirea ritmului interior.

Povestea lui, pe larg, aici

*

am scris acest post despre lectiile pe care le-am primit de la oameni frumosi si cum m-au influentat ei sa incerc sa fiu mai buna si sa fac lucrurile mai frumos, la rugamintea BRD.

stiti spotul lor cu Marius Manole despre oamenii care si-au urmat visurile, desi li s-a spus ca sunt nepotriviti cu ceea ce isi doreau si care au ajuns astazi sa inspire multi oameni. “pentru ca nu e despre ce spun unii, e despre cita pasiune pui in ceea ce crezi”

si eu as mai adauga e despre cit de atent esti la ce e in jur, fara sa pui etichete rapid, cu superioritate, dar si sa-ti traiesti victoriile impartindu-le cu altii cu bun simt, nu cu fanfaronada.

Marius spune in spotul BRD ca lui i s-a spus ca e prea timid. Iata aici un reportaj despre un moment cind l-am rugat sa-si invinga timiditatea si sa mearga sa intilneasca citiva copii care semanau cu personajul lui din Oscar si Tanti Roz.

1431
soarece shutterstockOameni si soareci – sau de ce vor disparea ghertoii si pitipoancele

Oameni si soareci – sau de ce vor disparea ghertoii si pitipoancele

In 1956, James Olds unul dintre cei mai mari fiziologi din lume a scris un articol pentru Scientific American care se numea “Centrul placerii in creier”. In articolul asta descria un experiment pe care-l facuse cu un soarece pe care-l tinuse nemincat timp de o zi. Cind i-a dat in sfirsit mincare, a amplasat pe drumul catre hrana  o pedala care declansa un soc electric in creier in zona centrilor placerii. Soarecele n-a mai ajuns niciodata la mincare, a ales deliciul placerii electrice si s-a reintors la pedala care-i stimula placerea. In cele din urma a murit de foame.

Povestea asta, reala – aici puteti citi textul integral al studiului lui Olds – traduce limbajul celor pentru care se adreseaza statiunea Mamaia, asa cum am vazut-o in acest week end.

Atita timp cit omul se afla la nivelul intelectului unui soarece, si alege placerea inaintea oricarui alt lucru care l-ar putea ajuta sa progreseze, va muri de “foame”.

Vestea buna din perspectiva mea este ca acest gen de om – care alege placerea, inaintea oricarui alt beneficiu – nu se va schimba. Il ajuta mediul in care creste astazi, in care ego-ul se dezvolta tot mai mult, sa ramina asa si sa apese pe pedala placerii uitind sa se mai incarce si din altele, sa se mai hraneasca. Iar asta inseamna ca o sa dispara ca specie, in cele din urma.

Deci, sa nu ne straduim sa-i schimbam, e doar o chestiune de timp pina cind piere pe limba lui.

Oricit ar fi de mare sobolanul.

cover foto : shutterstock

 

960
re brandingcu sufletul la vedere

cu sufletul la vedere

crestem comparindu-ne cu altii…

pina la 4-5 ani ne dorim sa fim parinti si ne jucam cu papusile “de-a mama si de-a tata” pentru ca cel mai apropiat exemplu de viata, de orice fel de viata, sunt parintii nostri.

ajungem la scoala si ne uitam la colegii de clasa: unii raspund mai repede decit noi, altii zimbesc mai mult decit noi, altii se imbraca mai bine decit noi. si ne dorim toate astea pentru ca ei sunt modelul de viata pe care -l vedem cel mai des, dupa parintii nostri.

apoi vin jocurile, filmele animate, apoi clipurile muzicale; daca avem noroc, vin si cartile, si altfel de filme, si altfel de carti, si altfel de prieteni mai mari sau mai mici, mai inspirati, mai vii, mai altfel decit noi.

din toate luam ceva
– un model de frumusete cu care ne comparam incercind sa-l copiem ca sa-l atingem fie si ca o adiere
– un model de comportament pe care-l copiem incercind sa ascundem ce credem ca ne dezavantajeaza
– un model de stil de viata care speram sa ne faca fericiti pentru ca pare ca-i face fericiti pe altii

dar cu o asa avalansa de informatii uitam sa ne mai intrebam: ok, si eu – esenta personalitatii mele, dezgolita de ego si afisata cu smerenie – unde sunt?

daca avem noroc sa ne punem intrebarea asta, ajungem fata in fata. cu noi.

daca n-avem norocul asta inainte de intilnirile importante, ajungem oricum fata in fata cu Celalalt.
si ne comparam cu ce ne imaginam ca e modelul de frumusete, comportament, stil de viata al celuilalt ca sa fim “potriviti”.
si o luam de la capat, ca la 4-5 ani, copiind modelele pe care le-am vazut la parintii nostri.

*
recunosti oamenii care au stat fata in fata cu ei macar o data dupa cum le sta sufletul.

ii vezi dupa trup. unii stau chirciti, cu umerii adusi si pare ca le e teama ca, nu care cumva, sa le iasa sufletul din piept; altii stau drepti si relaxati, fara sa fie niciun fel de mindrie in atitudinea lor, cu sufletul la vedere.

***
We begin by coveting what we see every day. Hannibal Lecter

1522
shutterstock_157580108un gind despre comunicare

un gind despre comunicare

toata lumea spune ca unul dintre cele mai importante lucruri in relatiile interumane, daca nu cel mai important, e comunicarea.

si ne gindim repede ca este despre a vorbi. sa ai curajul sa spui ce crezi si ce simti.

dar nu este despre asta. nu in primul rind.

este despre a intelege ce vorbesc ceilalti, in toate nuantele exprimarii lor, ca sa stii ce sa raspunzi. ca sa comunici si tu corect cu ei.

comunicarea e mai intii despre a asculta si a intelege, abia apoi despre a vorbi.

***

e doar un gind generat de comentariile de la un post de pe facebook, unde o singura persoana a prins nuantele exprimarii si-a raspuns in cunostinta de cauza. restul au comentat cu ce le-a placut lor sa se stie.

dar gindul asta m-a facut sa ma intreb cit de des suntem atenti la toate nuantele din exprimarile celorlalti inainte sa ne napustim sa comunicam.

***

foto via Shutterstock

(prin contract, fotografiile creditate  Shutterstock nu pot fi preluate fara o licenta a agentiei. va rog deci nu le copiati, ele se supun regulilor de copyright ale agentiei. acest cadru l-am gasit cautind dupa urmatoarele cuvinte cheie “comunicare” “oameni” “desen”)

940
raifaissen-live-blogging-03_resizeRaiffeisen Start – impreuna la inaltime – live blogging

Raiffeisen Start – impreuna la inaltime – live blogging

Astazi m-am intors la munca intr-o corporatie. Pentru o singura zi si intr-o companie foarte speciala , Dragos Astafei si Cristian Manafu. Suntem la inaugurarea sediului central Raiffeisen, in Sky Tower si traim corporatist in casual friday.

Avem un birou intr-o biblioteca, in mijlocul unui etaj, unde sunt si spatii de lucru, dar si spatii de relaxare.

Va arat putin mai incolo fotografii din sediul central si va fac cunostinta pe parcursul acestei zile cu oameni frumosi din aceasta companie. va promit super povesti, ale unor oameni pe care-i stiati de pe Facebook, de pe bloguri, sau din evenimente caritabile si sportive, doar ca nu stiati ca lucreaza in Raiffeisen.

***

 137 m inaltime, 37 etaje,  1700 de persoane. Sky Tower – cea mai inalta cladire din Romania. construita intr-o viteza atipica pentru tara noastra: un etaj la 5 zile!!!

***

prima noastra descoperire: Magda Sandulescu – coordoneaza tot ce inseamna partea de dezvoltare clienti persoane fizice – si e foarte pasionata de social media. e genul de om care umple camera de energie si, ma iertati pentru prejudecati, e la fel de pasionata de lucruri culturale si de pasiunile oamenilor pe cum e de pasionata de produse bancare.

Magda stie ca e important sa le prezinte clientilor produsele in contextul pentru care au fost create… asa a ajuns sa prezinte aplicatia smart mobile de banking Raiffeisen Online cu trimitere la un anume anticariat din Iasi care are cea mai mare colectie din Romania de carte liliputana. sau sa prezinte aceeasi aplicatie in vama veche, pentru ca demonstratia este eficienta cind ii arati utilizatorului ca poate achizitiona lucruri, poat eface tranzactii bancare in locurile cele mai neasteptate; nu de la un birou.

Magda se plimba cu bicicleta si aseara tocmai ce a descoperit ca s-a deschis la Biblioteque din herastrau. A postat repede pe pagina ei de Facebook. “nu era nimeni aseara, dar daca am anuntat astazi pe pagina me ade facebook, citiva prieteni tot o sa se duca. daca anuntam lucrurile frumoase, o sa se creeze o comunitate care sa  aiba de unde sa aleaga.’

 

Magda are 3 telefoane. da da, cele din fata ei sunt toate ale ei: unul pentru convorbiri de birou, altul pentru transfer securizat de date si unul pentru Social Media si convorbiri personale.

***

let’s meet THE GIRLS. FETELE – scris cu majuscule – pentru ca sunt frumoase, destepte (lucreaza la Trezorerie, unul dintre departamentele cheie ale bancii ) si sunt din categoria pe care eu o numesc “oameni din aluatul bun”

de la stinga la dreapta Melania Radutoiu & Maria Duduman.

 

Melania a facut voluntariat inca din facultate ( a terminat Limbi straine), iar cind a ajuns in Raiffeisen a inceput sa colaboreze cu Light into Europe ( o fundatie care are grija de copiii cu dizabilitati de vedere sau auditive): le organizeaza evenimentele, traduce documentele lor, face traininguri pentru voluntarii care intra noi in proiecte. e genul de om care crede ca trebuie sa faci lucruri bune nu ca sa iesi tu in evidenta, ci ca sa se miste lumea intr-o directie mai buna.

la prima vedere pare party girl – cocheta, cu glumele la ea -, cind incepe insa sa vorbeasca despre cit de important este pentru ea sa raspunda la solicitarile celor pe care si-a propus sa-i ajute, intelegi ca lumea de dincolo de zimbete e profunda si e asezata pe baze solide. ( de Paste au solicitat-o cei de la Light into Europe pentru o traducere; era plecata si, fizic, nu avea cum sa o faca, asa ca si-a sunat o fosta colega de facultate, a rugat-o sa faca traducerea si, desigur, a platit-o pentru munca ei )

Maria a descoperit odata cu Raiffeisen ce inseamna cu adevarat voluntariatul si, mai ales, ce inseamna sa fii mentor. A lucrat pentru United Way intr-un program de voluntariat si a ajuns la Asociatia Ana si copiii, unde pentru un an a fost mentorul fratelui Anei din numele asociatiei – asociatia a pornit prin a ajuta copiii defavorizati si si-a luat numele de la prima fetita ajutata. Odata cu mentoratul (citeva ore pe saptamina a mers cu cel mic la muzee, la spectacole, i-a raspuns la orice intrebare), Maria a inteles ca oamenilor le-ar fi mai usor sa se implice daca ar stii exact ce inseamna munca unui voluntar intr-un domeniu sau altul. Acum lucreaza la o platforma prin care ONG-urile sa-si anunte necesitatile de voluntariere si, intr-un mod aplicat, matematic, voluntarii sa fie informati de tot ceea ce ar insemna munca lor ca sa ia o decizie corecta si sa se implice.

*
mi-a placut mult ca in intilnirea cu Maria si Melania, Cristi Manafu a uitat ca e jurnalist, ca treaba lui e sa descopere povesti, si a inceput sa discute aplicat cu Maria despre ce ar trebui sa contina platforma pentru voluntari, despre proiecte similare in tara si in lume, despre cum reactioneaza voluntarii in general. in 10 minute au trecut de la intervievator/ intervievat la parteneri.

si mi-a placut ca THE GIRLS nu s-au dezmintit, au iesit din tipare si de data asta: ne-au dus la ele in biroul magic, care se separa prin geamuri de sticla de restul etajului lor. am stat departe, foarte departe, de computerele unde se fac tranzactiile uriase si-am intrat fara aparatate de fotografiat, dar am putut vedea gasca simpatica si am inteles de ce se spune ca la trezorerie sunt cei mai veseli, cei mai simpatici , dar si cei mai frumosi angajati:) si care au mereu dulciuri:P

***

 

in fotografia asta sunt Monica Teodorescu si Paula Stoica.

ca sa obtina cadrul asta au tras 340 de fotografii si-au sarit pe terenul de baschet de linga Sky Tower doua ore si 10 min. apoi au avut nevoie de un week end intreg ca sa aleaga fotografia: “aici nu ma vad bine”/ “saritura mea nu e frumoasa aici” / “aici nu ne sincronizam”.

au inscris-o pe ultima suta de metri in concursul intern cu tema “La Inaltime” si-au cistigat.

intimplator era si preferata fotografului echipei noastre, Dragos Astafei, dar nu asa s-a stabilit cistigatorul, ci prin votul celor din companie, asa ca fetele au muncit mult cu “sales direct” ca sa cistige.

fetele din fata acestor umbre sunt prietene din 2006 cind s-au angajat amindoua la Raiffeisen. sunt colege de birou si sunt pasionate de sport. Monica alearga la maraton, iar Paula – ei bine, Paula – e un mare exemplu de vointa: din februarie si pina in iunie a slabit 18 kg, cu un regim strict si mult sport.

(o informatie importanta pentru simpaticii din Sky Tower: terenul de baschet se intoarce la intrare. de saptamina viitoare. a fost indepartatat temporar pentru concertul lui Smiley, dar … revine si veti fi din nou una dintre rarele companii – hai sa-i zicem corporatii, ca asta sunteti – care aveti un teren de baschet la intrare)

***

Dana Cernat e coordonator de produs pe factoring, dar eu o stiu cu mult inainte de a afla ca lucreaza la Raiffeisen. O stiu de la un seminar pe care l-am tinut la Incubator 107, unde si ea tine lectii de… cusut. Dana are Idei Cusute, un blog simpatic unde prezinta lucrurile pe care le face cu o masina de cusut si mai multe materiale colorate.

Am aflat acum ca e din 2005 in banca si ca mai intii a trecut pe la IMM pe o functie de comunicare pentru ca tocmai ce terminase o facultate de profil. Intre timp a terminat sesiunea anului nr 2 de la Finante (“daca vreau sa promovez in banca trebuie sa stiu intre ce am de ales, si un master nu ma ajuta: am luat scoala de la capat, am facut Finante la IBR”).

Dana face ateliere de cusut pentru copii si adulti si te invata ca, in timpul in care cosi materialele, sa-ti descosi mintea, sa te relaxezi si sa te bucuri de rezultatele muncii tale. Dana e genul de om care ii inspira pe cei din jur, fara sa faca eforturi speciale, iar citeva din colegele ei de birou si-au luat masini de cusut si-si fac haine inspirate de alegerile ei.

O saptamina anume pe an – Saptamina Altfel – Dana isi ia concediu de la banca. Merge in scoli si in licee si tine ateliere de cusut si-i invata si pe copii ca atentia pe care o acorzi unui lucru pe care-l faci cu mina ta te disciplineaza si iti formeaza caracterul.

Am fost surprinsa sa constat ca putini din banca stiu ca Dana e Idei Cusute. “Nu ma promovez printre colegi, mi se pare ca as face spam. Imi vind lucrurile pe care le cos mai mult in afara bancii”.

Heeeeei, simpaticilor din Raiffeisen, ia uitati-va ce minunatii face Dana. Sigur, sigur o sa va cumparati ceva de la ea. Imaginati-va bucuria ei cind va descoperi ca si fara promovarea ei, tot v-ati cumparat ceva de la ea: pentru ca va place, pur si simplu.

***

Carmen Ghita a fost unul din oamenii acestui proiect special si habar n-am cum i-a convins pe sefii ei sa lase trei oameni straini sa intre in banca si sa intilneasca ce oameni vor ei, sa se plimbe pe unde vor ei (in limitele unor restrictii de siguranta, desigur, pentru ca ne aflam intr-o banca).

N-am intervievat-o pe Carmen, dar am stat cu ea o zi intreaga si-am avut timp sa observ lucruri:) E unul dintre oamenii care -si dedica mult timp meseriei si nu stie alta cale decit… “din toata inima”.

Si cind proiectele se fac din inima, rezultatele sunt frumoase. Odata cu prezenta noastra in companie a fost lansata si pagina oficiala de facebook Raiffaisen Bank Romania care a depasit deja 3500 de fani.

Aurelian Buluceanu  a fost si el “partners in crime” in acest proiect atipic pentru orice corporatie si mi-a fost evident ca i-a placut foarte tare sa ne povesteasca despre fiecare dintre obiectele achizionate in cea mai inalta cladire din RO. si stia in detaliu despre fiecare obiect pentru ca echipa lui a facut majoritatea achizitiilor.

Cu el am vorbit mult despre cladire (dar cea mai inalta cladire din RO merita un post separat pentru ca are niste povesti incredibile), dar printre vorbele de business am avut timp sa descopar ca e pasionat de baloanele cu aer cald, ca face mult sport (simbata participa la triatlon), ca-i place muzica rock si ca s-a dus in Germania la un super super concert pentru The Killers si ca, asa simpatic cum este, e aprig in negocieri. Are o relaxare care nu aduce cu nimic a corporatist/ corporatie, dar are pareri ferme in zonele sale de competenta si gindul meu a fost ca nu prea as vrea sa negociez ceva cu el si nici sa avem vreo disputa pe vreo tema:).

***

si-aceasta imagine e din banca. stiu, nu seamana a ceea ce stiti despre o banca, dar dansatorii astia invita lumea sa mearga in curte la mici si bere si la un concert Smiley. cea mai inalta cladire din lume merita inaugurata cu o petrecere frumoasa. dar si cea mai simpatica pagina de facebook a unei banci merita un like. il puteti da aici.

multumesc frumos pentru intilnire si timpul pe care mi l-au acordat tuturor celor pe care i-am intilnit in orele petrecute in sediul central Raiffeisen Bank Romania.

[caption id="attachment_23545" align="alignnone" width="509"] cu Carmen Ghita si Cristian Manafu[/caption]

 

toate fotografiile au fost realizate de Dragos Astafei.

 

 

1906
mom 14Sibiu, in secvente (part2) oamenii

Sibiu, in secvente (part2) oamenii

Denisa are 19 ani si e chelnerita pe o terasa mica din Piata Mare. ultimii 5 ani si i-a petrecut in Spania impreuna cu mama si sora ei. desi in sibiu era premianta, in primul an in spania n-a vrut sa raspunda la nicio lectie la scoala. spera sa o exmatriculeze, sa o lase repetenta ca sa se intoarca acasa. n-a vrut sa plece, dar n-a avut incotro.

cum a terminat scoala s-a intors acasa si vrea sa-si faca un business aici. la 4 ore dupa ce a ajuns in Sibiu a fost la un interviu de angajare, vazuse la intrarea in oras la o benzinarie un anunt de post liber. dupa trei luni si-a gasit job-ul de la terasa. e platita la cite ore munceste si pune toti banii deoparte pentru afacerea ei. traieste din bacsisuri.

s-a gindit sa-si faca o spalatorie pentru ca in casa bunicilor ei ar fi suficient spatiu pentru asa ceva, plus ca linga ea tocmai s-a facut un teren de fotbal; “cit stau baietii la meci, le spal masinile si pleaca tocmai bine”.

in perioada festivalului a muncit si cite 14 ore pe zi, dar nu s-a plins. “mama a fost singura femeie din piata. avea si 2 angajati. am vazut-o cum pleca dimineata si se intorcea seara. muncea mult si e un exemplu pentru mine.”

mi-ar placea sa-si indeplineasca visul cu spalatoria. e un copil foarte ambitios si bun. cind ajungeti la terasa ei, una mica, ungureasca din Piata Mare, amintiti-va ca traieste din bacsisuri. si ca un bacsis mai generos ar ajuta-o sa-i implineasca visul.

***

Adrian (deAdMAR) a fost persoana cea mai greu de intervievat pe perioada festivalului, nu pentru ca era inaccesibil, ci pentru ca nu voia sa se vorbeasca despre el. (este autorul vizualului genial din acest an, cu fata care e conectata la tehnologie si are mufe in mina ca un indemn la dialog – un text amplu despre semnificatiile visualului veti citi curind pe webcultura.ro). a cintat intr-o trupa, si-a ales facultatea pe care sa o urmeze, in ultima zi de inscriere, dupa ce a dat un ocol la toate tarabele din universitate unde erau prezentari cu materiile de admitere. e autorul multor reclame, ale tuturor afiselor teatrului Radu Stanca din Sibiu si al ultimelor doua afise ale FITS.

– cum lucrezi? te gindesti mai multe zile, faci schite?
– ascult la nesfirsit aceeasi melodie. sau recitesc din cartile mele preferate.
– ce citesti?
– eee, multe. am toate editiile aparute ale cite unei carti care-mi place. le cumpar pe toate, sa fie acolo.
– zi-mi una.
– spuma zilelor.
– si esti tentat sa vrei sa le schimbi layoutul copertelor cu ceva care sa fie mai frumos?
– nu, tot ce e acolo, fiecare litera, caseta editoriala, tot… sunt minunate daca sunt intr-o carte care-mi place.
– zi-mi ce film iti place ca sa incerc sa te apuc de undeva… obisnuiesc sa ghicesc oamenii dupa gusturile lor la filme.
– la vie de boehme – Aki Kaurismaki. sunt zile in care il vad si de doua ori.

i-am zis ca semanam foarte tare ca si eu am scris o carticica ascultind la nesfirsit un singur cintec, dar tot nu m-a lasat sa scriu despre el in articolele despre festival. in ultima zi, i-am promis ca atunci cind ajung acasa am sa ma uit la filmul lui preferat si i-am spus care e filmul meu preferat din toate timpurile (Bleu – Kieslowski).

ce nu i-am spus este ca intr-o vreme cumparam toate DVD-urile cu Bleu din librarii ca sa le fac eu cadou cui ar fi inteles filmul, sa nu ajunga pe miini gresite. si ca am acasa editii de Bleu in franceza, germana si italiana.
dar nu mai era nevoie pentru ca, atunci, in ultima zi, l-am intrebat daca ma lasa sa scriu despre el pe blog si sa arat ca seamanam. “poti sa faci ce vrei”, a zis si, evident, am luat asta ca o aprobare.

sigur, sigur o sa lucram impreuna cindva in viata asta.

***

Diana Ribana  e unul dintre cei mai calzi si mai buni oameni pe care i-am intilnit in ultima vreme. e varianta fashionable a lui Amelie, din filmul acela minunat. si-are un magnet la povesti si la oameni cu povesti. ca domnul care a intrat in atelierul ei si i-a spus ca acolo a fost cu multi ani inainte atelierul lui de reparat instrumente muzicale. ar fi vrut sa-l ia inapoi, sa ceara retrocedarea casei, dar cind a vazut cit de mult a muncit ea ca sa transforme locul intr-o oaza de poveste pentru atelierul ei, a decis sa se mute peste drum.

Diana mi-a spus o poveste despre dragoste cu atit de multe laturi si atit de intensa incit am plins pe strada, in hohote. a fost cel mai frumos si mai emotionant moment din zilele petrecute acum la Sibiu.

era o poveste despre bunicii ei, ultimul lor Paste impreuna, iubirea dintre ei. dar fiecare cuvint pe care-l rostea, felul in care povestea, era si despre dragostea ei pentru bunici. in ziua aceea ar fi trebuit sa mearga la cimitir la bunica ei, dar a aminat ca sa se vada cu mine. “e nevoie de o zguduitura din asta, ca sa inveti sa spui mai des te iubesc”, a zis pe strada in timp ce si ea avea lacrimi in ochi.

mi-a oferit unele dintre cele mai puternice emotii pe care le-am simtit ascultind povestea cuiva si ii mai multumesc o data si aici. (daca Diana imi va da voie vreodata, am sa scriu povestea auzita de la ea; dar puteti sa o simtiti putin pe Diana din scrisoarea asta dedicata bunicilor ei)

***

Nu-i stiu numele, dar e sofer pe taxi si ne-a dus pina in Dumbrava. pe drum am aflat ca de 18 ani isi creste copiii singur (“acum ma cresc ei pe mine”), ca a invatat sa gateasca si sa faca toate lucrurile casei. sotia l-a parasit si-a privit-o cum pleaca impreuna cu copiii, uitindu-se de la balcon cum isi cara bagajele in masina.  a fost antrenor de arte martiale pe vremea lui Ceausescu, a avut chiar sala lui de antrenament.

-l-ati cunoscut pe Nicu Ceausescu?

– am stat linga el la masa.

are teoria lui despre Revolutie si, pentru ca a fost intr-un batalion de elita in armata, crede ca daca atunci in decembrie 89 i-ar fi chemat pe colegii lui si pe el la lupta, tara ar fi fost altfel.

ne-a aratat Sibiul cu mindrete “nu ocolim, o luam doar pe alte strazi ca sa mai vedeti ceva din orasul nostru.”

 

(foto Sebastian Marcovici, despre care scriu in episodul urmator)

1264
generation gap2PROIECT FOTO: generation gap

PROIECT FOTO: generation gap

sunt rare momentele in care mi-e dor sa mai fac proiecte speciale ca la revista si niciodata n-au legatura cu scrisul. orice nevoie de a scrie mi-o pot indeplini, insa partea de proiecte foto cu “real people” -adica oameni care nu sunt obisnuiti sa apara in reviste – imi lipseste cind vad proiecte ca acesta.

drept si pentru care o sa ma si gindesc sa dezvolt din cind in cind asemenea proiecte.

uite un exemplu care seamana cu ceva ce am facut la revista acum ceva ani. puterea imaginilor e atit de mare incit nu ai nevoie sa explici foarte multe cititorului. e despre evolutie, despre asemanari, despre distantele si apropierile dintre rudele de gradul 1.

se numeste Gap Generation si pune alaturi parinti si copii, cu singura conditie ca si “copiii” sa fie adulti. ii apartine unei fotografe din Germania, Frauke Theilking, mai jos citeva dintre fotografii, pe site-ul ei mai multe dar si alte proiecte pe care le-a facut.

 

 

914
desennu-i cunoastem pe oameni niciodata.

nu-i cunoastem pe oameni niciodata.

dupa o noapte de scris si analizat gesturi si declaratii ale subiectilor mei, m-am trezit cu o cumplita durere de cap si un gind.

 

nu-i cunoastem pe oamenii de linga noi, nici cind stam alaturi de ei multi ani.

le vedem niste fapte, daca avem noroc ne spun si citeva dintre gindurile lor, dar ceea ce avem seamana mai degraba cu un joc din acela pentru copii in care trebuie sa se uneasca mai multe puncte ca sa se formeze o imagine

la ceilalti noi vedem doar punctele…

liniile pe care le punem ca sa obtinem imaginea sunt, de fapt, gindurile noastre, din experienta noastra, despre ei.

prin urmare nu-i cunoastem niciodata pe ceilalti, ii stim cum putem noi sa-i vedem

ii cunoastem dupa cum suntem.

 

later edit: cineva a comentat pe facebook ca e “trist, dar adevarat”. nu e nimic trist aici;  doar ego-ul nostru ne face sa credem ca ii stim sau ar trebui sa-i stim. frumos ar fi sa luam cit ni se da. 

2332
chrisscottanonbooksculptures2ajutor

ajutor

sunt oameni care atunci cind vor sa-si ia o masina mai mare se duc si cer bani de la rude.

oameni care, daca au o problema, suna la altii sa le-o rezolve.

*

sunt oameni care -si rezolva singuri problemele, care n-au cerut cu imprumut niciodata bani (cheltuind doar cit produc).

sunt oameni care s-au prins ca, la capatul liniei, cineva tot trebuie sa FACA.

si fac singuri in dreptul lor.

*

prima categorie descrisa e cea populara – oamenii au grija sa-si faca multi prieteni ca sa aiba cine sa le rezolve problemele.

a doua categorie e mai degraba a singuraticilor. a oamenilor care cred ca “the best asset is the mind”

tu unde esti? :)

1347
alexander khokhlovdimineti

dimineti

sunt momente dimineata cind esti intre vis si realitate, auzi televizorul si vecinii, iar sunetele ajung parte din ceea ce visezi. uneori rizi de intimplare cind te trezesti, alteori te incrunti.

e o ceata in perioada aia de somn si nesomn, ceva dens prin care te zbati sa treci.

*
sunt dimineti in care desi n-ai niciun motiv, te trezesti zimbind pe dinauntru. si dimineti in care vezi doar perna.

*
si sunt dimineti in care, alegind dintre sortimentele de gel de dus din baie, unul mai aromat, mai onctuos, te gindesti ca sunt oameni care se vor fi spalat toata viata cu sapun. si ca n-au simtit niciodata cum e sa ti se faca pielea matasoasa doar pt ca ai un gel scump.

n-au stiut bucuria asta si-au mers mai departe.

*
cite lucruri nu stim si nici n-au ajuns vreodata in visele noastre, care ne-ar bucura daca le-ai simti/experimenta si , totusi, mergem mai departe.

foto alexander khokhlov

1268
copilcum progreseaza oamenii?

cum progreseaza oamenii?

sau cum ar trebui sa progreseze? sau care ar putea fi motorul care ne face sa mergem mai departe?

***

transcriu interviul cu Steve McCurry si gindindu-ma la tehnica lui de a convinge oamenii sa -i pozeze (le spune ce calitate extraordinara a descoperit la ei si pe care vrea sa o surprinda, si apoi… “e o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind”) m-am gindit la un posibil motor care face oamenii sa progreseze.

un motor care se hraneste cu energia data de incredere si compliment.

cind primim o lauda, un calificativ “esti bun, esti destept” de la cineva in care avem incredere vrem sa nu dezamagim. si ne straduim sa ne asezam in forma flatanta in care am fost pusi.

de cite ori n-ati auzit din partea cuiva la care tineti: “vreau sa reusesc ca sa nu te dezamagesc” ?!

***

din perspectiva asta ma gindesc ca sistemul de invatare (invatamint) ar putea sa-si schimbe putin abordarea pentru cei mici lucrind mai mult la increderea si la ego-ul lor.

peste ani, cind se vor fi asezat in mintea si-n corpul lor, vor descoperi ca motorul corect e propria evaluare; pentru asta insa trebuie sa faca fatza glorios razboaielor din mintea lor.

***

ginduri aiurea, in timp de munca

1030
immunity-1paradox

paradox

cei mai frumosi oameni se trezesc dimineata, se uita in oglinda, isi vad cearcanele si zic ca sunt uriti.

cei mai destepti oameni incearca sa rezolve probleme importante, uneori nu gasesc rezolvarea si spun ca sunt prosti.

cei mai prosti oameni habar nu au ca sunt prosti.

1214

Cum se tin oamenii de mina

Batrinica la 60-70 de ani, marunta de statura, cu un trench bej, o esarfa gri si o camee mare la rever. Tine de mina un batrinel imbracat la costum. Merg incet, ezitant. Miinile strinse tare sunt la 90 de grade. A ei e deasupra, iar el impinge de jos in sus, ca un suport.

Familie la 40 si ceva de ani. Ea solida, cu un pulovar maro inchis pina la ultimul nasture la git, el slab in pantaloni negri si geaca de fis bleumarin. Ea merge cu o jumatate de pas in fata lui, in timp ce el o tine de brat. Mina ii apare firava de sub bratul ei plin, undeva imediat deasupra cotului.

Cuplu la 30 si un pic de ani. El solid si inalt, in pantaloni de jeans trei sferturi, conversi si un tricou cu minecile suflecate. Ea la fel de inalta, un pic mai putin solida, dar plina, intr-un tricou alb si skinny negri. El are degetul mare de la mina dreapta sprijinit de marginea jeansilor, ea il tine de degetele ramase libere.

*

3 cupluri care se tineau de mina, in felul lor, acum o jumatate de ora, pe traseul Romana – British Council

688

Popescu :)

 

doina, locatara de bloc

http://doinapopescu.hotnews.ro/

 

calin, politician, fost premier

http://www.tariceanu.ro/Blog/CalinPopescuTariceanu.html

 

ioana – cintareata, jurnalista

http://ioana-popescu.weblog.ro/

 

cristian, primar sectorul 4

http://blog.piedone.ro/

 

adrian, fotograf de nunti

http://www.adrian-popescu.ro/blog/

 

george, fotograf?

http://www.poqe.com/

 

george hari, jurnalist, profesor

http://www.cyberculture.ro/blog/

 

marian, politician, organizatia PSD Barcelona

http://marianpopescu.wordpress.com/

 

nicu, research fellow, European Council on Foreign Relations (ECFR)

http://npopescu.yam.ro/

 

 

 

insectarul cu oameni

Trebuie sa te scot cu el intr-o zi la cafea.
Ok (…pauza…) Da’ de ce?
Pt ca o sa va placa sa va intilniti, sa va cunoasteti.
A, da. Bine. (…pauza…) Insectarul tau cu oameni alesi pe sprinceana.
Da’ d c insectar?
Pentru ca niciunuia nu ne place sa stam mult afara. Sub sticla e mai bine.

*
am purtat discutia asta cu un prieten acum doua zile. de atunci mi-am mai dorit ca un prieten sa-l cunoasca pe altul, si-am mai descoperit doi oameni pe care i-as putea aduce fatza in fatza pentru o intilnire care sa fie memorabila. mi-am dorit sa o cunosc si sa o simt mai bine pe o doamna care a fost subiectul unei sedinte foto pt revista pt ca m-a surprins cu caldura ei si cu mobilarea interioara. m-am incarcat tare frumu din niste povesti in care mi-as fi dorit sa cunosc fiecare dintre subiecti or semnatari. m-am emotionat la gindul ca in curind ana o sa-l cunoasca pe un pusti care m-a fct sa pling odata intr-un film si pe care la vremea aia mi-am dorit tare tare sa-l intilnesc. (dupa ce-si face ana treaba o sa-l si cunosc)
*
Oameni cu acelasi limbaj emotional.
*
Foto e de la Petrila, mina cu 12 morti, fcta ieri de Cristian Movila.

Cristi mi-a zis azi ceva care m-a dus cu gindul la o marturisire a lui Cristian Lupsa, iar atunci cind imi povestea domn Lupsa imi amintisem de o vorba asemanatoare spusa de Radu Afrim.

Si nu se cunosc intre ei. Inca:)

876

de citit /bloguri despre care n-ati auzit

in fiecare simbata dimineata (uneori la o cafenea cu wireless din dorobanti,alteori acasa) citesc blog-uri. ma plimb din link in link, din blogroll in blogroll, si fac mici descoperiri. nu ma intereseaza niciodata blogurile cele mai celebre; dupa mine, adevarata viata on line e acolo unde lumea nu cauta celebritatea. ca si in viata non virtuala, dar asta e alta discutie.
de azi, fac publice unele dintre blogurile descoperite.

*
Jessica Schroeder.
http://whatiwore.tumblr.com/

O vizitez din vara, Mr P mi-a recomandat-o. Jessica e designer director pentru o companie mica din New York, are studii despre costume cu aplicatie pe cultura/istoria europeana. Si-are un blog mai mult decit simpatic – What I wore – arata in fiecare zi ce haine poarta si de ce le asorteaza/mixeaza asa. e un blog mult mai intim decit the startorialist.
*

New entry-uri in ac sapt

Ana

http://moonlightblues.wordpress.com/

ana are 23 de ani, gusturi increbile la filme carti muzici. Daca n-as fi vzt ca e din constanta si nu i-as fi vzt nici fotografia, as fi zis ca e anaceadesteapta, prietena mea care imi face o gluma si si-a fct blog.

Robert Coller

http://robertcoller.wordpress.com/

robert e scriitor (are publicat un roman cel putin, l-am vzt dar nu l-am citit inca; am sa o fac acum dupa ce i-am descoperit blogul); e balanta cred ( dupa cum se bucura la o balanta pe acolo… hihihi welcome to the club) si-are un blog cu o stare buna despre filme animate, carti misto…

1440

what do you want to do before you die?

un proiect super simpaaaaaaaaaaaaa.

f f f f pe gustul meu.
oameni care pove ce vor sa faca/ realizeze pina sa moara. uitati-va o clipa.
din raspunsuri le reiese caracterul cam ca la proiectul cu rochia-eu

detalii aici

569
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!