Azi dimineata m-a socat vestea ca tinara despre care auzisem ieri la stiri ca s-a sinucis in statia de metrou de la Univesitate e “Draga Miruna”.
Cind afli ca omul dintr-o stire grava e cineva pe care l-ai intilnit macar o data in viata, stirea aceea e mult mai importanta; mult mai grava.
“Draga Miruna” imi citea blogul, comenta din cind in cind cu umor hotarit.
Ne-am si cunoscut cind a cistigat un concurs de aici de pe blog, cu degustari de cafea la Starbucks. Am stat fata in fata pe canapeaua din dreapta intrarii de la Starbucks Victoriei, mi-a spus ca n-o cheama de fapt Miruna, ci Ruxandra, eu am fost uimita si-mi aduc aminte ca a completat “ma simt mai mult Miruna decit Ruxandra”.
Mai stiu ca am promis in seara aia ca o sa mai ies cu fetele la cafea, pentru ca discutia fusese calda si familiara, se prelungise mult si era clar ca ne simteam bine, toate, acolo. N-am apucat sa fac asta, m-am luat cu treaba. Si-acum imi pare rau.
Draga Miruna, Nu stiu de ce ai facut gestul asta.
Nici macar nu stiu daca a fost un accident sau a fost ceva deliberat. M-am uitat pe blogul tau, m-am uitat pe twitterul tau n-am gasit nimic care sa ne fi dat un indiciu despre ce e in sufletul tau.
Si m-am gindit ca oricit de mult ne-am iluziona ca dezvoltam comunitati in online, ceea ce e aici despre fiecare dintre noi e doar virful icebergului, radacinile lui nu vor fi niciodata la vedere.
DragaMiruna,
Scriu despre tine acum pentru ca, undeva in spatiul asta virtual, trebuie sa mai ramii. Si pentru ca mi se pare ca astazi, luati de treburi si de viata, am uitat sa ne gindim la tine si sa ne intrebam: de ce ai facut asta?
Draga Miruna,
Imi pare rau.