Author : Cristina Bazavan

ion marinIon Marin – muzica, leadership, marketing si politica

Ion Marin – muzica, leadership, marketing si politica

Interviu de Sorana Savu

N-am crezut eu că activitatea de guest blogging mă va pune în postura de a lua un interviu cuiva, după atâția ani de PR în care rolul meu a fost și este acela de a pregăti interviurile altora. Dar iată că s-a întâmplat, iar interlocutorul meu a fost unul dintre cei mai talentați și celebri dirijori români – Ion Marin. Ce să spun, noroc că emoțiile nu se văd în scris…

Sunt multe asemănări între profesia dumneavoastră şi leadership, management.

Enorm… enorm de multe!

Dar dumneavoastră, fiind dirijor și în concerte și în producții de operă, adoptați două posturi diferite – una e cea de dirijor de orchestră simfonică, unde ai toată orchestra în subordine, alta e cea de dirijor într-o producţie de operă, unde nu eşti „solist”, ca să zic aşa, trebuie să ţii cont de ce se întâmplă pe scenă.

E o foarte mare diferenţă. Sunt de fapt două forme artistice foarte diferite. Pe de altă parte, şi într-un caz şi în altul, dirijatul este forma cea mai… sublimă de leadership, pentru că este un leadership nemarcat de compromisuri politice, este un leadership  în care eşti obligat să te menții pe linia tradiţiei pentru că ai partitura compozitorului înaintea ta şi ai şi responsabilitatea că ceea ce laşi va merge, prin înregistrări, și către alte generații. Te vezi mult mai mult într-un context, nu eşti atât de atras de oportunitatea unui „acum şi aici” şi nu eşti deloc legat de circumstanțe înguste de genul –  o fi an electoral sau n-o fi an electoral.

Dar un pic de politică tot faceţi cu soliştii…

O, fără discuţie! E mai mult psihologie decât politică. Încerci să obţii ceea ce este mai bun în oameni. Aici este diferenţa dintre un artist şi un politician. Un politician încearcă să convingă oamenii că ceea ce le dă el este bun, în timp ce un artist, mai ales când lucrează cu alţi artiști, încearcă să-i facă pe ei să scoată la iveală ceea ce au mai bun.

Nu e câteodată şi un exerciţiu de „humility”? N-avem sinonim perfect pentru cuvântul ăsta, din păcate.

Sigur că da. Şi asta e o diferenţă foarte mare faţă de politică. Dacă vreţi, e o formă de a ceda postura de protagonist unei entităţi superioare. Nu avem a face cu politica dar, pe de altă parte, de marketing suntem influențați. Marketingul e un fel de rău necesar – respectiv există o parte de marketing care e foarte importantă pentru că îţi asigură într-un fel şansa de a atinge mai mulţi oameni decât ai în sala de concert, dar pe de altă parte, există şi fenomenul de marketing mincinos, prin care, din diferite motive, ajunge să fie promovat cineva, devine foarte cunoscut, dar nu înseamnă că are valoare…

Ambalajul, practic, e gol…

Da, exact.

Vorbeaţi de marketing şi m-am gândit acum la crossover-uri şi la David Garrett (nota mea. unul dintre cei mai mari violonisti din lume), cu care aţi lucrat. David şi-a găsit cumva o rută proprie de marketing.

Marele merit al lui David este că nu s-a mulţumit cu prima rută de marketing. Eu am lucrat prima oară cu David când avea 13 ani, în 1993 cred că era, la Festivalul de la Verbier, cu Filarmonica din Israel, şi începuse să facă primele discuri cu Deutsche Gramophon. Era încă în pantaloni scurţi. Lucra cu Itzahk Stern, care mi l-a recomandat, şi am început colaborarea încă de atunci. După aceea a avut enorm succes cu forma lui de a face crossover. Astăzi, David este unic, pentru că este singurul exemplu care face aşa numitul, dublu crossover. El a început ca tânăr star de muzică clasică, a devenit un mare star în rock simfonic şi s-a reîntors la muzica clasică. Ăsta e un gest de mare nobleţe, pentru că din punct de vedere al faimei, bogăţiei, oportunităţilor de concerte şi aşa mai departe, nu avea nevoie să se întoarcă. Deci, e o garanţie și o dovadă că David este un suflet de artist, cum să vă spun eu, incurabil.

Sunteţi compozitor şi dirijor. Cum se împacă una cu alta?

Nu se împacă. Dirijorul fiind legat de foarte mult timp şi de foarte multă circulaţie, iar compozitorul fiind legat de linişte şi de stat locului, nu se împacă deloc. Atunci când se întâmplă să am două săptămâni libere, încep să scriu ceva, după care plec. Mă întorc după câteva luni şi iarăşi am, să zicem, câteva zile libere, timp în care, de obicei, rup ceea ce am scris şi o iau de la capăt. E partea de Sisif din munca de compozitor…

Vă simţiţi un protagonist când sunteţi pe scenă? Sunteţi omul care stă cu spatele la public, singurul om care stă tot timpul cu spatele la public.

Sunt, de fapt, singurul om care face o activitate în care eşti înconjurat de public – 360 de grade -, pentru că şi orchestra este un public, este de fapt primul public. Nu cred că mai există o faţă şi un spate în momentul acela. Eşti atât de prins în această comuniune, în această creație muzicală colectivă, încât direcţia nu mai are aceeaşi importanță. Protagonist nu sunt, sigur nu. Mai degrabă, mai degrabă…catalizator.

Încercaţi vreodată să uniformizaţi personalităţile dintr-o orchestră, sau să le valorificaţi? Cum lucraţi cu ele?

Nu îmi doresc să le uniformizez, dimpotrivă. Încerc ca fiecare, în primul rând asta este viziunea mea personală, a bogăţiei din fiecare om… Uniformizarea dă întotdeauna în totalitarism şi crearea unei rezultante comune, de obicei, se face cu un rabat în jos, care e inutil în artă, dar poate să fie util dacă cineva face armată sau își dorește să creeze fenomene de masă.

Când se gândește la funcționarea unei orchestre, din afară, lumea se gândeşte la unison, la faptul că totul trebuie să sune precis, exact.

Păi asta e adevărat, şi mulţi dirijori se gândesc la asta şi e o foarte mare greşeală. Trebuie să încerci să stimulezi arta în fiecare dintre membrii orchestrei, în primul rând cu iubire şi cu enorm respect, pentru că sunt oameni care vin după zeci de ani de şcoală. Nu eşti cu nimic mai breaz decât ei, decât prin eventuala capacitate de a trezi ceea ce este mai bun în fiecare. Ei sigur că se întâlnesc într-o zonă comună  care după aceea îi defineşte ca indivizi. Nimeni nu-i lăsat la o parte, dar ăsta este felul în care, de fapt, reuşeşti să determini să se producă transcendenţa vieţii cotidiene într-o stare de spirit extatică, nobilă.

Atunci simţim şi noi din sală că s-a întâmplat ceva extraordinar, că s-a creat o magie.

Da, exact. Dar magia se creează în interiorul fiecăruia.

Corect. Sunt foarte puţini dirijori care se încumetă cumva să dirijeze şi operă, şi orchestră, şi simfonice. De ce?

De încumetat, se încumetă foarte mulţi.

Ce  le stă în cale?

Cred că e o problemă generală atunci când nu se întâmplă. E o problemă de cultură.

Chimie?

Nu, nu, nu.  Întâi şi întâi este o chestie de cultură. În al doilea rând, cultura aduce o forţă de imaginaţie foarte mare şi o încredere în sfârşitul bun al tuturor lucrurilor. Nu poţi să reuşeşti să faci nici una, nici alta, şi cu atât mai greu pe amândouă în momentul în care eşti obsedat de control. Se cheamă în engleză „control freak”. În momentul ăla te împiedici la fiecare pas, pentru că nu laşi pe nimeni nici măcar să se respire, vrei să controlezi tot şi totul devine o luptă.

E foarte interesant că menţionaţi cultura. Aţi văzut diferenţe culturale între orchestre, de la o țară la alta?

Sigur că da. Deși, fenomenul ăsta de liberă circulaţie face să ai într-o orchestră germană instrumentişti români, japonezi, ruşi şi aşa mai departe. O orchestră devine un melting pot, se topeşte totul în locul respectiv şi lumea se subordonează actului de creație, dar nu e o subordonare umilitoare. Pur și simplu, fiecare îşi asumă locul respectiv şi îşi asumă energia aceea care duce după aceea la cultură. Eu port cu mine peste tot energia unei încrucișări de culturi şi de istorie din România şi aceasta este, poate, forţa mea majoră. Pentru mine, mai importantă decât prezenţa mea fizică în România, e bucuria asta extraordinară de a duce forţa acestui spaţiu – România e mai mult decât un pământ – peste tot în lume. Acest spaţiu românesc e un lucru pe care îl am cu mine tot timpul și care mă ajută să trec peste alte limite de altă natură.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

3079
pozaconcurs european de design – participa!

concurs european de design – participa!

anul asta cind m-am mutat in casa mea simpatica, aproape de centrul vechi, primul lucru pe care l-am adus a fost aparatul de cafea NESCAFÉ® Dolce Gusto® Piccolo (Piccolino cum ii spun eu) care face cel mai bun capuccino din lume. (nu se poate sa nu stiti aparatele mici de cafea care arata ca un pinguin…)

nu-mi facusem inca planurile cum voi aseza lucrurile, nici nu terminasem de impachetat din casa mea cea veche, dar Piccolo isi gasise loc: pe o policioara in bucatarie intre aragaz si frigider. fara cafea, viata mea in noua casa ar fi fost mult mai complicata. la fel, aranjarea obiectelor prin casa.
de atunci, au trecut luni cam cit ii trebuie unui copil sa vina pe lume si Piccolo e in continuare copilul meu preferat – una dintre sursele care-mi alimenteaza inspiratia.

de-a lungul anilor, muncind intr-o zona creativa, am dezvoltat teorii intregi despre inspiratie si care sunt elementele care o tin in viata.
de exemplu… inspiratia e o fiinta foarte ciudata. sigur are suflet – e vie, are o personalitate puternica – uneori e chiar diva, as zice – si se imprieteneste cu o multime de lucruri frumoase.
cum ar fi cafeaua. chiar ma gindeam ca as putea transforma cafeaua in parfum si-as putea ramine imbracata doar in aroma ei…

v-ati gindit insa vreodata ca voi ati putea face ca licoarea magica care ne inspira, cafeaua, sa fie asezata intr-un cadru cit mai original, practic sa fiti voi sursa inspiratiei pentru… cea care ii va inspira pe altii? sa fiti prezenti in casa cuiva, mereu, in timp ce-si ia cafeaua si sa-i aduceti zimbetul pe buze, mai ceva ca efectul licorii magice?

zilele astea se desfasoara un concurs international legat de aparatele NESCAFÉ® Dolce Gusto® si inspiratie si cred ca ar trebui sa stiti detalii despre el.

daca va pricepeti la design, daca sunteti creativi, daca va place sa priviti lumea altfel, dar va place si sa-i bucurati & inspirati pe altii, e momentul sa-i faceti hainute noi fratelui mai modern, dar la fel de simpatic al lui Piccolo, NESCAFÉ® Dolce Gusto® Melody 3.


NESCAFÉ® Dolce Gusto® provoaca persoanele inventine, tinerii designeri si artisti sa creeze un design neconvenţional pentru noul model de aparat NESCAFÉ® Dolce Gusto® Melody 3 in competiţia europeana EURO Design Contest! Castigatorul competiţiei din Romania va merge la finala de la Milano, iar doua dintre creaţiile europene castigatoare vor fi reproduse in ediţia limitata Melody® si vor fi disponibile in magazine in vara 2013!

stiu sigur ca printre cei care citesc aceste rinduri se va afla cistigatorul din Romania, pentru ca ca sunt oameni foarte creativi care citesc aici.
nu ti-ar placea sa fii tu? sa vezi in magazine un aparat de cafea al carui design a fost creat de tine? sau sa mergi la Milano sa intilnesti designeri minunati?

detalii despre concurs gasesti aici . iti poti inscrie lucrarile (e vorba de personalizarea carcasei aparatului) pina pe 14 octombrie.
anunta-i pe prietenii tai creativi sa se inscrie in competitie. Hai sa avem cele mai frumoase propuneri din toata Europa, stiu sigur ca putem fi cistigatori.

Succes!

1894
roxana cioriiavivre sa vie

vivre sa vie

text de Roxana Cioriia

Zilele trecute m-a intrebat un prieten daca am vazut “Vivre sa vie”. M-am lansat in vreo zece minute de monolog quasi-indescifrabil, 90% onomatopeic, cu lungiri de vocaaale, dat ochii peste caaap si batut din picioaaare. Dupa ce m-am calmat, mi-am dat seama ca tot ce reusisem sa-i comunic omului a fost ca 1) Anna Karina e minunata, 2) Godard e minunat si 3) Filmul este minunat.

E o mixtura de estetici in spate. Pe de-o parte cinéma vérite-ul atat de intim godardian, si pe de alta parte imbracarea subtila a firului narativ in haine de documentar, foarte la moda la vremea respectiva. Ceea de diferentiaza “Vivre sa vie” de restul filmelor French New Wave este faptul ca s-a recurs la camera Mitchell clasica, grea. Vizual vorbind, este unul din cele mai fragile dar in acelasi timp intense filme pe care le-am vazut. A stiut Raoul Coutard ce-a stiut.

La fel de inspirata a fost si impartirea povestii in 12 acte. Simplificarea, dezmembrarea, dezgolirea povestii te trage astfel de guler si te apropie de personaj pana in punctul in care ii simti fiecare respiratie, lacrima sau oftat. Nana (Anna Karina) este prostituata pe care iti place sa o iubesti. Stiu, sunt n filme care pornesc de la premisa asta, dar Godard se invarte in jurul subiectului cu delicatete, umor si miscari de camera ingenioase, daca nu ciudatele. Nu putine sunt scenele (inclusiv cele cu mult dialog) in care personajele sunt filmate astfel incat nu le vedem decat ceafa si umerii. Plus ca lipsesc complet scenele grafice cu Nana si clientii ei, Godard livrandu-ne doar episoade fugitive care ne sugereaza disconfortul emotional ce survine after the deed is done: maini care fac schimb de bani, priviri jenate, lacrimi. Imi aduce aminte de “Pandora’s Box”, si de ce a reusit sa scoata Pabst din Louise Brooks.

In “The Dictionary of Obscure Sorrows” am dat peste o bijuterie de cuvant. Moledro. “A feeling of resonant connection with an author or artist you’ll never meet, who may have lived centuries ago and thousands of miles away but can still get inside your head and leave behind morsels of their experience, like the little piles of stones left by hikers that mark a hidden path through unfamiliar territory.”

Asta mi se intampla cu Godard. Si de-aia nu pot sa fac o critica pertinenta. Ci doar sa incerc sa transcriu niste emotii. Si sa-ti promit ca o sa te indragostesti de dialog. Si de tot. Dar mai ales de Anna Karina.

*

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

1770
elixirul frumusetiiCaudalie SPA, ziua a doua

Caudalie SPA, ziua a doua

text de Noemi Revnic

Ziua de ieri a inceput cu un croissant si o cafea (exact cum imi place mie), servite in salonul pentru mic dejun, cu vedere spre lac. Apoi am urcat la ultimul etaj al aripii principale a acestui complex chic, pentru o intalnire cu Valerie Staszewski, Export area manager Caudalie Paris.

In primul rand am incercat toate produsele (care sunt superbe, si credeti-ma ca in ultimii doi ani am incercat multe crème, preocupata fiind de trecerea cat mai glamuroasa de la 30 la 40 de ani, si cu cat mai putine riduri). Dar cel mai important, Valerie ne-a povestit cum a inceput totul.

Au fost odata ca niciodata doi sportivi francezi: Daniel Cathiard, campion olimpic la ski ( triplu campion olimpic in anul 1968) si Florence, membra a lotului olimpic francez de ski, care s-au intalnit in anul 1965 si din acel moment au ramas impreuna, pana in zilele noastre. Dupa ce au condus impreuna un lant de supermarketuri, sotii Cathiard au vandut tot si au cumparat castelul Smith Haut Lafitte si via care il inconjoara, situate intr-o zona linistita de langa Bordeaux.

In anul 1993, pe cand vizita domeniul sotilor Cathiard chiar in timpul strangerii recoltei, profesorul Vercauteren a ramas surprins sa vada cum sunt aruncati samburii extrasi din strugurii folositi pentru vinul alb. Acesta a extras Polifenol din samburii strugurilor iar in anul 1995 a luat nastere Caudalie, companie condusa de fiica cea mare a cuplului Cathiard, Mathilde Thomas si sotul sau, Bertrand Thomas. Cei doi sunt implicati in tot ce inseamna laboratoarele Caudalie, alaturi de profesorul Vercauteren si o intreaga echipa de specialisti. Pana in prezent au fost lansate 45 de produse de ingrijire si altele noi sunt pe cale de a-si gasi locul in budoarele clientelor fidele sau ale celor noi.

Dupa cursul interesant despre Caudalie, in timpul caruia am descoperit si parfumurile (preferatele mele sunt “Fleur de vigne” si “The de vignes) am cunoscut-o sip e Delphine, cea care administreaza SPA-ul Caudalie inca din prima zi a anului de gratie 1999. Intre timp Caudalie a mai deschis sapte SPA-uri, in unele dintre cele mai hip locatii, de la Plaza Hotel din New York si pana la The Ottomans Hotel din Istanbul iar la anul se vor mai deschide inca doua SPA-uri, in Canada si in Ucraina.

De aceasta parte a afacerii se ocupa fiica cea mica a Cathiarzilor, Alice Tourbier-Cathiard si sotul sau, Jerome Tourbier.


Dupa o vizita de cateva ore in Bordeaux, care este absolut fermecator, chiar si atunci cand ploua torential, am vizitat le Chateau Smith Havt Lafitte impreuna cu ghidul nostru, o doamna foarte chic. Castelul a fost ridicat destul de recent, pe ruinele ce dateaza din secolul 14, cand au fost plantate primele vite de vie pe acest domeniu, la acea vreme aflat in proprietatea familiei Bosq (rude cu Ducele de Valois). In secolul 18, castelul si domeniul au intrat in proprietatea scotianului George Smith si de atunci s-au tot schimbat locatarii, de la Lodi Duffour-Dubergie, fost primar al orasului Bordeaux si pana la actualii proprietari, Florence si Daniel Cathiard. La “chateau” se aduc strugurii si se pregateste vinul. Fiecare incapere pastreaza vestigiile trecutului, de la armuri, statui, carti, sfesnice sau butuci de vie vechi de sute de ani. Cramele sunt impresionante iar mirosul butoaielor este imbatator. Butoaiele sunt confectionate tot la castel, de catre un maestru artizan care isi alege fiecare stejar inainte de a trece la procesul artistic.

Despre politica eco a familiei, care este implicata intens in programele de protejare a naturii voi scrie cat de curand, pentru ca sunt foarte multe de povestit la acest capitol. Pana atunci ma bucur de inca o ora la Sources Caudalie. Pe sotii Cathiard nu i-am intalnit astazi, acestia locuiesc foarte aproape de castel, intr-o casa in mijlocul viei, dar mi-am incheiat vizita cu un pahar de vin alb din recolta din 2010, la fel de grozava ca cea din 1947 sau 1961.

Maine va voi povesti ce vedete au fost aici si cine a declarant chiar astazi de dimineata ca este “in love” cu produsele Caudalie. Pe foarte curand!

**

Noemi Revnic
este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1867
biz-age1voi fi la Social Media Summit editia 10, miine la Timisoara

voi fi la Social Media Summit editia 10, miine la Timisoara

Miine sunt la Timisoara la Social Media Summit, intilnirile organizate de revista Biz pentru cei care vor sa -si deschida mintea catre uneltele de comunicare ale internetului, in special Social Media.

E o editie aniversara, cu nr 10, dar dincolo de cifre editia de miine de la Timisoara inseamna si altceva;

– mai bine de 2 ani, echipa Biz a mers in tara catre comunitati tratindu-i egal pe cei care sunt implicati in social media de acolo in raport cu cei din Bucuresti.

– peste 2000 de oameni din companii sau din blogosfera au aflat povesti motivationale, aspirationale si-au invatat lucruri noi de la alti oameni care au reusit sa ridice capul in industria online. si-au facut-o fara sa plateasca vreun ban

*

Am participat doar la o sesiune , cea de la Iasi de anul trecut, dar mi-a placut la nebunie. Cind mergi in afara Bucurestiului descoperi oameni care stiu sa se bucure de informatia pe care o primesc, care n-au teama judecatilor si te intreaba cu lejeritate orice vor sa stie. e realmente o bucurie sa fii alaturi de ei pentru ca sunt foarte deschisi.

Si cind esti fata in fata cu ei iti dai seama cit de mult inseamna intiative ca aceasta a revistei Biz: construiesti intr-un domeniu aflat in dezvoltare, pentru binele tuturor; pentru ca daca tot mai multi invata sa utilizeze corect noile cai de comunicare, daca companiile locale vor crea platforme de comunicare cu blogosfera sau companiile online, business-urile vor merge mai bine si, indirect, publicatiile de business, asemeni revistei Biz, au de cistigat.

***

Miine la timisoara voi vorbi despre ce implica – si din partea unei companii, dar si din partea protagonistului – sa fii Ambasador de Brand. cum il alegi, ce trebuie sa faca el, ce spune deontologia si etica in asemenea situatie.

Editia de anul acesta de la Timisoara include in program un training special despre impactul,
platformele, felul in care companiile folosesc social media si pasii pentru creionarea celor mai eficiente strategii de social media.
Mai multe detalii despre programul si temele de discutie de la SMS Timisoara, pot fi consultate pe: http://www.bizforum.ro/smstimisoara/

*

La multi ani SMS Biz:)

2493
caudalie spa, piscina exterioaraEscala la Caudalie SPA. Ziua I

Escala la Caudalie SPA. Ziua I

text de Noemi Revnic

Am ajuns la SPA-ul Les Sources de Caudalie de langa Bordeaux printr-un concurs de imprejurari culturalo-geografic: Cristina a primit doua invitatii cu actiuni simultane, dar in doua orase europene in care se poate ajunge cu avionul. Cristina mi-a dat vestea plecarii la Bordeaux cand abia ce ajunsesem in San Francisco, in urma cu aproape o luna si am zis DA din prima, fiind mare amatoare de tratamente SPA si creme hidratante.

Asa ca ieri, 24 septembrie am urcat la bordul unei aeronave Air France in compania a trei doamne incantatoare (Dana Sota, Roxana Voloseniuc si Beatrice Osanu) si dupa o scurta escala la Paris am pornit pe o ploaie torentiala spre Bordeaux. Aici se afla viile intinse si SPA-ul Caudalie, care foloseste produsele pe care le cunoasteti deja, pe baza de struguri, comercializate in Romania de farmaciile Centrofarm. SPA-ul este considerat unul dintre cele mai bune din lume, recent clasat pe locul intai la categoria wellness in Europa.


Am avut parte de doua tratamente, un scrub cu samburi de struguri, ulei cald si zahar brun, urmat de masaj, curatare si apoi o noua sesiune de masaj cu crema hidratanta de corp Caudalie (Julie, tehniciana a fost minunata) si ulterior, dupa o pauza in care am mancat un bol de struguri albi si am contemplat piscina exterioara a complexului in care se reflectau norii, am urcat in camera rezervata tratamentului facial. Aici m-a intampinat Laetitia, care m-a rasfatat cu un tratament de exfoliere, o masca hidratanta, masaj facial si ulterior aplicarea serumului si a cremei hidratante. Ce pot sa va spun este ca m-am indragostit de-a dreptul de serumul de ochi & buze, care este fantastic si de “Elixirul frumusetii”, o apa (ca cea termala) care mi-a hidratat perfect tenul. Elixirul se gaseste in Romania in prezent, asa ca stau linistita. Acesta este site-ul Les Sources de Caudalie

Astazi mergem sa vizitam castelul Smith Havt Lafitte al domeniului, dupa care vom face o incursiune in orasul Bordeaux, aflat in patrimoniul UNESCO.

A, si dupa cina am gasit pe pat aceasta cartolina eleganta cu starea vremii de astazi. Va ploua, dar este o ploaie hidratanta.

Pe curand!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

2698
xfactorX factor – you raise me up

X factor – you raise me up

la antena 1 a reinceput X Factor si, curind, ne vom intoarce la dezbateri legate de concurentii nostri preferati, de cit sunt pusi unii in valoare sau nu, de cit de simpatici (sau nu) sunt juratii.

(dupa cum stiti sunt fana a genul asta de emisiuni. la sezonul trecut am pariat de la prima editie pe Andrei Leonte si el a fost cistigatorul. )

ca si anul trecut, voi merge si la sezonul 2 la Galele Live si daca sunteti pe aici, veti afla lucruri, sper simpatice.

de data asta vreau insa sa scriu despre altceva.

***

noul sezon X Factor e mai axat pe povesti si pe personaje. e mai emotional si , mi s-a parut aseara, mai dinamic.

ma gindeam in timp ce ma uitam aseara la tv ca a fost bun sezonul 1 pentru ca echipa a invatat multe lucruri. printre altele sa-i lase pe Razvan si Dani sa se joace, sa ramina mai aproape de ceea ce sunt ei; pentru ca au relaxarea sa te faca sa rizi cu lacrimi, dar sa si plinga alaturi de tine daca ii emotioneaza ceva…

si-mi plac juratii mult. stiu ca toti va veti concentra pe “rautatea” lui Cheloo, dar…

am fost o zi la preauditiile din Bucuresti si Cheloo era primul sosit, n-avea treaba direct in ziua respectiva, dar era gata sa-si ajute colegii de productie. iar asta spune mult despre caracterul lui.

in auditii, tot la Bucuresti, am vazut o alta faza f simpatica. era simbata, mai aveau inca o zi de filmari in Bucuresti si planificau – Delia, Bittman si Cheloo – sa iasa cu echipa la bere seara, dupa terminarea inregistrarilor.
a venit unul dintre producatori/regizori (nu stiu exact cine era) si le-a spus ca ar fi mai bine sa iasa la bere cind termina inregistrarile din Bucuresti pentru ca ii vrea  a doua zi dimineata fresh pe toti, asa ca s-au regrupat imediat si-au planificat distractia pentru duminica seara, cind isi terminau munca.

nu stiau cine sunt, nu stiau ce fac pe acolo, asa ca nu se manifestau “ca pentru presa”. era pur si simplu un spirit de gasca si de colegialitate foarte fain.

de la auditii am o preferata in echipa de productie, o doamna care stia tot tot tot despre fiecare concurent. dar va povestesc despre ea zilele viitoare

***

cumva , fara sa -si fi planificat asta, cel mai emotionat moment din episodul 1 al sezonului 2 a vorbit indirect si despre evolutia show-ului.

Ioan Man – un tinar cu deficiente de vedere – a cintat You raise me up foarte foarte frumos.

Bittman a plins , Delia s-a emotionat, Cheloo a fost uimit si a devenit cald si bun.

Dar cel mai frumos lucru din secventa asta a fost ca Ioan nu-i vedea. Isi facea treaba, cinta emotiona(n)t, lovea nervos cu degetele minii stingi in picior si nu vedea nimic din emotiile celor din jur. Naturaletea si optimismul lui, si non lamentarea. Inocenta si vorba pe care o stim cu totii – “daca vrei poti” – acum parca avind mai multe seminficatii. Toate spuse fara sa stie lacrimile de pe fata celor din sala. Bucuria lui sincera, pe simtite – nu pe vazute.

a fost momentul meu preferat din acest episod pentru sinceritatea lui si pentru povestile nespuse si nevazute din spatele tuturor reactiilor si sunt gata sa pariez ca Ioan Man va fi in finala, chiar daca logistic va fi destul de greu pentru producatori si pentru colegii lui de competitie.

de la un moment dat vor fi cu totii inchisi in casa X Factor si vor trebui sa-l ajute ca sa se descurce. abia atunci vom vedea/simti caracterele concurentilor.

P.S. pentru fiecare dintre noi exista mereu o parte nevazuta cind reationam simtind, nu gindind; spectatorii de aseara nu stiau care a fost elementul din viata privata a lui Bittman care i-a adus lacrimile auzindu-l pe Ioan cu You Raise me up, dar emotia a trecut de sticla.

4409
umbrela 4Save it for a sunny day

Save it for a sunny day

text de Sorana Savu

Am avut o discuție în birou a propos de ce înseamnă o umbrela de calitate și asta m-a făcut să mă gândesc la definiția creativității și a luxului în materie de umbrele. Umbrelele sunt, ca și stilourile, ceasurile, pălăriile și multe altele, obiecte a căror piață s-a polarizat – dacă le cumperi strict pentru funcționalitatea lor, prețul corect e undeva între 3-5 euro. Dacă, însă, începi să te gândești la calitate, estetică, creativitate (vedeți că evit “modă” cu tot dinadinsul), lucrurile se schimbă.

Istoric vorbind, umbrelele n-au fost niciodată simple apărători de ploaie sau de soare. Muzeele și magazinele de antichități adăpostesc și acum umbrele din dantelă sau mătase, cu mânere din bambus, fildeș sau sidef, iar cât despre umbrelele chinezești, să spunem doar că, în trecut, ele nu erau caracterizate prin perisabilitate și preț scăzut.

Unul dintre puținele obiecte “de lux” pe care mi le amintesc din copilărie era o umbrelă automată japoneză. Ultimele două atribute erau suficiente să stârnească imaginația mea de copil și, în plus, comparativ cu alte asemenea accesorii pe care le vedeam atunci pe stradă, umbrela noastră era FRUMOASĂ.

Am trait mult fără grija umbrelelor. Îmi plac, mă amuză că estetica și funcționalitatea nu se întâlnesc întotdeauna, deși, până acum câteva zile, nu găsisem decât o singură umbrelă care să mă inspire să o prețuiesc și în zilele cu soare – realizată undeva în Torino, de o familie de artizani, pre numele lor Bianchi.

Dar, desigur, nu trebuie să subestimez importanța facebook-ului pentru trouvailles-uri. Pentru că așa am descoperit Pasotti Ombrelli, aduse în București chiar de o prietenă – Alexandra Paven, care și-a propus să ne învețe să ne uităm cu alți ochi la umbrele. Aș putea să vă povestesc multe despre ele, dar prefer să vă invit să le descoperiți singuri, pe site la ei și la Alexandra în magazin, pe strada Doamnei.


Pe scurt, ne-au făcut pe amândouă să reconsiderăm măcar parțial aversiunea pe care o avem față de Swarovski – o să vedeți voi de ce și cum – și am căzut de acord că sunt așa de frumoase, diverse, elegante, flamboyante, încât pot deveni, ca și pălăriile, subiect de colecție și de obsesie.

Folosiți cu moderație așadar, umbrele Pasotti, mai ales în zilele cu soare.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

3588
focElemental

Elemental

* text de Catalin Anchidin


La sfârșitul săptămânii trecute designerul Alexandru Nimurad a lansat un proiect extraordinar intitulat „Elemental”.


Proiectul prezintă într-o formă palpabilă elementele primordiale care sunt o prezență constantă în existența umană: focul, pământul, aerul și apa. Elementele sunt traduse într-un limbaj vizual de designerul Alexandru Nimurad și o echipă tânără și talentată formată din Vlad Bîrdu (fotograf), Diana Ionescu (make up artist) și modelul Marie Damian.

La proiectul „Elemental” s-a lucrat mai bine de trei luni. Shooting-ul a avut loc în luna august, într-o clădire din centrul Bucureştiului, când afară erau peste 43 de grade.

Alexandru Nimurad nu se află la primul proiect de acest gen. La începutul acestui an el a lansat “Saint Hooligan”, o colecţie de haine pentru bărbaţi. Linia vestimentară a reinventat conceptul de “hooligan”.

În plus, de numele lui se leagă şi partea de artwork a campaniei “Generaţia Tom Sawyer”. El este cel care a creat vizualul campaniei, pornind de la afişul filmului ce va fi lansat pe 12 octombrie în cinematografe.
Creaţiile lui Alexandru Nimurad, indiferent că vorbim de grafică, ilustraţie sau design vestimentar pot fi văzute pe http://www.behance.net/Nimurad, câteva din lucrări sunt expuse şi în mansarda Cărtureşti, în cadrul proiectului ROD.

****

Catalin Anchidin este Special Events Coordonator Parada Film, Corporate Relations Manager NexT FILM FESTIVAL

1731
societewebUn weekend ca in vacanta

Un weekend ca in vacanta

text de Noemi Revnic

Nu stiu cum sunt intoarcerile voastre din voiaje, dar ale mele, mai ales daca lipsesc pentru o perioada mai lunga de timp, sunt tare grele. Am invatat in timp sa imi revin dupa vacanta cu un “tratament” cat se poate de placut: in afara de vizionarea fotografiilor facute si lecturarea pliantelor si revistelor aduse cu mine, imi fac un adevarat program “de concediu”.

Merg la muzee, in galerii de arta, la targuri, ma vad cu prietenii sau ma uit la filme a caror actiune se petrece in locurile abia vizitate.

Daca in weekendul trecut am revazut filmul “A walk in the clouds”, cu Keanu Reeves si Anthony Quinn (actiunea se petrece in Napa Valley), pentru acest weekend mi-am programat o sambata culturala la MNAC, cu cea mai recent vernisata expozitie, “Société Réaliste
Empire, State, Building” (tine pana in 1 octombrie, mai multe detalii gasiti pe site-ul mnac.ro), urmata de un targ de haine si accesorii la The Ark, de la 10:00-20:00, organizat de prietenii de la The One.

Duminica voi face o plimbare pana la librariile preferate, Anthony Frost, Carturesti si Bastilia ca sa ma pun la curent cu cele mai noi aparitii editoriale. Si ma voi simti in vacanta, din nou, o stare de bine formidabila.

Un weekend senzational va doresc!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1882
Robert Pattinson CosmopolisCosmopolis in oct la Bucuresti

Cosmopolis in oct la Bucuresti

minunea aceasta de film, cea mai recenta dintre creatiile lui David Cronenberg, poate fi vazuta la Bucuresti in octombrie la Les Films de Cannes a Bucharest, festivalul creat de Cristian Mungiu.

e de neratat, pentru ca va rula in 2 proiectii si atit. filmul nu are inca distribuitor in Ro.

1735
horia

cind veti fi citit miine seara sau poimiine dimineata de aceasta lansare de carte, o sa regretati ca n-ati fost acolo.

de asta postez informatia bruta:

Asociația Învingem Autismul și Editura Frontiera vă invită la lansare cărţii  „În zbor barba nu crește”, prima carte din România scrisă de fratele unei fetițe cu autism, despre viața alături de sora sa.

Cartea, publicată în format 15×17 cm  și având 32 de pagini, este un mic jurnal care povestește cu umor și optimism întâmplări adevărate trăite de Horia Rizea, un băiat de 13 ani, alături de Kiti, sora sa cu autism. Vârsta autorului conferă textului o prospețime aparte și transformă lectura într-o călătorie plăcută către o lume percepută îndeobște în tușe dramatice.

Lansarea cărții va avea loc joi, 20 septembrie, ora 18.30, la librăria Cărturești Verona din București. Lansarea va fi însoțită de o expoziție de fotografie-eseu despre Horia, realizată de talentatul fotograf Andrei Pungovschi (www.andreipungovschi.com)

Cartea costă 12 lei și poate fi achiziționată din librăriile Cărturești, de la sediul Asociației Învingem Autismul (Șoseaua Ștefan cel Mare nr. 1-3, Blocul Perla, parter, sector 1, București)  sau prin comenzi online pe site-ul Editurii Frontiera: http://editurafrontiera.ro. Evenimentele de lansare a  jurnalului În zbor barba nu crește fac parte din campania “Ajută un copil cu autism să meargă la școală”, inițiate de Știrile Kanal D și Asociația Învingem Autismul, prin care sunt strânse fonduri din donații prin SMS la numărul 8842. Aceste fonduri vor ajuta la pregătirea  specializată pentru școală a copiilor care beneficiază de serviciile Centrului Învingem Autismul, precum și la formarea a 100 de cadre didactice din grădinițe și școli de masă în metode de predare pentru copiii cu autism.

***

Miine il cunosc pe Horia si sper ca si pe Kiti, dar ar fi frumos sa mergeti la lansare si mai ales sa cumparati cartea.

2220
roxana cioriiaConversation 16.

Conversation 16.

text de Roxana Cioriia

– Defineste iubirea incorecta. Stiu ca tu ai o obsesie pentru iubirea incorecta.

– E ca atunci cand scrii o poezie care suna mai degraba a intrebare, decat a raspuns. Ca atunci cand sari zidul dincolo de tine insuti si uiti sa te mai intorci. Iubirea incorecta da dependenta, te face sa cuantifici, sa analizezi cuvinte si fapte deopotriva ca si cum ar fi unitati de masura. Potrivite si nepotrivite. E greoaie cu scuza ca e infinita. E ca in bancul ala cu elefantul care merge la psihiatru: „Sometimes I stand in the middle of the room and yet nobody notices me.” E mereu la panda dupa absolutism, adulmecandu-l cu atata patima pe celalalt ca-si uita propriul miros. E solemna doar in teorie. Pentru ca o prinzi de la extremitati. Si se stie ca doar atunci cand esti pe marginea a ceva, iti pierzi echilibrul. Ideea e ca ar trebui sa devii mai mult tu, nu invers. Si asta fara lupta. Sa lasi totul sa se intample armonios, fara sa te zbati sa distingi ce ai in fata, doar una, doar alta, sau ambele la un loc. Si aici ma refer la viata si la moarte. Pentru ca exista iubiri in care se traieste mult si bine mirosind a moarte.

– Asta e reteta ta? Asteptarea?

– Asteptarea nu inseamna non-implicare. Inseamna liniste. Inseamna acum. Cand el parcurge kilometri intregi sa vina sa stea la tine in bucatarie, presarand fulgi de ciocolata in clatite, ca si cum ar aranja pistruii pe chipul unui copil perfect. Inseamna sa nu te gandesti cati ani de acum incolo te va mai ajuta sa intorci clatitele. Inseamna sa cazi fara sa cazi. Sa te trezesti la patru dimineata si sa-ti fie atat de natural de bine ca simti nevoia sa-ti lipesti sira spinarii de perete, sa te convingi ca nu dispare nici macar asa caldura. Si sa ti se para ca asta e cea mai potrivita declaratie de dragoste. Doar asa incep lucrurile sa prinda radacini. E banal, dar asa este. Trebuie sa-ti arunci cat colo cartile despre constelatii, daca vrei sa vezi stelele. By insisting on love, we spoil it.

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

1816
eduard novak premiuCe facem cu Eduard Novak?

Ce facem cu Eduard Novak?

Despre Eduard Novak nu stiam foarte multe pina la Jocurile Paralimpice. Nici eu, dar nici cei mai multi dintre romani.

Fusese prezentat in citeva reportaje , mai degraba in zona senzationalului, decit cea a motivationalului, si mai ales in lunile de dinaintea Jocurilor Paralimpice. In plus, Eduard a fost prezent ca speaker motivational la citeva intilniri corporatiste de-a lungul timpului.

cam la asta se rezuma in 2 rinduri cita atentie i-am acordat noi, cu totii, lui Eduard Novak.

***

in zilele de dupa cistigarea medaliilor de aur si de argint la Jocurile Paralimpice, Eduard Novak a fost prezent la toate buletinele de stiri ( minunat si , aproape, incredibil pentru presa noastra a carei atentie e indreptata catre orizonturi politico- scandaloase). cind Jocurile Paralimpice s-au incheiat, premierul Victor Ponta a anuntat ca-l premiaza pe Eduard ca pe toti olimpicii medaliati. o miscare inteligenta si un speech impecabil care anunta egalitatea de sanse intre sportivi, fara diferentiere in functie de (dis)abilitati.

Guvernul i-a dat banii, tot asa cum unul dintre sponsorii olimpici, Samsung l-a premiat ca pe toti ceilalti medaliati olimpici, cu un Galaxy S III.

Pina aici ne-am comportat ca o tara civilizata, recompensind un sportiv care poate fi un model. Dar… ce facem mai departe?

***

Samsung mi-a facut onoarea de a-i inmina eu premiul, ocazie cu care l-am intilnit pe Eduard Novak.

***

Stiti ca o bicicleta de concurs costa pina la 10.000 de euro? Iar cauciucurile rotilor costa in medie 200 -300 euro?

Stiti ca a mers la Olimpiada cu 3 biciclete si 18 roti de rezerva?

Stiti ca staff-ul unui ciclist de performanta implica antrenor (doi antrenori, in cazul lui Eduard), maseur, tehnician? Ca in fiecare cursa ciclistul este insotit de o masina in care se afla staff-ul tehnic care-i poate inlocui bicicleta sau rotile in orice moment?

Ne-am laudat cu performantele lui Eduard Novak, desi noi n-am contribuit cu nimic la ele, dar ce se va intimpla cu Eduard de acum incolo?

***

de cind a cistigat primul premiu la ciclism, Eduard nu si-a luat nicio vacanta.

a plins atunci de bucurie pentru ca era confirmarea ca poate reveni in sport, acolo unde fusese campion inainte de accidentul de masina. au fost 7 ani in care s-a antrenat zi de zi.

acum vrea sa-si ia o pauza de 3- 4 luni ca sa -si dozeze efortul. vrea sa prinda si olimpiada urmatoare. si sa ia medalii din nou.

daca s-ar fi nascut in Anglia, sau in America, sau in Franta, Eduard Novak ar avea in acest moment sponsorii la usa, un contract semnat de comentator tv la un post cu audienta mare, un manager care i-a facut deja calendarul aparitiilor publice intr-un turneu national in care sa motiveze lumea sa mearga mai departe, oricit de greu le-ar fi in viata.

Eduard nu are nimic din toate astea, desi daca si-ar povesti viata in fata unor copii aflat in carucior cu rotile, le-ar da aripi.

Desi orice sponsor care si-ar asocia imaginea cu el ar adauga brandului lui dirzenia, anduranta, ambitia si emotia unui om care nu s-a dat batut in viata. Care are un incredibil mental de invingator.

Desi noi cind ne uitam la competitiile de ciclism la tv (daca ne uitam, pt ca pare plictisitoare competitia) aflam despre peisajele si cladirile pe linga care trec sportivii, nu despre strategiile din cursa, de ce stau in coloana in forma de aripa sau despre cele 45 de secunde in care se poate schimba o roata si cind e mai bine sa inlocui bicicleta decit sa schimbi roata.

***

cind am fost fata in fata cu Eduard, ciclismul mi s-a parut un super sport: mi-a descris cum se schimba rotile, cum isi fac strategiile jucatorii, cum trebuie schimbate  cauciucurile – si ce dimensiune trebuie sa aiba – in functie de tipul de proba la care concureaza. am fost pentru citeva minute in mintea unui sportiv, pe pista de concurs.

descrierea era tehnica, antrenanta, cu suspence si, cind a facut o pauza, l-am intrebat:

“exista si o nutritie speciala pentru ciclisti, nu? vitamine si alimente care sa dea energie, dar sa controleze greutatea corporala”

“da, nu merge asa oricum.”

a inceput sa rida si-a continuat, uitindu-se la paharul pe care-l aveam in mina: “nu merge cu limonada”.

in gind am adaugat si asta la costurile producerii si intretinerii unui campion.

***

deci CE FACEM CU EDUARD NOVAK? il lasam sa munceasca singur, fara sa-l ajutam si asteptam inca 4 ani ca sa ne laudam cu el, la viitoarele jocuri paralimpice?

am scris aceste rinduri cu speranta ca veniti cu solutii concrete: ca sponsorii isi vor da seama ca e un potential urias in asocierea cu acest sportiv de exceptie, ca se va gindi cineva sa faca un turneu national de speech-uri motivationale sustinute de Eduard, ca televiziunile de sport vor semna contracte cu el. si ca isi va gasi un manager care sa se ocupe de toate astea.

multumesc.

5190
Poster oficial Dupa dealuriDupa dealuri – poster oficial

Dupa dealuri – poster oficial

acesta este afisul oficial al filmului lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri

Pelicula va avea avanpremiera bucureșteană în cadrul evenimentului Les Films de Cannes à Bucarest (19 – 25 octombrie) și va intra în cinematografe la finalul lunii octombrie.

Luna octombrie deschide șirul premierelor în peste 30 de țări în care „După dealuri” are distribuitor, începând cu Ungaria, Polonia și Italia și continuând cu Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg – la finalul lunii noiembrie, apoi Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, la începutul lui 2013. În această perioadă, filmul va fi proiectat și la New York, Los Angeles, Hamburg, Morelia sau Buenos Aires, în marile festivaluri ale sezonului.

„După dealuri” este propunerea României la Oscarul pentru Cel mai bun film străin și a fost premiat pentru scenariu şi pentru interpretare – un dublu trofeu, acordat actriţelor Cosmina Stratan şi Cristina Flutur – la Festivalul de la Cannes. Filmul este scris şi regizat de Mungiu, inspirat de romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran.

Filmul spune povestea a două fete care au crescut împreună şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. Alina (Cristina Flutur) se întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichiţa (Cosmina Stratan), prietena ei din copilărie faţă de care se simte încă foarte ataşată. Voichiţa şi-a găsit însă calea în credinţă, iar maicile printre care trăieşte la mănăstire ţin locul familiei pe care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâştige afecţiunea Voichiţei, făcându-i pe cei din jur să se întrebe de unde vine forţa care o animă.

Site-ul oficial al filmului, www.dupadealuri.ro, conţine informaţii detaliate despre producţie, fotografii, clipuri, noutăţi despre film şi este accesibil în trei limbi – română, engleză şi franceză.

1726
Restaurant-Mica-Elvetie-Bucuresti-mancare-elvetiana1În casa lui Jakob Hausmann

În casa lui Jakob Hausmann

text de Claudia Tocilă


În restaurantul său de pe strada Franceză, nr. 60, Iakob Hausmann pășește mândru, dar mereu atent la detaliile care construiesc atmosfera ideală pe care și-o imaginează pentru Mica Elveție. Îmi toarnă un pahar de apă și aranjează sticlele una lângă alta cu precizie, abia apoi zâmbind și așteptând prima mea întrebare. Mica Elveție, pe care tocmai a deschis-o în Centrul Vechi, la parterul Hotelului Europa Royale, este expresia unui vis în curs de împlinire, iar entuziasmul și căldura cu care vorbește despre gătit, despre oaspeți și despre munca sa arată că în ”casa lui” își pune toată priceperea.


Jakob Hausmann a crescut într-o familie modestă. Tatăl său era un simplu angajat, iar mama sa învățătoare și chelneriță part time, așadar nu a avut o copilărie prea pretențioasă.
”Când eram mic, îl vedeam pe tatăl meu cum gătea doar atunci când aveam musafiri acasă. În rest, nu se apropia de bucătărie și n-o ajuta deloc pe mama, dar cand avea pe cineva în vizită, doar el gătea și mereu primea aprecieri. În mintea mea, s-a produs o legătură: atunci când gătești pentru ceilalți, ești cineva, ești lăudat. În afară de asta, în Elveția, bucătarii sunt echipați în alb impecabil, cu guler înalt, cu scufie de bucatar, iar când ești mic, te impresionează lucrurile astea și vrei să fii elegant și impunător ca ei. Eu mi-am dorit mereu să am restaurantul meu unde să gătesc pentru prietenii mei, la fel cum tata gătea atunci pentru musafirii lui.”

Acum și el are un costum de bucătar cu guler înalt și alb, iar restaurantul unde este proprietar este locul în care Jakob Hausmann gătește specialitățile sale celebre în întregul București. Rețeta pe care a adus-o cu el din Elveția acum mai bine de 14 ani, mușchiul de vită pe piatră, a fost obiectul dorinței mai multor bucătari care au încercat să copieze modul de preparare. N-au reușit, iar elvețianul e cu atât mai mândru de asta:

”Nu e vorba doar de piatră sau de carne, e mai mult despre sos, aranjament, despre instrumentele necesare și mai ales despre respect – toate contribuie la secretul meu. E ca atunci cand mergi în vacanță și bei un vin bun: dacă îl iei cu tine acasă nu mai are același gust. De aceea, atunci când mănânci o specialitate elvețiană făcută de un bucatar român, nu e ca atunci când e făcută de unul nativ elvețian.”

Mica sa Elveție a crescut odată cu noua amplasare: îi permite să primească mulți oaspeți, să îi salute pe toți dintr-o privire, să gătească în fața lor și, probabil cel mai important, să nu mai fie nevoit să plece. Din cauză că fostul restaurant era mai mic, era nevoit să gătească și în particular, la câțiva clienți acasă, celor pe care nu-i putea aduce la ”casa lui” din lipsa de spațiu.

Unul dintre motivele de mândrie este și faptul că e atât de aproape de Centrul Vechi. Pentru el, aceasta zonă a Bucureștiului e o carte de vizită pentru turiști, are un potențial uriaș de a atrage tineri din toată Europa care să se distreze în marele zumzet al capitalei. Peste 250 000 de oameni tranzitează străzile înguste ale Lipscanilor în weekend, iar asta îl bucură. Atunci când a venit în România, Jakob Hausmann primea tot felul de reacții negative de la prietenii săi rămași în Elveția și se confrunta cu idei preconcepute: corupție, droguri, țigani, infracționalitate. Iar în România de tranziție a anilor ’90, mai exact începând cu 1991 când s-a mutat, el era un apărător al noului cămin adoptiv: ”Dar nu e așa! Veniți să vedeți ce frumoasă e!”

Și au venit. Mulți străini i-au trecut pragul Micii Elveții, dar și multe persoane publice pe care Hausmann nu vrea să le enumere din modestie sau din discreție. Jean Claude Van Dame, Wesley Snipes, Pink, Steven Seagal, fotbaliști, artiști de tot felul, dar și Președintele sau Premierii României – toți au fost primiți cu aceeași căldură, întocmai oricărui om care vine să petreacă niște clipe frumoase și să mănânce ceva deosebit.  ”Și ce dacă Roger Federer a mâncat timp de aproape o săptămână în fiecare zi la mine? Pentru casa mea, toți sunt oaspeți importanți!”

Respectul pe care îl are pentru clienții săi a reapărut mereu în discuția noastră. Jakob Hausmann consideră că nu mâncarea te face să revii într-un restaurant, ci sentimentul pe care îl ai atunci când ești servit, experiența pe care o cauți acolo. În acest sens, mi-a atras atenția un detaliu: șervetele de pe masă care erau aranjate deși nu era încă ora cinei, fac parte exact din prețuirea pe care o acordă oamenilor care vin la Mica Elveție și eleganța pe care o merită o masă în oraș.

”Când ți s-a stricat mașina, te duci la service auto, când ți-e foame, te duci la restaurant. De ce? Pentru că acolo sunt specialiști pentru problema ta. Când vii la mine, vii cu banii tăi – care sunt importanți pentru tine, vii cu timpul tău liber – foarte important pentru tine, vii cu prietenii tăi, cu familia sau jumătatea ta – oameni importanți pentru tine. Asta înseamnă că vii cu cel putin trei componente ale vieții tale care sunt esențiale pentru tine și pe care puteai să le duci în orice alt loc. De aceea eu sunt dator să-ți ofer calitate și să-ți pun la dispoziție tot ceea ce știu, din suflet, ca să îți demonstrez că îmi pasă de ce aduci în casa mea – e modul meu de a-ți arăta respect.”


Când vorbește despre bucuria pe care i-o aduc oamenii care vin să-și sărbătorească evenimentele speciale din viață la restaurantul său, ochii i se pierd ca și cum îi vede pe toți în jur. Îl înduioșează micile atenții pe care oamenii și le fac unii altora și încearcă să adauge o valoare plus amintirilor pe care aceștia le aniversează.

”Un om obișnuit (adică nu VIP) lucrează mai mult pentru banii lui ca sa vină la restaurant și pentru el este mereu o ocazie deosebită. Vin aici oameni pe care îi vezi că nu sunt îmbrăcați în costume scumpe, ci cu hainele lor de sărbătoare și îmi acordă un respect anume mie.”

Face o scurtă pauză și închizând ochii și își caută cuvintele în engleză. Își reia povestirea cu lacrimi în ochi.

”Acum mulți ani, când a venit familia mea să vă viziteze pentru prima oară în România, m-a ajutat un taximetrist să merg la aeroport să-i întâmpin. La final, i-am dat cartea mea de vizită pe care i-am scris pe spate: ”Invitație pentru două persoane” și m-am semnat. L-am rugat să vină cu soția lui. El a aflat cine sunt și au venit la restaurant să mănânce împreună. Ea avea la ea banii de concediu ca să nu le fie rușine dacă se adeverea că nu m-am ținut de cuvânt sau că era o farsă. Când au plecat, soția lui mi-a mulțumit plângând și m-a îmbrățișat. A fost un moment foarte puternic pentru mine.
Acestea sunt ocazii mult mai speciale decât atunci când vine un VIP pentru că, pentru oamenii cu bani nu e ceva deosebit să vii la Jakob Hausmann. Dar pentru cei care fac eforturi și își sărbătoresc cele mai frumoase momente cu mine, în casa mea, eu sunt recunoscător.”

Simte că în următorii 10 ani, ”în care mai sunt cu adevărat activ”, își va îndeplini toate ambițiile profesionale, iar pentru asta a făcut primul pas cu noua Mică Elveție. Furnizorii au rămas pe baza vechilor colaborări de succes de care e mulțumit, iar legumele și fructele de sezon le alege personal din piață ca și până acum. Acestea nu se schimbă, dar se vor întâmpla lucruri noi pentru restaurantul său. O dată pe lună Jakob Hausmann va găti în fața oaspeților săi, în fiecare marți va fi ”Seara Raclette” – o tradiție elvețiană pentru seri alături de prieteni, iar în noiembrie va fi ”Săptămâna elvețiană” care va reuni toate preparatele specifice țării sale. Felul în care a gândit evenimentele reflectă principiile după care își ghidează viața și își echilibrează pasiunea cu munca: nu e o afacere, e un mod de viață și toată familia îi este acum alături.


Chiar și meniurile au o componentă dinamică, după chipul și asemănarea creatorului lor: în funcție de sezonalitate, apar și dispar feluri de mâncare. În luna decembrie va avea un meniu de post, pentru că, indiferent cât de român se simte, este oaspete aici și acum are și ”o datorie față de Dumnezeu”, glumește Hausmann, mai ales de când casele lor sunt vecine: intrarea în restaurant dinspre Centrul Vechi dă în poarta Bisericii Sfântul Anton.

Planurile lui Jakob Hausmann nu se rezumă la visele sale personale, ci și o moștenire pe care vrea s-o lase tinerilor bucătari. Odată ce își va putea dedica mai mult timp, va începe o școală de bucătari, poate o nouă emisiune la TV (a mai avut una: ”Să bucătărim” în 2008 la TVR) și vrea să aibă o carte de bucate în urma carierei sale. Stelele Michelin încă nu se acordă în România, dar dacă în acești 10 ani se ivește ocazia, vrea să fie primul care le primește.  Hausmann dorește să fie amintit ca acel bucătar care a oferit oamenilor plăcerea de a se bucura de o masă sofisticată între prieteni, într-o atmosferă de sărbătoare.

***
În timpul întregului interviu, care a durat aproape două ore, Jakob Hausmann mi-a oferit întreaga lui atenție și s-a lăsat întrerupt doar de prietenii pe care îi întâmpina în ”casa lui” la cină. I se citea pe față bucuria autentică de a-i primi și a le oferi cea mai bună masă disponibilă. De altfel, interviul s-a încheiat exact când pe ușa Micii Elveții a intrat un grup pe care Jakob Hausmann l-a salutat întinzând brațele:

”Oooo, prietenii mei! Ce fericit sunt că ați venit să mă vizitați în casa mea!”

*

Mica Elveție s-a redeschis oficial miercuri, 12 septembrie pe strada Franceză, nr 60, în Centrul Vechi al capitalei. La evenimentul de deschidere Jakob Hausmann a făcut o demonstrație de gătit.

Prima porție de raclette a vrut s-o ofere ”celei mai importante persoane din încăpere.” Toți cei prezenți au strigat-o pe soția sa, dar Hausmann i-a oprit cu un gest scurt.

”Nu, această porție o duceți la masa din față. Acolo este un domn care îmi seamănă la chip, dar are părul alb. Prima porție este pentru tatăl meu, care a venit să-mi vadă noua casă plină de prieteni.”

*

Claudia Tocila lucreaza in departamentul de comunicare al Valvis Holding si o puteti citi si pe blogul ei.

4866
chrisscottanonbooksculptures2ajutor

ajutor

sunt oameni care atunci cind vor sa-si ia o masina mai mare se duc si cer bani de la rude.

oameni care, daca au o problema, suna la altii sa le-o rezolve.

*

sunt oameni care -si rezolva singuri problemele, care n-au cerut cu imprumut niciodata bani (cheltuind doar cit produc).

sunt oameni care s-au prins ca, la capatul liniei, cineva tot trebuie sa FACA.

si fac singuri in dreptul lor.

*

prima categorie descrisa e cea populara – oamenii au grija sa-si faca multi prieteni ca sa aiba cine sa le rezolve problemele.

a doua categorie e mai degraba a singuraticilor. a oamenilor care cred ca “the best asset is the mind”

tu unde esti? 🙂

2420
Eric Emmanuel SchmittÉric-Emmanuel Schmitt despre literatura și emotie

Éric-Emmanuel Schmitt despre literatura și emotie

text de Ana Maria Onisei

Acum un an faceam un interviu (http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Eric-Emmanuel_Schmitt-_-Ma_simt_inteligent_in_pielea_unei_femei_0_526147885.html#) cu Éric-Emmanuel Schmitt, laureat al Premiului Goncourt. Pornisem de la „Cea mai frumoasă carte din lume”, o colectie de povestiri ale caror personaje principale sunt femei, ca sa ajungem la importanta emotiei.

***

“Emoţia te poate face mai inteligent. E un instrument al progresului şi al toleranţei. În cărţile mele, emoţia îl atrage pe cititor într-o călătorie neaşteptată. Când scriu, eu râd şi plâng…”, marturisea Éric-Emmanuel Schmitt cu un curaj si o seninatate pe care le poate avea doar cineva care a observat durerea pe viu. In copilarie, Schmitt a trait alaturi de tatal lui – medic   – , experienta spitalelor pline de tineri bolnavi. Asta l-a facut sa scrie la maturitate bestsellerul “Oscar si Tanti Roz”, povestea unui copil bolnav de cancer. Dar si sa inteleaga puterea literaturii.

“Literatura nu doar surprinde, ci preţuieşte şi iubeşte contradicţiile intrinseci ale fiinţei umane sau paradoxurile sentimentelor omeneşti. Literatura ne împinge să explorăm întâmplările prin care trecem şi, prin aceasta, ne ajută să trăim”.

***

Acum a inceput toamna. Anotimpul emotiilor bline, undeva, in pagini de literatura.

Ana Maria Onisei este jurnalist pentru Adevarul, a mai scris pentru Dilema Veche , Esquire.

3729
ursvorbe in iubire

vorbe in iubire

am prieteni care viseaza sa-si intilneasca marea dragoste dintr-o iubire la prima vedere. sa o recunoasca in multime – si el/ea simultan sa-l /o descopere – si sa stie ca ei sunt unul pentru altul.

eu imi doream acum ceva ani sa intilnesc omul cu care sa ma inteleg fara sa fie nevoie sa vorbim, din ginduri, semne. sa -l intuiesc si sa ma intuiasca.

(in continuare una dintre placerile mele este sa nu vorbesc nimic intr-o zi, sa ma inteleg cu cei din jur fara vorbe)

***

intr-un mod ciudat tragem inapoi catre ce am fost la originile speciei umane- dorim sa dam la o parte vorbele, ca sa ne ghidam dupa instinct.

suna urit, dar nu e: animale.


1898
detaliu dormitor2apartIKEA -final (foto & costuri)

apartIKEA -final (foto & costuri)

parte din proiectul apartIKEA – The Rented Apartament , am locuit o saptamina intr-o casa inchiriata pe care am redecorat-o de la IKEA intr-un buget de 2500 ron.

***

viata m-a invatat (stau de mai bine de 15 ani cu chirie) ca atunci cind inchiriezi o casa, rareori proprietarul vrea sa mute mobilierul pe care-l are in apartament, asa ca ori trebuie sa-l depozitezi, ori sa-l folosesti. de aceea, am dorit sa folosesc cit mai mult din mobilierul din dotare, sa nu investesc in mobila, ci in accesorii care sa schimbe casa si sa -i dea o poveste.

cred ca in felul acesta poti insufleti orice casa, intr-un buget accesibil; o poti face sa fie a ta, fara investitii majore.

iata apartIKEA in versiunea S!MPA 🙂

HOLUL

costul transformarii – 125 ron

detaliu camera:


costuri detaliate

BUCATARIE

cost transformare: 250 ron

detalii camera

costuri detaliate

DORMITOR

cost transformare: 392 ron

detalii camera

costuri detaliate

LIVING

cost transformare: 1615 RON

DETALII LIVING

(preturile detaliate pentru living le trimit la cerere intr-un mail, ca sa nu pun un tabel lung care ar fi greu de citit. toate produsele pot fi gasite si online, in catalogul IKEA)

sunt multe povesti de spus despre obiectele din aceste fotografii (lampile din dormitor sunt dintr-o consola si un abajur/ biblioteca a fost poreclita “uritica” pentru ca era moartea pasiunii/ lustra din living e din trei corpuri diferite etc etc etc), dar am sa o fac intr-un post separat.

acum vreau doar sa-i multumesc lui Catalin Georgescu pentru fotografii (asta cu sera, ultima, e wooowwww; din incadrare, aproape ca e mai frumos locul decit in realitate:) ), dar si tuturor prietenilor mei care m-au ajutat in acest proiect.

*

am sa scriu intr-un post separat si despre ce am invatat din acest proiect. da, poti sa schimbi o casa doar din accesorii si sa o faci sa fie acasa. ea devine insa “vie” in momentul in care e efectiv locuita. si te face sa zimbesti cind treci prin camere si unele obiecte iti aduc aminte de povesti legate de prietenii tai si de petrecerile pe care le-ati facut impreuna.

despre petrecerea de inaugurare a apartIKEA, intr-o postare viitoare cu multe multe fotografii.

****

fotografia asta mi se pare ca surprinde cel mai bine spiritul casei. si da, dormitorul a fost preferatul meu.