Oskar, baietelul din romanul lui Safran Foer Extremely Loud and Incredibly Close, este unul din personajele pe care le iubesc cel mai mult.
acum ia chip pe ecran. e un film de neratat la anul. de neratat.
Thomas Horn e Oskar pe ecran. Sper ca in zilele mele New York-eze din aceasta iarna sa am timp citeva ore sa vad filmul asta. mi se pare un mare cadou pentru mine, sa-l vad chiar in NY si apoi sa pot sa ma plimb pe strazile din film.
aseara am fost la teatru cu copii, dar nu pentru copii.
“Cum ar fi sa fie altfel?” la Teatrul Foarte Mic, un proiect Best Talents – scoala de actorie pentru copii si adulti.
piesa in 7 personaje, construita in actul I cu cite un monolog pentru fiecare personaj, iar in actul II cu scene in 2-3 personaje din texte de referinta (D’ale Carnavalului – cu o minunata Mitza Baston, Romeo si Julieta), e o incurajare pentru a experimenta in viata. dar a fost, indirect, un mesaj si pentru cei de pe scena. pentru copii.
***
m-a uimit concentrarea copiilor care au ramas in personajele lor chiar si cind unii spectatori intirziati le treceau prin fata, cum mi-a placut foarte mult “firescul” lor. sa fii firesc pe scena e destul de complicat, oricit ar parea de simplu la prima vedere.
si mi-a mai placut ca stiau foarte exact ce fac, aveau o relaxare a expunerii textului, semn ca trecuse prin ei, il interiorizasera.
atentie! vorbim de copii intre 10 si 16 ani, cu doua exceptii ; o tinara de 20 de ani si un tinar de 21.
au fost minunati toti copiii si as vrea sa-i felicit, dar am o mentiune speciala pentru una dintre fetite: Kira (15 ani)
in actul I a jucat fata nabadaioasa din a X-a care-i joaca pe degete in bar pe tatii colegilor ei, care se confrunta cu profesorii si care spune – uitindu-se aspru in ochii adultilor – “eu sunt colega de banca a fiicei dvs, colega nebuna”
partea asta de monolog cu “colega de banca”, Kira a spus-o uitindu-se in ochii mei, cu hotarire, cu putere si cu obraznicie.
eram in primul rind de spectatori, habar n-am de ce m-a ales pe mine, dar era f f credibila cind isi spunea replicile.
m-am gindit ca are curajul acesta pentru ca e o fata care are incredere in ea, pentru ca stiam ca provine dintr-o familie in casa careia au fost prezente nume mari ale Romaniei.
in actul 2 a fost Julieta, fragila si delicata, o cu totul alta persoana, minunata din nou, dar in alt registru. insa abia la aplauzele de final mi-am dat seama cit de gresit am judecat-o.
la final, Kira nu se uita la nimeni din public, inainta tinindu-se de mina cu colegii ei si cu privirea undeva la picioarele scaunelor din fata, imbujorata si o fragilitate care arata o mare timiditate.
abia atunci am inteles ca ea nu era deloc ca fata fatala care ma confruntase cu forta de pe scena si le-am spus parintilor ei: “aveti o mare problema- aveti o actrita!”
***
Sper din tot sufletul ca tinara Kira Hagi sa faca actorie mai departe, pentru ca am recunoscut in ora aceea de la Teatrul Foarte Mic ceva ce am vazut la multi mari actori: o timiditate teribila in viata reala care se transforma pe scena intr-o forta incredibila.
si mai sper sa aiba puterea sa nu -i asculte pe cei care vor comenta “s-a facut si fata lui Gheorghe Hagi actrita” si sa aiba rabdarea sa -i lase pe toti sa se convinga singuri de talentul ei. si sa munceasca mult, cu disciplina, care stiu ca e parte din viata familiei ei.
peste 10 ani imi doresc foarte mult sa ma duc sa fac un interviu cu Kira Hagi, dupa un premiu mare de interpretare pe care il va fi luat, si sa-i spun: habar n-ai, dar la premiera de la “Cum ar fi sa fie altfel?”, o jumatate de monolog mi-ai spus-o mie. si-am pariat pe tine in seara aia ca o sa fii o mare actrita.
***
Best talents este un proiect facut cu mare suflet de Ileana Raducanu (redactor sef Elle Decoration), proiect care urmareste educarea copiilor si formarea caracterelor lor prin teatru. din seria de copii pe care am vazut-o aseara (si care lucreaza de 2 luni) unul dintre copii – Bogdan Dimache – a jucat deja in filmul lui Tudor Giurgiu, Despre oameni si melci; iar schimbarile in temperamentele copiilor sunt remarcabile: li s-a redus timiditatea, sunt mai sociabili, au performante mai bune la scoala.
profesorul de actorie al copiilor este FILIP RISTOVSKI RISIO, un macedonean mai roman decit multi romani pe care-l vedeti in Mercutio(Romeo & Julieta – teatrul de Opereta). mi-a placut atit de mult cum a lucrat cu copiii si cit de firesti erau, incit ma gindesc sa ma inscriu si eu la cursurile lui (au si grupa de adulti) – n-are cum sa-mi strice ceva firesc si relaxare in conversatiile publice.
***
si da, am verificat: in viata de dincolo de scena, Kira Hagi este foarte timida.
si nu e o intimplare ca am remarcat-o eu. si Cristi China care se afla un rind mai in spate, impreuna cu Alecu – Micul Print de la Odeon – a simtit ca asta mica iese in evidenta dintre toti
Kira Hagi si Luca Nicolaescu in Romeo si Julieta:)
Multumesc frumos Sorana Savu si Ileana Raducanu pentru invitatie
ma gindisem sa fac un mic party – cadou de sarbatori pentru citeva cititoare ale blogului – la care sa le cunoastesti si pe tinerele domnite care sunt contributors pentru acest blog.
cum am o idee anume pentru acest party, mi-am dat seama ca va e mai util dupa anul nou, asa ca l-am aminat putin…
doar ca, prietenii la care voiam sa fac party-ul – salonul Noblezza ( va fi un party cu mult rasfat) – au zis ca nu se poate sa nu dau si un cadou acum de Sarbatori.
asa ca iata-ma cu cadoul: o tinara doamna poate merge la Noblezza pentru o pregatire speciala de Sarbatori, va fi stralucitoare si cu ceva centimetri in minus, ca sa intre in rochia de bal:)
ce trebuie sa faceti pentru asta?
sa-mi aratati rochia pe care ati purta-o daca ati avea silueta la care visati.
link la foto sau la blogul vostru unde e foto.
ce primeste distinsa care e cistigatoare?
Un pachet de tratamente in valoare de 290 lei care contine:
– Impachetare la infrasauna – capsula cu infrarosu combina beneficiile caldurii si ale infrarosului intr-o atmosfera de umiditate controlata; infrarosul actioneaza topind grasimile si diminunad celulita; are efect de slabire, detoxifiere, eliminare a retentiei de apa, relaxare cu meloterapie, cromoterapie si vibromasaj;
– Radiofrecventa corporala – efectul este de topire a grasimilor localizat si fermitate pentru piele prin refacerea colagenului
– Drenaj limfatic prin presoterapie – un costum special aplica presiuni pe lantul ganglionilor limfatici cu rol de slabire, detoxifiere, eliminare a retentiei de apa;
Fetele de la Noblezza sunt asa de simpatice incit au zis ca daca nu cistigati, dar daca dati like la pagina de Facebook Noblezza, beneficiati de oferte speciale de Sarbatori:
– 50% reducere la tratamentele faciale
– 40% reducere sa tratamentele corporale
– 45% reducere la epilare definitiva si vouchere cadou care clientii le folosi pentru tratamente faciale si corporale
Oferta detaliata se afla pe site-ul Nobleza
pentru cele care nu stiu, o mica adaugire.
Noblezza Beauty Lounge este primul atelier de înfrumuseţare din Bucureşti, deschis în 2010, pe strada Puţul lui Zamfir, la numărul 63. Noblezza Beauty Lounge este mai mult decât un salon, este un atelier – aici, specialiştii „croiesc” metode de înfrumuseţare personalizate, unice şi caracteristice fiecărui client în parte.
Bafta la aratat rochia preferata. concursul se incheie duminica la ora 24.00
si nu, nu este publicitate platita; chiar sunt prietenii mei implicati in acest proiect:)
astazi, uitindu-ma la doi copii pe strada, am realizat ca…
ii placem pe ceilalti nu pentru ce primim de la ei, ci pentru ceea ce – intr-un mod pe care nu-l intelegem – ne fac sa le dam din/de la noi.
ca-n expresia aia “ma faci sa vreau sa fiu mai bun” (mai tre sa ne si iasa bunatatea asta…)
apoi, pentru ca ne place ce obtin(em) de la noi, ne imaginam ca ei sunt mai buni.
In aceasta vara am fost la Berlin pentru cateva zile si am avut putin timp la dispozitie ca sa ma plimb pe strazile acestui oras cool, in care imi doream sa ajung de ceva vreme. Bunica si bunicul meu din partea mamei, evrei askenazi, au fost crescuti in spiritul culturii germane iar Omama ( bunica) spunea ca nu exista limba mai frumoasa decat germana:)
In ultima zi berlineza am gasit intr-o librarie o carte postala cu Marlene Dietrich, fotografiata in Gara Centrala din Berlin, aflata in compania a doi prieteni. Ma uitam la vedere si mi-am amintit ca mama are in album o fotografie cu bunicii mei, impreuna cu un bun prieten, surprinsi pe Calea Victoriei. Cum am ajuns la Bucuresti am rugat-o pe mama sa-mi scaneze fotografia si sa mi-o trimita. Uitandu-ma la cele doua imagini ( ambele dateaza din acelasi an, 1938) am sesizat acelasi aer glam al perioadei interbelice.
Era cu un an inainte de inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial, existau semne ca vor veni vremuri grele si totusi optimismul era o stare care ii tinea pe toti ,,vii’’, senini, eleganti, cu un aer de bonvivanti fermecatori.
Opapa, Omama si un prieten, Calea Victoriei 1938
Marlene Dietrich in Berlin
***
Acum aproape o luna, prietenele mele de la Antz, care sunt experte in cool hunting au lansat proiectul www.eroiiromanieichic.ro, un site al nostalgiilor noastre & ale parintilor & bunicilor nostri, model pentru generatiile urmatoare. Aici gasiti o adevarata ,,Romanopedia chic’’, cu eroi romani cunoscuti si mai putin cunoscuti si povestile lor fantastice.
Aseara i-am povestit mamei ca voi scrie despre fotografia lui Omama si Opapa pe blogul Cristinei si am stat de vorba cu ea despre familia noastra peste o ora la telefon ( mama nu locuieste in Romania); asa am aflat si cum m-am nascut eu, dar aceasta este o poveste separata, pe care o voi scrie pe 8 martie 2012.
Pana atunci ne reintalnim aici, ca in fiecare joi. Un weekend plin de amintiri frumoase va doresc!
Noemi
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania
cind dormi pentru prima data intr-o casa noua, ai simturile alerte.
auzi toate zgomotele, vezi toate detaliile tencuielii, simti detaliile fiecarui material pe care-l atingi.
dupa o vreme, stii frecventa cu care apar zgomotele, stii de unde vin, cunosti obiectele din casa, mintea se obisnuieste cu ele si… nu le mai auzi/simti.
v-ati gindit ca e la fel si intilnirea dintre doi oameni?
la inceput suntem atenti la orice vorba, orice gest. decodificam emotiile din spatele cuvintelor si cautam intelesuri.
dupa o vreme, ni se pare ca stim, ne obisnuim si… nu mai avem simturile alerte.
***
mi-as dori un antrenor care sa ma invete sa fiu tot timpul “cu simturile alerte”.
acum patru ani, pe cind lucram la un dosar Tabu legat de prejudecati, am cunoscut o tinara pe care am sa o numesc N.
venise impreuna cu reprezentanta unei asociatii care ii proteja intimitatea si era pregatita sa ne spuna povestea ei. in conditiile ei – anonimatul.
eu eram in sala in care se facea interviul ca sa fiu girant pentru contractul pe care tocmai il semnasem in care noi promiteam ca ii pastram anonimatul si n-ar fi trebuit sa intreb nimic. nu era articolul meu.
***
N. isi spunea povestea gesticulind cu mina dreapta. fusese infectata cu HIV de catre partenerul ei de viata (cu care fusese 4 ani), avea o fetita (care nu era seropozitiva) si, pentru ca se chinuise mult ca sa faca fata diagnosticului, crease o asociatie prin care ii ajuta pe tineri sa inteleaga care sunt implicatiile bolii.
mergea atit de departe (mai degraba, aproape) cu cei care veneau la asociatia ei, incit ii insotea la medic cind aflau rezultatul analizelor. si-i tinea de mina.
N. avea o fragilitate teribila si, in acelasi timp, nu era niciun pic de victimizare in gesturile ei. avea super forta emotionala. imi aduc aminte ca tot timpul interviului mi-am dorit sa o iau in brate. si cind a plecat mi-am dorit sa o iau in brate, ca sa-i spun fara cuvinte, dintr-o imbratisare uriasa, cit de mult mi-a cistigat respectul.
n-am facut-o atunci pentru ca mi-a fost rusine. si m-am gindit sa nu i se para prea mult. am scris insa un text despre nevoia mea de a o lua in brate pe N. si, peste o vreme, am reintilnit-o si-am imbratisat-o.
***
in decembrie, Uniunea Nationala a Organizatiilor Persoanelor Afectate de HIV/ SIDA din Romania (UNOPA) ne invita sa ne aratam sprijinul pentru tinerii care au nevoie de incurajari ca sa lupte pentru viata lor. puteti gasi detalii despre campanie aici
va invit sa vizitati site-ul, veti descoperi multe informatii despre HIV/SIDA care s-ar putea sa va schimbe perspectiva fata de cei care au acest virus.
in plus, uneori e mai simplu decit credeti sa ajutati. puteti pur si simplu sa puneti in statusul vostru de facebook “http://iamademana.ro/”, s-ar putea sa viziteze cineva site-ul si sa afle informatii care sa-i demitizeze imaginea despre HIV/SIDA.
***
stiti ce imagine port in minte din interviul cu N.?
“am pe frigider 2 borcane mari, din alea cu clapeta, in care tin medicamentele pe care le iau zilnic”
si nici nu stiti cit de bine m-am simtit cind am imbratisat-o.
de ce nu (mai) scriu despre Vocea Romaniei?
simplu. nu imi dau acces.
sunt probabil singurul blogger / jurnalist caruia i-au refuzat accesul 2 saptamini la rind, ba chiar am primit un mail politicos in care am fost anuntata ca toate locurile sunt ocupate pina la finala:)
***
am facut exact aceleasi formalitati si pentru X Factor si pentru Vocea Romaniei; unii m-au acceptat in studio ca sa scriu ce vad, altii m-au refuzat.
simplu. asa e meseria noastra, scrii cind ai acces. sau, daca e ceva pentru care merita sa misti muntii, cauti surse. prima mea reactie a fost sa scriu dupa surse, apoi am spus ca nu se merita o asemenea demonstratie care – in cazul de fata- ar fi tinut mai degraba de orgoliu.
***
ma indoiesc ca cineva din echipa Pro Tv pune la indoiala profesionalismul meu, caci au fost foarte happy cind am scris poate cel mai amplu si mai detaliat articol din presa romaneasca despre Dansez pentru tine (Efectele Dansez pentru tine), asa ca altele vor fi fost motivele.
acum 10 ani, cind ma duceam catre casa, pe straduta mea cocheta din dorobanti erau masini de pompieri. una linga alta, pina in fata intrarii in blocul meu.
pompierii nu m-au lasat sa intru in bloc. am stat cam o ora afara gindindu-ma ce a luat foc; era fum si mirosea a maglavaiz de la solutiile pompierilor si ma intrebam daca-mi pare rau pentru ceva din casa.
in citeva clipe mi-am dat seama ca nu-mi pare rau de nimic.
m-am gindit la acte: “cu putina alergatura, recuperez si diplome si acte”
m-am gindit la haine: “eu l-am cumparat, mai cumpar si altele”
m-am gindit la zecile de filme: nici astea nu pareau de neinlocuit.
am fost mindra de mine ca nu sunt atasata de lucruri. pina astazi.
***
veneam catre casa si pe Batistei treceau in viteza, cu sirenele in functiune, citeva masini de pompieri.
parea ca incendiul e undeva in fata unde e si casa mea (pentru inca 2 -3 zile) si, in timp ce mergeam incet prin ploaie, m-am gindit daca-mi pare rau de ceva.
pasaportul: “n-am timp sa-l refac pina plec in america si sa mai iau alta viza”
calculatorul: “imi cumpar altul, dar am in el o multime de lucruri”
haine “as putea sa cumpar, dar tre sa ma misc repede sa-mi cumpar altele pentru ca simbata plec la praga”
“de ce n-aiba nu le-am dus dincolo, ca astea n-au cine stie ce greutate?!”
cind am ajuns in fata casei, era liniste. pompierii trecusera mai departe.
***
de unde se vede treaba, ca din cind in cind, e bine sa mai treaca o masina de pompieri pe strada mea, ca sa-mi dau seama ca nu sunt atit de “neatirnata de lucruri” (ca-n expresia lui Noica despre libertate)
vi s-a intimplat vreodata sa nu primiti niciun cadou de Craciun?
sau
vi s-a intimplat vreodata sa primiti, de Craciun, un cadou anonim?
***
intre aceste doua extreme pline de emotii, daca le traiesti de Craciun, se afla campania Secret Santa in toata tara. altfel spus, daca te inscrii la Secret Santa in toata tara poti trimite un cadou cuiva din tara pe care nu-l cunosti, dar si tu primesti un cadou de la cineva despre care n-ai auzit.
***
Campania se desfășoară în perioada 02-17 decembrie și își propune să ofere românilor șansa de a-și trimite unii altora cadouri, păstrând în același timp factorul surpriză și aducând magia sărbătorilor în viața fiecăruia. Transportul cadourilor este oferit gratuit de Elefant.ro. Mai mult, pentru fiecare dar făcut în campanie, Elefant.ro și organizația Salvați Copiii oferă mai departe un cadou pentru copiii la care Moș Crăciun nu ajunge întotdeauna.
***
asa ca, puteti intra pe elefant.ro la secret santa si va puteti juca in spiritul magic al sarbatorilor facind si o fapta buna. dupa ce cumparati un cadou pentru cineva, asteptati sa va vina si voua cadoul acasa. have fun, poate primiti un cadou de la mine:) sau poate eu primesc de la voi.
cind mi-am imaginat prima data cum ar fi o lume in care sa nu poti atinge nimic, au inceput sa-mi arda buricele degetelor. simteam prin ele toata dorinta mea de a atinge si cit de multe senzatii as pierde intr-o “lume fara atingeri”.
asa mi-am adus aminte de doua filme minunate care stau pe drama “nu se ating” personajele principale, nu pot simti pe pielea lor, la propriu, o multime de mingiieri.
textul este parte din campania Nivea o lume fara atingeri si tin mult la el pentru ca vorbeste despre ceea ce cred eu cind ma gindesc la atingerea de toate felurile si cu toate emotiile pe care ti le aduce. mi-ar placea sa-l cititi, il gasiti aici.
*
dar baza acestui text sta intr-o realitate apropiata mie; eu, pentru ca sunt una dintre putinele persoane cu o mare sensibilitate la expunerea la razele solare, stiu cit de important e sa ai grija de pielea ta.
aproape ca am dezvoltat o obsesie pentru ingrijirea pielii cu un ritual care pentru altii pare complicat, dar pentru mine care-l practic de multi ani, e f usor – care include gomaj, un gel crema, uleiuri pentru corp sau creme hidratante.
ca sa intelegeti la ce nivel de obsesie sunt, cind am fost in caraibe, principala mea grija a fost sa cumpar ulei de cocos extras natural pentru a-l folosi la hidratarea pielii (si acolo, dar si pentru acasa… mai am inca o sticluta din care folosesc ca si cum as folosi aur)
***
stiu ca pare un rasfat, dar ingrijirea pielii e o chestiune de igiena.
ati putea sa faceti un experiment: sa luati o pereche de pantofi din piele naturala (neaparat dintre cei pe care nu-i mai purtati, ca sa nu plingeti dupa ei) si sa o scoateti pe balcon sa o lasati la soare o luna.
veti vedea cum se scorojesc, cum se distrug pentru ca nu mai sunt hidratati.
si vorbim despre piele “moarta”, neatasata unui organism viu.
la fel se intimpla si cu pielea noastra, care e expusa zilnic la soare si vint si care, daca ar fi hidratata bine, cu o crema potrivita pentru ea, ar fi mai elastica, ar da senzatia de suplete pentru intregul organism, ceea ce ar duce la o relaxare a intregului trup.
am prietene care, cind se afla in tatonari pentru un nou iubit intra in febra pregatirilor: creme de corp, gomaje etc. si le intreb mereu: “de ce nu faceti asta zilnic?”
raspunsul e “pentru ca mi se pare complicat”
“si de ce faceti asta acum?”
“pentru ca vreau sa simta frumos atingerea pielii mele”
***
In campania Nivea – o lume fara atingeri – aveti o ocazie sa faceti un exercitiu minunat “imaginati-va viata voastra fara nicio atingere”; chiar mi-ar placea sa stiu ce va imaginati.
altfel, daca va aflati in situatia prietenelor mele care vor ceva practic si eficient, va recomand cu caldura sa testati cremele de corp Nivea, personalizate pe genul de piele. Preferata mea este Smooth Milk, desi trebuie sa recunosc ca, pentru ca am pielea cu o tendinta spre uscare, o data pe luna, dupa un gomaj sanatos folosesc Nivea SOS Care Repare Lotion care este… rai. iti face pielea matase in citeva secunde:)
aseara, la X factor, una dintre cele mai simpatice membre ale echipei de productie a plins in hohote. toata emisiunea.
***
si-a cistigat numele de Pestisorul de aur pentru ca le indeplineste toate dorintele celor din casa X factor; le aduce de mincare bunataturi pe linga masa lor zilnica, ii mai ajuta la curatenie (desi nu e treaba ei asta), ii mai oblojeste cind sunt bolnavi.
e a doua mama pentru toti concurentii.
O cheama Sofia Sunda, e parte din echipa Antenei 1 si, dupa ce se duce dimineata sa vada daca toti concurentii sunt gata de pregatirea vocala cu Crina Mardale, pleaca la birourile din antena unde-si continua treburile, iar seara se duce din nou in voluntari la casa X Factor sa vada daca toata lumea e bine si daca se culca in liniste.
face asta de citeva luni, intr-un program draconic, dar e tot timpul simpatica si n-a existat editie X factor la care sa nu fie atenta la toata lumea. a venit chiar si la noi sa ne intrebe daca avem nevoie de ceva.
asa e Pestisorul, gata sa ajute pe toata lumea, cu un suflet imens.
***
aseara pentru Pestisorul a fost o editie foarte grea. cind finalistii au inceput melodia de grup, ea s-a asezat jos linga un monitor si-a inceput sa dea sms-uri pentru preferatii ei : Duo Voice. Era chiar linga noi si vedeam din raspunsurile afisate pe ecranul ei ca a mai dat sms-uri pentru Duo Voice.
cind i-a anuntat la duel, Pestisorul plingea in hohote.se facuse mica linga o scara si plingea. toti o consolau, ea stia ca asta e regula concursului si ca vor iesi toti pina la urma, dar isi dorea macar inca o editie pentru preferatii ei.
***
eu (si cred ca si colegul meu de vizionat X factor de la fata locului, aka Arhi – care a scris si el despre Sofia) am inceput sa-i iubim pe Duo Voice pentru ca o vedeam pe Sofia cum militeaza pentru ei si cit de mult tine la ei. daca ar fi fost un spot cu Sofia si dragostea ei pentru astia micii, toate mamele din Romania i-ar fi votat, sunt sigura.
dar regulile concursului sunt reguli si, dupa ce astazi Sofia i-a dus la radio Zu pe aia micii, s-a intors la birou la munca. diseara va fi in casa X Factor la fel de atenta cu toti si gata sa le mai faca o bucurie pentru ca sunt stresati si obositi, si departe de cei de acasa.
***
cind ne uitam la televizor la emisiuni de genul acesta, reality, nu ne gindim la echipa ca la potentiali spectatori care se ataseaza ca si noi de concurenti; cum nu ne gindim si nici nu ne pasa ca si ei au suflete… si sufera, respectind regulile emisiunii, facind o dedublare bizara intre ce au de facut la munca si ce simt ei dincolo de job.
aseara Sofia Sunda ne-a dat noua, celor care eram prin apropierea ei, o minunata lectie despre omenie, bunatate si profesionalism.
cind s-a terminat emisiunea, zimbind printre lacrimi, a plecat in culise sa-i incurajeze pe concurenti.
Sofie, pestisorule minunat, eu sunt fanul tau pentru totdeauna!
***
foto by Arhi
M-am surprins de foarte multe ori judecand oamenii inainte sa-i cunosc. Cred ca e un fel de virus care circula in societatea in care alegem sa ne traim viata. Un virus care ne intra in piele fara sa-l simtim, care ne da dureri si ne otraveste sufletul fara sa ne dam seama. Ma bucur din tot sufletul ca exista oameni care stiu cum sa ne curete, care inca mai sunt puri si vad dincolo de barierele pe care ni le punem singuri.
O data cu alegerea pe care am facut-o si anume meseria de actrita, mi-am asumat cumva faptul ca poate va veni momentul ca intr-o buna zi, sa ma cunoasca oamenii pe strada si sa ma felicite pentru prestatiile mele. Dorinta , pentru ca as fi ipocrita sa spun ca nu mi-am dorit asa ceva, mi s-a indeplinit. Felul in care manageruiesti asta mi se pare cel mai important.
Dupa cum spuneam mai sus, traim intr-o societate in care oamenilor le place sa judece, in care fiecare are senzatia ca stie tot despre omul din fata lui si atunci isi permite sa arunce cu noroi, pentru ca e mult mai simplu. Acum insa,vine partea importanta, cum reusesti tu, ca om public, sa nu ripostezi? Sa nu fii ca toti ceilalti, ba din contra sa incerci sa devii un exemplu? Simplu. Daca ai gresit, iti recunosti greseala si inveti din ea, daca consideri ca ti s-a facut o nedreptate, taci, pentru ca oamenii care te cunosc si care cred in tine stiu ce poti. In felul asta, nu dai curs comentariilor rautacioase si in timp o sa ai ocazia sa te faci vazut asa cum esti tu. E nevoie de rabdare. Orice imagine se creeaza cu multa munca si rabdare.
Trebuie sa recunosc ca am fost pusa si de cealalta parte a problemei, cand am pus etichete fara sa cunosc continutul de dincolo de ambalaj. Acum imi pare rau si imi dau seama ca una din marile calitati ale oamenilor este aceea de a aprecia si de a vedea partile bune.
In seara asta mi-am dat un sfat important: inainte de a critica un artist, o vedeta, o persoana publica sau un om simplu o sa incerc sa vad dincolo de prima imagine care mi-e aratata, dincolo de fata creata de marketing sau dincolo de mascuta pe care fiecare om si-o pune pentru a se apara.
*
Ioana Blaj este actrita, masteranda in Arta Actorului la UNATC
Glenn Close ia chip de barbat intr-un film care spune povestea unei femei nevoita sa se travesteasca timp de 30 de ani ca sa traiasca in Irlanda secolului 19
uitati-va la chipul ei si la transformare. nu e minunata?
filmul e regizat de fiul lui gabriel garcia marquez, rodrigo marquez, care a regizat six feet under si carnevale (seriale HBO)
simtiti in aer un miros de Oscar pentru Glenn Close?
am spus de mai multe ori ca bucuria mea cea mare la show-uri precum X Factor e sa mai uit la caracterul oamenilor.
asta pentru ca, sub presiunea competitiei, unii evolueaza, altii isi ating pragul maxim de performanta si intra in panica pentru ca nu mai progreseaza, pe altii ii lasa nervii pur si simplu.
poate ca n-as fi scris despre Diana Hetea daca in seara asta la X Factor n-am fi vazut un filmulet din care reiese ca nu are cel mai frumos caracter.
pina miine apele se vor imparti in doua, pro si contra Diana, si tocmai de aceea as vrea sa va invit sa va uitati putin altfel la ea.
s-ar putea sa am o explicatie pentru rabufnirile sale.
***
juratii i-au spus tot timpul ca e prea tehnica si ca nu transmite emotii, desi are o voce minunata.
pun pariu ca nu a inteles despre ce e vorba pentru ca, in mintea ei, stie ca face tot posibilul sa fie perfecta.
in toate show-urile in care am fost in sala, m-am uitat la ea in pauzele de dupa emisiune sau pina sa intre in scena (cind la tv sunt filmuletele de prezentare) si cred ca Diana e genul care vrea sa detina controlul pentru ca altfel nu se simte apreciata;
Diana, la cei 33 de ani ai sai, e la fel ca o parte importanta dintre femeile acestei planete: vrea sa controleze totul – nu doar in imaginea ei, ci si reactiile celor din jur. si, in obsesia asta, pierde partea cea mai frumoasa: bucuria.
( uitati-va la corpul ei, acolo – in orele petrecute la sala sau la solar – aveti o “cheie” pentru obsesia ei pentru o imagine perfecta.)
e prea indirjita sa nu greseasca, e prea controlata ca sa se mai emotioneze, e prea focusata ca sa se mai incarce din altceva.
***
va mai aduceti aminte de secventa din Black Swan al lui Aronofski in care balerina (Portman) se confrunta cu directorul trupei?
el ii spune ca nu e buna sa joace rolul negativ, ca n-are suficienta pasiune, ea ii da replica (referindu-se la multele exercitii pe care le face zi de zi) ” Am vrut sa fiu perfecta”
iar directorul trupei o invaluie ca un animal de prada si-i spune “”Perfection is not just about control. It’s also about letting go. Surprise yourself so you can surprise the audience. Transcendence!”.
***
Adi Sina, mentorul Dianei, a incercat discret sa o scoata pe Diana din sabloanele pe care si le- a creat (rochia si look-ul de diva au fost minunate), dar – daca va uitati cu atentie – veti vedea ca ea se opune si crede ca doar varianta ei e cea mai buna. pentru ca acolo e “safe” si poate fi “fara greseala”, poate fi “perfecta”.
***
Scriu despre Diana pentru ca din greselile pe care le face ea in acest moment in show ar putea invata milioane de femei care – din alte milioane de motive – cred ca cea mai buna cale de supravietuire in viata e sa nu gresesti; sa controlezi totul.
cind, de fapt, conexiunile si legaturile cu ceilalti se formeaza cu emotiile care vin din micile stingacii si din cum te recuperezi din ele; din dorinta de protectie pe care o poti stirni in cei din jur.
sigur ca e o balanta fina pentru echilibru – pe de o parte e lucrul cit mai bine facut, pe de alta fragilitatea si bucuria de a face ceea ce faci. iar acul balantei e in echilibru cind toate astea sunt atinse in relaxare.
***
si stiti ce e trist? Diana se cearta acum in casa cu colegii ei de emisiune pentru ca simte ca nu-i iese ceva, dar – pentru ca ea se stie perfecta (si face eforturi imense pentru perfectiunea din capul ei) – crede ca vina e la ceilalti: la cum ii vorbesc, la cum maninca sau nu-si spala hainele. (sigur ca modul in care rabufneste tradeaza educatia, sau lipsa ei, dar acesta este doar unul dintre efecte)
va pierde si nu va realiza pentru ce a pierdut. din pacate pentru ea, si pentru cei care traiesc cu forma asta de “dorinta de perfectiune”, sansa unui show perfect e fix ca la finalul lui Black Swan, adica nu unul fericit.
si dianei (care e acum in fata reflectoarelor si-mi da prilej sa o iau de exemplu), dar si oricaruia dintre noi, i-ar fi mai bine daca ar descoperi frumusetea linistitoare a lucrurilor imperfecte facute din inima si cu “The Best” din ce poate da.
am mai scris despre “perfection is not just about control”
comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora
inceput de cariera
elena
O sa va spun acum pe scurt povestea inceputului meu de cariera.
Nu am mai spus povestea asta asa nimanui pana acum. Nici macar alor mei.
Aveam 19 ani. Picasem la facultate, la jurnalism, fara 16 sutimi. Am plans mult. Copil prost.
Am urmat apoi niste cursuri de radio-tv. Si am ramas sa lucrez voluntar in tv vreun an si jumatate.
Intre timp, ca sa am bani de transport macar, lucram cu jumatate de norma acolo unde urmasem cursurile. La secretariat.
Deci ne aflam undeva in vara anului 1999. Lucram la una dintre primele posturi tv – pentru o emisiune de divertisment.
Incepusem prin a merge la filmari si a cara casete (beta si umatic.beta le stie toata lumea, umatic – cine mai stie erau cumva duble ca volum si greutate si eu eram un copil firav cu o vointa cat un munte si asta imi dadea putere).
Imi placea la nebunie ceea ce faceam si era singura mea poarta de intrare in aceasta lumea ciudata, interesanta, dulce-amara a presei sa-i spunem.
Eii, toate bune si frumoase. Insa emisiunea implinea un an si imi doream si eu sa aduc un plus de contributie. Nu-mi ajungea munca asa ca mi-a trecut prin cap sa cer voie a realiza primul meu reportaj (era despre echipa din spatele emisiunii si tot ceea ce se intampla in decursul unei saptamani ca sambata telespectatorii sa poata privi 3 ore o emisiune in direct).
Dupa multe zile de refuz, dupa o tona de lacrimi si pareri de rau a venit vestea cea buna: aveam ok-ul, insa trebuia sa imi vad si de treburile de zi cu zi adica de job-ul cu jumatate de norma si cel voluntar
Asa ca nu am dormit 5 zile si jumatate. Deloc.
La un moment dat stateam la birou cu capul sprijinit de mana si cred ca am atipit o secunda. Mi s-a parut o vesnicie. Si… a sunat un telefon. Fix. Atunci nu avea toata lumea mobil. Pe langa faptul ca erau o raritate erau si niste caramizi de abia le carai. Insa aveam pager Nu era al meu, dar eram fericita
Lucrurile mergeau insa struna. Si asta imi dadea o si mai mare putere.
M-am dus la un moment dat acasa, am norocul ca sunt din Bucuresti, i-am povestit mamei, mi-am luat intr-o geanta cateva lucruri de schimb si am plecat la munca.
M-am spalat cu apa incalzita la filtrul de cafea.
Aveam picioarele umflate ca niste butuci – cred si eu 5 zile incaltata aproape non-stop cu aceeasi pereche de pantofi (cu toc).
Mi-a amortit la un moment dat nasul de oboseala.
Nu stiu ce am mancat sau ce am baut. Stiu ca totul mergea pe Fast Forward, nu aveam timp de nimic, trebuia sa fac lucruri, oamenii se bazau pe mine, aveam responsabilitati
Si noaptea, pe bucati, imi montam materialul pe care cu greu il filmam in timpul zilei. Plus alte materiale ce trebuiau sa intre in emisie.
Saptamana a trecut repede, nu stiu cand.
A venit si ziua de sambata, totul a mers ca uns.
Intr-un final s-a difuzat si reportajul realizat de mine.
Inima imi batea ca o toba.
Totul era bine, iar eu zburam.
La petrecerea de dupa nici nu am putut manca.
M-am dus acasa, ai mei erau mandri de mine, imi auzisera numele la tv.
Am dormit 2 zile in continuu aproape. M-am trezit doar sa beau apa
Si asa a inceput drumul meu.
Pentru mine a fost si este un succes, o victorie.
Prima mea victorie.
A doua este un reportaj cu reptile vii: serpi (pitoni tigrati si pui de vipera pe care i-am tinut pe mine), iguane si alte taratoare.
Dar aceasta este o alta poveste…
comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora
CAND AM INCEPUT SA MA IUBESC
Ioana
Faptul ca am inceput sa ma iubesc e poate cea mai mare victorie personala. Primind provocarea Cristinei Bazavan sa scriu despre asta m-am gandit ca as vrea s-o pot face cat se poate de sincer. Sa scormonesc si sa scot din mine tot ce nu as fi avut curaj sa spun inainte sa incep sa fac ceva pentru mine. Pentru ca, desi poate fi un imbold pentru oricine isi doreste un numar de kilograme in minus, ma gandesc mai ales la cele care, asemeni mie, mai duc in spate un om.
Am avut intotdeuna probleme de greutate. Mari. Am avut variatii uriase. Am tinut tot felul de cure, dupa ureche sau recomandate. M-am infometat sau am mancat haotic cand am uitat de mine.
Stiu foarte bine mentalitatea omului gras sau si mai bine, a femeii grase. Stiu perioada de “ ma simt bine in pielea mea si cine ma iubeste, ma iubeste si asa”. Am trecut prin faza de “ stiu ca trebuie sa tin regim, dar n-am vointa”. Sau de “ nu pot trai toata viata tinand regim”. Cunosc gandul de “ acum am slabit putin, hai ca nu m-oi ingrasa dintr-o bucatica” ( si inca o bucatica, si inca una…pana pierzi tot ce ai castigat). Stiu si “acum nu ma gandesc la slabit. Sunt nervoasa ( suparata/stresata/deprimata/melancolica, etc) si trebuie sa mananc ceva”. Am vazut si privirile pline de repros sau pe cele pline de mila. Am simtit tacerile atat de grele ale celor care ma iubesc. Si mi-am dus in spinare, alaturi de multele kilograme in plus, frustrarile,furiile, complexele, nesimtirea si nepasarea. M-am inchis de buna voie intr-un corp care nu mai avea nimic in comun cu mine, sufocandu-ma ( la propriu si la figurat) undeva, adanc, inlauntru.
Ajunsesem la 120 de kg si eram foarte suparata pe mine mai ales pentru ca reusisem in urma cu cativa ani sa mai slabesc si, din comoditate, din delasare, din prostie, nu am cerut ajutor atunci cand n-am mai putut singura sa gasesc drumul.
Vi se pare ca sunt prea dura ? Pai hai sa va spun cum ma simteam la gabaritul mentionat : faceam tahicardie ( incepusem chiar sa iau medicamente pentru asta), ma dureau ingrozitor calcaiele, spatele si genunchii, respiram ca o locomotiva cu aburi cand urcam 5 trepte sau mergeam 50 de metri pe jos, aveam migrene si niste stari de rau ingrozitoare inainte de menstra. Apoi am inceput sa ma neglijez cu totul pentru ca mi-era rusine sa merg la cosmetica, la epilat sau in magazine unde invariabil mi se spunea : masura dumneavoastra nu avem. Imi era rusine in final sa ies in lume sau daca am reusit s-o fac pana la urma nu mai aveam curaj sa deschid gura. Aveam sentimentul ca-i deranjez pe cei din jur, ca prezenta mea ii rusineaza si nu eram capabila sa-mi mai exprim gandurile sau ideile pentru ca nu voiam sa atrag atentia asupra mea. Sigur ca nu constientizam nimic din toate astea, dar m-am trezit intr-o buna zi ca traiesc alaturi de o persoana pe care o detest.
Fizic, mental, psihic. Si atunci am inteles ca TREBUIE sa ma iert si sa incep sa ma iubesc din nou. Pentru ca altfel dispar. Dispar ca personalitate si chiar ca viata ( un infarct sau un atac cerebral erau oricand posibile).
Mai intai am inceput sa am grija de sufletul meu pentru ca sa ma pot ierta. Si am inceput sa ma gandesc la solutii. Am inceput sa vorbesc despre problema pe care o am. ( inainte nu suportam nici sa mai vorbesc despre asta, nici sa vad vreo emisiune sau vreo carte pe aceasta tema). Sa cer pareri, sfaturi si sa-mi repet zi de zi : TREBUIE sa slabesc. VREAU sa slabesc.
Stiam ca nu va fi usor si ca vor exista momente de slabiciune. Asa ca am hotarat sa merg la un nutritionist. Sa fiu indrumata si controlata. Dar dorinta de a reusi era a mea si era mare. Sunt perfect constienta ca nu tine decat de mine. Ca nu poate nimeni s-o faca in locul meu si ca nutritionistul imi arata doar calea de urmat. Eu insa sunt cea care o parcurge.
Si asta insemna fara trisat. Ca scopul nu e s-o pacalesc pe nutritionista ci sa-mi fac mie bine.
Daca m-am hotarat greu? M-am tot gandit la asta o jumatate de an. Da, mi-a luat ceva ! Cand am ajuns la cabinet aveam niste emotii de parca urma sa apar in fata completului de judecata. Dar eram hotarata !
Cred foarte tare ca solutia cu regimul personalizat e cea mai buna. Al meu e cu mese multe si dese si complete. Mananc de toate : fructe, legume, carne, peste, lactate, branzeturi, paine. Dar cand trebuie, cum trebuie si cat trebuie. Si cel mai bine este ca asa pot manca o viata intreaga. Penru ca exista multe variante si multe combinatii.
Primele saptamani au fost grele. In prima mi-era foame. In urmatoarele cateva a trebuit sa-mi impun disciplina. Pentru ca sa mananci cate ceva din doua in doua ore presupune sa cumperi mereu alimente proaspete, sa gatesti, sa pregatesti si sa-ti faci timp pentru mese. Ce mai, am simtit ca mi-am luat un al doilea job!
Dar eu nu aveam in cap decat ca sanatatea mea, fizica si mentala, e cea mai importanta ! Ca vreau sa ma simt bine cu mine ! Ca vreau sa nu ma mai ascund ! Ca nu mai vreau sa-mi fie rusine !
Asa ca am respectat cu sfintenie indicatiile si sfaturile primite ! Si azi, la 5 luni si jumatate de la inceperea regimului, am 25 de kg in minus. Sunt la jumatatea drumului si ma simt minunat. Nu mai am nici una din simptomele de care va spuneam. In plus sunt plina de energie, sunt mai vesela, mai calma, mai echilibrata. Si nu exagerez cu nimic. Merg mult pe jos, urc si cobor in fiecare zi pana la etajul 5 ( mai am inca ceva kg de dat j pana sa pot face si alt fel de miscare sau ma rog, acel fel de miscare pe care mi-ar placea s-o fac), am idei si pareri pe care nu-mi mai e teama sa le exprim, socializez fara rusine. Si gasesc si timp sa le fac pe toate !
Sunt, in sfarsit, mandra de mine ! Dar cel mai mult ma bucur ca i-am inspirat si pe altii in jurul meu. Mi-am mai convins doua colege care aveau nevoie sa slabeasca sa urmeze aceeasi metoda si sunt fericita sa le vad azi radiind. Privindu-le pe ele imi dau seama ca tot de mine a depins si sa obtin sustinerea celor din jur. Determinarea pe care au vazut-o la mine si mai apoi schimbarile vizibile ( fizice si de comportament) i-au facut pe toti cei ce ma inconjoara ( familie, prieteni, colegi) sa fie alaturi de mine si asta m-a ajutat enorm.
Asa ca sa nu va aud ca familia mananca in fata voastra sau colegii isi serbeaza nu stiu ce aniversare sau alte scuze de gen. In ceea ce-i priveste pe ironici si suspiciosi, nu va lasati pacalite : sunt doar invidiosi ! Eu va sustin ! Pe cuvant ! Dar nu uitati : puterea va apartine ! E doar vorba de iubire de sine ! Cea mai putin egoista forma !
comenteaza la povestea care iti place cel mai mult (aici celelalte 2 povesti) si cea care aduna cele mai multe comentarii primeste un inel Pandora
cum suna vocea mea in public?
Olivia
Pentru prima zi de scoala, am invatat o poezie. Parintii mei au gasit pe cineva cu camera video, lucru rar inainte de 1989, ca sa imortalizeze momentul. Desi o repetasem de zeci de ori atunci cand am fost provocati sa spunem poeziile pe care le stim, n-am ridicat mana… Am vazut caseta de cateva ori si imi amintesc de fiecare data momentul cand mi-a fost frica: sa nu ma balbai, sa nu uit, sa nu esuez.
In liceu imi placea sa citesc in clasa o poezie sau un text cu voce tare… evident pentru ca imi placea poezia, la cenacluri incercam adeseori sa ‘cazez’ si creatiile mele pe care le citeam dupa ce le transcrisesem atent la computer dar… de la cea mai mica provocare, nu mai indrazneam sa pasesc in discutie. Filmul se rupea de indata ce ar fi trebuit sa parasesc spatiul sigur al cititului pentru cel nesigur al ‘luarii cuvantului’. Si daca o sa mi se intrerupa ideea? Daca o sa uit ceea ce voiam sa spun? daca ma voi balbai? daca nu o sa sune convingator? daca nu e logic?…
La facultate, in anii mici, am fost un an la Paris. Am ridicat mana sa raspund la biochimie si tin minte ca, desi raspunsul a fost corect, am avut cel mai est-european accent de pe fata pamantului. Colegii intorsesera toti capetele spre mine, stiam ca eram rosie si, cu cat deveneam mai rosie, cu atat accentul devenea mai est-european si reciproc.
La capatul aceluiasi an, m-am intors in tara cu o hotarire. Sa invat sa vorbesc in public. Mi-am inscris lucrarile la congrese si le prezentam cu frazarea pregatita dinainte, cu notitele alaturi… Dar pentru ca presiunea vorbitului in public era foarte mare, tin minte ca la primele doua-trei congrese, nu ma gandeam in timp real la ceea ce spuneam. Recitam cu intonatie dar dintr-o suflare pentru ca nu imi puteam urmari propriile idei de frica sa nu ratez intelesul, sa nu omit, sa nu sune stupid, sa nu depasesc timpul si asa mai departe. Nu invatasem mecanic pentru ca toate datele erau produsul micilor mele cercetari dar… efectiv ma panica atat de tare faptul ca vorbeam in public (ce formula!) incat nu mai puteam fi atenta la nimic altceva.
Apoi am organizat niste conferinte de Legislatie medicala pentru studentii la medicina. Ca o gazda buna, am hotarit sa imi prezint de fiecare data invitatii cu detaliile relevante. Primul meu invitat a fost o personalitate pe care o apreciam deosebit de mult, era un fel de vis devenit realitate faptul ca acceptase sa fie prezent… De altfel mai tarziu a devenit Profesorul meu la locul de munca. Ii citisem cartea de interviuri si stiam toate detaliile pe care voiam sa le spun. Scrisesem prezentarea inainte si o repetasem de zeci de ori: acasa, in masina, in somn. Cand am inceput sa vorbesc (sa fi tot fost vreo 120 persoane), am simtit ca mi se usuca toate cuvintele undeva in timp ce erau rostite si parca nu mai ieseau. Am terminat prezentarea citind-o (imi luasem hartiuta pentru siguranta) si convinsa ca l-am dezamagit 🙂
Cu timpul, la congrese am incetat sa mai citesc prezentarile, am inceput sa improvizez putin cate putin, sa inser mici poante, apoi am predat Psihologie medicala si, respectiv, Chirurgie , am avut studenti iar interactiunea cu ei era minunata si deveneam din ce in ce mai sigura pe mine, am luat premii la congrese etc.
Si a venit ziua cand avem o prezentare de chirurgie la un Congres International in fata Profesorului meu si a unei alte personalitati pe care atat eu, cat si domnul Profesor o apreciam foarte mult pentru ca practic inventase robotica in chirurgie. Probabil ca a fost prezentarea cea mai muncita din viata mea si probabil ca am avut teama cea mai mare ca se va rupe firul… Probabil ca undeva esecul imi sufla in ceafa si probabil ca mi-am spus ca daca nu imi confirm atunci ca pot sa vorbesc in public foarte bine, nu o voi mai face niciodata. Si cred ca a iesit foarte bine pentru ca l-am vazut pe Profesor zambind (pentru cei care nu il cunosc, asta se intampla rar in mediul profesional) iar profesorul american a incercat sa ii provoace pe cei din sala sa ma contrazica “come on, there is no one here that would challenge the power of residents?”. Am luat o bursa din partea societatii internationale care a organizat congresul. De atunci, asa imi spun inainte de zilele Z that is the new me: a good public speaker :))
ieri, de ziua nationala, Inna a lansat un cover dupa Laura Stoica, special pentru publicul din Romania. un cintec rock, care demonstreaza inca o data (ati vazut-o si in garajul europa fm) ca stie foarte bine sa cinte.
am spus de multe ori ca imi place Inna si imi place perseverenta echipei ei de a dobori pas cu pas orice prejudecata legata de muzica pe care o cinta.
iata mai jos textul pe care l-am scris in septembrie 2010 pentru Tabu, cind Inna a fost pe coperta. De la acea intilnire am devenit fan Alexandra si echipa ei. o sa intelegeti din text de ce. (cifrele nu mai sunt de actualitate, a depasit cu mult 3 milioane de fani pe Facebook si-a depasit granitele Europei; in Mexic au asteptat-o peste 5000 de oameni la o sesiune de autografe… dar pentru astea, poate voi scrie un alt text despre INNA)
***
Inna Un posibil brand de tara
septembrie 2010
foto Edward Aninaru pentru Tabu, septembrie 2008
Inna nu e asemeni vedetelor noastre. Mi-am dat seama de la primul contact, pe mail. Totul a inceput cu un tabel.
*
Pe 29 iulie am primit via email un tabel in care erau dispuse, in ordine, cuvinte in romåna si engleza, insotite de cifre. Siruri de informatii tehnice – pentru mine. Pentru fanii Innei din lumea intreaga, detalii pe care daca le-ar sti, le-ar inflacara imaginatia dånd greutate palpabila unor gånduri fierbinti. Cifre care pot trece granita matematicilor simple, ajungånd in zona erotismului; matematici erotice.
Un tabel cu trupul Innei descompus in bucati mici: sånii ca doi struguri grei, intrezariti printre danteluri in concerte – pusi acum in functia grosime/lungime bust; forma de clepsidra a trupului care a dus-o pe locul 1 in topul FHM al celor mai sexy femei din lume – transformata intr-o integrala cu limite catre vise nepovestite inca: dimensiune umeri, torace, solduri; picioarele fine care au provocat fantezii multiplicate exponential reduse aici intr-o clipa la fibra vibrånda prin esenta unui logaritm: grosime coapsa-genunchi-gamba. Plus un amanunt amuzant: masura la pantofi. 34. Ca de copil.
In 23 de rånduri si 2 coloane stateau aliniate toate detaliile celor mai fierbinti parti din – de acum – celebrul trup al Innei. Totul arata multa rigurozitate, atentie pentru detalii si perfectionism, la kilometri distanta de informatiile seci gen 38, M, S, XS pe care le primim la redactie de la vedete inainte de o sedinta foto. Am facut ochii mari: ce e in spatele succesului Inna?
*
E in livingul din redactia noastra, asezata pe scaunul de machiaj, cu fata catre fereastra care da in curte, in timp ce Andra Manea, make up artistul cu care lucreaza in mod exclusiv, ii aplica fondul de ten. In camera intra si ies, in valuri, colegii mei. Au tot auzit-o vorbind – cascade de a-uri care par inceputuri de hohot de rås – si-si cauta de lucru prin preajma ca s-o vada de-aproape.
Zåmbeste la fiecare chip nou, raspunde la salut si, cu o detasare dobåndita, dupa cåteva secunde se intoarce in lumea ei – momentele de la make-up sunt cele de relaxare, curånd va incepe sa munceasca.
„Ce mica e!”, „Arata ca o papusa!”, exclama colegii mei cum parasesc perimetrul.
E-adevarat, e ca o papusa de portelan creol. Si-asa cum e imbracata, cu un maieu alb care lasa liberi sånii faimosi, o fusta mini cu volane de dantela neagra si bocancii påna la genunchi, pare o varianta rock a lui Barbie. Look-ul acesta minion si structura corpului care aminteste de Kylie Minogue sau Angelina Jolie e o binecuvåntare pentru cei care o fotografiaza – nu e nevoie de retusuri, proportiile perfecte ajuta la incadrari cånd mai diferite – dar cånd era copil (adica si mai mica si, aparent, mai fragila fizic decåt e acum), stårnea in cei din jur o dorinta ghidusa de protectie.
„Eu n-am crescut cu calculator ca multi dintre copiii din generatia mea. Am avut o copilarie adevarata, cu jocuri, cu mers la tara la bunici. La 4 ani am sarit in piscina din spatele blocului si am strigat-o pe mama sa vada ca stiu sa inot.
Inotam pe la fundul bazinului. M-a vazut un profesor ca sunt pasionata si-am facut cursuri cu el. Vara ma amuzam cånd saream in piscina si-i vedeam pe turisti cum se panicheaza «Fata aceea mica e in apa, atentie!» ”
A crescut in Neptun si, chiar daca n-a prins vremurile de glorie in care Nicolae Ceausescu isi facea vacantele aici, statiunea i-a oferit o parte cu dubla masura din educatia ei – respectul pe care-l au cei care cresc intr-un loc cu putina populatie, dar si cosmopolismul pe care il aduc vara de vara turistii din toate colturile tarii.
„In Neptun toata lumea se stie cu toata lumea. Am fost invatata sa salut pe strada pe toti cei care erau mai in vårsta decåt mine, sa am un alt fel de respect.”
Si-a mai fost invatata cu disciplina. Ca sa mearga la liceu, la Mangalia, la 7,5 km distanta de Neptun, ar fi trebuit sa ia un autobuz care avea insa program neregulat, asa ca a ales bicicleta. Kilometri de pedalat dus si intors. Zi de zi.
Timp de 4 ani. Iata secretul picioarelor cu fibra vibrånda.
„Alexandra, esti gata.” Make-up artistul ii face un semn ca se poate ridica de pe scaun.
„In afara spectacolelor ti se spune Alexandra sau Inna? Noi cum vrei sa-ti spunem?”, intreb uitåndu-ma cum isi rasuceste picioarele ca sa se dezmorteasca dupa minutele lungi de stat la machiaj.
Picioarele ingheata, ridica o språnceana si prinde cu måna marginea scaunului ca sa se indrepte cu tot trupul catre mine:
„Pai, acum daca ne cunoastem, Alexandra ar fi foarte bine. Prietenii imi zic Alexandra.”
***
Alexandra Elena Apostoleanu a devenit Inna in 2008, iar nasterea proiectului al carui nume care vine de la alintul pe care I l-a dat bunicul s-ar putea transforma in carte sau film. La acea vreme, Alexandra lucra la firma de imobiliare a lui Lucian Stefan, actualul manager al proiectului, care a auzit-o cåntånd pe holuri si a cautat un compozitor care sa-i scrie un cåntec. I-a gasit pe baietii de la Play & Win, au inceput sa lucreze impreuna, sa experimenteze si sa invete unii de la ceilalti. Era un mix ciudat in echipa lor: Alexandra cåntase in corul bisericii din satul bunicilor si facuse canto cu un profesor din Mangalia, Lucian nu era pasionat in mod deosebit de muzica, nu avea nici macar colectii de CD-uri pe categorii. La acel moment, doar baietii de la Play & Win, Sebastian Barac, Radu Bolfea si Marcel Botezan, aveau confirmarea ca merg pe o alee buna. „Kylie”, cåntecul pe care-l scrisesera pentru Akcent, era difuzat intens in Grecia, Turcia si Bulgaria.
In formula aceasta au inceput cu un album pop pe care l-au prezentat caselor de discuri. N-a trecut. S-au asezat din nou la munca, s-au indreptat catre dance, si-a venit „Hot”. In august 2008 a fost prima difuzare a cåntectului; in noiembrie a aparut si clipul, iar la sfårsitul anului „Hot” era cel mai difuzata piesa la statiile radio din Romånia.
Da, poate ca a fost noroc cu „Hot”, dar ceea ce au facut mai departe a incalcat regula romåneasca „purtam moda, fara sa intelegem cum si pentru ce a fost facuta haina”. Au invatat sa „croiasca”. Prima varianta a clipului fusese criticata pe youtube. Si-au insusit observatiile, au schimbat echipa si-au mai turnat un clip. Piesa a plecat din cluburile romånesti, a ajuns in Bulgaria, apoi in Turcia si Ungaria. Au urmat Grecia, Rusia, Albania, Italia, Germania, Franta, America.
Iar Alexandra s-a vazut nevoita sa-si schimbe pasaportul. „A rås un pic de mine domnul de la ghiseu. Mi-a spus ca de cånd lucreaza acolo, doar in urma cu 3 ani a mai schimbat un pasaport cuiva pentru ca nu mai avea loc de vize”.
*
Intr-un Porsche grena cu numere de Constanta, masina cu care a venit la redactie si cu care merge catre castelul unde vom face fotografiile, Alexandra redevine Inna. Se joaca. Ia telefonul si tasteaza grabita pe Twitter: „on my way to the photo shoot location, I took a picture of myself. wanna see it? -kissesss!!” Mesajul ajunge simultan si pe Facebook si incepe sa faca ocolul lumii. 3269 de fani apasa pe like, pentru ca 551 sa comenteze entuziasti despre cum e imbracata, cum e machiata si sa-i ureze succes. E artistul romån cel mai bine reprezentat pe net, prima vedeta autohtona care a avut un cont de Twitter verificat si autorizat oficial; pe pagina de Facebook are aproape 600.000 de mii de fani (mai mult decåt Nely Furtado), iar numarul acestora creste zilnic cu o medie de 8.000 de persoane. Dar rezultatele de acum n-au aparut de la sine. Lucian coordoneaza o echipa care posteaza on line fiecare pas al Innei, iar disciplina isi spune si aici cuvåntul. Anul acesta la Romanian Music Awards, Inna a avut un show spectaculos cu 10 dansatori si o scenografie care includea o masina pe scena. La prima ora a diminetii cånd toti artistii dormeau, in holul hotelului Lucian viziona inregistrarea show-ului pentru a alege fragmentele care urmau a fi postate pe site-ul Innei. Fanii din lumea intreaga voiau sa vada reprezentatia si asteptarea n-ar fi ajutat pe nimeni.
E o regula nescrisa pe care o respecta toti cei implicati in acest proiect: fanii sunt cei mai importanti.
„Cånd eram mica si mergeam la Teatrul de vara din Neptun, påndeam autografele Andreei Banica sau al lui Stefan Banica Jr. Stateam la coada si daca era cineva care nu-mi dadea autograf, dezamagirea era asa de mare incåt aproape ca nu-i mai eram fan,” spune Inna ca sa se justifice, dar si ca sa se automotiveze pentru momentele in care, desi oboseala ii pune pietre in muschii fetei, zåmbeste cu drag fotografiindu-se alaturi de fani.
E obosita dupa un an si jumatate in care a cåntat aproape in fiecare week end intr-un alt club din lume?
Da, dar va avea o vacanta de 2 luni, din ianuarie, si va dormi. Acum o tine in priza entuziasmul reusitei, adrenalina succesului. Si miza ca fiecare nou cåntec trebuie sa-l intreaca pe precedentul, care a fost mai bun decåt cel de dinainte.
Acum cåteva luni intr-o dupa amiaza, intr-un hotel in Grecia, a avut insa masura oboselii acumulate. Era dupa un show din noaptea precedenta si dupa un drum cu avionul. A tras jaluzelele din camera sa nu ramåna nicio urma de lumina. In viteza cu care-si traieste viata in ultimii 2 ani, nu-si dorea decåt sa apuce sa doarma cåteva ore påna la urmatorul concert. Cånd s-a trezit, in bezna aceea si intr-o liniste deplina, a crezut ca e gata, ca asta a fost totul. „Primele secunde nu mi-am dat seama ce e cu mine, unde sunt, de ce e atåt de intuneric, ce s-a intåmplat. Credeam ca am murit. De atunci nu mai trag niciodata draperiile fara sa las un mic spatiu pentru lumina.”
***
Ne pregatim pentru cadrul final al sedin]ei foto. Inna e imbracata in jeans vopsiti in culorile drapelului Romåniei, are o vesta gri fronsata, cu spatele gol si tine in måna un steag decupat, asemeni celui pe care-l fluturau oamenii pe strazi la Revolutia din Decembrie 1989.
„Sa stii ca am sa-i port. Va multumesc inca o data ca vreti sa mi-i dati mie”, spune in timp ce se priveste in oglinda peste umar, alintat.
Blugii si vesta pe care le-a purtat la sedinta foto au fost create special pentru ea de Laura Cirnici, senior fashion editor Tabu, asa ca darul a fost un gest natural. La urma urmei, cine ar putea sa reprezinte mai bine imaginea Romåniei daca nu tinerii ca Inna care muncesc mult, riguros si reusesc – in ciuda tuturor previziunilor – sa ajunga nr 1 in lume.
In luna august Inna era nr 1 in topurile dance din Franta, inaintea lui Lady Gaga. In ianuarie, era nr 1 in topul Billboard, Hot Dance Airplay.
Isi tine premiile si discurile de platina in camera ei din casa de la Bucuresti (s-a mutat in capitala impreuna cu mama si cu catelul pe care l-a primit de ziua ei, ca sa –i fie mai usor cu plecarile in jurul lumii). Tot in camera ei tine si zecile de badgeuri colorate, amintiri de la toate concertele si festivalurile la care a fost.
„Chiar daca nu am luat premii mereu, e asa o mare onoare ca am fost si am cåntat in fata a zeci de mii de oameni adunati la un loc.”
In ultimii 2 ani numele ei a fost scandat de milioane de oameni, a parcurs Europa de la un cap la altul si-a fost difuzata de zeci de statii radio din intreaga lume. Indirect a promovat si tara natala, mai frumos si mai cool decåt ar putea autoritatile s-o faca, asta in timp ce a platit bani frumosi la impozitele statului, caci onorariul ei pentru un concert e intre 10 si 40.000 de euro.
Nu cånta mult in Romånia pentru ca e prea solicitata peste hotare, dar spune ca nu s-ar muta niciodata de-aici. Chiar daca in alta parte ar avea avantaje fiscale sau de confort, aici e familia si se simte „acasa”. Asa ca-si invita fanii, via Facebook, sa o viziteze: „On my way to the mountains, can’t wait to make a picnic up there! Romania is really beautiful; you should make a holiday here. Kisses!”
Dar autoritatile nu s-au gåndit inca sa o ia in calcul la promovarea imaginii Romåniei.
***
Astazi muzica porneste din cluburi si discoteci, ia calea netului si abia apoi ajunge la radio, tv, la casele de discuri si in magazinele de specialitate. Cele peste 100 de nume din zona dance aparute in cluburile noastre i-au facut pe cei de la The Guardian sa scrie „Romånia e noua Ibiza”, chiar daca totul se traduce de fapt printr-o concurenta acerba. Managerul Innei, Lucian spune ca e simplu sa reusesti: „Te uiti la ce fac cei mari, au totul pus pe net si inveti”. Dar intre stirea de presa despre o vedeta sau alta si deciziile despre ce cåntec va fi urmatorul single, cum il promovezi sau ce videoclip faci e un hau care se umple cu ceva talent, cu instinct bun si cu al naibii de multa rigurozitate.
Iar oamenii din spatele proiectului Inna si-au creat pas cu pas mecanismul care ii poate aduce pe locul 1 in topuri. Dupa „Hot” au venit Love, „Déjà vu”, „Amazing”.Si „10 minutes”, iar acum „Sun is up”. Cu fiecare single mai multe cronici in presa straina, mai multe concerte in capitale europene.
Probabil ca undeva in lume exista macar o fetita care se viseaza acum Inna, vedeta care electrizeaza cluburile, fara sa stie cum e Alexandra de fapt.
E delicata, dar hotaråta, o combinatie oxymoronica de femeie-copil. Cu mult bun simt si cu o ambitie care se vede atåt de limpede si-n cele mai mici detalii, incåt te face sa zåmbesti.
Are 23 de ani si, daca va tine ritmul, in cåtiva ani, s-ar putea sa nu aiba egal in muzica internationala, iar costumul de scena sa-i devina propria piele.
„Stii ce a facut la Romanian Music Awards, anul asta?!”, mi-a zis Camelia Negrea, hair stilistul ei, in masina, pe drumul catre casa, la sfårsitul sedintei foto.
„S-a dus la tånarul care a facut campanie pe Facebook, ironizåndu-i engleza dintr-un interviu de acum un an din Ungaria. L-a privit in ochi si i-a zis: «Ai avut dreptate, am gresit. Dar mai da-mi doua luni si-apoi intreaba-ma in engleza orice vrei tu.»”
Pentru cei care sunt in cautarea unor cadouri inteligente de sarbatori, le recomand, pe langa carti, albume, filme si globuri ( urmariti globurile Agathei Blank, sunt senzationale), T-shirts create de designeri romani.
Nu voi face un top, pentru ca toate sunt minunate, dar voi urma o cronologie a lansarilor ultimelor colectii de tricouri.
Andreea Badala. Tricourile din colectia Murmur, care creeaza dependenta. Le puteti achizitiona de pe www.murmur.ro, www.molecule-f.com sau de la The Place Concept Store.
Matei Schwartz si intreaga sa echipa BOLD fashion au lansat un concept-squat intr-un spatiu neconventional aflat intr-o cladire veche din centrul istoric, mai exact in Strada Covaci numarul 4. Come as you are este numele colectiei de T- shirts, care pot fi vazute si cumparate zilnic, pana in data de 24 decembrie, intre orele 12:00 – 20:00. Urmariti si pagina lor de Facebook
Duo-ul Ioana Dumitrescu si Marina Moldovan de la 109 au lansat “The Escape Tee” , tricouri brodate ton sur ton cu 5 variante de text care vor starni zambete viitorilor ,,proprietari’’: Bored and Unexplored, Anxious and Obnoxious,
Complicated and Underestimated, Vicious and Suspicious, Puzzled and Frazzled. Este indicat sa cumparati aceste tricouri unor persoane care au simtul umorului foarte dezvoltat. 109 isi asteapta clientii duminica si luni, 4, respectiv 5 decembrie, intre orele 11:00 – 20:00, la atelierul din Strada Vasile Gherghel 109. Pagina de Facebook .
Razvan Firea isi lanseaza o colectie lejera de piese unisex, in cadrul unei petreceri la The Place, in 7 decembrie, incepand cu ora 19:00. Le petit indigent regarde le ciel este o colectie inspirata de Parisul surprins de Razvan cu un aparat foto Lomo. Personajele lui Razvan sunt mai mult sau mai putin cunoscute si toate la un loc formeaza o ,,familie regala’’ cat se poate de cool.
Nu imi place sa impun, dar cred ca fiecare dintre noi trebuie sa aiba in garderoba piese create de designeri romani. Pentru ca sunt talentati si, precum campionii, devin din ce in ce mai buni atunci cand vad ca munca lor este apreciata. Cumparati pentru voi si pentru prieteni creatiile acestora. E luna cadourilor si a tricourilor create de designerii romani.
Pe curand si un 1 decembrie perfect!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania