La 11 august 1999 Toma Coconea, campionul national la zbor cu parapanta, avea bazinul fracturat si miinile rupte. Se ranise intr-un accident cu parapanta si era internat in spital, dar in ziua aia si-a infasurat strins cu un cearceaf bazinul fracturat, a gasit un cal pe linga spitalul din Petrosani, l-a incalecat fara sa, s-a tinut de coama lui precum fetzii din povesti si-a ajuns in munti la niste prieteni care urmau sa se lanseze cu parapanta.
“A coborit de pe cal mai mult mort decit viu”, isi aminteste Daniel Pisica, unul dintre prietenii lui.
In ziua aceea era eclipsa totala de soare. Prietenii stiau ca cea mai mare dorinta a lui Toma Coconea e sa zboare exact la momentul maxim al disparitiei soarelui si se gindeau ca, din cauza accidentului, a renuntat.
Dar s-au trezit cu el in fata, epuizat de zdruncinaturile calului peste bazinul fracturat si l-au ajutat sa- si implineasca visul: l-au prins intre curelele parapantei si au facut, in tandem, manevre de lansare pentru ca Toma nu putea. Avea miinile rupte.
Putin dupa ora 14.00, pe 11 august 1999, in timp ce luna acoperea aproape cu totul soarele, Toma Coconea zbura.
Pentru ca pentru Toma Coconea nu exista “nu se poate”.
*
– Stii, eu cred ca esti alien; n-ai avea cum sa faci ceea ce faci tu, daca ai fi ca mine si ca toata lumea, i-am zis lui Toma astazi, la prima noastra intilnire dupa mai bine de 2 ani de cind il urmaresc in toate competitiile sportive la care participa.
A ris si mi-a aratat o dantura asa de alba, incit m-am gindit ca ar putea foarte bine sa faca reclama la pasta de dinti.
– Totul e in mental, in capul nostru. Corpul poate face mult mai multe decit credem noi.
– Si cum faci cind simti ca nu mai poti? Ce-i spui corpului?, am intrebat avind in minte cei 80 de km (cit 2 maratoane) alergati intr-o zi, prin munte, dupa 11 zile de mers si zbor si chin ingrozitor.
– Daca te gindesti ca nu mai poti, gresesti. Nu exista “nu pot”.
– Aaa, inseamna ca noi, ceilalti, suntem setati gresit…
A ris din nou, timid. Cred ca n-ar spune niciodata ceva rau de noi, ceilalti, cei care nu putem sa facem ce face el.
Toma Coconea are 34 de ani, e din Petrosani si participa la una dintre cele mai complicate competitii de sport extrem din lume: Red Bul X Alps – o cursa nebuneasca in care cistiga cine ajunge cel mai repede (sau la cel mult 48 de ore de la primul finish) de la Salzburg pina la Monaco. 864 km. Prin munti. Uneori ghetari, alteori stinci ametitoare.
E una dintre vedetele acestei competitii si, chiar si in lumea lor, a sportivilor bine antrenati ca sa parcurga aceasta cursa, tot e considerat un tip cu o vointa inumana.
La una dintre editiile trecute a RedBull X Alps, a luat o decizie gresita si-a ajuns pe timp de noapte pe un ghetar, neechipat corespunzator.
“Am lucrat la salvamont, am carat multi oameni morti de hipotermie, stiam ce inseamna asta. Eram pe o stinca, in dreapta prapastie, in stinga hau. Ma luase somnul… Moartea cea mai usoara… Ca sa nu adorm am luat o piatra si mi-am dat in cap. Aveam si capul spart. Am facut toata noaptea genoflexiuni si miscari, ca sa imi tin activ singele. Aveam un aparat cu un buton pe care daca apasam veneau sa ma recupereze, dar ar fi insemnat abandonul cursei. Si ca sa fiu sigur ca nu sunt tentat sa apas butonul ala, am spart aparatul.”
Cind spune astea are in voce un amestec de amuzament si indirjire. E constient de puterea psihicului sau din acea noapte de pe munte, dar o valorizeaza amuzat, fara sa pare ca pune mare pret pe ea. Cu modestie.
*
Nu stiu si nici nu pot intelege ce-l mina pe Toma Coconea sa participe la asemenea competitii. Sigur ca, in cuvintele noastre, asta are legatura cu depasirea propriilor limite, cu vointa, cu increderea in tine, poate cu adrenalina unei intreceri care e ca pentru Zei. Dincolo de cuvintele cu care am putea verbaliza ce fac sportivii asemeni lui Toma sunt niste trairi pe care am sentimentul ca nu le intuim nici la jumatate din intensitatea lor.
De exemplu – durerea.
“Dupa 2 zile si 200 de km parcursi apare oricum durerea, ea e prezenta mereu. Inveti insa sa nu o mai simti, te concentrezi pe altceva. Toma si-a luxat glezna in a treia zi de competitie, a venit cu un picior ca de elefant si mi-a zis ‘daca spui medicilor ca e grav, iti sparg capul’. In ziua urmatoare a alergat 100 de km, fara sa se mai gindeasca la piciorul lui”, a explicat Daniel Pisica – maistru militar – cel care e un fel de antrenor – plasa de siguranta – in perioada competitiei. (ajuta la stabilirea strategiei, gateste, curata echipamentele si mai ales …il motiveaza pe Toma).
Daniel e asemeni baietilor din trupele Seals, tot numai fibra musculara, antrenat sa raspunda in orice secunda cu un mesaj cu valoare de motivare emotionala .
– Oamenii vin la mine ca sa-i antrenez si de multe ori spun “nu mai pot”, dar eu le arat ca pot dincolo de limita pe care ei si-au pus-o. Si-apoi ii invat sa se uite mai sus, catre o alta limita.
Imi spune asta cu o voce ferma, taioasa (chiar daca politicoasa), asezat intr-o pozitie de autoritate masculina, cu picioarele departate si miinile la spate. Ca pe un teren de instructie.
– Si de limitele tale cine se ocupa?
Zimbeste, isi muta greutatea corpului de pe un picior pe altul, ma priveste fix.
– Incerc sa fiu autodidact.
Ii spun ca dincolo de tot ce-mi povesteste el – vointa, durere, incredere -, cred ca e mult mai mult; ca intre ei acolo pe munti, noaptea in cele 5 ore de odihna (obligatorii prin regulamentul competitiei) se spun lucruri care au la baza o prietenie barbateasca solida, altfel n-ar putea exista puterea de a o lua de la capat a doua zi.
– Bine observat, raspunde Daniel, mutindu-si iarasi greutatea de pe un picior pe celalalt.
Si din semnalul obrajilor sai care s-au inrosit usor, stiu ca m-am dus intr-o zona intima.
– Ne leaga o prietenie puternica, noi spunem ca suntem ca o stinca si orice ar fi nu o sa ne spargem. Am trecut prin multe impreuna, dar unele lucruri nu vreau sa le spun, altora nu le mai dau importanta, pe altele s-ar putea sa nu le mai vad, sa para obisnuite pentru mine. Anul asta televiziunea japoneza a venit si ne-a filmat non stop, ca sa faca un documentar; fiecare transpiratie, fiecare clipa in care luam decizii, peste tot. Cred ca doar asa o sa vedem ceea ce intrebati, altfel nu stiu sa explic.
Desi pare mai usor ce face Daniel, in realitate, el face aproape aceleasi lucruri ca si concurentul intr-o competitie: se catara uneori cu partenerul lui ca sa –l ajute la decolarea parapantei (sper ca acesta e termenul corect 🙂 ), poate sari oricind cu parapanta, gateste si are grija de echilibrul de vitamine si minerale din corpul concurentului ( de la efortul extrem se pierd minerale ), doarme cam 2-3 ore pe noapte pentru ca trebuie sa fie treaz ca sa pregateasca micul dejun sau sa curate vasele dupa cina si sa salveze orice secunda de somn sau confort a concurentului. In cea mai mare parte a zilei conduce masina (in care se afla echipamente, parapantele de rezerva etc) zeci de km ca sa fie la popasul stabilit.
*
Masina lui Toma arata ca un van pe dinafara, dar inauntru e un pic din stilul lui simplu si auster. A modificat-o acum ceva vreme si nu mai are decit doua locuri. In spate e un pat facut de el, cu loc special pentru bagaje , dedesubt, si un spatiu de dus. Cu masina asta pleaca la antrenamente in munti in Elvetia sau la alte competitii. E a doua lui casa. Desi, daca stau sa ma gindesc bine, e prima lui casa.
– Ce zic prietenele/ sotiile voastre cind aud vreti sa participati la o noua competitie?
– Anul asta l-am vazut pe Toma mai indragostit ca niciodata, de asta – desi ma opun de obicei sa vina lumea cu noi – logodnica lui i-a fost aproape. Il stiu de multi ani si niciodata nu i-am vazut scinteile din ochi ca acum. I-am si zis, ca atunci cind i-a fost mai greu, s-a hranit cu dragoste. Sotia mea are o vorba “ plecati pentru ca va place, important e ca va intoarceti”, ride Daniel.
Culmea e ca vor sa se intoarca si acasa, dar mai ales la competitii. Cind mai avea 2 zile din cursa Red Bull X Alps 2011 , Toma a aflat ca anul viitor ar putea fi organizata o noua competitie in America: “Nici nu o terminasem pe asta si ma si gindeam la cursa de la anul!”, ride cind isi aminteste.
Anul asta din 30 de sportivi aflati in competitie (selectati de organizatori din sute de sportivi), doar 2 au terminat cursa, elvetianul Christian Maurer si Toma Coconea, iar Toma detine recordul distantei parcursa pe jos: 1000km!!
Toma Coconea participa de 10 ani la RedBull X Alps, in 2007 a obtinut locul 2 si, conform organizatorilor, daca s-ar realiza un clasament cu punctajele obtinute in fiecare participare, ar conduce detasat.
De o saptamina de cind s-a terminat cursa ar trebui sa fie in vacanta. Dar se gindeste deja la urmatoarea competitie in Dolomiti, in septembrie.
– Si nu te-ai odihnit deloc?
– Doua zile la Felix, dar pe cuvint ca nu aveam stare. Ma uitam la nori si ma gindeam “astia ar fi buni de zbor”
*
Daca as fi ministrul invatamintului as face un documentar cu Toma Coconea si as incepe anul scolar urmator cu filmul asta; i-as pune pe copii sa se uite la povestea unui om care are puterea mentala a unui zeu si modestia unei floricele, care invinge durerea pentru ca vrea sa reuseasca, care si-a scos de multa vreme din vocabular expresia “nu pot” si care, printr-o minune, si-a pastrat inocenta intacta.
Le-as da elevilor o poveste despre vointa, caracter, barbatie, bun simt, modestie si le-as spune ca si ei ar putea fi asa. Poate nu pe munti, sau in cer cu parapanta, dar cu siguranta pe o carare a lor, in viata.
Le-as mai spune ca la sfirsitul anului ii rasplatesc cu o intilnire cu Toma pe cei mai merituosi, nu neaparat cei care au luat cele mai mari note – ci pe cei care s-au depasit pe sine.
Nici nu stiti cit de mult face o intilnire cu Toma Coconea. Pleci de acolo ca si cum ai pasi pe nori.
8 august 2011
