in dimineata asta m-am distrat o ora cu intrebari & raspunsuri.
au intrebat istodor si cititorii blogului lui, am raspuns eu. din cind in cind, ca sa mai cistig timp, l-am mai intrebat si eu pe istodor cite ceva.
Draga Jennifer Aniston
draga jennifer aniston,
te rog frumos opreste-te odata la un barbat, altfel o sa iti faci muuulti dusmani.
acum eu nu te mai plac; cum sa te dai pe fatza la gerard butler la ceremonia globurilor, punindu-ti obrazul pe umarul lui?!
doresc sa te anunt ca lui gerard ii sta muuult mai bine singur.
in caz ca nu intelegi, pot sa-ti scriu si in engleza.
robert downey jr la globurile de aur 2010
imi place de mor robert downey jr. atit de mult ca am fo in stare sa ma duc sa-l vad in sherlok holmes. (trebuie insa sa-l vedeti in the soloist).
imi place si nevasta lui f mult, susan downey, dar nu pentru ca e frumoasa (e f frumoasa). imi place pentru ca e inteleapta si a avut puterea sa-l aduca pe linia de plutire pe cel mai nabadaios dintre actorii americani; a reusit sa controleze cumva mintea lui – acel ceva cel mai delicat si mai fragil cind e vorba de actorie – si i-a readus bucuria de a juca si echilibrul de a sta “clean” – fara droguri, fara bautura.
nu-mi doresc sa fac un interviu cu robert downey jr (desi, cum spuneam, il plac tare), imi doresc insa din tot sufletul sa fac un interviu cu susan downey.
daca exista un doamne doamne al interviurilor, sigur mi-a auzit dorinta:)
miine sunt pe blogul lui istodor
i-am promis ca -i raspund la intrebari. ca face un interviu cu mine.
mi-a promis ca am voie sa pun si eu intrebari. o sa iasa si un interviu cu el:)
nu stiu care sunt regulile jocului, dar e posibil sa puteti pune si voi intrebari.
interviul va fi live. el intreaba cu un comment, eu raspund cu alt comment, eu intreb, el rasp:)
miine, 19 ian, de la ora 10, ne vedem pe blogul lui istodor va fi fun:)
o nuvela minunata: Camera dupa camera – J. Safran Foer
Proza scurta scrisa de Jonathan Safran Foer in Antologia Granta (americana) 2007 e unul dintre cele mai rafinate si mai minunate lucruri pe care le-am citit in ultima vreme. O bijuterie de scriere.
Mai jos citeva fragmente si un hint despre cum este construita povestirea, ca sa va fac curiosi sa o cautati. Antologia Granta – cei mai buni tineri prozatori americani (editia a II-a – 2007) a aparut la Editura Leda.
Camera dupa camera
Femeia isi vede rasuflarea in camera viitorului ei.
Daca ar fi ceva mai cald, hirtia polaroid care tapeteaza peretii s-ar developa.
Isi misca degetul mare peste una dintre fotografii, ca si cum ar freca o lespede de mormint. Caldura face sa apara ochii caprui aai unui copil. Sunt ochii ei, dar cum sa mai fie ea copil in propirul ei viitor? Freaca in continuare pentru a revela mai mult – minute vinetii – si frigul trimite ochii inapoi in substantele chimice.
Doctorul i-a spus sa doarma. E ainsa recheama ganduri din copilarie, ca si cum gindurile acelea nu i-ar mai fi trecut niciodata prin minte. Gindurile sunt atit de opace, atit de voalate de chimicale, incit pare imposibil sa-i revina a doua oara.
Freaca pe mai departe. Priveste in ochii copilului din nou. O aude parca pe maica-sa spunindu-i sa se imbrace mai gros, ca sa nu raceasca in viitorul ei, sau mai rau.
Inima ei este pastrata intr-o camera cu un sistem de securitate foarte scump.
Cind i-a spus doctorului ei care era cifrul, omului nu i- avenit sa creada cit de banal putea fi.
– Oricine te cunoaste l-ar putea ghici, a zis el, facind niste insemnari pe fisa ei de observatie.
– Devine evident doar daca il afli, i-a raspuns ea.
In plus, acela nu este decit primul nivel de acces. Exista palierul pe care nu-l poti atinge, matricea de lasere, ciinii hamesiti de zile intregi. Cind are ochii rosii si fisurati, nici macar ea nu reuseste sa scaneze cu retina.
Urmeaza capitole mai mari sau tot de lungimea celor doua de mai sus, fiecare dintre ele incepind cu o propozitie cu italice.
Doctorul isi trece unghia degetului mare prin direle de pe perete.
(…)
Camera trupului ei are marimea si forma trupului ei.
(…)
Constiinta lui este o camera cu oglizi cu doua fete.
(…)
Zidurile par negre dar nu sunt. Zidurile sunt albe.
(…)
Exista camere in care ea nu a intrat niciodata.
(…)
Exista camere in care el nu a intrat niciodata.
(…)
In fiecare dintre aceste paragrafe se merge inauntrul mintii unuia dintre personaje ( pacienta si medic) si sunt presarate discret detalii care sa te faca sa intelegi cu ce se ocupa pacienta.
Dupa care ti se da o noua cheie de interpretare.
Urmatoarele 2 paragrafe n-au decit lead-ul cu italice. Fara alte explicatii. Si e semnul ca daca ai citi doar propozitiile cu italice, de la inceputul nuvelei si pina la sfirsit, ai avea o povestire de sine statatoare.
Camera maturitatii lui este cleioasa, ca miezul de pine, si are culoarea mortarului.
Ochii ei sunt pastrati intr-o camera tapetata cu tifon inmuiat in ceaiul Darjeeling al mamei ei, oparit in vasul de portelan al strabunicii ei.
Apoi se reintoarce la lead si explicatii:
Camera trecutului lui este retapetata perpetuu.
El nu stie de ce. Hirtia nu se cojeste niciodata, nu se decoloreaza si nici nu se umfla peste tencuiala. Dar de fiecare data cind se intoarce in camera – optiunile care nu pot fi sterse sau acoperite cu vopsea -, gaseste altceva.
(…)
Ultimele capitole se deschid cu propozitiile:
Camera libidoului lui este tapetat cu casmir, si denim, si catifea reiata, si matase.
Fiecare plamin al ei este pastrat in camera lui, cu pereti plini de oglinzi.
Camera accidentului sau este tapetata cu monitoare de televizor.
Iar finalul, un flashback al dorintelor neindeplinite e darimator si in constructie si in rafinamentul scrierii.
Povestirea este f f vizuala si la sfirsitul lecturii mi-am dorit ca Michael Gondry sa afle de textul acesta ca sa-l transforme in film.
De ieri noapte, cind am citit-o, ma perpelesc insa la gindul cum ar fi sa-i dau un sms lui Safran Foer si sa-i spun doar atit: “am citit nuvela, e minunata, cred ca esti genial”
Am numarul lui pt ca Ana Onisei a facut un interviu cu el pt Tabu si a sunat de pe mobilul meu, dar mi-e rusine si mi-e teama sa nu se sperie. Sa nu zica ca-s nebuna.
Emotions Haute Couture – Povesti despre Noi
24 ianuarie. spectacol experiment, un proiect unic in romania: Emotions Haute Couture
*
te-ai intrebat vreodata de ce aceeasi melodie tie iti inspira iubire si altuia furie?
doua compozitoare Mihaela Vosganian si Irinel Anghel, cu participarea unui psiholog, se vor juca pe note cu emotiile noastre, rezultind ceea ce ele numesc “o parada a hainelor muzicale ale emotiilor noastre” – Emotions Haute Couture.
*
in traducerea mea Emotions Haute Couture = sentimentele pe care ni le inspira anumite muzici vs nevoile si caracterul nostru.
*
“Emotions Haute Couture” deschide seria “Povestilor despre noi” prilejuind publicului contactul cu totalitatea fiintei noastre complexe, cu intregimea ei. Bucuria, tristetea, fericirea, nostalgia, furia, iubirea isi gasesc intruchipari artistice oferind teme de lucru participantilor prin reactiile pe care le declanseaza.
Haine muzicale, o parada a emotiilor precedata de o introducere in misterele “umbrei” psihicului uman oferita de psihologul Madalina Groseanu sunt primele oferte ale acestui proiect ce se adreseaza tuturor oamenilor ce doresc sa-si dea intalnire cu ei insisi, interesati de dezvoltare personala si de evolutie spirituala.
Centrul Cultural Nicolae Balcescu, 24 ian, ora 19.
Un proiect semnat de Mihaela Vosganian si Irinel Anghel.
pentru primul spectacol, cel de pe 24 ian, intrarea e libera.
(Multzu Oana Tinu ca mi-ai pove de asta)
alain de botton, prietena romanca, martieni, indragosteala
in sfirsit am cartea lui botton, a week at the airport, si am gasit si fragmentul in care povesteste despre prietena romanca pe care si-a fct-o in terminal 5.
cartea nu va fi in librarii, e scrisa intr-o bursa data de British Airways, intr-un rezidentiat consumat in Terminal 5, minunatia de terminal construit de British Airways, si a fost facuta cadou calatorilor British Airways.
dar eu sunt fan BA, plus ca – pentru ca am noroc in viata – il stiu pe directorul comercial pentru europa de est, Emil Delibashev, asa ca astrele s-au aliniat si am primit si eu aceasta carte. (Thanks, Emil!)
de drag, transcriu aici citeva fragmente ca sa va bucurati si voi.
*
primul desigur, despre prietena romanca pe care si-a fct-o in aeroport, despre care a mai declarat ca avea un super simt al umorului si-l ironiza teribil legat de a fi scriitor si “a nu face nimik”
There were some permanent fixtures in the terminal. My closest associate was Ana Marie, who cleaned the section of the check in aer where my desk had been set up.She said she was eager to be included in my book and stopped by several times to chat with me about the possibility. but when i assured her that i would write something about her, a troubled look came over her face and she insisted that i would have to deisguise her real name and features. The truth would disappoint too many of her friends and relatives back in Transilvania, she said, for as a young woman she had been leading student in her conservatoire and since then was widely thought to have achived renown abroad as classical singer.
*
despre aeroport ca aglomerare urbana:
Had one been asked to take a Martianto visit a single place that neatly captures the gamut of themes running through our civilisation – from our faith in tehnology to our destruction of nature, from our interconnectedness to our romanticism of travel – then it would have to be the departures and arrivals halls that one would head.
*
despre o femeie frumoasa, de 20 si putini ani, cu Padurea norvegiana a lui Murakami in geanta, femeie care isi saruta pasional iubitul in timp ce plinge in hohote in fata portii de imbarcare:
“We might have been ready to offer simphaty , but actuality there were stronger reasons to want to congratulate her for having such a powerful motive to feel sad. We should have envied her for having located someone without whon she so firmily felt she could not survive, beyond the gate let alone in a bare student bedroom in a surburb of Rio.”
*
cartea e tres tres simpa si o sa va intilniti cu ea in tabu de februarie, veeeeeeeeery exclusive.
*
altfel incercati sa jucati in aeroport jocul povestilor calatorilor. luati la intimplare un om si creati-i o poveste bazindu-va doar pe detaliile pe care le vedeti. se joaca in mai multi, sunt eliminati rind pe rind cei care gresesc, ratind vreun detaliu (ex, il faci aventurier macho si in doua clipe apare sotia si cei 3 copii linga el). cistiga cine ramine ultimul.
e suuuuper amuzant ce povesti pot iesi asa.
*
later edit:
stiu ca sunt multi fani Alain de Botton care rivnesc la cartea asta, am decis sa o plimbam de la unii la altii, pe genul “da-o mai departe”. daca vreti sa o cititi, anuntati-va la comment si o primiti, rind pe rind:) altfel nu am cum face.
mesaj de la Mike Sager pt mine – happppppppppy
“Mike Sager: if you are friends with my man Radu you must be a writer… i am happy to meet you…”
am gasit asta de dimineata, pe pagina mea de facebook, si brusc am devenit cel mai happy om din lume.
multa vreme am dormit cu cartile lui Sager la cap; si-acum am foarte aproape de pat Wounded Warriors si mi se pare minunat ca mi-a acceptat add friends-ul la facebook, ba chiar mi-a si scris citeva cuvinte.
*
in fiecare an de craciun, de citiva ani incoace, cind lumea vedea filme cu clopotei si reni, eu ma uitam la Veronica Guerin, film inspirat din viata unei jurnaliste irlandeze. anul asta, n-am mai vzt filmul, am citit articolul lui Sager care a stat la baza filmului. tocmai ce imi luasem din america cartea lui, “Scary Monsters and Super Freaks – stories of sex, drugs, rock’n’roll and murder”
*
stiu ca pare o copilarie bucuria asta, dar asta e… cum stiu ca o sa am nevoie de multe ore ca sa-mi fac curaj sa-i raspund…
*
zic sa faceti putin cunostinta cu mike sager, in caz ca nu-l stiati. cu un fragment dintr-un articol pe care eu il iubesc f f tare.
You live in your body everyday of your life. Things change slowly, inexorably, in increments too small to measure. You gain weight, you lose weight, your hair falls out. Your skin slackens, your voice thins, your bones become brittle, your ankles swell. Your prostate and a piece of your colon are removed. Your back bends with the weight of gravity and passing time. You wake up twice during the night to pee; once in a hile, you wet your pants. Crossing your legs has become a project that requires your hands; getting out of a chair has become a gymnastics routine; eating a bowl of soup has become a logistical feat. Whenever you go to the store, you can’ remember if you have coffee at home.
(…)You ask people questions several times over. Sometimes, just as you‘re asking, you realize that you’ve already asked this same question, that you ‘ve already heard the answer. You go ahead and ask again anyway. It’s too embarrassing to do anything else.
(…)
All of this happens; everything changes. But the odd part is, you don’t really notice. You’re aware of it, sure, but somehow it doesn’t integrate. Deep down, to yourself, you are always just you, the same pair of eyes in the mirror, the same familiar voice inside your head still wondering, “when will I feel grown up?”
Mike Sager, Old pentru Esquire 1998
atelier de fotografie, penitenciarul tirgsor
De la sfirsitul lunii iunie, Cosmin Bumbut sustine un atelier de fotografie pentru detinute la propunerea penitenciarului de maxima siguranta Tirgsor. Atelierul va dura doua luni si se va finaliza cu o expozitie si un material pentru Tabu.
E motivul pentru care eu si Cristian Petrescu, care e asistentul tehnic pentru acest proiect, mergem cu Cosmin la penitenciar. Aici veti citi un jurnal al acestei experiente.
Sponsorul f64studio (prin amabilitatea lui Marian Alexiu) a oferit 5 aparate de fotografiat Canon. Conform previziunilor administratiei penitenciarelor, la Tirgsor erau mai multe potentiale candidate pentru curs, asa ca a fost nevoie de o preselectie prin care fie alese cele 5 detinute care primeasca un aparat de fotografiat.
Regula penitenciarului spune ca detinutele trebuie sa se inscrie benevol, chiar daca vor fi rasplatite pentru absolvirea atelierului cu zile de libertate, iar noi a trebuit sa le convingem sa participe la proiect.
Ziua 1 Inscrierea pentru preselectie.
Vineri 26 iunie. Ora 11.00
In clubul penitenciarului au fost adunate 22 de femei.
Unele sunt obisnuite ale clubului – aici se tin cursuri de pictura, se vad filmele educative, de aici se imprumuta carti sau reviste-, altele au ajuns la club doar dupa ce psihologii le-au convins sa aiba o activitate sociala si culturala ca sa-si ocupe timpul cu ceva.
Grupul e ciudat. De la femei care ar putea fi ingrijitoare sau femei de serviciu (poarta ochelari cu dioptrii mari, au dinti lipsa si isi ascund kilogramele in plus in tricouri uzate), pina la tinere care s-ar integra perfect in orice cafenea din Dorobanti (manichiura proaspat facuta, rochii cochete, parul prins in cozi sofisticate).
Sunt detinutele care au fost implicate in cursurile artistice ale penitenciarului (pictura, cusut goblen, fabricat haine pentru papushi, cor, teatru). Sunt cele despre care se spune ca au aptitudini creative sau, cel putin, un interes pentru activitati artistice.
In timp ce asteptam sa vina din celulele lor, am pus – in soapta – intrebari gazdei noastre, d-ra colonel Gabriela Raducanu. Din curiozitate, am intrebat de fiecare data “ce a facut?”.
– Cum o cheama pe fata dragutza in camasa alba?
– T.
– Arata ca o studenta la arhitectura, cu chip angelic, cu camasa asta cu mineci bufante. Ce a facut?
– Trafic de droguri.
– Dar pe cea satena cu parul drept? Are haine foarte frumoase, n-arata deloc a detinuta.
– C. E fiica de pictor. E studenta la psihlogie la ID.
– Ce a facut?
– Crima.
– Pe cea care a facut pictura asta atit e intunecata cum o cheama? (desenul infatisa o mina neagra pe un fundal verde inchis si era agatat de cortina ecranului din club, alaturi de multe dintre creatiile rezultate de la cercul de pictura.)
– M. Tot ea a facut si pictura aceasta, poate cel mai meticulos dintre desene, mi-a spus dra Raducanu aratind unul piesaj subru cu un copac si o umbra neagra..
– Ce a facut?
– Doua crime.
Fata in fata cu cele 22 de femei, am incercat sa le convingem sa se inscrie la curs. Le-am povestit citeva date despre proiect, revista si despre munca lui Cosmin, apoi am avut grija sa le spun ca dintre fotografiile pe care le vor face vom alege citeva pentru o expozitie si le vom publica in revista.
Tinerele au zimbit. Cele trecute de 30 de ani au ramas impasibile.
“Cele care vor sa se inscrie pentru preselectia acestui concurs, vor imparti pentru citeva zile aparatele de fotografiat si vor face citeva fotografii. Noi vom selecta cele mai bune fotografii si vom alege 5 participante. Cind incepem atelierul fiecare participanta va avea aparatul ei.”, a spus Cosmin.
Eu m-am uitat la M – femeia cu picturile intunecate, dar meticuloase. Avea dublul virstei tinerelor si parea ca vorbele noastre se loveau de zidul de gheata care era fata ei.
– Dvs nu vreti sa va inscrieti?
– Eu sunt interesata mai mult de peisaje.
– Dar puteti sa faceti orice fotografie vreti.
– N-am mai lucrat demult cu aparat foto. Nu stiu tehnica.
– Va invata Cosmin, pentru asta e aici.
M. s-a mai relaxat dar n-a parut convinsa.
Am continuat sa explic.
“La sfirsitul fiecarei saptamini vom alege o cistigatoare care va primi din partea noastra un premiu constind in cosmetice. Ne-am gindit ca e printre lucrurile care va lipsesc cel mai mult, ca femei, aici.”
Dra colonel Radulescu a intervenit punctind sfirsitul prezentarii noastre “Cine vrea sa se inscrie la curs sa ridice mina”. 13 brate au aparut deasupra scaunelor de lemn din club.
Printre ele, si cele ale lui C, T si M.
A urmat instructajul tehnic pe care l-a facut Cristi. Femeile au fost impartite pe echipe in functie de camere, ca sa poata folosi aparatele la comun, Apoi au venit primele avertismente oficiale: “Sa aveti grija de acumulatori. Daca dispar, nu mai tinem cursul. Daca se strica aparatele, nu mai facem cursul”, a spus ferm dra colonel.
“Ne revedem luni. Pina atunci sa faceti fotografii sincere. Asta e tema voastra: o fotografie sincera”, a incheiat Cosmin.
In doar 3 zile aveam sa descoperim ca sinceritatea e o notiune mai mult decit relativa in penitenciar si ca nu era o intimplare ca aceste femei se aflau acolo.
***
Atelier de fotografie Ziua 2.
Luni 29 iunie
La a doua vizita la Penitenciarul Tirgsor pentru proiectul Atelier de fotografie, ne-am fixat tabara in sala in care se fac cursurile de alfabetizare. E ziua in care Cosmin Bumbutz trebuie sa aleaga detinutele care participa la atelier. Cristan Petrescu e pregatit sa le explice detalii tehnice, iar eu sunt observator ca sa pot scrie acest jurnal.
Sala arata foarte cochet; ca o clasa de gradinita cu scaune amestecate, unele sunt din lemn galben, altele imbracate in negru. Bancile au un singur loc si sunt asezate in trei rinduri verticale, cu trei siruri orizontale. In spate e o tabla care se poate transforma in ecran electronic, cablata la un computer – donatie de la un ONG.
Pe peretii de faianta alba sunt desene de mina. Facute la atelierul de pictura, in creion sau acuarela, exemplificind literele alfabetului – utile pentru lectii. E o regula importanta a penitenciarului Tirgsor: nimeni nu pleaca de aici fara sa stie sa scrie si sa citeasca.
Avem deja fotografiile pe care detinutele le-au facut peste week end si pentru ca astazi anuntam cistigatoarele care vor participa la atelier, Cosmin trebuie sa aleaga 5 femei din 13. Avem 5 aparate, desi speram sa mai primim unul de la sponsorul nostru, magazinul F64.
Cosmin a stabilit regula de selectie: alege fotografiile cele mai bune, apoi aflam cine sunt autoarele. Cine are cele mai multe fotografii bune se califica pentru atelier.
**
In timp ce ne uitam la fotografii fara ca fetele sa fie linga noi, apar primele surprize.
T, despre care noi spuneam ca arata ca o studenta la arhitectura, a ales ca in jumatate dintre fotografii sa fie chiar ea. Intr-unele plinge. Fals si ostentativ.
Sunt dezamagita: tema pentru “acasa” era sinceritatea. Cosmin, ca de obicei, nu lasa sa i se vada nimic pe fata. Priveste pe ecranul Mac-ul lui, fotografie dupa fotografie – sunt citeva mii – si marcheaza cu o tasta cind ii place cite una.
Remarcam citeva fotografii cu umor. Banuim ca sunt ale lui Y.
Y nu vorbeste bine romaneste si are un chip cu trasaturi amestecate care face incerta nationalitatea ei.
Are simt pentru reportaj. Cosmin a remarcat asta inca de la prima noastra intilnire, cind Y a luat unul dintre aparate si a tras din mina, scurt, citeva fotografii.
Dupa mai bine de o ora am selectat 50 de fotografii si le asteptam pe fete sa intre in sala, ca sa aflam cine sint autoarele.
***
La intilnire, vin insotite de dra colonel Radulescu. Imediat apare primul conflict: au disparut 2 acumulatoare.
“Au fost, dar nu stim ce s-a intimplat cu ele. Poate au cazut prin club”, spune C privindu-ne cu niste ochi mari si inocenti.
“Daca nu avem toate accesoriile aparatelor nu mai facem cursul”, e ferma dra colonel.
“Le cautam si le aducem pina data viitoare”, cistiga ceva timp C.
Pe ecranul de proiectie din sala incep sa curga fotografiile.
“Spuneti-va numele, va rog”, le cere dra colonel care noteaza cui ii apartin fotografiile. Cadrele de pe ecran incep sa fie insotite de voci care vin din colturi diferite ale salii: S, R, T, Y, C, L …
E tensiune in sala; grupul fetelor “de dorobanti” e competitiv si isi doreste mult sa participe la acest atelier. E una dintre legaturile cu lumea de afara, cu lumea educata dupa care rivnesc. Femeile trecute de 40 de ani raspund sec, fara nicio miza.
30 de minute mai tirziu, tragem linie si facem bilantul. T isi musca buzele in timp ce se aduna fotografiile din dreptul fiecarui nume, C e incruntata. Se rostesc rind pe rind Y, S1, S2, T si C.
Sub linie, la cite o fotografie distanta, L si M, ambele trecute de 40 de ani, ambele cu putine fotografii facute peste weed end.
“N-am avut timp”, spune M care are de executat o pedeapsa de 25 de ani.
“Pauza. Cind ne intoarcem analizam fotografiile, ok?”, spune Cosmin si tinerele pleaca vesele in timp ce femeile in virsta, resemnate, se reintorc la programul obisnuit: nu vor participa la atelier; nu va fi nimic nou in viata lor in urmatoarele zile.
***
“Uite fotografia asta e aproape buna. Ar avea o poveste, daca am lasa doar femeia care citeste in coltul de jos si lenjeria care e la uscat, colorata, in spate” , spune Cosmin despre un cadru in care mai apare in mijloc, in fatza lenjeriei, agatata de un gard, o alta femeie care se uita ostentativ in camera.
Rind pe rind Cosmin analizeaza fiecare fotografie.
“Asta a cui e?”, iar T ridica mina. “Mai bine faceai din astea, in loc sa plingi in fotografii”.
T il infrunta cu privirea, incruntindu-se.
Citeva minute mai tirziu, raspunde din nou la intrebarea “a cui e fotografia asta?”, asumindu-si-o. Peste banci, dintr-un capat in altul al salii, Y schimba priviri grele cu C. Amindoua stiu, cum imi amintesc si eu din selectia initiala, ca fotografia ii apartinea lui L.
Se dau teme pentru data viitoare: nu folositi zoom-ul optic; nu folositi blitz-ul. Cristi exemplifica zoom-ul optic, seteaza orele de la aparate, le arata fetelor alte chestiuni tehnice. Fiecare participanta primeste un aparat.
In zilele pina la urmatorul atelier, detinutele se vor transforma in adevarate paparazzi. Intre timp, pentru ca le stim numele, noi vom afla pentru ce se afla in penitenciar si vom fi pregatiti sa le confruntam povestile. In ziua 3.
*
Ziua 3, vineri 3 iulie
Ziua 3 a atelierului de fotografie sustinut de Cosmin Bumbutz la penitenciarul Tirgsor ne aduce o noua provocare. Pentru ca dl Alexiu de la studio f64 ne-a mai dat un aparat de fotografiat Canon, am solicitat penintenciarului sa o aduca la curs si pe M.
Stim ca are o pedeapsa de 25 de ani pentru dublu omor, ca e foarte refractara la orice activitate din penitenciar, dar i-am vazut desenele intunecate, minutios realizate, si ii cunoastem potentialul artistic.
Nu stim daca se va adapta la grup (celelalte 5 participante la curs au intre 25-30 de ani, iar M a depasit de mult 40) si mai are un handicap de adaptare. E singura cursanta care sta in regimul “inchis”, cu timp de plimbare limitat intr-o curte interioara, diferita de cea in care isi petrec ziua celelalte fete de la curs.
E o provocare pentru toata lumea (de la doamna directoare Puscas, dra colonel Radulescu si pina la echipa noastra) daca vom reusi sa-i captam atentia lui M si daca ii vom trezi interesul pentru curs.
***
(T si Y, fotografiate de S2)
Mergem in sala de clasa pe usa careia scrie Goblen/ Pictura, sala care are lipite pe peretii de faianta desene facute de detinute. Astazi e prima zi in care premiem cele mai bune fotografii, asa ca asez pe “catedra” salii premiul- cosmetice de intretinere corporala – in timp ce Cosmin si Cristi Petrescu ( asistentul tehnic al proiectului) descarca in computer cardurile aparatelor pe care ni le-au dat garzile.
Vin fetele si pina se descarca toate fotografiile se naste o discutie de prezentare.
– Tu pentru ce esti aici? o intreb pe S1 care e frumos rimelata si si-a domolit parul cret cu o cordeluta.
– Trafic de droguri. Face o pauza in timp ce ocoleste banca la care va trebui sa stea pentru curs si spune. “Asa zic ei la dosar, dar de fapt sunt aici pentru 16 pastile de ecstasy.
Imi explica apoi cum au prins-o. (chiar daca stiu ca mult din ceea ce a povestit nu este adevarat, nu voi scrie aici marturisirea; cazul ei este inca pe rol, nu s-a dat o hotarire definitiva)
– Si tu?, o intreaba Cosmin pe T.
– Pentru un telefon. Tot trafic de droguri. Au ei o asa zisa convorbire a mea cu un traficant de droguri.
– Dar esti recidivista? Te-am gasit pe net in 2004 intr-un alt arest, continua Cosmin.
– Nu. Atunci am stat provizoriu, spune T fara sa i se clinteasca un muschi de pe fatza, desi noi stim ca nu este adevarat.
S2 spune si ea ca e inchisa pentru trafic de droguri, in timp ce Y ne spune o poveste halucianta:
– Cind eram studenta am fost inchisa pentru furt din camerele de camin. Asa zic ei. Si ca aveam iarba. Am stat in arest preventiv citeva luni si cind m-au eliberat am plecat in Franta. Am un ONG pentru lupta impotriva traficului de droguri. M-au oprit la aeroport, dupa 4 ani de stat in Franta, cind vroiam sa ma duc acasa. Am stat 4 luni intr-un arest in Franta. Sunt aici din martie si sper sa plec in septembrie, in Yugostlavia.
– Esti sirboaica?
– Tata e sirb si mama e araboaica. Vorbesc patru limbi si in libertate consiliez consumatorii de droguri. Si aici, in penitenciar, am citeva femei in grija, isi incheie prezentarea asezindu-se mai bine pe scaun, picior peste picior. Astazi e intr-untricou negru, pantaloni scurti tot negri si are saboti cu toc cui.
Dintr-un schimb de priviri cu Cristi, stiu ca si el se gindeste sa-i verificam povestea.
Pe C nu o intrebam nimik. Stim ca tatal ei pictor si ca are o pedeapsa grea, pentru complicitate la omor. Asteptam insa sa vina momentul in care sa ne povesteasca singura.
***
Cind M este adusa in sala, se aseaza in coltul din dreapta spate, in partea opusa grupului de tinere. Ii remarc stinghereala si incerc sa o fac sa se simta confortabil.
– Ne-am dorit mult sa fiti si dvs la curs.
Zimbeste si se uita la mine neincrezatoare. E imbracata cu un tricou larg alb si niste pantaloni culoarea piersicilor. Parul scurt blond pai, vopsit, ii e ciufulit.
– Ati avut fotografii foarte frumoase la preselectie, dar ati facut putine si ati pierdut la numarul total.
– N-am putut sa fac mai multe. Mi- a fost rau. M-a durut spatele.
– Acum o sa aveti un aparat doar al dvs si o sa puteti face mai multe. Chiar aveti simt artistic.
– Am facut scoala de arta
– A da? Iata explicatia pentru talentul dvs.
Ii atrag atentia lui Cosmin care e in capatul celalalt al salii, ca doamna M a fct scoala de arta si el spune:
– Si eu, pina la liceu tot scoala de arta, dupa care s-a desfiintat.
– Si eu la fel, continua M. Pina la 10 clase, dupa aia a trebuit sa ma mut la alt liceu pentru ca s-a desfiintat.
– Era prin 86 cred, spune Cosmin
– Asa da, prin 85-86.
Un calcul rapid al virstei doamnei M vs virsta lui Cosmin, imi arata ca nu avea cum sa fie la liceu in perioada respectiva. Nu spun nimic, dar ma gindesc ca isi aduna informatii de la noi ca sa-si creeze o poveste. Cu fiecare viitoare vizita, imi voi consolida insa parerea.
***
Rind pe rind fiecare dintre cursante isi priveste fotografiile pe un ecran mare si spera sa-l vada pe Cosmin apasind pe tasta “P” care marcheaza ca a ales un cadru reusit.
Fetele au fotografiat orice, mai mult sau mai putin constient, au peste cinci sute de poze fiecare si Cosmin comenteaza cadrele cu idéi bune, dar gresite tehnic.
“Uitati-va la oamenii din fotografie ca la niste linii. Sa nu se intersecteze cu alte linii.”
La un portret cu o lumina minunata, toata lumea zimbeste larg. Pina se aude Cosmin.
– De ce ii iese dunga aia din cap (era vorba despre o rama de fereastra, din spatele subiectului fotografiat)? De ce nasul e tangent cu obrazul? Ce cauta aglomeratia aceea in spate?
Fetelor li se schimba expresia fetei pe grade usoare pina la uimire, cu fiecare intrebare a lui Cosmin. Cind ajung sa priveasca fotografia cu ochii mari, dindu-si seama ca e mult calcul in spatele unui cadru, Cosmin continua:
– Daca te-ai fi mutat doi metri mai la stinga si-ai fi miscat aparatul, ar fi iesit o fotografie perfecta.
Zimbetul reapare si poti citi in ochii lor gindul ca daca invata toate aceste lucruri, vor putea face fotografii bune. Intr-un fel tocmai asta le-a spus si Cosmin, in felul lui direct si concis, care pare ca nu te incurajeaza cu nimic, desi e f sincer si cu lucrurile bune si cu cele rele.
N-am parcurs nici jumatate din fotografii, dar Cosmin le anunta tema tehnica pentru data viitoare “Faceti aceeasi fotografie din mai multe unghiuri. Mutati-va voi pina aveti in cadru o compozitie buna, sau asezati-va subiectul intr-un cadru bun.”
Mai incolo vine si o tema de compozitie, inspirata din ce au surprins in cadre. S1 trebuie sa faca o serie cu fetele de la alfabetizare, in decorul salii in care ne aflam, linga desenele care ilustreaza literele alfabetului.
Inainte de pauza, toata lumea primeste interdictii: din nou fara blitz si, pentru ca toate au fotografiat-o agresiv pe S2, nimeni nu mai are voie sa vina cu fotografii cu ea data viitoare.
***
Cit fetele fumeaza, contabilizam fotografiile selectate: de 4 ori mai multe decit la precedenta vizita. E evident ca au progresat, iar Cosmin se pregateste sa le incurajeze si sa le laude pentru efortul lor. Cistigatoarea saptaminii e Y: a surprins penitenciarul intr-n mod amuzant si natural.
Prin fotografiile ei i-am cunoscut pe “baietii” penitenciarului si am fost la sala de sport.
***
Pe drumul catre casa, i-am cautat numele lui Y pe google: niciun ONG, nimic din ce ne povestise.
***
La viitoarea vizita, vom afla despre competitiile de slabit din penitenciar, ni se va exlica valoarea reala a tigarilor si ne vom bucura de citeva schimbari in ceea ce o priveste pe M. Pentru timp scurt, insa.
lucky – in loop
Colega mea Diana Cuciuc – art director la Tabu – mi-a dat ieri cintecelul de mai jos.
Cum am adormit cu computerul deschis l-am ascultat pe repeat all the night.
Iar astazi m-am gindit sa va fac cunostinta cu Diana
da, si noi ne-am gindit sa fie model intr-un pictorial. Iata un motiv in plus sa ne cititi:)
Jason Mraz – Lucky
Asculta mai multe audio Muzica
in taxi
– Pot sa va intreb ce ascultati? m-a intrebat taximetristul cu un ton dubios, cum mi-am dat jos castile IPod-ului. Vroiam sa-i platesc si ar fi fost nepoliticos, sa o fac fara sa-l ascult o clipa, cit sa ne luam pa.
– De ce?
– V-ati schimbat expresia fetei tot drumul. V-ati incruntat, ati zimbit. Nu e muzica, nu?
– Nu, e o inregistrare cu un interviu.
– Pai si de ce va incruntati? Nu se auzea bine?
– Nu, ratasem niste intrebari, nu ma dusesem mai departe dupa ce raspusese omul.
– Si cu cine e interviul?
– Un actor la debut, nu-l cunoasteti.
– Aha. Nu stiam de ce va strimbati asa.
Nu mi-am imaginat niciodata ca ma strimb cind ascult interviurile pe care le fac:) plus ca tinarul actor chiar era simpa.
10 motive pentru care interviul e ca sexul
O perspectiva, sper amuzanta, despre interactiunea intervievat vs cel care face interviul in meseria asta simpatica de jurnalist. Din aceeasi serie Interviu. Labirint.
1. Daca e bine facut, dureaza mult fara sa simti cind trece timpul, intilnirea e intensa si ambele parti sunt multumite.
2. Necesita o pregatire pentru confortul personal. Nu e cu epilat, dushat, parfumat, ci cu research – cu google, reporting si/sau biblioteca. Dar efectele sunt aceleasi: te simti mai bine in pielea ta si scad sansele de ratare.
3. Iti folosesti toate cele 5 simturi. Orice reactie e importanta, orice informatie nerostita dar prezenta pe chipul, hainele, in preajma intervievatului, are multa putere. Si-ti arata daca poti sa mergi mai departe.
4. Esti atent la limbajul trupului. Al intervievatului, ca sa stii daca ai pus prea multa presiune. Al tau, ca sa transmiti confort si sa-l faci pe cel din fata ta sa se simta bine.
5. Ai grija sa existe un preludiu bun. Vorbesti, explici, informezi, seduci . Il dezbraci usor de hainele neincrederii. Apoi deschizi reportofonul.
6. Pentru ca un interviu sa iasa bine trebuie sa stii ca: nu e vorba despre tine ca reporter, nu te da drept exemplu, lasa-l pe celalalt sa se simta bine si sa se desfasoare. Nu e asta minunatia si-ntr-o partida de sex?
7. Incerci sa-ti sincronizezi miscarile si gindurile cu intervievatul. Dai si primesti: atentie, informatii, complicitate, (ne)incredere. E un dans acolo: intrebare, raspuns/ocolire de raspuns, o noua intrebare.
8. Intr-un interviu bun iti permiti sa-i spui intervievatului ca informatia pe care ti-o ofera nu te satisface, ca vrei mai mult. Dar pentru asta trebuie sa fi construit intimitatea si complicitatea bazata pe increderea ca rezultatul final va fi bun pentru amindoi. Ca sa merite efortul.
9. Esti trup si suflet cu ceea ce se intimpla. Concentrarea e maxima; timpul s-a oprit in loc; nu mai exista decit intervievatul si cel care intervieveaza. Esti acolo sa-l asculti, sa fii una cu el, pentru ca el sa-ti dea totul. Despre informatii vorbesc, desigur.
10. Nu te imbraci si pleci imediat dupa ce ti-ai terminat treaba. Intotdeauna mai conversezi un pic, mai lasi loc de un nou telefon. S-ar putea sa mai ai nevoie de alte info si sa vrei sa te intorci. Asa ca te asiguri de un postludiu frumos.
Bonus (recomandare) Fa-i un mic cadou intervievatului cind a aparut materialul ca sa-i multumesti ca ti-a acordat din timpul si din viata lui. Ca ti-a oferit privilegiul de a te lasa sa intri in mintea lui. Astfel, ca in orice relatie, va pastra o amintire frumoasa, personalizata despre intilnirea voastra.
Eu le daruiesc intotdeauna celor carora le-am ocupat mult timp, pt o serie de interviuri – necesare unui story lung sau unui profil – o carte sau un film, tintit pe personalitatea lor.
P.S. sunt foarte curioasa citi barbati imi vor mai refuza de acum incolo interviurile:)
caut Intern – asistent(a) redactor sef
Caut intern care sa-mi fie asistent(a) pentru 3 luni.
20-25 de ani, sa nu mai fi lucrat in presa. Cu entuziasm si multa putere de munca. Cu dorinta de a face jurnalism. Cu intelegere ca jurnalismul nu e glorie, ci munca; nu e aparitie la tv ca sa te dai cu presupusul, ci bucuria de a descoperi subiecte care conteaza si pot motiva/informa lumea.
Ce trebuie sa faca:
– Sa transcrie interviuri.
La virgula, inclusiv cu “aaa”-urile de ezitare. Uneori peste noapte, in doar citeva ore. Uneori cu sunetul slab. Uneori 2-3 ore de inregistrari.
– Sa raspunda la o parte din corespondenta
Email & telefoane de confirmari cel mai adesea
– sa faca reporting
putin si cred ca f rar, aproape spre deloc. In perioada de internship am sa scriu un singur story mare si citeva articole mai mici.
– sa participe la intilnirile de business la care merg.
Optional, dar nu neaparat:
– Scris mici articole pentru revista in partea a doua a internshipului.
*
Internshipul nu e platit si nu inseamna job de secretara.
Cum nu inseamna ca va fi angajat la sfirsitul internshipului.
*
Ce primeste in schimb cel/cea care obtine job-ul?
O experienta intensa despre jurnalism, care sper sa conteze mult in viitorul sau: ca reper, ca emotie, ca intilnire. Mai detaliat:
– un curs intensiv (de la articole de citit pina la explicatii aplicate) despre cum se scrie un articol si de ce un stil sau altul. (va vedea toate editarile pentru oricare articol din revista si vom discuta pe fiecare text din revista in parte)
– Va participa la sedintele de redactie si va intelege cum functioneaza o revista.
– Va merge la sedinta foto de cover si va vedea relationarea/negocierea cu vedeta
– Acces la informatii despre media ca business la un nivel la care n-ar avea cum ajunge prea curind.
Inscrierile se fac via email (cristina.bazavan la tabu.ro) pina la 1 februarie, cu o scrisoare de motivare (“de ce vreau sa fiu jurnalist”) nu mai mare de 4000 de semne si, daca exista, link-uri la ceva scris de aplicant(a) (nu e insa obligatoriu)
Pe 10 februarie este anuntat cel care a obtinut postul.
Internshipul incepe pe 15 februarie si se incheie pe 15 mai.
Atentie!
Daca nu va incadrati in grupa de virsta, nu scrieti, nu iau in calcul.
Daca nu va mentionati virsta, iar nu iau in calcul aplicatia.
Daca v-ati exprimat via facebook or twitter dorinta de a fi intern si nu am primit mail pe adresa de Tabu, nu iau in calcul aplicatia.
Inca o data mentionez: nu e un internship platit; e un schimb – cred onest – munca vs cunostinte.
Multumesc frumos tuturor celor care se vor scrie. Sper sa fie o intilnire memorabila si debutul unei prietenii frumoase intre noi.
arty week end
in week end-ul acesta am citit doua carti absolut minunate. in ordinea inversa a intilnirilor cu ele:
– NU VEDEM NIMIK – Daniel Arase – ed Art
despre cum sa intelegi picturile, uitindu-te la ele ca la scena unei crime in care fiecare detaliu poate sa spuna ceva despre subiect. nu-mi imaginam vreodata ca uitindu-ma la o pictura a unui faimos pictor voi auzi, la propriu, latratul unui ciine si voi ride in hohote de varianta primitiva a playboy-ului: pin up-ul conjugal. minunata. se citeste ca un roman politist si te face sa te intrebi: oare citi oameni sunt in stare sa dezvolte asemenea povesti sclipitoare uitindu-se la o pictura? si cum naiba sa invat si eu asta?
– LE STYLE SECOND EMPIRE – arhitecture, decors et art de vivre – Gabriel Badea Paun (ed Citadelles & Mazenod)
cartea asta n-a aparut la noi, eu am primit-o de la autor (si-i mai multumesc inca o data si aici). citind-o am avut doua reactii;
1. il stiu – din scris- pe gabriel badea paun de la cartea care a aparut la Humanitas Carmen Sylva, Uimitoarea regină Elisabeta a României. si atunci, ca si acum, a reusit sa puna pe hirtie o epoca (de data asta sfirsitul sec XVIII) cu o eleganta si un rafinament incredibile. m-a uimit talentul asta, cred ca e nativ, pur si simplu. rasa si clasa.
2. mi s-a parut incredibil ca cineva poate sa faca accesibila si unui novice ca mine o perioada artistica & istorica, fara sa coboare deloc stacheta intelectuala. am sa ma reintorc la carte sa o citesc nu pentru povestile din ea, ci pentru tehnica.
cartea arata ca un album de arta, contine fotografii extrem de bine realizate si e o excursie prin viata cultural- emotionala a Frantei secolului XVIII.
S de la Sansa in Esquire
prietena si colega mea, ana onisei, a scris pt esquire un story despre o familie de rromi care merge la scoala la 40, 20, respectiv 7 ani. toata familia, toti in clasele primare.
pina sa scrie ea articolul asta nu mi-am pus niciodata cu adevarat problema “ce inseamna discriminare pentru rromi?”. acum cred ca rromi nostri de astazi sunt un fel de negrii americanilor de acum 30-40 de ani. nu sariti in sus la gindul urmator, chiar cred ca e viabil: vom avea nevoie de un presedinte rrom ca sa ne dam seama ca si ei sunt ca si noi.
iata unul dintre cele mai emotionante fragmente din textul Anei, care contine pe la mijloc, un extraordinar monolog al personajului principal, anton, 40 de ani.
*
M-am născut ţigan. Câteodată e şi bine, câteodată e şi rău. Aş vrea şi să nu fiu, dar până la urmă îmi place. De fapt, problema e că sunt momente în viaţă care te fac să spui: Băi, de ce m-am născut ţigan? Ai multe uşi închise. Indiferent, oriunde. Se uită lumea aiurea la tine. La angajat. Sau în maxi taxi, că îţi e şi ruşine. Oameni serioşi, se vede pe ei ca au învăţat carte. Şi la un moment dat iţi fac o impresie că-s tâmpiţi. Îi zic copilului: Stai cuminte, ca acuma te dau la ţigani! Parcă eu aş fi sperietoarea copilului lor.
(…)
Poate că generaţia asta de tineri n-or să mai fie “ţigani”. Şi n-o să mai fie nici o ură din asta rasială. Le-am spus copiilor: Măcar şcoală să aveţi! Că cu 8 clase nu te angajează nici la salubritate. Nu v-aţi săturat să strigaţi pe strada “Gunoiul”?
Aşa că mi-am zis că nu se mai poate fără carte. Pentru prima zi de şcoală, ne-am pregătit cu caiete de la nepotu-meu, că el avea mai multe. I le-am pus după înapoi. Mi-a fost şi ruşine. Să stai cu nişte copilaşi… Bine, ca şi ei erau ca mine, doar ca ori n-ascultaseră de părinţi, ori au stat pe acasă şi nu terminaseră şcoala. Dar eu eram cel mai cu părul alb din clasă. Doar că nu ştiam că o să fiu cu copiii mei în aceeaşi clasă. M-am trezit cu nora-mea în bancă. Ce era sa fac? Râdeau şi doamnele profesoare că mai rămâne s-o aducem şi pe bunica la şcoală.
Cartea s-a simţit. Şi la serviciu, şi în lume. La magazine: e ceva să întrebi doamna “Când aveţi program?”, iar când ea îţi raspunde “Uite programul, nu-l vezi pe uşă?”, tu să poţi să-l citeşti.
Adevărul e că ruşinea îţi trece repede. Dacă te ia de la stomac foamea, nu te mai gândeşti la ruşine. Doar nu cer nimic, m-am dus să pot să învăţ ceva. Şi acum am spus la toţi, şi la serviciu, că suntem la şcoală. Asta aş şi încerca: să fie un exemplu familia mea.
ana maria onisei, esquire, ian feb 2010
romania
pe ana ipatescu, dinspre victoriei spre romana, o salvare cu sirena urlind a moarte si a disperare incerca sa-si faca loc printre masini.
la hotel minerva un politist a obligat toate masinile sa traga pe dreapta. inclusiv salvarea.
din sens invers trebuia sa i se faca loc coloanei prezidentiale.
*
pe la 19.45
*
brrrrr
La multi ani!
ceea ce ma urneste pe mine in viata a fost surprins, in esenta lui, de o tinara pe nume sarah kane. in piesa ei, purificare, e un monolog care incepe asa “daca nu simti, n-are niciun rost”
si continua (e o redare aproximativa): gestul de-a minca n-are niciun rost. gestul de-a iubi n-are niciun rost. gestul de-a…muri n-are niciun rost.
*
in 2010 va doresc sa simtiti.
uitati-va cu atentie de la min 4.20 incolo:)
Politist, Adjectiv & Vlad Ivanov in topul LA Weekly
LA Weekly si-a pus criticii sa voteze, ca la Oscar, filmele acestui an.
Rezultatele m-au fact sa zimbesc tare.
Politist, adjectiv e pe locul 7 la filmul anului, iar Vlad Ivanov e pe locul 5 la best supporting actor.
FILM VOTES MENTIONS
The Hurt Locker 356 54
Summer Hours 239 40
A Serious Man 229 34
Inglourious Basterds 214 36
35 Shots of Rum 189 32
The Headless Woman 183 28
Police, Adjective 171 28
SUPPORTING ACTOR VOTES MENTIONS
Christoph Waltz, Inglourious Basterds 92 35
Christian McKay, Me and Orson Welles 34 17
Woody Harrelson, The Messenger 30 15
Paul Schneider, Bright Star 23 12
Vlad Ivanov, Police, Adjective 22 9
Un sfirsit de an cam bun pt domnii Porumboiu & Ivanov.
Bravooooos
*
Politist, adjectiv mi-a adus in anul asta una dintre cele mai puternice amintiri.
E filmul care m-a fct sa pling la vizionarea de la Cluj si care a generat apoi o seara de conversatii f adinci pe o terasa racoroasa.
Iar Corneliu Porumboiu si Vlad Ivanov sunt super oameni, tare tare misto, asa ca ma bucur mult pentru ei.
(tocmai ce mi-am dat seama ca despre Corneliu eu n-am scris niciodata la revista:), a scris Cristi Luca in pag de film, mais…. hmmmmmm, un subiect bun pt la anul)
de la Carver hop – tzop la Cehov…
… sau cum nici dracu nu o sa citeasca acest post care pare elitisto-culturalo-inchipuit.
dar nu e:)
*
in biografia lui Raymond Carver ( A writer’s life) am gasit urmatorul motto:
It is not necessary to portray many characters. The center of gravity should be in two persons: him and her.
Anton Cehov catre Alexander Cehov, 10 mai 1886
am gugalit cehov letters si am ajuns la ceva tres tres simpa: corespondenta cu fratii, unchiul si alti prieteni.
*
iata 2 fragmente dintr-o scrisoare catre fratele lui, Nicolai:
MOSCOW, 1886.
… You have often complained to me that people “don’t understand you”! Goethe and Newton did not complain of that…. Only Christ complained of it, but He was speaking of His doctrine and not of Himself…. People understand you perfectly well. And if you do not understand yourself, it is not their fault.
*
Cultured people must, in my opinion, satisfy the following conditions:
1. They respect human personality, and therefore they are always kind, gentle, polite, and ready to give in to others. They do not make a row because of a hammer or a lost piece of india-rubber; if they live with anyone they do not regard it as a favour and, going away, they do not say “nobody can live with you.” They forgive noise and cold and dried-up meat and witticisms and the presence of strangers in their homes.
2. They have sympathy not for beggars and cats alone. Their heart aches for what the eye does not see…. They sit up at night in order to help P…., to pay for brothers at the University, and to buy clothes for their mother.
3. They respect the property of others, and therefor pay their debts.
sunt 8 puncte pe ordinea explicativa, iar scrisoarea se incheie cu “You must drop your vanity, you are not a child … you will soon be thirty. It is time!”
Letters of Anton Chekhov to his family and friends poate fi citita integral aici
later edit: (dupa ce am parcurs toate scrisorile) fragmentul meu preferat
Her eldest daughter, a woman doctor—the pride of the whole family and “a saint” as the peasants call her—really is remarkable. She has a tumour on the brain, and in consequence of it she is totally blind, has epileptic fits and constant headaches. She knows what awaits her, and stoically with amazing coolness speaks of her approaching death. In the course of my medical practice I have grown used to seeing people who were soon going to die, and I have always felt strange when people whose death was at hand talked, smiled, or wept in my presence; but here, when I see on the verandah this blind woman who laughs, jokes, or hears my stories read to her, what begins to seem strange to me is not that she is dying, but that we do not feel our own death, and write stories as though we were never going to die.
interviu: labirintul.
Cind faci un interviu, oricit s-ar baricada intervievatul, intri in mintea lui.
Intrebi una, alta – de cele mai multe ori, te-ai intilnit de 2-3 ori cu omul respectiv si-l intrebi lucruri la care n-ai raspunde nici tu in fata celui mai bun prieten.
Din nenumarate motive (vrea sa i se stie povestea, vrea sa fie cunoscut, vrea sa fie onest cu tine si cu publicul lui, iti/isi respecta munca, te place etc) iti raspunde si deschide usa creierului lui.
Si intri in labirint. Oricit te-ai concentra, oricit te-ai pregatit inainte, nu ai de unde sa stii ce se afla pe culoarele din fata ta. Seduci, dansezi tangoul intrebarilor si o iei aiurea pe drumurile care ies in fata ta. Te distrezi.
Si cind ajungi acasa, asculti inregistrarea, iti dai seama pe unde ai fost si te sperii. Vezi ca ai ratat niste usi, vezi ca ai deschis altele care duceau in camere inchise.
Dar cel mai ciudat e ca simti ca trebuie sa te reintorci in labirint, doar cu puterea mintii tale, si sa te uiti la toate culoarele prin care ai trecut, sa vezi daca nu era cumva scrijelit ceva pe vreun perete. Si e nevoie de o mare putere de concentrare ca sa faci asta.
*
Abia apoi te intrebi: daca m-a lasat sa intru aici, n-ar trebui sa fiu atenta cum inchid usa cind ies?!
*
De azi trebuie sa muncesc citeva ore pe zi. Azi ar trebui sa transcriu un interviu si sa incep sa navighez prin labirint. Inca n-am energia pentru asta si, in timp ce ma mai delectez cu mincaruri italiene, am crezut ca-mi fac curaj scriind asta. Nu sunt sigura ca a mers:)