Author : Cristina Bazavan

monica iacob ridzi – filmul

se baga cineva sa recreeze ziua de ieri a doamnei ridzi?

in scris, ca pe o poveste.

are dramatism, are suspance (cam cum or fi adus-o pe doamna placinta in viteza sa se faca ministresa?!), are pe vino -ncoace (discursul ala smeker cu care si-a anuntat demisia cum o fi fost scris?), are sentimente contradictorii, cu o granita fina intre minciuna si adevar, intre interesul propriu si cel al poporului (chiar si cind e vorba de jurnalistii implicati)
e povestea dramatica a unei infringeri ( din perspectiva doamnei ridzi) sau a unei victorii care face un jurnalist erou (din perspectiva lui catalin tolontan)

ar iesi de un mega film de aici.
sigur, apoi s-ar pune intrebarea: cine l-ar interpreta pe tolontan?:) dar pe doamna ridzi?:)

2165
pictorial_104_690Camelia Sucu

Camelia Sucu

Cameliei Şucu, una dintre cele mai bogate femei din Romania, i s-a mai spus că seamănă cu Madonna. Tabu i-a oferit şansa să intre în pielea divei.

15 urcări şi coborâri de 15 trepte. 50 de urcări şi coborâri cu dreptul pe un stepper până la genunchi. 50 de ridicări cu piciorul drept spre spate. 30 de lovituri cu piciorul drept în sacul antrenorului. O gură de apă, un parcurs la pas lent în latul sălii de sport. De la capăt. 50 de urcări/coborâri cu stângul pe stepper-ul care-i atinge genunchii.

Camelia Şucu şi-a început antrenamentul de mai puţin de 10 minute. E 9:40, într-o zi de marţi, una din cele trei zile din săptămână în care vine la sală.

Coapsa ei dreaptă are fermitatea unei sticle de şampanie. După formă ar putea fi un Dom Pérignon 1995, ediţia vintage îmbuteliată în aur alb. Efortul face ca fiecare muşchi să-i vibreze ca şi cum ar fi gata să se rupă într-o clipă, iar în capăt e genunchiul ce pare un dop care stă să explodeze.

Mai jos, la gleznă, e un săculeţ cu jumătate de kilogram de nisip. Exerciţiile continuă în ritm alert, iar fiecare pas are uşurinţa primului. Doar transpiraţia de pe umerii bronzaţi trădează efortul.

Taufic, care îi este antrenor de trei ani, o interoghează ca şi cum ar fi o elevă scoasă la lecţie.- – Ai alergat astăzi?
– Nu. A trebuit să-i duc pe ai mei la aeroport. Plecau într-o excursie.

Răspunsul vine cuminte de sub şapca albă care, dat fiind cei 1,60 metri ai Cameliei şi cei douăzeci şi ceva de centrimetri pe care Taufic îi are în plus, e ca o streaşină ce-i ascunde ochii albaştri.

Camelia aleargă de la 16 ani, aproape în fiecare zi, câte o oră, indiferent de vreme, indiferent de locul unde se află pe glob. |n cei peste 25 de ani de când face asta – a împlinit în aprilie 42 de ani – au fost doar patru luni în care n-a făcut sport. N-a putut. Corpul nu-i răspundea la comenzi, mintea îi era ocupată cu altele. |n acele patru luni s-a reinventat, dar abia acum îşi dă seama de asta.

În vara lui 1983, familia Niţoi – Vicenţiu, Elvira şi fiicele Camelia şi Cristina – erau, ca în fiecare vacanţă, la mare. Vicenţiu era director la Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi de Administrare Locativă (ICRAL), iar rolul lui în familie era de Moş Crăciun: îndeplinea dorinţele. De data aceasta le dusese pe fete la Neptun la sugestia Elvirei, statisticiană la Înterprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (ICTB). Într-o dimineaţă, Vicenţiu s-a uitat lung la Camelia cum se pregătea de plajă şi i-a spus Elvirei: „Te rog, vorbeşte cu ea. S-a cam îngrăşat”.

Puştoaica a auzit discuţia. Ştia că se îngrăşase. Odată cu intrarea la liceu renunţase la cursurile de înot de la Dinamo, iar relâche-ul după 6 ani de antrenamente îşi pusese o amprentă de 12 kg pe corpul aflat în transformări hormonale. N-a zis nimic, dar a ieşit la plajă şi a început să alerge pe malul mării. În seara aceea i-a oferit surorii bucata din ciocolata pe care o primeau de la mama înainte de culcare. Când s-a întors din vacanţă a încercat să alerge în jurul blocului. În anii ‘80, în cartierul Militari, la Lujerului, nu alerga nimeni în jurul blocului şi, după ce-a îndurat glumele băieţilor din cartier, s-a mutat în scara blocului. 10 etaje, urcat şi coborât, în fiecare zi. Toată vara.

Vara a fost anotimpul în care familia a pus mereu presiune pe ea. La 18 ani, după ce a ratat intrarea la Stomatologie, a plecat din nou în vacanţă la mare cu părinţii. Într-o dimineaţă, pe când mânca o felie de pâine cu unt şi dulceaţă, s-a confruntat cu observaţiile mamei.
– Ştii câţi bani am cheltuit cu meditaţiile tale? Iar tu nu te-ai străduit suficient.

Mama avea dreptate – nu considerase examenul de admitere ceva extrem de important. Bacalaureatul era prioritar; îl luase cu 10 şi se relaxase. Ratase admiterea din cauza chimiei unde profesorul de la meditaţii avea un sistem diferit de predare, iar ea nu terminase de scris la subiectele din examen. Pentru mama era mai importantă admiterea la Stomatologie decât pentru ea; Elvira îşi dorise să facă această facultate, chiar fusese admisă în tinereţe, dar pentru că era pe lista locurilor cu plată, familia – care avea de întreţinut 7 copii – n-a susţinut-o.

În dimineaţa aceea nu i-a zis nimic mamei, dar când s-a întors din vacanţă s-a angajat, cu intervenţii din partea tatălui, ca laborant la ICTB.

Avea un salariu de 1.200 de lei şi i-a folosit pe toţi pentru meditaţii. |n anul acela a încercat la Medicină. A intrat.

Între timp, l-a cunoscut pe Dan, student la Politehnică, ghid în timpul liber. În anul întâi de facultate, Camelia Niţoi a devenit Camelia Şucu. În câteva luni a apărut prima lor fiică – Ioana, apoi în 1991, cea de-a doua fiică – Cristina şi, în ’93, au fondat Mobexpert. A terminat facultatea, s-a angajat stagiar în spital, dar a renunţat după un an, ca să ajute dezvoltarea afacerii pe care tocmai o lansaseră. Când au hotărât să se despartă în 2004, Mobexpert era o companie evaluată la 150 de milioane de euro.

În sala de sport, faţă în faţă cu Taufic nu mai e Camelia {ucu, ci Cami. |mbrăcată într-un maieu de sport şi pantaloni albi cu însemne discrete Nike, răspunzând prompt la îndemnurile solicitante ale antrenorului, nu pare una dintre cele mai bogate şi mai influente femei din ţară. La o privire atentă, o trădează, însă, cele opt brăţări subţiri de pe mâna dreaptă: diamante, aur alb şi platină. Fiecare are povestea ei, una e de la Ioana – fiica cea mare, alta de la Cristina, mezina, alta de la sora ei, două şi le-a cumpărat singură şi trei de la o persoană dragă, al cărei nume nu vrea să-l spună.

Antrenamentul durează o oră şi mai include 10 flotări, 10 ridicări de halteră, o nouă serie de 7 ture pe scări, 60 de ridicări ale genunchilor la piept, 50 de abdomene, 20 de minute alergare pe bandă la viteze alternative, serii de 20 de ridicări de greutăţi la diferite aparate, pentru braţe şi spate. Fără niciun timp suplimentar de odihnă, doar câte o gură de apă pe drumul dintre un aparat şi altul.

După duş se aşază pe scaun la coaforul de la etajul sălii de sport. Nimic nu o mai trădează pe femeia cu alură de puştoiacă de liceu, care îşi efectua execiţiile cu o asemenea viteză încât bărbaţii care alergau pe benzile din jur păreau că mestecă tutun pe o terasă într-o duminică ploioasă. Echipamentul e acum ascuns într-o geantă Louis Vuitton care stă la picioarele mesei coafezei. Camelia are spatele ferm şi cambrat în cămaşa Jean Paul Gaultier, albă cu guler rotund fronsat, coapsele evidenţiate de o fustă bleumarin, tot Gaultier, iar gleznele discret conturate de pantofii Louboutin cu tocurile de 12 cm. E ora 10:45 şi până la 15:00 are întâlniri în care se vor pune în discuţie sume importante de bani. |ncepe să se machieze discret: fond de ten, mascara, gloss.

La 11:30 îşi parchează Mercedesul argintiu de două locuri, în faţa porţii casei de 1,5 milioane de euro pe care a cumpărat-o pentru birourile Class Living, compania pe care a păstrat-o la despărţirea de Dan {ucu. Sala de şedinţe e pregătită pentru prima întâlnire de pe agendă. Pe masă e un platou cu cireşe, mere, piersici şi banane.

„Oportunităţi de business” – aşa numeşte întâlnirile la care i se propune să investească. Din 24 aprilie 2007, a doua zi după ce i-a vândut lui Dan acţiunile din firma în care fuseseră parteneri – încasând 37,5 milioane de euro – oportunităţile de business au intrat pe agenda ei zilnică. Un cont cu atât de mult cash te face să te gândeşti la linişte şi siguranţă, dar pentru Camelia a însemnat o nouă provocare: „Cum transform lichidităţile în acţiuni profitabile?”

Astăzi, una dintre oportunităţi e prezentată de un fost campion mondial la culturism, Ulf Bengtsson, care îi face o propunere de investiţie în dezvoltarea World Class Academy, clubul sportiv de top unde se antrenează şi ea.

Ulf e ca un urs sălbatic, cu părul prins în coadă la spate, cu o talie care pare că ascunde multe beri, dar şi cu nişte braţe care trădează cele 10 titluri de campion mondial obţinute în anii ‘70. „Înăuntru e un tânăr de 25 de ani”, spune Ulf, îndreptându-şi mâna către frunte. „Dar mă uit în oglindă în fiecare dimineaţă şi ştiu că trupul meu nu mai e în pas cu mintea.” Îi povesteşte Cameliei cum a plecat în Asia doar cu rucsacul pe care-l ţine la picioare în sala de conferinţe, cum a venit în România acum câţiva ani şi cum a decis să deschisă şi aici o sală World Class Academy. Rostesc cuvintele în engleză, dar vorbesc limba pasionaţilor de sport. Camelia îşi îndreaptă trupul către masă, îşi pune coatele pe lemnul frumos lăcuit şi-i face mărturisiri ca şi când s-ar cunoaşte de-o viaţă.

„Într-o vreme, eram obsedată de sport. Alergam dimineaţa, apoi făceam exerciţii, iar seara, obligatoriu, spinning. Făceam crize dacă îmi găseam bicicleta ocupată. Ajunsesem să sun să fie pus un prosop pe o bicicletă. Acum ştiu că îmi rezolvam alte probleme prin sport. E o graniţă fină între a face sport de plăcere şi dependenţa pe care o generează antrenamentele intensive.” E evident că-i place propunerea lui Ulf, dar rămâne fermă şi cere elegant să i se trimită un business plan, să vadă cifre. Apoi îl conduce la subsol şi-i arată sala de sport pe care a amenajat-o pentru angajaţi, ca să simtă pe pielea lor beneficiile mişcării. Până la următoarea întâlnire preia telefoanele ratate. „Bongiorno… Si… Si…” O altă oportunitate de afaceri, de data aceasta în Polinezia. Stabileşte ca peste două zile să ia cina la Paris cu cei care-i fac propunerea şi îi spune celui de la capătul telefonului într-o italiană fluentă: „Franceza e pentru cină, engleza e pentru afaceri, da?”

Italiana a învăţat-o singură, cu dicţionarul, după ce, la o primă deplasare la Roma după mobilă, prin ‘94, s-a enervat că nu se putea întelege cu furnizorii. Tot singură a învăţat Dreptul penal şi Dreptul civil, ca să ştie ce să le ceară avocaţilor în negocierile cu fostul soţ. N-a vrut un partaj clasic în care să negocieze tacâmuri şi perne. A privit parteneriatul lor ca jumătăţile unui întreg. Afacerea şi-au împărţit-o în termeni de business – ea şi-a vândut acţiunile, el le-a cumpărat –, iar partea de familie a rămas în familie.

Recunoaşte că, în perioada aceea, cel mai greu a fost să câştige încrederea mamei ei şi a fiicelor. Având o educaţie conservatoare, Elvira crede şi acum că soţia trebuie să fie un bun administrator al bunurilor casei, în timp ce soţul e furnizorul de bunuri şi servicii. De fete a fost mereu apropiată, dar vroia ca ele să simtă că nu se schimbă nimic.Trebuia să demonstreze că se poate descurca la acelaşi nivel şi fără un partener de afaceri care se îmbracă zilnic la pantaloni cu dungă. I-a luat câteva luni să arate că îi e bine singură. Patru luni, mai exact. Cele în care Camelia n-a făcut deloc sport. Patru luni în care trupul nu i-a răspuns la comenzi, în care ar fi vrut să stea chircită în pat, dar în care şi-a concentrat întreaga energie către familie şi afacerea care acum era doar a ei, Class Living. A muncit mai mult decât oricând şi a pus temelia companiei de azi: o nouă campanie de comunicare pentru Class Living, impulsionarea vânzărilor, noi magazine şi showroom-uri; pentru ca acum să investescă în pregătirea oamenilor din echipă: 65 în trei oraşe.

E trecut de ora 17:00 şi Camelia are o întâlnire în biroul ei de la etaj, decorat cu cuburi asimetrice transformate în rafturi. Ca să ajungă acolo, urcă scările în spirală încadrate de pereţi pe care sunt 13 tablouri reprezntând copertele de revistă pe care a apărut, cadou de la angajaţi de ziua ei.

Tocmai a primit fotografiile din shooting-ul Tabu în care a reinterpretat câteva cadre din videoclipul „Vogue” al Madonnei şi se va uita la ele cu directoarea de comunicare, Adriana Tabac.
Deschide laptopul – un MacBook Air –, selectează fotografiile şi le înşiră una după alta pe ecran. |ncep să zâmbească amândouă şi, când ajunge la prim-planul în care îşi încadrează faţa între mâini, ca şi cum ar surprinde un cadru fotografic, exclamă: „Ştii cât m-am chinuit cu o seară înainte să stau cu mâna ca în fotografia aia?!”

Râd. Adriana îi cere un sfat pe o temă personală şi după ce Camelia îi răspunde, face o pauză şi adaugă: „Ştii cât e de greu să te accepţi aşa cum eşti? Să te cunoşti? Şi să te lupţi cu tine?”, îngustează ochii şi albăstreala irisului devine de oţel. „Mi-a fost greu să-mi înving superficialitatea din tinereţe, dar am învăţat şi am luat la facultate. Mi-a fost greu să accept că sportul şi shopping-ul erau o formă de defulare, dar acum fac sport de plăcere şi cumpăr doar ce-mi trebuie. Nu mai irosesc.”

Maxilarele se încordează şi, cu expresia aceasta şi părul drept care îi încadrează faţa, chiar seamănă cu Madonna. De fapt, după cum ştie şi ea, au mai multe lucruri în comun: averea, influenţa, puterea, pasiunea pentru sport şi capacitatea de a se reinventa profesional şi personal.

2191

un (ultim) salut in fata mortii

e un orasel in anglia linga o baza militara,WOOTTON BASSETT, in care oamenii aduc un omagiu incredibil soldatilor morti la datorie.

a inceput de la un batrinel care, acum 2 ani, a salutat soldateste un cortegiu funerar, oprindu-se in mijlocul strazii. nimeni n-a comentat in niciun fel gestul lui, dar data urmatoare, cind de la baza militara a trecut un alt cortegiu funerar catre morga spitalului, mai multi oameni au salutat soldateste.

apoi tot mai multi si tot mai multi.
” e singura parada militara pe care o au” cred oamenii locului.

astazi pe acolo au trecut trupurile a 8 soldati si sute de oameni din oraselul respectiv, aproape intreg oraselul, au iesit in strada si le-au adus un omagiu in tacere.

via BBC.

povestea oraselului si a ultimei parade a fost prezentata de NY times acum citeva saptamini, iar eu o stiu (ca si informatia despre parada de astazi) de la Mr P.

1449

sex cu consulul – de ce mi-e mila de el

hai sa fiu eu mama ranitilor in cazul consulului de la chisinau.

dar daca nu se gindeste nimeni si la perspectiva asta….:)

ginditi-va ca dl consul a fost pacalit de nurii unei dudui frumoase.
sigur putea sa plateasca orice prostituata ( aflat-am ca filiera porstituatelor din chisinau e biiiine dezvoltata), dar el a avut incredere in propriile forte.

stia cum arata si cred ca a fost un pic uimit si ceva mai mult incintat ca e placut de fata aia. orgoliul lui a saltat un pic la gindul ca e in stare ca barbat sa-i atraga atentia acelei femei.

iar acum a constatat ca de fapt barbatia lui nu era de interes pentru duduie. s-a dus si functia, si orgoliu.

cam trist.
de asta mi-e mila de domnul consul.

2030

atelier de fotografie la penitenciarul tirgsor

am inceput sa scriu jurnalul experientei de la penitenciarul tirgsor
sunt in urma cu trei zile de atelier, dar asta imi da un avantaj la scriere pentru ca pot sa fac trimiteri la “episodul urmator”

aici prima zi – preselectia sau cum caroseria unui om nu tradeaza continutul.

*
atelierul de fotografie este realizat de Cosmin Bumbutz, cu sprijinul partenerilor F64studio, Canon si Tabu

1289

Un pic de sex… pe centura

Pe drumul catre penitenciarul Tirgsor intilnim, de fiecare data, doua prostituate. Le-am remarcat din prima zi, arata foarte bine la trup; una are un fund ca o minge, ambele au picioarele lungi si muschi fini. O blonda si o bruneta. Am si comentat “sunt ca de intercontinental, nu de centura”

Vineri am vrut sa le vorbim. Am coborit cu Cristi din masina si ne-am indreptat catre fete.

“Buna. Suntem de la revista tabu, vrem sa va facem o propunere… vrem sa…” (urmeaza propunerea)
“Hai, fa, ca ne facem vedete”, a zis una dintre fete si pe amindoua chipurile au aparut zimbete largi. Atit de largi ca am vazut si dintii lipsa. Doi, in partea stinga sus, la blonda.
“Uite, nu trebuie sa ne raspundeti acum, va lasam o carte de vizita ca sa ne tineti minte. Noi trecem in fiecare saptamina pe aici si ne mai oprim si alta data ca sa ne spuneti ce ati hotarit”, am continuat eu in timp ce Cristi ii datea blondei cartea lui de vizita.
“Va aduc si o revista ca sa vedeti cine suntem”, a zis Cristi si s-a dus inapoi catre masina.

Intre timp din dreapta a aparut o masina argintie care a parcat cu botul intre mine si fete.
Primul lucru pe care l-am vazut pe geamul deschis a fost o burta mare albastra. Albastru klein, ar spune colegii stilisti, despre culoarea tricoului care infasura burta cit un butoi. Apoi am vazut mina din fatza burtii: sprijinita pe volan, stralucitoare, fericita posesoare de trei inele si un ghiul cu piatra neagra. Am urcat cu privirea mai sus, am ajuns la o fatza rotunda ca o minge, incadrata de niste cirlionti negri gelati. Am remarcat zimbetul insinuant kinky. Posesorul masinii, un Peugeot cu numere straine, nu stia daca ne oprisem sa antamam fetele pentru servicii speciale sau daca era vorba de altceva, asa ca zimbea si astepta un capat de conversatie de care sa se agatze.

Blonda a bagat mina pe geamul masinii si i-a indoit in fata cartea de vizita: “De la revista vor sa faca cu noi”
“Si banii?” a zis fatza rotunda de pe care disparuse orice zimbet.
“Vi le facem celebre, ce bani!”
“Pai au viata grea, au nevoie de bani, de ce credeti ca fac ceea ce fac?”

I-am aruncat o privire de “hai lasa-ma” ridicind din sprincene si m-am intors catre fete.
Intre timp Cristi adusese revista, fetele o deschisesera si o rasfoiau amuzante.
“Uite fa ca astea sunt imbracate si noi nu”, a zis bruneta in timp ce tragea de bentita care ii era fusta si care nu acoperea mai mult de jumatate din fese. “Da si mie o carte de vizita”, a continuat ea catre Cristi.

Le-am lasat sa se gindeasca la propunerea noastra. Cind ne suiam in masina, Peugeot – ul argintiu demara in tromba ca sa se ascunda intre niste tufisuri de unde le urmarea pe fete

17929

ce actor ar putea fi Lupul de stepa?

recitesc Lupul de stepa al lui Hermann Hesse pentru ca un prieten lucreaza la o dramatizare dupa carte. de citeva zile ma urmareste fragmentul de mai jos si gindul: ce actor ar putea pune in privire atita energie si emotie, incit sa redea ce e mai jos?
dramatizarea in cauza e pentru america, dar sa facem un exercitiu de imaginatie: daca s-ar monta in romania, ce actor ar putea fi “lupul de stepa?”

eu as paria pe Vlad Ivanov si pe Marcel Iures, care cred ca s-ar duce in doua directii distincte.
voi?

Privirea lui era mai degraba trista decit ironica, tristetea ei era de-a dreptul abisala si lipsita de orice licar de speranta; esenta acestei priviri consta intr-o disperare calma, intru citva statornicita, intrucitva devenita obisnuita si regula.

(…) privirea lupului de stepa strabatea toata epoca noastra, toata falsitatea galagioasa, toata stradania de parvenire, toata desartaciunea, tot acel joc de suprafata al unei spiritualitati pline de vise, serbede – ah privirea aceea strabatea din nefericire mult mai adinc, tintind dincolo de neajunsurile si lipsa de perspective ale epocii noastre, ale spiritualitatii noastre, ale culturii noastre.

Ea patrundea pina in inima a tot ceea ce era omenesc, exprimind intr-o singura secunda intreaga incertitudine a ginditorului, a unui om care, poate, stia foarte multe, neincrederea fata de demintatea, fata de rostul existentei omului in general.

In privirea aceea se putea citi “iata ce maimute suntem! Priveste asa arata omul” incit toata celebritatea, toata inteligenta, toate cuceririle spiritului, toate incercarile omului de a-si dovedi superioritatea, maretia si puterea de a dainui se destramau, devenind un simplu joc, o maimutareala!

Hermann Hesse, Lupul de stepa

cezar antal in herr paul (regia radu afrim)

domn afrim a descoperit facebook-ul. dar l-a descoperit asa de bine, incit imi pune fotografii pe wall-ul meu (ceea ce eu nu stiu sa fac)

aceasta fotografie a fost postata pe wall-ul meu, drept raspuns la cum mai arata cezar antal, preferatul meu de la Piatra Neamt, acest Gael Garcia Bernal de romania, pe care radu l-a transformat intr-un batrinel pt piesa pe nume herr paul.

radu, doresc sa-ti spun si pe aceasta cale, ca fotografiile de pe facebook sunt publice.
asa ca ori am eu grija ce te intreb, ori ai tu grija cu ce ilustrezi raspunsurile:)

mai multe foto din piesa la domn afrim pe facebook sau la el pe site

foto by radu afrim

1628

am plins la…

Lena, la teatru, urmărind nemişcată spectacolul, atunci cînd îi plăcea, şi dregîndu-şi discret glasul în cîte un moment emoţionant sau apucînd repede batista, ca să-şi tamponeze, chipurile, fruntea; Lena, ascultînd muzică clasică, ceasuri întregi; Lena, întorcînd repede capul, la istorisirile atroce despre animale chinuite, ea, care… “pe mine să mă lăsaţi în pace cu cîinii şi pisicile voastre că nu mă interesează!”; Lena, ducîndu-se în zori să se plimbe singură pe malul mării, ea, care… “ce-i prostia asta cu natura sălbatică? mie îmi trebuie trotuare asfaltate!”. Ba, chiar, Lena, vorbind despre lucruri ultrarezonabile şi lăsînd să-i scape că, pe cînd “zapa”, în toiul insomniei, canalele televizorului, s-a oprit la… “e o telenovelă braziliană ceva mai decentă decît aiurelile alelalte”…

Pentru că, fireşte, atunci cînd eşti o femeie superinteligentă, nu ai voie să fii, nici măcar pentru prietenii apropiaţi, în primul rînd femeie. Iar cînd eşti un cronicar exigent, tăios şi – ce să mai vorbim? – al dracului, nu trebuie să-i laşi, nici măcar pe artiştii cu care stai din cînd în cînd la un pahar de vodcă şi foarte des la stacane de vorbă, nu trebuie să-i laşi, zic, să vadă că iubeşti teatrul cu pasiune, cu un fel de disperare alimentată deopotrivă de puţinele capodopere şi de nenumăratele prostii la care ei, artiştii, te cheamă tot timpul, fiindcă, deşi eşti un cronicar al dracului, ei, artiştii, simt cumva, nedefinit şi inexprimabil, cît de tare iubeşti teatrul şi cît de mult ţii la ei, chiar şi după ce te fac albie de porci în “scrisori deschise” şi în conclavuri închise. Şi pentru că, fireşte, o femeie superinteligentă nu are voie să arate că se îndoieşte, uneori, de sine şi de judecata ei şi că suferă dacă, într-un fel sau altul, a nedreptăţit pe cineva. O femeie superinteligentă trebuie să fie bărbată.

alice georgescu in dilema despre magdalena boiangiu. textul integral

1846

iat-o pe Miruna. o recunoaste cineva? help me:)

doamna cu ochelari este persoana pe care o caut.
a fost la premiera filmului “Politist, adjectiv”, o parte din povestea sa e aici, drumul de o luna pina la aceasta fotografie il puteti gasi aici
*
fotografia cu Miruna am primit-o in seara aceasta via urmatorul mail:

buna seara
am vazut pe blogul dumneavoastra ca o cautati pe miruna
am cateva poze cu publicul de la proiectia de gala politist adjectiv si vi le atasez, poate va vor ajuta sa o identificati pe miruna
din ce imi amintesc eu, era in partea din stanga a salii, undeva in primele randuri
din pacate sunt destul de aglomerate, dar cine stie…
succes,
adi marineci

*
au fost trei fotografii, intr-una e si bucatica aceasta in care apare Miruna.
multumesc tare mult adi marineci.

de miine, mergem in pas mai usor in cautarea Mirunei. o recunoasteti?
daca da, scrieti-mi un mail la cristina.bazavan@tabu.ro

1212

ipocrizie – Michael Jackson, dar pt ultima data

pentru ca tot mi-am spus parerea la tv de dimine despre priveghiul MJ si am generat reactii de toate felurile, mai zic o tura, ca sa fim bine intelesi:)

nu putem spune noi – jurnalistii – lucruri de genul “dar nu ti se pare ca jurnalistii l-au exploatat, l-au prezentat cindva urit pentru ca acum sa-l laude?!”

adica vorbim la persoana a treia despre noi? pai nu noi am luat deciziile sa-l facem freak si sa-l prezentam pe coperti or la stiri cu fatza marcata de operatii estetice? ( stiu, era o ciudatenie cu o celebritate, facea rating/vindea); nu noi am fost cei care am dat cu totii stirea cu copilul aratat peste balustrada si am condamnat in termeni distantati de noi “oamenii s-au indignat bla bla”? (stiu era o imagine spectaculoasa, atragea atentia, facea rating/vindea, am ales bine)

nu tot noi am difuzat pe toate canalele – era un eveniment istoric, facea sens, era o stire , avea audienta/vindea – un priveghi cu cintec?

am o foarte foarte mare dilema.

intre priveghiul cu cintec al Florinei Stefaniei (Fanica), sotia lui Florin Salam difuzat de OTV si cel al lui Michael Jackson nu vad prea multe diferente. in esenta e un omagiu si intr-o parte si in cealalta, dincolo de muzica pe care a cintat-o fiecare, dincolo de etichetele de pe haine sau de expunerea internationala a numelui. si-atunci de ce ne-am oripilat cu totii ca OTV e priveghi tv, iar acum cind toata planeta a fost un priveghi tv, n-am mai protestat niciunul?

singurul raspuns pe care-l am e ca suntem ipocriti.

*
altfel, ca sa ma mai scot un pic ( Mr P a zis ca sunt in Xena Mood) spun ca mi-ar placea sa citesc 2 story-uri mari despre culisele acestor 2 saptamini.

unul despre viata familiei Jackson in cele 12 zile de la deces pina la inmormintare (avem drama, iubire, interese, intrigi, suspance cu avocati, mister etc etc)

si un altul despre cele 2 zile in care a fost produs contra cronometru show-ul memorial ( cu negocierea artistilor impreuna cu familia, cu cei care au scris speech-urile, cu constructia decorurilor , cu explicatiile reale de ce toate femeile care au fost strins conectate la MJ n-au ajuns la ceremonie – Diana Ross, Liz Taylor si mama surogat Debbie)

sper sa le gasesc in citeva lui in presa de afara.

2754

ce carte ai recomanda pentru vara asta? – recomandari

am pus aceeasi intrebare si pe facebook
iata raspunsurile adunate

Alin Adrian Onacă prima care te atrage la librărie

Paul Nanca “Viata si opiniile lui Zacharias Lichter” – Matei Calinescu

Ruxandra Rusan viata de ciine, peter mayle

Antoaneta Roman “Se consideri le colpe”, de Andrea Bajani, despre multe lucruri, dar si despre unii italieni din România http://www.ibs.it/code/9788806187194/bajani-andrea/consideri-colpe

Ioana Laura Bularca A good year – Peter Mayle

Razvan Tudor scrisori catre fiul meu, liiceanu…

Alexandra Dinescu jurnal, oana pellea

Radu Valentin Sora Delirul – Marin Preda

Eniko Szanto Paler, drumuri prin memorie

Ioana Mischie cristian badilita- “dumnezeu de la mancha doarme cu tampla crapata pe umarul meu”

2489

ce carte ai recomanda pentru vara asta?

eu aleg doua:

“Repetitiile si teatrul reinnoit – secolul regiei” – George Banu (Ed Nemira)

Revolutionary Road – Richard Yates ( Editura Vellant)
cartea e muuult mai buna decit filmul. iata un exemplu de situatie care n-avea cum sa ajunga pe ecran cu fatza lui Leonardo Di Caprio.

El închise usa si-o porni spre ea cu colturile gurii întinse într-o expresie în care, spera, se citea dragoste, umor si întelegere; planuise sa se aplece spre ea, s-o sarute si sa-i zica „Stii ce, ai fost minunata“. Dar o tresarire aproape imperceptibila a umerilor îi spuse ca nu voia sa fie atinsa, ceea ce-l facu nesigur în privinta a ce avea sa faca cu mâinile, si atunci îi veni în minte ca „Ai fost minunata“ ar fi putut sa fie tocmai cel mai nepotrivit lucru de spus— condescendent, sau cel putin naiv si sentimental, si în plus cu mult prea serios.
—Ei, zise în loc de asta, n-a fost tocmai un triumf sau ceva, nu?
Si-si înfipse cu un aer încrezator o tigara între buze, apoi o aprinse cu o zvâcnire a brichetei Zippo.
— Cred ca nu, spuse ea. Sunt gata într-un minut.
— Nu, e-n regula, nu te grabi.

*
ce carte ai recomanda pt vara asta?

Madonna Tribute to Michael Jackson London 02 July 4th

aseara Madonna si-a luat partea de publicitate si de omagiu fata de Michael Jackson

dar nu pentru asta pun filmuletzul de aseara de la concert aici, ci pentru desfasurarea de forte pe care Madonna o are in concert.

in caz ca nu v-ati luat inca bilete la concert…

1279

Am visat ca zbor

De fiecare data cind auzeam pe cineva ca a visat ca zboara, ma gindeam ca eu nu… niciodata. Si ca mi-ar fi placut sa stiu cum e.

In noptile mele lungi, de insomnie, mi-am pormis de multe ori “hai adormi, ca o sa zbori”, dar n-a mers niciodata.

In dimineata asta am visat ca zbor. Peste niste flori cu multe frunze verzi.

Iar cind am adormit nu-mi facusem nicio promisiune.

1223

cum se ghiceste viitorul – in carti

the Guardian are un articol foarte frumos a carui esenta e intr-o propozitie: Which novels and plays – from Dickens to David Hare – have best captured current events?
vorbeste despre care parte din politica functioneaza in literatura, aminteste multi britanici, dar ajunge si la americani – cu o trecere pe la doamnele care fac literatura.

noi il dam exemplu mereu pe Caragiale, dar oare mai sunt si alti scriitori romani care au anticipat cum va fi (ramine) Romania?

1743

noua piesa regizata de Radu Afrim (cu foto)

doresc sa-mi exprim pe aceasta cale profunda tristete (mi-am exprimat-o si in particular. hihihi) ca pentru noua piesa pe care o monteaza, Radu Afrim a ales sa-l faca un batrinel pe Cezar Antal.

Cezar, cind are parul lung si ciufulit, e versiunea de Piatra Neamt a lui Gael Garcia Bernal.

Pt ce sa fie batriior???

*
radu si-a mutat blogul aici, dar pentru ca i se pare complicat nu up dateaza foarte des. pentru fani o info: si-a fct si cont de facebook:)
*
foto din noua piesa, by Radu Afrim

*

2454

Calea-ntoarsa

Ma gindeam ca as putea sa scriu despre faza cu “O singura zi”de la conferinta de presa, sau despre intilnirea speciala de pe holul multiplexului, sau despre cum am vzt cu alti ochi si cu mai multa relaxare, filmul a doua oara. Sau un ghid al mersului la cinema care sa inceapa cu “faceti pishu inainte daca stiti ca aveti probleme cu prostata”

Eram pe strada, acum, dupa a doua vizionare cu Politist adjectiv. Picioarele mergeau singure, capul facea scheme pentru ce trebuie sa scriu pentru Jurnalul National de simbata.
(Trebuie sa scriu in seara asta pentru ca miine dimineata iar mergem la penitenciar. Pentru a treia oara in 7 zile; in weekend incep sa povestesc ce facem acolo)

Erau o multime de ginduri si de zimbete in capul meu si, cind am ajns pe strada mea, doi tineri vorbeau intr- o masina despre ce si-ar dori sa manince.
Eram in dreptul lor, ei se dateau jos din masina si eu am fct brusc calea-ntoarsa.
– Nu suntem asa de furiosi, nu trebuie sa te intorci din cauza noastra, a zis unul dintre ei.
– Nici nu pareti. Doar ca am uitat sa-mi iau de mincare.

Ne-am pus cu totii pe ris.
Eu m-am intors pina la Pizza Hut. Acum gata, ma bag la scris.

1510