Sambata am facut o escala la Nespresso Boutique ca sa-mi fac o provizie pentru o cafea care dispare in curand din magazine. Si pe care, probabil, ca o mai gasim la anul pe perioada verii.
Nu stiu daca ati incercat in vara asta Nespresso on Ice dar pe mine soiul asta nou de cafea creat de Nespresso m-a scos din necaz cand era caldura mai mare.
Este foarte interesant ce au ales specialistii Nespresso dintre soiurile de cafea pentru crearea acestui sortiment. Practic, e vorba despre prepararea unui espresso peste care se adauga cuburi de gheata si apa rece care-l transforma intr-o bautura racoritoare uimitoare.
Eu vara beau frappe de obicei, dar cum incerc sa elimin cat mai mult zaharul din alimentatie, Nespresso on Ice a fost o mare bucurie.
Daca aveti aparate Nespresso si nu ati incercat acest nou sortiment va rog tare tare sa incercati, e ceva foarte special si ca textura si ca gust. Exista in varianta intensso, dar si in versiunea lungo (care se transforma practic intr-o limonada pe baza de cafea).
Stiam ca odata cu vara dispare acest sortiment de la vanzare si mi-am facut provizii. Mi s-a parut amuzant ca m-am mai intalnit cu o prietena in Boutique-ul de pe Dorobanti si eram amandoua centrate pe acest nou sortiment (asa mi-a si venit ideea sa scriu). Bine, si pe discutii de business (si acum o sa ma recunoasca cei din magazin) pentru ca ne-am apucat sa comentam ce avem de facut cu vedetele pentru care lucram… sa comentam pana la un punct, dupa care am iesit in fata magazinului si am mai vorbit putin cu cafeaua in mana. Stiu, suntem obsedate:)
Si e bine sa va faceti provizii, o sa fie o minunatie pentru intalnirile cu prietenii pe balcon, terasa sau, daca aveti noroc, in curte cand soarele e caldut si e ca o magie afara printre culorile din natura.
Pentru mine, Nespresso on Ice in caldurile toride din vara asta a fost ca o excursie la racoare. O modalitate foarte spectaculoasa de a descoperi cum pot sa fac acasa un cocktail pe baza de cafea foarte light si foarte racoritor, doar… din cafea.
Ma rog, in vara asta am mai descoperit si alte cocktailuri pe baza de Nespresso, dar sper sa fac niste lectii de barista in acest sens ca sa va povestesc in detaliu cum se face magia.
Pana atunci, daca sunteti consumatori de Nespresso, aveti incredere in mine – spun cu increderea cu care as recomanda un film sau o carte – incercati Nespresso on ice pentru ca o sa deveniti dependenti.
Sa-mi spuneti dupa ce gustati, e nevoie doar de un pahar de Nespreso on Ice, reactia voastra. Eu stiu sigur ca e din categoria “n-am mai baut asa ceva”.
Si o sa mai vreti ca mine, pe terasa, sa repetati mereu experienta. Eu am cumparat special pentru acest sortiment de cafea mai multe feluri de suporturi de gheata. Aici in forma de… pinguini:)
Marion Zimmermann se considera a fi pictorita oamenilor din orasele aglomerate. S-a nascut in Luebeck, in Germania si iubeste viata din marele orase. Artista este activa, are o fire pozitiva si prezinta in tablourile ei energia metropolelor, fiind indragostita de orasul New York.
Stilul de pictura s-a dezvoltat in cateva etape. A inceput cu desenele in creion, a continuat cu acuarela, ulei si acrilic.
Reproducerea realista s-a transformat intr-o colectie de lucrari concrete si abstracte. Intentia lui Marion este sa arate atmosfera strazii moderne, in culori vii si luminoase cum ar fi expresionismul modern. Artista incearca sa surprinda viteza si agitatia oraselor intr-un stil dinamic de pictura – totul fiind in miscare.
Marion vrea sa sublinieze in picturile sale viata neromantica a orasului din prezent, cu accidente concrete si culori clare, fara o culoare moale, de tranzitie. In ultimii ani a pictat cu acrilic pe fotografii digitale, pe care le-am realizat in orasele pe care le-am vizitat, tiparindu-le pe canvas.
Din 2002, Marion este membra a Asociatiei Nationale a Artistilor din Germania, iar din iunie 2003, este proprietara Galeriei de arta Marziart, un punct de intalnire al artistilor internationali.
Intr-o alta viata, cand eram semi corporatista si un manager care avea in grija lefurile multor oameni, eram o persoana care dedica foarte mult timp profesiei. La munca ii ajutam pe colegii mei sa-si duca la capat task-urile, iar acasa rezolvam task-urile mele ca sa nu incurc “fluxul de lucru” de a doua zi.
Eram atat de doborata de treaba ca simteam pe umeri pietre de moara.
Nu stiu daca am facut bine sau a fost rau, oricum nu pot schimba nimic din ceea ce a fost, dar am momente de mandrie cand ma intalnesc cu oameni care sunt importanti/mari acum in moda, in design, in muzica si-mi spun ca revista pe care o conduceam le-a inspirat drumul in viata.
Pe vremea aceea aveam putine motive de optimism, mai degraba aveam momente de mandrie si de bucurie pentru victorii de moment.
Astazi nu ma mai intereseaza Victoria de moment, imi masor “victoriile” in momente de liniste si de bucurie, iar asta este pentru ca – undeva pe drum- mi s-a schimbat mentalitatea.
Poate ca m-au influentat lecturile, poate au fost oamenii din jurul meu, poate a fost viata pur si simplu (am trecut printr-o delicata problema de sanatate in urma cu cativa ani), dar astazi caut din reflex partea buna a lucrurilor si intamplarilor de care ma lovesc.
In perioada mea corporatista aveam insomnie, dormeam 2-3 ore pe noapte si mintea mea nu concepea sa nu duc la bun sfarsit toate task-urile din to do list. Astazi dorm mai mult si am invatat sa-mi ascult corpul, iar el sa ma inteleaga: ma pot trezi fara ceas exact la ora la care mi-am propus. Si nu ma mai cert daca nu am dus la capat toate sarcinile din ziua precedenta. In plus, aleg sa fac doar ce imi place – si personal si profesional, oricat de greu ar fi asta de suportat pentru cei din jur.
Multa vreme am facut un exercitiu de relaxare inainte de culcare: multumeam tuturor persoanelor pe care le intalnisem in ziua respectiva. Sigur ca unii ma deranjasera, sigur ca altii ma enervasera, dar era un exercitiu frumos sa caut ceva bun, util, inspirational si din intalnirea in care confortul meu mental fusese provocat.
Cu vremea genul acesta de exercitiu a devenit o practica pentru toata ziua si chiar in momentul in care cineva ma provoaca e un gand in mintea mea care gaseste o explicatie despre ce voi invata, ce greutati are cel din fata mea si alte mici detalii care ma fac sa vad… partea buna a lucrurilor.
Ce vreau sa spun cu aceasta marturisire?
Uneori avem nevoie de indrumatori ca sa redescoperim ca optimismul e o alegere. Ca noi alegem daca vrem sa criticam orice, sa ne luptam pentru a avea dreptate de dragul de a avea dreptate sau sa vedem partea buna a lucrurilor si intamplarilor.
Viata ne ia insa pe drumurile ei si uitam detaliile acestea, controlati de ego, de anturaj, de propriile mize personale sau profesionale. Si iar avem nevoie de indrumatori, de profesori de optimism.
Poate de asta, cei de la Hospice Casa Sperantei s-au gandit sa faca cursuri de optimism predate de copilasii care sunt in situatii delicate de sanatate.
Copiii care s-au nascut cu deficiente care pe noi ne sperie sunt dintre cei mai optimisti si mai ambitiosi copii pe care i-am intalnit vreodata. Pentru ca ei nu cunosc o alta realitate. Asa s-au nascut si asa merg mai departe prin viata. Sigur ca, odata ce cresc, realizeaza ca altora le e ceva mai usor prin conditiile naturale, dar ei stiu din instinct ca trebuie sa mearga mai departe si merg cum stiu ei, cum pot ei.
Cred ca sunt cele mai emotionante lectii de optimism si ambitie pe care le putem primi.
Si daca vreti sa faceti si o fapta buna, dar sa va si incarcati putin cu optimism, va rog sa donati cu un sms la 8844 2 euro pentru crearea unui nou centru Hospice Casa Sperantei pentru copilasii are au nevoie de ingrijire paliativa.
Sau in schimbul unei donatii mai mari veti primi o lectie de optimism de la profesorii de la Academia de optimism Hospice Casa Sperantei – vedete, sportivi, copii foarte simpatici si speciali. Detalii pe site-ul academiei.
Am fost acum cativa ani impreuna cu Marius Manole in vizita la Hospice Casa Sperantei din Brasov. Voiam sa se “confrunte” pentru un articol cu copilasi asemeni lui Oscar , personajul sau din Oscar si Tanti Roz. Am plecat de acolo cu super energie amandoi. Puteti citi povestea aici, poate va convinge ea sa donati 2 euro.
Ce se va intampla cu banii stransi?
Academia este, de fapt, un centru socio-medical inovator, unic în România şi în regiune, ce va oferi copiilor afectați de boli rare și cu prognostic limitat de viață o șansă la bucurie, demnitate și incluziune socială.
Centrul este construit pe suprafața unui domeniu donat de familia Florescu şi este format dintr-un conac şi 5 alte clădiri aflate într-un loc pitoresc aproape de Bucureşti.
Centrul va beneficia de o unitate cu 12 paturi pentru servicii gratuite de îngrijire paliativă a bolnavilor; 6 apartamente de cazare temporară a copiilor, împreună cu familiile lor, centre de zi ce vor oferi terapii fizice și psiho-emoționale, activități educative şi distractive dar şi servicii de consiliere psihologică pentru copii și familiile lor.
Hai, va cunosc stiu ca vreti sa ajutati, stiu ca mai credeti in micile minuni facute de multi oameni adunati la un loc de un gand si o fapta buna. Va rog tare sa donati.
Va multumesc.
(eu sunt un donator recurent pentru Hospice Casa Sperantei, dar am donat si acum si voi pastra donatia lunara pana la sfarsitul acestui an)
Joanna Blair este o artista de o versatilitate extraordinara, cu o sensibilitate profunda, care picteaza cu o intensitate si o pasiune care atrag privitorul ca un magnet, avand abilitatea de a captura un moment exact. Timothy Warrington de la Federatia Europeana a Criticilor de Arta a declarat despre Blair, in cadrul forumului de arta contemponara, ca detine un talent exceptional si o forta expresiva.
Artista surprinde atmosfera, energia, miscarea, starea de spirit si multe altele, prin utilizarea culorilor si a unei game largi de tehnici.
Blairs-a nascut in Australia si a avut o dorinta coplesitoare de a picta inca de la varsta de 5 ani. La 13 ani a aplicat in secret, cu o serie de lucrari, la Colegiul de Arta din Melbourne, unde a fost acceptata pana s-a descoperit ca nu avea inca varsta potrivita. La indrumarea parintilor si a profesorilor, Blair a devenit asistenta medicala, insa dupa aceea a luat lectii de pictura in privat cu 2 tutori si acum se dedica artei.
Picteaza dupa cum ii dicteaza inima, iubeste in special lucrarile lui Monet, dar si cele ale artistului Gustav Klimt, insa nu si-a creat inca un stil anume. Prefera culorile puternice si un strat gros de vopsea pentru a crea ritmul si atmosfera fiecarei lucrari. Talentul ei artistic se trage din familie, de la bunicul ei, care a fost seful departamentului de arta din cadrul unui teatru din Melbourne.
Doua tinere bloggerite de travel din Finlanda au mers pe urmele productiei Game of Thrones si au realizat fotografii unice care reaseaza secventa din film in contextul natural.
In termeni tehnici ceea ce au facut ele se numeste sceneframe, dar dincolo de denumire e un mare deranj in realizarea acestor fotografii.
Cred ca e mai usor sa descoperi o cladire in care a fost facut filmul decat … un copac langa care s-a filmat in mijlocul unei pustietati… dar cand esti fan, esti fan pana la capat
Fetele de la Fangirlquestspun ca in aceasta aventura in Irlanda s-au trezit zilnic la 5 dimineata si au cautat locatii de filmare pana dincolo de miezul noptii.
Personal cred, cu o usoara paranoia, ca au fost ajutate si de echipa de productie a filmului, data fiind notorietatea proiectului lor (fac excursii similare si pentru alte filme) dar si interesul echipei de marketing GoT de a promova cat mai “alternativ” serialul. Asta pentru ca e… foarte foarte greu sa stii copacul pe langa care s-a filmat o secventa sau pietroiul de care se sprijinea un personaj:)
Oricum ar fi, fetele astea fac o treaba minunata, uitati-va la fotografii.
Wioletta Gancarz este o artista contemporana poloneza, care locuieste in prezent in Zurich, Elvetia, si are o pasiune pentru a crea picturi atipice. Picturile Wiolettei sunt vibrante si colorate, ca un curcubeu care leaga privitorul de emotiile pozitive, frumusete si armonie. Pentru a crea operele sale de arta, artista foloseste cel mai des culori acrilice si cerneala pe care le aplica pe hartie sau panza.
Pentru ea, arta este ca o extensie a lumii sale interioare, fiind in continua expansiune, inca de la sfarsitul verii 2013. Iubeste spatiul sacru al panzei goale si apreciaza libertatea de exprimare fara limite, metode sau stiluri.
In general, picteaza in tacere, mintea ei este constienta, deschisa si plina de posibilitati. Aceasta stare de existenta, pe deplin prezenta in acel moment, ii permite sa poata intra in legatura cu intuitia ei.
Creativitatea Wiolettei nu are limite, este despre curiozitatea si depasirea limitelor, lasand unicitatea sa iasa la iveala in procesul de creatie, in moduri neasteptate.
In randurile urmatoare veti afla povestea unuia dintre cei mai premiati regizori mexicani ai momentului, Michel Franco, si veti descoperi ca oricat de mare ai fi, oricat de multe premii ai lua, bucuria ta adevarata va veni de la cei apropiati.
E o poveste emotionanta despre un om care vrea sa arate lumii – prin povesti socante, care te bantuie – dragostea din fiecare familie.
(cover photo Dragos Asaftei pentru Anonimul 2017)
*
In ultimii ani, regizorii mexicani au cucerit lumea si daca e sa spun doar cateva nume dintre veterani – Alfonso Cuaron, Alejandro Gonzales Inarritu, Guillermo del Toro, Carlos Reygadas – intelegeti exact cum stau lucrurile. In partea super comericiala a filmului, mexicanii se pot lauda cu castigarea oscarului pentru cel mai bun regizor in doi ani consecutivi – Curan pentru Gravity, urmat de Inarritu pentru Birdman, iar in partea mai „arty” a lucrurilor la festivalul de la Cannes au fost ceva premii date mexicanilor.
Poate cel mai rasfatat dintre premiatii de la Cannes, Michel Franco (4 filme realizate, toate 4 prezente in selectie la Cannes) a fost invitatul special al Festivalului de film Anonimul, editia 2017, iar spectatorii au putut sa-i vada toate filmele si sa discute pe larg cu el la un masterclass.
Toate filmele lui Franco sunt tulburatoare si vorbesc despre disfunctionalitati sau traume din interiorul familiilor (la sfarsitul interviului veti gasi prezentarile filmelor), dar ceea ce face Franco e sa puna emotiile oamenilor intr-o oglinda foarte fina, chiar daca uneori e frustra, pentru a-ti arata cum si de ce gandesc personajele in felul in care e ghidata actiunea.
Inainte de a citi cele de mai jos e important de stiut ca Michel Franco are 2 surori, cea mica face filme documentare si au lucrat impreuna la un proiect in care au imbinat realul cu fictiunea intr-o poveste despre copiii strazii.
Ce e special in familia voastra de faceti film si tu si sora ta?
Probabil ca surorii mele i-ar placea sa spun, dar cum nu e aici, am sa o spun: nu cred ca sora mea ar fi facut filme daca nu incepeam eu.
Pentru ca atunci cam am inceput sa ma gandesc sa fac filme, pe la 16-17 ani, ea avea 11 ani si nu mai era nimeni in familie care sa se gandeasca la asa ceva.
Tatal meu nu are nicio legatura cu artele. Vine dintr-o familie foarte conservatoare. Tata face costume pentru barbati. El si mama s-au casatorit cand avea 23 de ani, iar ea avea 18. Tata venea dintr-o familie foarte saraca, a reuntat la scoala cand avea 12 ani. Era cel mai mare dintre cei 7 frati asa ca trebuia sa munceasca ca sa-si ajute familia. Mama era cea mai mica dintr-o familie cu 7 frati, si familia ei era foarte saraca. Nu erau intelectuali in familia noastra, nu erau artisti, nu era nimic, dar chiar si asa am avut modele frumoase.
Imi amintesc din copilarie ca tata citea mereu cate o carte si chiar intentiona sa scrie una, dar nu era un intelectual, nu transmitea niciodata lucrurile intr-un mod foarte rafinat, ci frust, exact. Obisnuiesc sa spun ca el a plecat de la 0 a ajuns la 10, in termeni de business. Il admir enorm pe tata.
Dar i-am spus ca nu pot sa stau la acelasi nivel ca el, ca imi doresc sa fac mai mult decat a facut el, mi-a dat oportunitatea sa invat si am avut libertatea sa aleg ce vreau sa fac in viata cu tot ce am acumulat. Iar datoria mea de fiu al lui e sa urc de la 10 la 100.
Si totusi de ce te-ai dus sa studiezi comunicare si nu regie?
De la inceput am fost foarte ambitios si am vrut sa fac ceva diferit chiar si in studii. Am studiat comunicarea pentru ca sunt doar doua scoli de film in Mexic. De multe ori nu te accepta decat daca ai facut ceva in lumea filmului, asa ca multi student au in jur de 28 de ani cand ajung sa intre la aceasta facultate. Examenul e foarte dur si se spune ca profesorilor de acolo le place sa-si umileasca studentii, sa-i intrebe lucruri stranii.
Chiar daca as fi dat examen acolo, n-as fi intrat pentru ca nu ma incadram profilului. In plus nu m-am simtit niciodata parte din lumea intelectuala si nici macar nu stiu exact ce e in aceasta scoala, doar am auzit povesti. M-am gandit ca daca fac comunicare pot sa lucrez in publicitate, dar nu mi-am placut deloc. In publicitate regizorul e doar inca unul din echipa pentru ca, de fapt, el trebuie sa ia in calcul opiniile tuturor celor implicati.
De asta ai ajuns sa faci videoclipuri?
Am facut cateva videoclipuri, mai ales pentru un prieten, Felix da Housecat, un DJ american care mi-a dat libertatea sa fac orice voiam…
Dar nu era chiar ceea ce as fi facut o viata pentru ca atunci cand faci un videoclip trebuie sa servesti unui scop, sa insotesti o muzica. Nimic nu se compara cu a-mi crea si am produce propriile mele povesti.
Unora le place sa regizeze, sa dea indicatii sa filmeze pe set. Mie nu-mi place sa filmez. Imi place sa scriu povestea si sa o fac sa devina realitate, imi place partea conceptuala.
Dar sa filmezi, pentru mine, e oribil.
Pentru ca iti faci viata grea alegand sa filmezi cronologic si te intorci la locatii dupa cum se schimba povestea, in loc sa tragi tot ce ai de tras o data in acelasi loc.
Nu-mi fac viata mai grea daca filmez cronologic, din contra, imi ajut firul narativ si actorii. Si am invatat sa ma ocup de productie ca sa am cele mai mici preturi. Producatorii sunt obisnuiti sa cheltuie o gramada de bani pentru o locatie o singura zi. Managerul de locatie o cauta si negociaza, toti vor sa faca un business… Eu am eliminat partile astea din echipa, fac eu negocierea, caut locuri normale si le spun proprietarilor ca as vrea sa filmez acolo. Si obtin mereu mai putini bani.
Toate filmele tale vorbesc despre chestiuni grele din interiorul unei familii. Ramanand la familia ta…
Vrei sa stii daca sunt in familia mea chestiuni grele? Sigur ca sunt, in orice familie sunt…
Nu nu, nu vreau sa fiu atat de indiscreta. Voiam doar sa stiu ce reactii au avut parintii tai cand au vazut filmele…
Parintii mei au divortat cand eu aveam 18-19 ani. Si ca orice divort n-a fost unul dragut. A fost foarte greu pentru mine. Pentru multi ani mama si tata nu si-au mai vorbit.
Cand am avut primul film in Cannes in 2009, toata lumea a fost foarte fericita pentru ca nimeni se gandea ca la primul meu film am sa fiu selectionat la Cannes. Asa ca surorile mele au decis ca vin sa ma vada, dar acolo la Cannes am avut bucuria sa vad ca si parintii mei decisesera sa vina. Calatorisera impreuna dupa multi ani, au luat cina impreuna si, dupa festival, au mers la Paris au vazut un meci la Roland Garros.
Intr-un fel e amuzant ca am facut un film atat de dur despre familie si mi-am adus familia impreuna, din nou, dupa multi ani. Dar a fost cel mai frumos premiu pe care puteam sa-l primesc pentru munca mea.
Si acum e o traditie. Muncesc sa am mai multe filme la Cannes, pentru ca ei vin impreuna sa-mi vada filmul. (rade)
Dar pentru ca ai facut 4 filme si toate au fost la Cannes, cand incepi un proiect nou simti o presiune stiind ca vei fi judecat?
Nu simt nicio presiune cand ma apuc sa fac alt film si sa-ti spun de ce. Daca as fi asteptat 5-6 ani intre filme, poate ca ar fi fost o presiune. Daca as fi lasat mai mult timp intre filme, probabil ca mi-ar fi fost frica sa fac ceva diferit. Poate ca mi-as fi spus “hai sa ma intorc la ce stiu ca merge”
De fapt, fiecare film pe care-l fac este o reactie la filmul precedent, Chronic are putine replici pentru ca Lucia are foarte multe, April are din nou multe replici pentru ca venea dupa Chronic.
Ce scriu acum e o reactie de la April’s Daughter, dar nu la premiu. Niciodata nu ma gandesc la premiu sau la oamenii care m-ar putea aprecia. Intotdeauna stiu care va fi urmatorul film, inainte de a-l termina pe cel la care lucrez. Stiu exact ce vrea sa fac si de ce, chiar daca se chimba foarte foarte mult pe parcursul procesului de scriere.
Pentru ca ai amintit de Chronic, am citit ca urmatorul tau film va fi din nou cu Tim Roth in distributie. E adevarat?
Vorbesc constant cu Tim Roth despre a lucra din nou impreuna. Ne tot spunem ca trebuie sa gasim doua saptamani linistite, sa oprim telefoanele si sa lucram impreuna. N-am apucat.
Dar asta nu inseamna ca nu e posibil sa fie in viitorul meu film. Inca scriu la scenariu si e posibil sa scriu ceva pentru el, chiar daca vom filma in Mexic. Desi, e important sa spun asta: nu voi sacrifica povestea doar de dragul de a-l avea pe Tim Roth in film. Dar in viitorul film ar putea fi, are sens sa fie acolo dupa cum e povestea.
Ce vreau sa adaug ca e foarte frumos la Tim faptul ca accepta orice ii ofer sa joace.
Pentru o persoana care a studiat comunicare, a facut publicitate si videoclipuri, care face filme super distribuite international, am fost uimita sa vad ca nu ai cont de facebook, ca twiterul nu mai up datat de multi ani…
Am avut candva facebook si l-am inchis, iat contul de twitter nu-l mai folosesc de 5 ani.
Facebook-ul ma distragea foarte mult. Imi place comunicarea adevarata, conversatia cu doi oameni fata in fata. Incerc sa elimin orice altceva.
Procesul de scriere – care e cel mai important pentru mine – e o actiune foarte introspectiva. Imi place partea aceea introspectiva, chiar daca sunt o persoana foarte sociabila. Imi plac oamenii si sa petrec timp cu ei. In schimb nu-mi place contactul virtual cu oamenii si nu-mi place sa petrec timp mult conversand cu oameni pe care nu-I stiu. Oameni care adesea tot ce vor sa faca este sa te provoace, si spun lucruri rele.
Si ma distrag de la ce fac. E foarte greu sa-mi gasesc concentrarea. Cand gandesc si scriu la un scenariu e ca procesul de meditatie. Nu meditez, nu fac yoga si nu sunt religios, dar cand oamenii vorbesc despre meditatie, le spun adesea – e cam la fel cu procesul de scriere. Pentru ca atunci cand scriu devin obsedat de poveste, de structur ei, de implicatiile ei si inlatur orice alt gand din mintea mea.
Asa ca nu vreau sa stric aceasta concentrare cu twitter sau Instagram. In plus, orice vreau sa spun pun in filmele mele.
Aici la Anonimul te-am vazut conversand des cu tineri care voiau sa-ti stie parerea despre ideile lor in cinema. Ce sfat i-ai da unui tanar care vrea sa incerce sa faca film?
Pentru mine la inceput totul a fost greu dar in acelasi timp nu am stat sa analiz cat de greu imi e. Am mers pe incercari. Si tata mereu mi-a spus – nu e realistic sa vrei sa fii regizor, dar esti tanar, incearca, greseste si apoi treci sa faci o meserie.
Vorbele acestea nu m-au descurajat ci m-au facut constient ca atunci cand esti tar e mai usor sa faci lucruri pentru ca ti se permite sa gresesti.
Asa ca sfatul pe care l-as da tinerilor este “nu va ganditi ca aveti mult timp in fata pentru ca sunteti tineri. Trageti tare si incercati sa faceti cat mai multe acum cand sunteti tineri pentru ca vi se va permite sa gresiti.”
In plus cand esti tanar si oamenii vad ca te lputi sa faci ceva iti deschid usile si se uita intelegatori la tine. Cand ai 30-35 ani , esti tot tanar, dar oamenii deja incep sa se uite la tine intr-un mod mai analitic.
Asa ca sfatul meu e asta “sa aiba curaj sa faca multe lucruri chiar daca stiu ca la unele vor gresi. Pentru ca vor invata din ele”
***
Michel Franco are 37 de ani. Are 4 filme regizate si scrise de el si – cum spuneam- toate au fost prezente la Festivalul de film de la Cannes. Este detinatorul premiului sectiunii Un certain Regard in 2012 pentru filmul After Lucia, iar in 2015 filmul sau Chronic (cu Tim Roth in rolul principal) a prmit premiul pentru cel mai bun scenariu.
Iata mai jos mici synopsis-uri ale filmelor sale pe care vi le recomand din inima.
Daniel& Ana povestea a doi frati care sunt rapiti si pusi sa faca sex in fata camerelor de luat vederi.
After Lucia este povestea unei familii – tata si fiica – care supravietuieste mortii mamei(sotiei) si isi consuma propriile drame purtati de noile evenimente din vietile lor: fiica face sex cu un coleg la o petrecere, iar colegul filmeaza si arata intregii scoli, transpormand-o pe fata in victima bullyingului intregii scoli. Tatal isi traieste depresia profunda de dupa moartea mamei.
Chronic – este povestea unui asistent (Tim Roth) care are in grija bolnavii aflati pe moarte.
April’s Daughter este povestea relatiei dintre o mama si fiica sa adolescenta care tocmai a devenit la randul sau mama.
Filmul va putea fi vazut si la Bucuresti, in cadrul retrospectivei Anonimul 14, in perioada 1-3 septembrie.
Daca vreti sa stati “in style” la Paris, luati in calcul si hotelul Du Continent, decorat de celebrul designer Christian Lacroix.
E amplasat foarte aproape de Place Vendome, adica in mijlocul Parisului si nu are preturi SF – in mod normal o camera costa cam 150 euro, dar la o oferta draguta puteti ajunge sub 100 de euro pe noapte.
Decorarea hotelului a fost realizata de Lacroix care a pus in conceptul de baza una dintre pasiunile sale cele mai mari: calatoriile. Fiecare etaj are un alt decor, inspirat de un alt continent, iar turistul care se cazeaza aici are parte de calatorie intinsa pe toate cele 5 continente.
Hotelul are 25 de camere, iar decoratiunile sunt un mix minunat de traditii si moda, cu broderii inspirate din costume ale diferitelor popoare, cu obiecte interesante – dar stranii – aduse din calatoriile lui Lacroix prin lume.
Este un hotel exotic care aduce indirect un omagiu multor locuri frumoase din lume.
Temperaturile ridicate, vantul uscat si aerul umed au efecte nocive asupra parului, deteriorandu-l. Ca podoaba ta capilara sa-si recapete frumusetea, vitalitatea si stralucirea este indicat sa aplici un tratament natural pentru parul uscat de soare, o masca din ingrediente naturale.
Masca hidratanta cu vitamine si ulei de ricin
Pentru o masca eficienta si hidratanta, pe care o poti realiza acasa, ai nevoie de 4 picaturi de vitamina A, 2 – 3 lingurite de ulei de ricin, 4-5 picaturi de vitamina E uleioasa si zeama de la o jumatate de lamaie. Se amesteca ingredientele pana se formeaza o pasta omogena ce se aplica apoi pe par de la radacina la varfuri si se maseaza scalpul in jur de 5-7 minute. Pentru efectele dorite, masca trebuie lasata sa actioneze timp de o jumatate de ora. La sfarsit, se clateste cu apa calduta si se spala parul cu samponul pe care il folosesti in mod obisnuit.
Daca ai parul foarte uscat si lipsit de stralucire, poti sa aplici masca de 2 ori pe saptamana.
Masca de par cu miere si capsuni
Pentru aceasta masca ai nevoie de o lingura de miere, 6 capsuni si o lingura de ulei de nuca de cocos.
Cum procedezi: speli bine capsunile si intr-un bol le pisezi bine cu furculita. Adaugi uleiul de nuca de cocos si mierea si amesteci pana la omogenizare. Pasta obtinuta o aplici pe par si o lasi sa actioneze jumatate de ora. La final, se clateste cu apa calduta si se spala parul cu samponul pe care il folosesti in mod frecvent.
Zilele trecute, inainte de debutul festivalului de teatru de la Alexandria Ideo Ideis in bula mea de internet erau cateva marturisiri emotionante in care se aflau raspunsuri la intrebarea “pe tine cine te-a mintit?”
Era parte din Campania de promovare a festivalului si, urmarind povestile in care erau implicati si Marius Manole sau Dorina Chiriac, m-am gandit ca nuantele lui “am fost mintit” sunt multe, dincolo de perceptia adevarului. Exista un proverb japonez in care se spune: Exista adevarul Meu, adevarul Tau si Adevarul” si de fiecare data cand ma enerveaza ceea ce mie mi se pare a fi o minciuna, ma gandesc la proverbul acesta pentru ca imi aduce echilibrul sa stau frumos in banca mea cand mi-as dori sa reactionez vehement.
Dar cand mergem intr-o zona care pare “neutra” – in filme, picturi, povesti – lucrurile nu ni se mai par la fel de rele.
Povestea mea preferata din copilarie, am mai scris despre asta, este Dumbo, istoria unui elefantel nascut intr-o companie de circ care, pentru ca are urechile mult mai mari decat oricare alt elefant, e bataia de joc a tuturor animalelor. Dumbo ajunge un erou cand, cu sustinerea morala a prietenului sau – soricelul – reuseste sa-si foloseasca urechile uriase ca sa zboare…
Aceasta poveste despre a-ti gasi resurse sa reusesti si cand nu te incadrezi in tiparele normale e o minciuna dupa standardele corecte cu care apreciem Adevarul. Nu e ca si cum un elefant ar vorbi, s-ar putea imprieteni cu un soricel si s-ar lupta pentru visul sau de a zbura, dar povestea – ca multe alte desene animate sau povesti ilustrate – a inspirat si inspira mii de copii in fiecare zi.
Ii mint parintii pe copii cand le spun povesti? Orice parinte incepe prin a-l invata pe copil sa respecte adevarul, sa nu-l minta si incepe sa-i faca distinctie intre ce e adevarat si ce e fals.
Dar nu stiu daca exista parinti care le spun copiilor: “ok, dincolo de adevar si fals, mai exista si imaginar”, iar acolo – in imaginar – e lumea in care-si vor gasi de multe ori in viata sustinerea si motivatia.
Am prieteni care au copii cu prieteni imaginari pe care-i hranesc, ii duc la scoala, calatoresc cu ei – imaginar – prin lume.
Am prieteni artisti care in copilarie – introverti fiind – si-au petrecut mult timp in lumi imaginare unde si-au asezat in detalii incredibil de exacte momente pe care s-au straduit sa le si traiasca in viata, mai tarziu.
Pentru mine, zona imaginarului – cu filme, teatru, carti, dans – e o oaza in care-mi linistec mintea si imi caut resurse motivationale, dar si inspiratia. Sigur ca stiu ca unele povesti nu sunt adevarate , ca in arta nu sunt doar experiente non fiction sau autobiografii, ba din contra cand se depasesc granitele imaginarului, cand apar noi forme de exprimari artistice dincolo de eticheta fals sau adevarat, poti sa progresezi, poti sa vezi lumea din alta perspectiva. Si uneori te poti folosi de asemenea experiente artistice ca de niste trepte pe care urci pentru evolutia ta spirituala si emotionala.
De asta m-am bucurat foarte tare ca BRD a dat o replica foarte foarte simpatica la Campania “pe tine cine te-a mintit” realizand o aplicatie-joc care se numeste Detectorul de imaginar prin care poti sa vezi din alta perspectiva impactul teatrului asupra ta.
Ce trebuie sa faci? Joci jocul pe care-l gasesti aici si in functie de cate raspunsuri corecte ai , s-ar putea sa fii unul dintre norocosii care merg la cele mai tari spectacole din Festivalul National de Teatru 2017.
Dar dincolo de castigarea unor bilete la teatru, o sa primesti intr-o forma foarte frumoasa o lectie despre inainte de a te gandi ca un om minte, vezi daca nu e vorba despre o perspectiva diferita asupra unui lucru, perspectiva generata de educatia si caracterul fiecaruia.
Aaa, si bonus, dincolo de acest joc care e despre adevar-fals imaginar, dar e si despre intelepciunea de a nu-i judeca pe oameni, ai parte si de o lecte indirecta de teatru.
Nu-ti face griji daca nu stii sa raspunzi la intrebarile despre piesele de teatru din joc. Daca nu bifezi raspunsul corect, apare un synopsis unde sunt toate informatiile.
Intr-o societate in care este din ce in ce mai greu sa accepti ceva la valoarea reala, Reagan foloseste panze de mari dimensiuni pentru a mari o zona redusa a figurii umane. Acesta este modul ei de a aduce o onestitate aproape brutala culturii “selfie”, un trend in care ne editam prea mult pozele inainte sa le postam pe retelele de socializare.
Reagan Corbett, este din Houston, Texas si a studia arta la Paris si Austin. Artista este influentata puternic de normele sociale si de modul in care aceasta afecteaza societatea in prezent. Atat concentrarea vizuala, cat si cea conceptuala sunt inradacinate in cultura pop americana.
Lucrarile lui Reagan, desi par simple la prima vedere, ofera spectatorului intrebari la care sa caute raspunsuri. Doua componente cheie ale artiste, care spun povestea fiecarei lucrari in parte, sunt culoarea puternica si dimensiunea. Pentru a obtine nuanta perfecta, artista foloseste uleiuri, acrilice si lacuri metalice sau mate. Foloseste stilul Pop Art si are o viziune indrazneata pentru a atrage atentia spectatorului, prin juxtapunerea unor subiecte serioase cu natura jucausa a picturilor sale.
Lidl organizeaza o competitie foarte frumoasa in care incearca sa incurajeze cat mai multi oameni pasionati de gatit sa-si creeze video bloguri si sa-si imparta cu o comunitate cat mai mare pasiunea lor pentru gatit.
Ca sa se bucure pe deplin de munca lor, am fost rugata sa scriu cateva lucruri pe care le-am invatat in anii acestia de blogging (10 la numar, uff!) care sa le fie utile in cresterea audientei.
Am sa le pun mai jos in ordine si sper sa va ajute pe cat mai multi.
Diferentierea
Ceea ce produci trebuie sa fie continut propriu, original cu… un twist. Ceva ce nu au facut inca ceilalti. Pentru ca vorbim de bucatarie – poate esti bucatarul care canta in timp ce gateste (daca te tin vocea si talentul, desigur) , poate esti cea care da retetele in versuri sau… le pune in povesti ca mini nuvele ( e o carte celebra care se numeste Retetele lui Hemingway, absolut delicioasa cu retete pe bune, dar si cu multe amanunte din viata scriitorului Ernest Hemingway).
Trebuie deci sa te diferentiezi de restul, cu cat e nisa mai mica cu atat o sa ai mai mult succes. Am scris acum ceva vreme despre o artista care fotografiaza cafele in aranjamente florale. Contul ei de Instagram e celebru in toata lumea si… monetizeaza. Adica face bani din el, doar din fotografii cu cesti de cafea sau de ceai.
Mai exista un cont de Instagram celebru in lume cu… mic dejunuri la dublu.
Diferentierea e primul pas cand te apuci de ceva care e al tau. Trebuie sa te gandesti bine ce ai in plus sau cum pot intelege restul oamenilor ca esti unic prin munca ta.
Cu cat te gandesti la pasiunea ta ca la un viitor business cu atat vei avea mai multe sanse sa ajungi sa traiesti doar din ea.
STRUCTURA video-ului tau/ sau a textului
Daca ai o structura care se repeta la fiecare film o sa creezi o obisnuinta pentru cei care te privesc si vor incepe sa se bucure mai mult de ce le oferi. Poate te gandesti sa incepi mereu cu o gluma, sau o poveste din viata ta, sau o intamplare legata un ingredient pe care urmeaza sa-l folosesti. Poate finalul e mereu cu gafele din bucatarie (daca vrei sa te arati un bucatar normal, amuzant) sau cu ustensilele pe care le-ai folosit (daca vrei sa monetizezi pe termen lung si din endorsement pentru ustensile de bucatarie).
Seriile de articole/ filme pe o tema iti pot aduce audienta si … posibili sponsori. Indexate bine, aparitia lor cu recurenta iti va aduce relevanta, deci audienta. Ai putea, de exemplu, sa ai o serie de articole despre mancarurile care se prepara cu… vin. (te-ai prins cine pot fi posibilii sponsori, nu?)
Personal, mi-as dori sa descopar undeva o serie de articole cu mancaruri traditionale ale comunitatilor care traiesc in Romania: mancarea macedoneana sau cea tatareasca mi se par divine si as vrea sa stiu sa pregatesc asa ceva.
RIGOAREA SI RABDAREA
Daca scoti de la cuptor mai repede o prajitura, ea se lasa si nu o poti manca. La fel ca si in bucatarie, si vloggingul sau bloggingul se fac cu rigoare si rabdare. Ai doua optiuni in business-ul asta: sa dai o lovitura pe termen scurt (ai putea fi cea care gateste in costum de baie, fara sa te pricepi prea bine la bucatarie, si-ai deveni imediat o stire) sau ai putea face proiecte pe care sa le construiesti pentru termen mediu si lung si filmuletele tale sa fie vizionate pentru continutul lor autentic.
Alegeti o zi in care sa postezi si pastreaza-o mereu. Gandeste-te ca oamenii care te citesc au alte probleme in viata, platesc facturi, muncesc… le faci viata mai usoara daca postezi in aceeasi zi mereu pentru ca se creeaza un reflex.
Oricum, fii foarte foarte atent la indexari, cele mai multe vizite pentru retete sunt… de nevoie. Cand cauti o reteta in functie de ce ingrediente ai in frigider:)
COMUNITATEA
Te ajuta facebook-ul foarte mult sa-ti dezvolti o comunitate, dra te poti ajuta si singur cu un newletter si cu atentia ( a se citit interactivitatea) pe care o acorzi celor care te urmaresc.
Fa-ti o pagina de facebook cu numele canalului/ blogului si gandeste-te ca este propriul tau canal media. Posteaza nu doar link-urile tale, ci si ceea ce crezi ca e relevant din ce au scris altii pentru audienta pe care vrei sa o cultivi (articole din reviste de specialitate, alte retete inovatoare, lucruri simpatice pe care le descoperi pe net). Fii generos, nu dusmanos. E atat de mare internetul acesta incat putem avea cu totii loc in el.
ETICA
Daca nu ti-a iesit proiectul, nu da vina pe altii. Incearca sa imbunatatesti ce faci si sa nu te gandesti niciodata ca tu le stii pe toate. Incearca sa pui in spatiu public doar lucrurile relevante (comentarii care aduc un plus de continut, articole autentice). E atat de multa mizerie in jur incat e pacat sa fii si tu acolo, poti face bine, punand in spatiu public cat mai mult bine.
Nu stiu ce inseamna gatitul pentru tine, cel/cea care citesti acum. Pentru mine e o forma de relaxare si de reasezare in matca, de a ma simti ACASA, dupa zile aglomerate cu multa munca.
De altfel, pe contul meu de instagram sunt doar fotografii cu mancaruri pe care le pregatesc in week end. (ma rog, in luna august e si o campanie cu o carte pe zi, recomandari de lectura) Mancare vegetariana ce mai adesea, care se prepara cat mai simplu si mai rapid. E modul meu prin care sper sa inspir cativa oameni sa incerce sa fie mai atenti la ceea ce mananca. (Si da, il monetizez – adica am facut bani cu el.)
Pentru ca stiau de pasiunea mea pentru a ilustra frumos mancarea pe care o pregatesc, LIDL mi-a trimis un Kit pentru un bucatar din placere. Nu ma calific la a fi un bucatar pentru ca gatesc foarte putin, dar KIT-ul mi-a atras atentia pentru ca e foarte foarte bine gandit. Ca vlogger/blogger ai nevoie mereu de un trepied ca sa poti face fotografii foarte bune, iar ei au pus in KIT un trepied super super simpatic pentru fotografiat mancare (nu e foarte inalt), ai nevoie de o baterie externa pentru cand te lasa sursele tale de energie:), dar si cateva ustensile magice pentru bucatarie. Eu m-am bucurat enorm de linguritele cu masuri:) Kit-ul acesta e un bun exemplu pentru a intelege ca ai nevoie de ceva pregatire pe langa pasiunea ta, daca vrei sa … devii un vlogger /blogger de cooking
Asa ca daca ai printre prieteni oameni care improvizeaza in bucatarie, care sunt bucatari din placere si stii ca ar putea sa imparta cu lumea pasiunea lor, anunta-i ca Lidl ii cauta si e gata sa investeasca in ei.
Tot ce trebuie sa faca este sa incarce pe platforma suprize.lidl.ro un videoclip sau o fotografie in care sa arate cum gatesc intr-un mod surprinzator, care ii defineste. Vor fi alesi 11 bucatari care vor avea parte nu doar de super cursuri, dar si de… o emisiune la tv!!! Plus ca vor aparea intr-o reclama de la Lidl, deci partea de notorietate e pe jumatate rezolvata.
Dar chiar si daca nu sunteti printre cei 11 alesi, exista o sectiune speciala de tutoriale – la liber, pentru toata lumea – despre crearea de conținut pentru un blog sau vlog de food, despre tehnici culinare variate sau tehnici de comunicare in fața camerelor video, oferite de Chef Florin Dumitrescu, Andrei Aradits și Teo Rogobete (Teo’s Kitchen).
*
Altfel, ati putea sa-mi spuneti o prajiura simpla de vara pe care sa o fac si eu in week end:)
M-am uitat putin pe Scientific American, pe mai multe articole despre reactia corpului uman la temperaturi inalte si m-am gandit ca sunt utile pentru toata lumea urmatoarele informatii.
Corpul uman se adapteaza la temperaturi inalte prin transpiratie si respiratie. Cand umiditatea este foarte mare, transpiratia isi pierde din efect pentru ca nu reuseste sa curete pielea.
Cand temperatura de peste noapte este la fel de ridicata, riscul de deces creste pentru ca mecanismele de aparare ale corpului obosesc neavand nicio pauza. E ca atunci cand motorul unei masini se incalzeste, iar masina se opreste, la fel se intampla si cu corpul nostru si apar ameteala, lesinul.
Cand temperatura corpului creste foarte repede, sistemul nervos central si sistemul circulator sunt afectate. Puseurile de caldura si crampele musculare sunt primele semne ca un corp este afectat profund de caldura.
Crampele musculare pot aparea si pentru ca organismal a pierdut prin transpiratie foarte multi electroliti (mineralele care ajuta la transportul informatiei nervoase) care trebuie compensate prin mancare (alimente care contin potasiu, magneziu, saruri – le gasim in bacon la gratar, in banane, in sare, in sosul de soia. )
In perioadele de calduri intense nu sunt recomandate exercitiile fizice suplimentare.
Cercetatorii nu stiu care este temperatura cea mai inalta pe care o poate suporta corpul uman, dar stiu ca e o conditie care se dezvolta in paralel cu mediul si un corp expus mai des la caldura va fi mai antrenat sa se apere in conditii extreme.
Nu este recomandat sa folosim aerotermele sau ventilatoarele in conditii de caldura extrema pentru ca acestea doar ventileaza aerul fierbinte, adica il aduc mai repede catre corpul uman si mai degraba il incalzesc.
Aerul conditionat este insa un pas important pentru sanatate si pentru scaderea numarului mortilor din cauza caldurilor mari.
Sunt cateva masuri pe care le recomanda orice medic, dincolo de a nu iesi afara cand soarele e cel mai puternic intre 12 si 6 pm.
Purtatul palariei, apa care trebuie sa ne insoteasca mereu (daca e insotita si de ceva minerale ca supliment, e minunat), sa stam la umbra cat mai mult, sa nu deschidem ferestrele decat atunci cand e cel mai racoare (noaptea) , in rest sa tragem draperiile.
Sa facem dusuri de cate ori putem ca sa ajutam pielea sa fie curata sa poata sa transpire ca sa-si auto regleze temperatura.
Udati-va tricourile daca e necesar (e sexy, dar poate fi si o solutie foarte buna pentru a regla temperatura corpului)
Nu beti alcool, beti multa apa si sucuri naturale, mancati mancaruri usoare cat mai lichide – supe, paste cu sosuri etc
Pentru o serie intitulata “Insectele Naturii”, artista Raku Inoue din Montreal a amenajat o varietate de frunze si flori pentru a crea componentele delicate ale gandacilor, fluturilor si altor insecte.
In timp ce aceleasi rezultate ar putea fi obtinute cu usurinta folosind tehnici digitale sau de colaj, Inoue a impins conceptul si mai departe si a folosit flori reale pe care le-a fotografiat.
Puteti vedea mai multe din aceasta colectie pe Instagram.
Tanarul care e in dreapta, Tedy Necula, este regizorul filmului in care joaca doamna din stanga – Victoria Cocias. E primul lui lung metraj, Coboram la prima, o poveste despre vietile mai multor calatori care raman blocati intr-un vagon de metrou, in dimineata de dupa incendiul Colectiv.
Tedy are 28 de ani si in 2002 juca in filmul Noro, povestea unui baietel cu probleme locomotorii de la nastere care se afla intre lupta mamei (Victoria Cocias) pentru a-l integra si dorinta tatalui (Dorel Visan) pentru a-l proteja de greutatile lumii care nu e pregatita sa-l accepte asa cum s-a nascut el.
Acolo, in 2002, cand avea 13 ani – sub bagheta magica a regizorului Radu Gabrea – Tedy (care e asemeni personajului Noro, cu tetrapareza de la nastere) a inteles ca si el poate sa faca bine daca se exprima prin film. Cand a terminat scoala (parintii nu s-au lasat invinsi de sistem si l-au dat la o scoala normala, de stat), a inceput sa lucreze voluntar pentru ONG-uri ca sa –i ajute cu productia video si mesajele lor sa fie cat mai vizibile.
In acesti 15 ani Tedy a devenit speaker motivational, a facut documentare depre persoanele cu dizabilitati, a lucrat in televiziune si si-a castigat respectul a mii de oameni.
Saptamna trecuta am fost la filmarile primului lui lung metraj, “Coboram la prima”, un film care ii are in distributie pe Emanuel Oprea, Constantin Cotimanis si multi multi altii.
Tedy reuseste in acest film sa scrie putin din istoria cinematografiei moderne pentru ca i-a convins pe Adrian Paduraru si Teodora Mares sa fie un cuplu din nou pe ecrane, la 32 de ani de la Declaratie de Dragoste. (in toti acesti ani, doamna Mares a refuzat sa mai joace alaturi de dl Paduraru, considerand ca acel cuplu a fost f puternic in memoria colectiva si nu are sens sa reincalzeasca supa. Ei bine, acum in filmul a carui actiune are loc a doua zi dupa incendiul de la Colectiv, cei doi actori joaca rolurile unui cuplu… care se desparte:) )
M-am dus cu treaba pe set ( Tedy avea invitati jurnalisti, iar eu am incercat sa fiu o gazda buna pentru ei) si, acolo pe platou, avandu-i fata in fata pe Tedy si Doamna Cocias am realizat puterea acestei (re)intalniri: mama din filmul care l-a adus pe Tedy aproape de cinematografie e in continuare alaturi de el la primul lui lung metraj.
Si cred ca domnul Radu Gabrea ar fi foarte fericit sa-I vada ca lucreaza din nou impreuna, pentru ca i-a urmarit indeaproape activitatea lui Tedy.
De fiecare data cand merg pe platourile de filmare ale peliculelor romanesti, ma gandesc ca aceasta industrie rezista si creste din prietenie, pentru ca multi actori muncesc pe bani f f putini, multi regizori fac filme cu bani de acasa, dar ce ii aduna e prietenia.
Am o prietena pe care o cheama Soare, la propriu. Asta e numele ei de familie. Ma rog, acum s-a maritat si o mai cheama si Lupulescu. Raluca Lupulescu Soare.
Impart cu aceasta doamna aceeasi zi de nastere (4 octombrie) si simtit ca ne leaga niste fire invizibile (mai sunt “legati” si Cabral, Marius Manole si alte cateva persoane).
Ce vreau sa zic despre Soare (adica despre Raluca)? Ea se imbraca foarte colorat, e obsedata sa aduca culoare n viata oamenilor asa ca si-a facut un mic atelier de haine… foarte colorate.
Cu unele dintre ele m-as imbraca si eu, care sunt mama minimalismului, a pastelurilor si a gri-urilor.
altele sunt pentru cine are muuult curaj si isi doreste sa iasa in evidenta:)
Daca vreti sa fiti altfel, sa aduceti ceva culoare in dresingul vostru, faceti o vizita la Parapli Soley, Showroomul din Bdul Dacia nr 24,
Dorna a facut public ieri un film cu o surpriza pe care mi-a facut-o impreuna cu Bogdan Nicolai: un mini parc pe un perete la birou. Viu. Real! Nu o carpeta sau o fotografie:)
Sa va spun si ce nu se vede dincolo de acest film.
Stiam ca va fi o surpriza, dar nu stiam CU CE e surpriza.
Pe holul biroului era un deranj si o agitatie mare mare , dar Bogdan ma tinea de vorba pe canapea intr-un mini interviu (cum e el obisnuit:) ) – mai intrebam eu ceva, mai povestea el ceva.
Aveam operatorii alaturi, ne filmau in timp ce vorbeam.
Ce discutam dincolo de ce se vede in film era despre nevoia noastra de a petrece cat mai mult timp in natura, si a mea si a lui.
Nu stiu daca stiti ca Bogdan Nicolai alearga. Muuuulti kilometri. A facut un semi maraton si se pregateste de un maraton. Imi povestea ca de cand alearga a inceput sa vada prin parc detalii care arata cat de frumoasa e natura. Are o teorie a lui despre cum ii functioneaza creierul la alergare, dar il las pe el sa scrie pe blogul lui, cand va dori, despre asta.
Eu ii povesteam despre cum m-am mutat in prima mea casa inchiriata luand decizia dupa… copacul din fata blocului. O minunatie de Paulownia, iar eu aveam balconul fix intre flori.
Si despre cum scriu cel mai mult in parcuri, pentru ca pot sta singura la racoare, intr-o atmosfera care n-are legatura cu betoanele urbane. Intre care – betoane adica – n-am incotro si imi desfasor intalnirile pentru ca, oricat mi-as dori, nu pot sa-mi fixez intalniri de lucru la o terasa in parc:)
Ma rog, am mai discutat si despre proiectele noastre separate, despre ce am vrea sa mai facem in lunile urmatoare… si pentru ca ne-am mutat in casa noua, eu si colegii mei – nu m-am mutat cu Bogdan:) -, am ajuns sa-i arat si biroul meu cel simplu si simpa.
*
Acum e mult mai S!mpa, practic e totul simpa pentru ca pe un perete intreg e o instalatie dintr-un muschi care are numele blogului meu, muschi care traieste fara sa fie udat. Adica se hraneste cu umiditatea din camera (ceea ce pe zilele astea de canicula cu umiditate mare, e un rai).
Supriza asta mi-a fost facuta, cum spuneam, de simpaticii de la Dorna care au o campanie foarte frumoasa #NaturaUndeNuTeAstepti si le creeaza oaze de verde in urbanul gri prietenilor lor sau celor care isi inscriu prietenii in campanie.
Eu banuiesc ca m-au ales pentru o asa surpriza, dincolo de dorinta mea organica de a petrece cat mai mult timp in natura (locuiesc in dumbrava minunata, va amintiti, da?) si pentru faptul ca ma incadrez la categoria prieteni: am fost in Tara Dornelor, am vazul locul de unde Izvoraste Dorna si parcursul apei pana la imbuteliere. Am scris (alaturi de alti trei domni respectabili) povestile oamenilor din Tara Dornelor intr-o carte care face parte dintr-un proiect pe care –l iubesc tare “Dupa Noi”, un proiect care ne ajuta sa constientizam ca e foarte important ce lasam dupa noi copiilor si generatiilor viitoare.
Suntem, deci, prieteni.
Dar stiti ce ma bucura imens si imi hraneste un pic ego-ul (o sa-l pun la punct imediat dupa ce ma laud putin, stati fara grija)?
Era singura mea sansa sa fiu alaturi de minunata Simona Halep in acelasi spatiu virtual.
Acum suntem amandoua pe pagina Dorna si o sa-mi fac print screen sa pastrez pentru “generatiile care vin dupa noi”:) Simona e imaginea campaniei prin care Dorna strange bani ca sa doneze incubatoare pentru maternitatile din Ro.
Acestea fiind spuse, va doresc o zi racoroasa. Poate aveti noroc si va inscrie cineva in Campania Dorna #NaturaUndeNuTeAstepti si apare peste noapte un parculet in sufragerie. Pana atunci insa, beti muuuuuulta apa, ajuta pe canicula asta.
Am vazut la inceputul saptamanii cel mai recent film al lui Christopher Nolan si, trei zile mai tarziu, inca ma mai gandesc la smecheriile pe care le-a facut in film:)
Nolan e un regizor care a inceput cu filme independente si a ajuns sa faca super blockbustere , cumva pastrandu-si identitatea, necomercializandu-se foarte mult.
Dunkirk e un film de razboi, inspirat de fapte reale din cel de-al doilea razboi mondial; se refera in mod specific la momentul in care peste 300.000 de soldati aliati au ramas pe o plaja din Franta -dunkirk, pe numele ei – si a fost nevoie de eforturi speciale din partea autoritatilor britanice sa recupereze cat mai multi dintre acesti soldati sa-i aduca in Anglia.
Deznodamantul actiunii se stie deja – fiind fapt istoric – dar cum reuseste regizorul, care e si scenarist, sa tina captata atentia spectatorilor si sa le dea o senzatie de panica, de teroare e de fapt magia acestui film.
1. Ceea ce-l obsedeaza pe Nolan ca om si artist este VALOAREA TIMPULUI. E exemplificata in toate filmele lui, chiar daca e mai vizibil ca e pasionat de cum poti percepe timpul in Memento primul lui film, in Insomnia, Inception sau in Interstellar. Si in Dunkirk timpul e personajul principal. Filmul e construit pe trei laturi temporale – o zi, o saptamana si o ora dupa cum se desfasoara actiunea in aer, pe apa sau pe uscat – toate actiunile incheindu-se in acelasi timp.
2. Christopher Nolan e un om care e facut din alt aluat decat restul (Tom Hardy a zis intr-un interviu “daca totusi se dovedeste ca nu e alien, atunci trebuie ca e foarte destept”) si ca sa e relaxeze a invatat sa cante la… violoncel. Stie deci mult despre muzica, iar obsesia lui cu timpul a fost pusa si in muzica (a trimis catre Hans Zimmer, cel care a scris coloana sonora dementiala, inregistrarea ticaitului unui ceas vechi al carui sunet il deranja pentru a fi folosit in partea tensionata a muzicii… ma rog, practic in toata coloana sonora)
3. Ce te surprinde, enerveaza, marcheaza, urmareste, obsedeaza in filmul acesta e… muzica. E construita ca sa insoteasca filmul, sa-l sprijine, nu sa completeze in situatii emotionale in care actorii sau scenariu nu livreaza ce are nevoie spectatorul. E in muzica prezent tot timpul un uruit – un zgmot stresant obtinut printr-un efect in care e multa matematica. Se numeste The Shepard Tone si puteti citi mai multe aici (practic, pe scurt, e despre repetarea unor anumite note intr-o secventa precisa pe trei lungimi de unde diferite, secventa obtinuta ii da auditorului senzatia ca muzica este un crescendo infinit, in loop, care creeaza o stare de tensiune foarte mare).
4. Hans Zimmer, compozitorul, are si dansul nota sa de nebunie (cu ea a obtinut 10 nominalizari la Oscar pentru coloana Sonora – are o singura statueta insa): cand prietenul lui, Nolan, i-a povestit despre film si despre cum a scris scenariul gandindu-se la o coloana Sonora care sa fie in tensiune continua, Hans Zimmer s-a dus pe plaja de la Dunkirk ca sa simta el locul, sa auda valurile. A si plecat de acolo , intr-un borcanel, cu putin nisip de pe plaja… pe care l-a tinut pe masa cat timp au lucrat la coloana Sonora:)
5. Intr-o vreme in care se pot face multe minunatii pe computer, Nolan a adus pe plaja Dunkirk 1500 de soldati, avioane si barci ca sa-i oblige pe actori sa REACTIONEZE la poveste, nu sa-si imagineze ceea era in scenariu ca atmosfera din razboi. (de asta filmul a costat 120 milioane de dolari) Bine, in nebunia lui care-l face sa faca filme atat de diferite, i-a dus acolo cand era mai frig si mai furtuna – in aprilie, mai… ca sa aiba in mod natural pe fetele soldatilor culoarea vinetie de la frig si umezeala.
6. Ca sa nu foloseasca imaginile generate pe computer, productia a creat contururi de soldati din placi de carbon care au fost puse in cadru in partea cea mai indepartata, pentru a crea iluzia unei armate foarte mari
7. Tot din categoria sa fim autentici pana la capat, Nolan a reconditionat nave de razboi din perioada respectiva pentru a putea fi folosite la filmari. In cateva zile de filmare pe mare s-au aflat 62!! de nave.
5 milioane de dolari din bugetul filmului (generos, desigur) au fost folosite pentru reconditionarea unui avion vechi din al doilea razboi mondial pe care au fost montate camere IMAX. In cele din urma avionul a fost distrus integral in film.
8. Desi nu era nevoie sa fie in aceeasi zi platourile de filmare, cei doi piloti care apar in film au stat mereu la cadru cand a filmat “colegul” pentru a-I da replica, real, prin statie ca in razboi. A fost cererea expresa a lui Nolan.
9. In film sunt foarte putine dialoguri pentru ca Nolan a vrut sa ramana fidel filmelor mute care erau pe val in acea perioada. Personal cred ca, spunand o poveste din perspectiva vizuala, a atins generatia Instagram care se simte mai confortabil la film. Bine, generatia Instagram are partea ei in distributie – pe frumuselul de la One Direction, Harry Styles, despre care Nolan spune ca nu a fost distributit pentru celebritate, ci pentru ca a avut o auditie foarte buna.
Adevarul e probabil la mijloc, pentru ca si marketingul are un cuvant de spus la un film cu un asemenea buget.
10. Tot efortul si toata atentia pentru detalii a lui Christopher Nolan au fost f bine rasplatite. Hollywood Reporter a anuntat ca domnul Nolan a primit 20 de mil de dolari salariu si…20% din incasarile globale:)
Aaa, asa ca fapt divers, Christopher NOlan nu are telefon mobil, nici adresa de email:) are telefon fix acasa:)
uitati-va la trailer si ascultati coloana sonora din perspectiva efectului Shepard despre care scriam mai sus:)
In weekend am ramas in Bucuresti si am preparat o tarta gustoasa si putin acrisoara, cu crema de vanilie si visine. Gustul acestui desert mi-a adus aminte de copilarie si de verile petrecute la bunica. Nu se prepara foarte greu, doar ca va trebui sa folosesti cuptorul. Uite ce ingrediente am folosit pentru o tava:
Pentru aluat: 220 g faina, 100 g unt, 50 g zahar pudra, 1 ou, 2 galbenusuri, 1 praf de sare, 1 plic cu zahar vanilat si 2 linguri lapte Pentru crema de vanilie vei avea nevoie de 3 galbenusuri, 250 ml lapte, 1 plic de zahar vanilat, 140 g zahar pudra, 2 foi de gelatina, 250 ml smantana pentru frisca si 300 g visine fara samburi
Cum am procedat:
Am aprins cuptorul cat sa se incalzeasca. Untul cu zaharul le-am amestecat bine si apoi am adaugat galbenusurile, oul, laptele, sarea si zaharul vanilat. Dupa, am adaugat faina si am amestecat pana s-a format o compozitie omogena. Aluatul obtinut l-am infasurat intr-o folie si l-am pus in frigider pentru o jumatate de ora ca sa se intareasca.
Apoi, am preparat crema de vanilie. Intr-un bol am amestecat galbenusurile cu zaharul si vanilia in jur de 5 minute. Pe baie de aburi am turnat usor laptele si am amestecat fara oprire, pana s-a ingrosat compozitia. Am indepartat de pe foc si am amestecat bine pana s-a mai racit. Peste compozitie am adaugat gelatina ( vezi cum se prepara dupa indicatiile de pe ambalaj) si smantana pentru frisca, batuta bine si am amestecat din nou pana compozitia s-a incorporat.
La final, am intins o foaie de aluat de 0,5 cm grosime si am asezat-o intr-o tava rotunda, tapetata cu unt, inclusiv pe margini. Am intepat aluatul din loc in loc si am turnat crema de vanilie racita, am pus visinele si am dat tava la cuptorul incis, in jur de 45 de minute (pana s-a rumenit).
Artista Sarah Hunter nu crede ca exista limite atunci cand vine vorba despre lumea artei. Este experta in graffiti si realizeaza lucrari abstracte, vibrante si expresive, ce dau energie fiecarei incaperi.
Picturile pe panza au o abordare neconventionala, Sarah nu foloseste neaparat pensule pentru culori atunci cand picteaza. Artista a absolvit cursurile de psihologie si aceasta ii permite sa aiba o abordare diferita, experimentala.
In prezent, lucreaza la un proiect de arta senzorial, deoarece din perspectiva ei, lucrarile de arta nu trebuie neaparat privite, ci si simtite. Astfel, in fiecare lucrare mirosul va fi cheia. Rosu pentru capsuni, mov pentru afine si lista poate continua.
Lucrarile ei le puteti admira in Edinburgh, la galeria Art Collective, unde are o expozitie permanenta.
