japonezii si-au construit deja mesaje mobilizatoare ca sa treaca peste efectele (emotionale si materiale) ale cutremurului de acum doua zile. au in singe respectul si dorinta de a face lucruri impreuna, iar asta ii va face sa renasca precum Pasarea Phoenix.
iata in exclusivitate pt S!MPA, o poveste despre Japonia, de la Mirona care a locuit un an acolo. o incredibila lectie de viata
*
Azi am vazut intr-o inregistrare o camera de camin din Japonia leganandu-se deloc agale. Manuale cadeau, scaunul ascuns in pantecele biroului se deplasa catre pat, iar usa de la baia alba, din materiale reciclabile, se balanganea ca smulsa de vant. Acum 3 ani, cand abia ce ajunsesem in Japonia cu o bursa, aveam exact acelasi tip de camera.
Pe atunci cutremurele erau ultima mea preocupare. Auzisem ca se intampla des in Japonia si credeam ca e de ajuns sa te bagi sub masa. Dar se pare ca japonezii tineau mai mult la siguranta mea decat mine insami din moment ce pusesera deja intr-o trusa de prim-ajutor, din partea caminului, o lanterna puternica, baterii, un fluier si o lista cu ce trebuia sa cumpar eu: apa, conserve, bani, radio-emitator etc. Nu le-am cumparat niciodata.
La nici doua saptamani politistii de la sectia la care era arondat caminul au venit, de buna voie si nesiliti de nimeni, nici macar de o lege, sa ne faca un instructaj. Un domn politist intre doua varste ne-a explicat parinteste care sunt situatiile periculoase cu care ne-am putea confrunta in traiul nostru zilnic japonez. Am simtit ca-si dadea cu adevarat interesul, era acolo pentru noi.
Avusesem deja ragaz sa observ ca in Japonia unele fete mergeau cu gentile deschise pe strada, in trenuri nu-si pazeau deloc lucrurile, fustele extra-scurte si tocurile ametitoare se impacau fara probleme cu faptul ca a te uita fix la cineva este considerat nepoliticos, in general domnea o atmosfera de siguranta si amabilitate. Asa ca nu vedeam prea bine rostul masurilor de prevedere mentionate de politist. Daca cineva ar fi privit din afara, ar fi crezut ca Japonia e o tara cu un grad inalt de criminalitate. Cand este, de fapt, tocmai opusul!
Politistii nu s-au limitat la prelegeri. Dupa discurs, ne-au impartit niste alarme minuscule pe care sa le purtam in geanta, urandu-ne fiecaruia, ca si cum ar fi vorbit unor membri de familie, sa fim in siguranta. Apoi ne-au dat lectii de autoaparare, toata sala a exersat timp de cateva minute bune miscari de parare si atac. La cateva zile am gasit in cutia postala un ziar in care aparuse poza mea blocand o lovitura si razand din toata inima.
Cand s-au anuntat simularile de cutremur si incendiu am stiut ca toata lumea le ia in serios. Deja la a doua astfel de simulare ma straduiam sa scot un timp cat mai bun la iesirea din imobil. Cunosteam bine caile de evacuare si precautiile ce se impuneau, atat la camin, cat si la facultate. Munca pe care o depuneau administratorii, profesorii si autoritatile pentru noi se cerea a fi respectata.
2008 a fost anul in care regiunea Sichuan, China, a fost lovita de un cutremur important. Imi amintesc si acum chipurile pline de compasiune ale japonezilor care veneau sa doneze bani la punctul de ajutor pe care-l infiintasera colegii mei chinezi. Ma asteptasem la mai multa indiferenta, avand in vedere istoricul chinezo-japonez, insa, in fata adversitatii, japonezii devin mai buni.
De-a lungul timpului petrecut in Japonia mi-am pierdut cu totul asteptarile negative, lasand loc increderii, acel sentiment care pare atat de nesabuit prin alte parti ale lumii.
Am inceput sa ma simt si sa ma port ca o rotita bine unsa din sistem, una pentru care celelalte munceau suplimentar, dar cu zambetul pe buze. Colegii mei mergeau cu mine, pe rand, la banca, primarie, oficiul pentru straini, furnizorul de internet, operatorul de telefonie mobila sau la doctor. Un student de la aceeasi universitate, pe care nu-l mai vazusem in viata mea, mi-a platit intr-o dimineata biletul de autobuz pana la facultate pentru ca eu nu aveam schimbat pentru masinaria cu pricina, aflata in autobuz si pe care trebuie s-o hranesti cu monedele potrivite fix la coborare. Apoi a alergat senin catre cursurile lui, fara sa astepte vreo multumire. O doamna in varsta mi-a facut cadou niste farfurii din ceramica facute de dansa numai pentru ca i-am spus cat de frumoase mi se pareau. Cei de la camin m-au ajutat cu sortarea gunoiului (!), expedierea de pachete in Romania si o sumedenie de alte probleme. Cineva mi-a preluat perioada contractuala la telefon, pentru a carei retezare din scurt trebuia sa platesc in plus. Profesorul meu a organizat la facultate 2 petreceri in cinstea mea (!): una de bun-venit si una de despartire.
Peste tot oamenii m-au ajutat sa citesc kanji, sa cumpar bilete de la automate, sa cobor la statia potrivita, sa deslusesc un meniu de restaurant. Niciun casier nu a profitat de multiplele ocazii cand m-am incurcat intre bancnotele si monedele japoneze, nimeni nu m-a grabit la vreun ghiseu sau magazin, cineva a alergat dupa mine o buna bucata de drum cu portofelul pe care il uitasem intr-o sala de clasa, altii s-au trezit la 5 dimineata ca sa ma conduca la aeroport si au inceput sa planga cand le-am facut cu mana. Japonezi plangand n-o sa vedeti prea des.
Cel mai tare m-a impresionat insa colega mea, Ako. Dupa aproape 2 ani imi spunea zilele trecute ca vrea sa vina in Europa si sa ma vada. Ca sa-mi multumeasca pentru ca acum 2 ani, cand ea era foarte trista ca nu reusea sa scrie o lucrare de diploma valoroasa (!) eu am incurajat-o cu toata japoneza pe care o stiam atunci si i-am imprumutat o batista…
As vrea sa dau toate aceste lucruri inapoi Japoniei acum, dar stiu ca nu asteapta ajutorul nimanui ca sa lupte cu ceea ce i se intampla. Oricine cunoaste Japonia vreun pic stie ca isi invata lectiile la perfectie si iese intotdeauna mai puternica din incercarile la care este supusa. Si nu datorita tehnologiei sau bogatiei tarii, nu. Ci datorita oamenilor de rand, niste oameni demni de toata admiratia.
*
pe Mirona a.k.a. MisakiJaponia o puteti citi pe http://japonia-departe-aproape.blogspot.com
Mi-am dorit intotdeauna ca de ziua mea sa mi se faca surprize, dar am sfirsit de fiecare data sa nu imi placa cum se termina ziua. De fapt, nu imi doream surprize, ci pe cineva care sa-mi ghiceasca gandurile si sa faca exact ce as fi vrut eu. Era destul de complicat sa explic, poate pentru ca nu stiam clar ce vreau. 
