oare de ce m-ar invita pe mine cineva la “lansarea celui mai mare si mai prietenos centru de caroserie auto din romania”???
azi am primit invitatia. agentia care se ocupa de eveniment nu stie oare ca eu nu deosebesc marcile de masini, nu conduc si nici nu sunt interesata de ele???
au stricat copacii pentru invitatia mea.
regizat de radu muntean:)
la americani a fost ziua Mamei, iar Mike Sager – unul dintre scriitorii mei preferati (e jurnalist in definitia corecta, dar e scriitor prin munca sa) a scris pentru prima data despre mama sa
If not for her, I wouldn’t be a writer. Writing is the thing that I love most in the world. The people I love most are my son and my wife, followed by my parents and my sister. But writing is me. It defines the very essence of who I am, what I’ve been doing every single day for something like 32 years.
That comes from my mother.
I don’t think I’ve ever said it before.
*
I remember her always saying whatever she thought—whether it was the right thing to say at the time or not. To this day she has no filter. That she was usually dead-right in her observations lessened the pain not one iota. I freely admit: I seem to have inherited this quality from her, if that’s what you call it. It helps in my work, to be sure. I’m paid to spout off, to speak my mind. If I happen to be tilting at windmills, all the better, it separates me from the pack. Luckily, with writing, there is a delete key. There is re-reading and re-writing the next day. There’s an editor. In person it’s not so easy. Shit comes out of my mouth.
*
mi-nu-nat. cind am citit mi-au dat lacrimile si mi-am adus aminte ca-l cam iubesc pe domnul Mike Sager. il gasiti, din cind in cind, si in varianta romaneasca a revistei Esquire.
Invitatul special al celei de-a noua ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania este regizorul, scenaristul, directorul de imagine şi producătorul german Wim Wenders.
Una dintre cele mai influente figuri ale cinematografiei europene a ultimelor decenii, Wenders este preşedintele Academiei Europene de Film din 1996 şi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Noului Cinema German, mişcarea-manifest care a marcat istoria filmului în anii ’70. Activitatea lui Wim Wenders cuprinde şi profesoratul la Universitatea de Arte din Hamburg, fotografia sau critica de film.
Publicul TIFF va avea ocazia să îl întâlnească pe cineastul german la proiecţiile din cadrul secţiunii 3×3, precum şi în cadrul unui masterclass de neratat.
din comunicatul de presa.
me happpppppy. ma duc la Tiff de pe 3 iunie, la timp sa vad si filmele romanesti, dar si pe domnul wenders.
pina pe 3 sunt insa la sibiu, la festivalul de teatru.
ce saptamina frumoasa se anunta:)
unul dintre membrii echipei de tenis a Ucrainei e fiul lui Serghei Bubka, legendarul saritor cu prajina.
cind l-am vazut ieri pe teren pe Sergei Bubka Jr am avut un gind:
cit de mult poate sa faca un sportiv care e “alien”, care invinge orice limita si care are si carisma!
cind Sergei Bubka incerca sa doboare recordul mondial – care ii apartinea oricum de multi ani – o jumatate de planeta se uita la el. iar el depasea recordul la fiecare competitie majora.
azi habar n-am cine mai e campion mondial la saritura cu prajina. si nici nu-mi aduc aminte sa ma fi uitat in ultimii 3 ani la vreun campionat de atletism, special pentru concursul de saritura cu prajina.
aici sergei bubka la al saselea titlu mondial, consecutiv:)
cred ca e greu pentru bubka jr sa faca sport cind are un tata ca al lui. din perspectiva asta, mi-a parut rau ca a luat bataie la dublu. dar m-am bucurat pentru echipa noastra.
de citeva zile, interna mea draga, elena mihaila, se confrunta cu ceea ce va deveni ritual in viata ei de acum incolo.
scrie un story. s-a lovit de blank-ul scriitorului, de panica de inceput a unui text, de panica “am asa de multe info ce fac cu ele?”, de teama si nerabdarea “cum va fi judecat textul meu?” si mai are un pic si e…gata.
nu e asa de simplu cum am descris eu acum. saptamina viitoare e ultima in calitate de intern, o sa tragem concluzii, o sa dam recomandari si – mai ales – o sa terminam textul la care lucram acum. eu tocmai l-am editat, acum mingea e in inbox-ul ei:)
iata saptamina din perspectiva ei:
Jurnalistul învăţăcel vs. “Demonii” unui text – Part I
7:28 – În paralel scriu penultimul meu jurnal de internship şi draft-ul al doilea al textului “codename: Duş”. Nu pot să exprim prin câte stări am trecut săptămâna aceasta. Pentru un jurnalist cu experienţă, probabil că aceste sentimente s-au mai diminuat odată cu trecerea timpului, însă pentru mine totul este la superlativ.
• Recunosc, am lăsat totul pe ultima sută de metri. De la primul draft m-am agitat ca un şoricel într-o cuşcă şi nu pot să-mi explic de ce. Mi-a fost greu să mă apuc de scris. Aveam pagina goală în faţă, multe ciorne pe lângă cu detaliile zilelor de dinaintea concursului, dar nu puteam tasta.
• La primele două paragrafe m-am simţit ca un cobai, însă restul paginilor au curs de la sine. Nu ştiu de ce mi-a fost frică, probabil că fluxul de informaţii mă speria. Nu ştiam de unde să încep, care este structura unei naraţiuni, citisem mult despre asta, dar nu practicasem eu (nu am învăţat la facultate) şi aşteptam cu emotie mail-ul Cristinei cu corectările de rigoare.
• Mail-ul a venit la scurt timp după; obişnuită cu raspunsuri demoralizatoare, de data asta am avut o surpriză plăcută. Am înţeles ce trebuie să fac pentru început şi am făcut-o zâmbind. Un jurnalist adevărat trebuie să înveţe mereu despre definiţia cuvântului “disciplină”. Aceasta cred că este adevărata lecţie a săptămânii.7:44 – Acum încerc să termin al doilea draft şi starea de nelinişte începe să se mai piardă pe măsură ce scriu…despre draft 3, 4…text final…to be continued.
Elena Mihaila, 9 mai 2010
restul jurnalului elenei il puteti citi aici
azi, la Cupa Davis, cind Romania cistigase setul 1 si conducea generos in setul 2.
Razvan Penescu: e bine, poate se termina repede.
Eu: Da, e f bine daca se termina repede ca vreau sa ma duc sa-mi iau o rochita. si sa am timp pina incepe meciul cu Oltchimul.
Rzvan: Nu. Eu ma gindeam ca daca se termina repede nu oboseste mult Hanescu. Ca joaca si miine.
Stimata Doamna Ruxandra Dragomir,
Conduceti Federatia Romana de Tenis de ceva vreme, o pozitie pe care n-au ocupat-o femeile pina acum, iar femeile, prin natura lor biologica, trebuie sa intretina /dezvolte familia.
Dupa meciul de astazi de Cupa Davis, vazut la fata locului pe Arenele BNR, imi permit sa va fac o sugestie, doamna Ruxandra Dragomir.
Cresteti sentimentul de familie intre membrii echipei de Cupa Davis de azi sau de acum 20 de ani.
Dati-le ceva in schimb si convingeti-i pe membrii vechi ai echipei sa vina la meciurile echipe actuale, cind ele se afla in tara.
Transformati meciul de acasa de Cupa Davis in reuniunea de familie – cu verisori, unchi si bunici – de la domnul Bardan trecind prin Nastase & Tiriac si pina la Segarceanu, Cosac, Pescariu.
Sa-i vedem pe toti in public, bucurindu-se pentru reusitele pustilor de astazi sau incurajindu-i cind tocmai au ratat punctul.
Pentru echipa ar fi caldura familiei care vorbeste acelasi limbaj (sportiv) si, chiar daca nu ar avea timp sa stea de vorba decit la o bere in ultima seara, tot ar fi un cistig emotional incredibil in cele 3 zile de competitie.
Pentru public ar fi…magie.
Doamna Ruxandra Dragomir, daca va ginditi ca nu vor veni pentru ca nu aveti bani sa le dati, mai ginditi-va o clipa: toate aceste foste glorii ale tenisului nostru au nevoie in primul rind de atentia publicului. Asta le lipseste cel mai tare.
Organizati un meci demonstrativ in ziua cea mai scurta competitional, simbata, in care toti fostii membrii ai echipei de Cupa Davis sa joace cite un game. Ar fi un set incredibil, pentru care ar plati si sponsorii si publicul.
Si-ar trezi emotii si amintiri incredibile.
Va multumesc.
*
Mi-au lipsit astazi pe Arena Progresul , Tiriac, Nastase, Segarceanu, Cosac si Pescariu. mi-am dat seama de asta cind l-am vazut in fata mea pe domnul Alexe Bardan, purtindu-si batrinetile cu eleganta sportivului de alta data.
Si-am avut gindul asta pe care l-am dezvoltat cu Razvan Penescu, cel mai pasionat de tenis dintre prietenii mei.
P.S. Doamna Ruxandra Dragomir, daca faceti un proiect de genul asta, eu muncesc gratis pentru el. Si sunt sigura ca mai gasesc si alti prieteni care sa vina sa munceasca gratis.
cum se face o revista in 48 de ore?
nu e o intrebare pentru publicatiile saptaminale people (de pe la noi) care-si rezolva totul cu muuulta imaginatie in fata computerului si cu imagini preluate de la altii.
*
de data aceasta e o provocare pe care au lansat-o ieri citiva jurnalisti americani: Alexis Madrigal (Wired.com), Sarah Rich (Dwell Magazine), Derek Powazek (Fray), Heather Champ (Fostul Community Director la Flickr), Dylan Fareed (programator) si Mat Honan (freelancer).
nu stiu ce format va avea revista lor, nici cite pagini, dar ceea ce vor ei sa faca in 48 de ore – de la o sedinta de redactie pentru sumar si pina la tiparire (cu tot ceea ce inseamna intre: reporting, scris, editat, fotografiat, paginat) – se face in mod normal in multe saptamini.
asa ca intimplarea mi se pare nebuna si curajoasa si stiu ca va atrage atentia jurnalistilor din lumea intreaga. sper insa ca si pe cea a cititorilor de reviste:)
ii puteti vedea on line, streaming din redactia lor aici.
revista se va numi 48 Hours Magazine, contributia editoriala e open worldwide, puteti vedea aici proiectul si va puteti trimite articolele pina astazi la ora 4, PDT.
daca ai fi un film, ce film ai fi?
*
cind am lansat acest blog pe tabu.ro, am inceput cu joculetele “daca ai fi o rochie“. vroiam sa-i cunosc pe care care ma citesc. imi dau seama ca acum sunt (si) alti cititori si mi-ar placea sa va ghicesc un pic.
… si sa va si cunoasteti intre voi:) in alt fel.
va fi o serie lunga de teme cu “daca ai fi…”, intrati in joc… trust me:)
*
daca as fi un film, as fi…
si-a facut dan boerescu blog. cu papa bun si rafinat.
m-am uitat pe repede inainte, pentru ca e dimineata si am de scris, nu vreau sa mi se faca pofta de cine stie ce delicatesa care e pe acolo.
se intimpla sa-l stiu pe dan si dincolo de scrierile lui din playboy si tocmai de aia ii pun link-ul blogului aici.pentru ca, pentru el, mincarea chiar e o pasiune.
si, din cauza lui (stie el de ce), nu mai cumpar vin din supermarket decit pentru gatit. si cum nu prea gatesc…
domn regizor Gheorghe Preda (Ingerul Necesar), ale carui filme de studentie au fericit generatia mea, a fost in america.
n-am apucat sa povestim cum de s-a hotarit sa se duca in america. avea o retinere mare fata de tara minunilor si ceva trebuie sa-i fi schimbat gindurile.
mi-a trimis insa link la blogul pe care l-a facut pentru fotografiile din aceasta excursie.
*
america lui nu seamana cu america pe care am vazut-o eu:)
america lui gica preda e in registrul lui visual: septica, geometrica, minimalista, cu umor… si, cind nu e loc de astea, bizara – ca la david lynch.
america domestica by gheorghe preda
foto by gheorghe preda
Cimitirele spun povesti incredibile, fara sa fie nevoie sa fie rostit vreun cuvint.
Oriunde merg pentru prima oara incerc sa ajung si intr-un cimitir. Cimitirul e oglinda locului respectiv. Iti da informatii despre istoria locului, despre cultura si despre educatia localnicilor.
*
Acum 2 saptamini am ajuns intr-o comuna de pe linga Tirgoviste. O comuna cu oameni instariti, harnici, cu case mari si colorate.
La intrarea in cimitir am zimbit: toate mormintele erau pline de flori – colorate, pline, grele, bogate; ca si cum tocmai trecusera pe acolo rudele tuturor si le adusesera omagii pline de gingasie si dragoste.
Doua minute mai tirziu zimbetul meu s-a transformat in incruntare: toate florile erau de plastic.
“Asa se obisnuieste, ca sa arate frumos”, mi-a explicat preotul.
*
Inca o data cimitirul a spus o poveste: cea despre admiratia de ambalaj.
Admiratia care da bine pentru aia vii si pierde din detaliile respectului si grijii pentru morti.
Gradinaritul mormintului are la origine, cred, linistea si timpul pe care le acorda “gradinarul” la locul de odihna vesnica al celui drag, ca o prelungire a atentiei pe care i-o acorda in vremea cind era in viata.
In epoca vitezei, am descoperit calea prin care sa infrumusetam rapid si mormintele. Si pe termen lung. Adica eficienta maxima.
*
mai tirziu, am descoperit ca si casele dn acea comuna aveau la ferestre ghivece cu flori de plastic. la fel de bogate si de colorate.
saptamina viitoare teatrul odeon ni-i arata foarte de aproape pe 3 dramaturgi/scenaristi f talentati care au lucrat pentru filme/piese celebre.
in ordine:
Arthur Kopit, multi nominalizat la Premiile Tony si Pulitzer pentru Drama, creatorul libretului pentru muzicalul Nine (Premiul Tony pentru cel mai bun musical, 1982; Premiul Tony pentru cea mai buna readaptare a unui musical, 2003) este cunoscut publicului din Romania prin spectacolele de teatru realizate de-a lungul anilor, de catre regizori romani: Buffalo Bill si indienii; Aripi; O tata, sarmane tata, mama te-a spanzurat in dulap, iar eu sunt foarte trist.
Theresa Rebeck, dramaturg foarte jucat in SUA, a scris si a produs pentru televiziune: NYPD Blue si Law & Order: Criminal Intent. Printre premiile pe care autoarea le-a obtinut se numara: The Writer’s Guild of America Award for Episodic Drama si Premiul Peabody pentru munca sa la serialul NYPD Blue.
David Henry Hwang, dramaturg multipremiat, este recunoscut pe plan mondial ca autorul piesei M. Butterfly (Premiul Tony pentru cea mai buna piesa in 1988, finalist la Premiul Pulitzer pentru Dramaturgie in 1989), care a fost produsa pe Broadway, la Londra in West End, si in alte peste treizeci de tari. La Teatrul Odeon a fost montata in anul 2000 de Ada Lupu.
Piesele lor (spectacole lectura) le vedeti pe 12, 13, 14 la Odeon de la ora 19.00.
intrarea e libera, iar spectacolele sunt urmate de discutii cu dramaturgii si echipa.
Bravo pt Odeon. le-am zis si lor, dar mai zic si aici. e f f tare intilnirea asta a romanilor cu dramaturgii acestia. stiu citiva oameni care se vor bucura tare:)
vrei sa-i vezi pe domnii astia simpa in concert?
simbata, 8 mai Amfiteatrul MIhai Eminescu ora 20.00
am 4 bilete de dat la concert si le dau dupa cum urmeaza:
cine pune la el pe blog un videoclip de la Jazzanova si imi lasa link-ul aici primeste biletul.
primul venit, primul servit.
zic sa ne vedem la concert, cu baietii – exclusiv pt blogul meu – va intilniti curind intr-un interviu:)
Am citit in acest week end cartea Singuratatea matematicianului aparuta la liternet.ro.
Cartea e formata din discursul rostit la intrarea, ca membru, in Academia Romana a domnului Solomon Marcus si din reactiile la discurs ale mai multor personalitati.
Singuratatea matematicianului e un omagiu adus matematicii. Dupa ce citesti rindurile domnului Solomon, matematica nu mai e “o stiinta exacta”, e parte din cultura, e bucuria de a-ti intrece limitele mintii. Si daca n-ai avut norocul sa te imprietenesti cu ea in scoala, regreti ca n-au fost acolo profesorii care iti trebuiau.
*
Cu tot respectul pentru ceea ce scrie domnul Solomon in discursul sau, cred ca trebuie sa largim multimea la care se face demonstratia, pastrind matematica drept “submultime”:)
Singuratatile despre care vorbeste domnia sa (una de limbaj, alta sociala) sunt valabile pentru oricare om care face performanta.
De la un nivel incolo si limbajul cercetatorului chimist e inaccesibil novicelui, dar si limbajul actorului sau al regizorului care face din munca sa o performanta.
Singuratatea sociala (cu ambele sale sensuri – distanta pe care o pun altii in fata celui pe care nu-l inteleg, dar si retragerea cu/in sine) e si mai vizibila la performerii de virf.
Primul pas catre orice performanta il faci luptindu-te cu tine, cu mintea si trupul tau, si asta nu poti face daca nu stai cu tine o vreme buna.
Recunosc singuratatea asta in marii actori, in marii sportivi, in muzicienii de geniu sau in scriitorii care ma inhiba cu talentul lor.
O stiu in toti acei pentru care perfomanta e mai intii in mintea lor, cu mintea lor, depasindu-si propriile limite, cu victorii mici care aduc bucurii incredibile.
O stiu in toti acei care, obsedati de perfectiunea muncii lor, stiu ca exista o lume infinita de posibilitati acolo unde ceilalti vad o camera ingusta si intunecata.
E ceea ce eu numesc “singuratatea performerului”
*
Cartea domnului Solomon are atit de multe nuante fine ale trairilor legate de matematica, incit m-am gindit ca domnia sa e si mai singur decit ceilalti. A ajuns in cercetarea si in rafinarea propriei minti pe o culme atit de inalta, incit poate vorbi despre lumea pe care a descoperit-o cu doar 2-3 oameni care sunt, geografic vorbind, la mare distanta de dinsul.
Deocamdată însă, toate aceste comori rămân ascunse, chiar inexistente, în educaţie, în percepţia publică, în cultură, în orizontul celor mai mulţi intelectuali. Nici măcar cei care, prin profesie, au contact cu partea instrumentală a matematicii (fizicieni, ingineri, economişti etc.), de cele mai multe ori, nu ajung la aerul tare al marilor spectacole pe care le oferă matematica.
E unul dintre fragmentele mele preferate din aceasta carte. Vorbeste cumva despre singuratatea domnului Marcus Solomon.
***
Mie matematica mi-a schimbat viata. Mi-a ordonat mintea si m-a invatat sa dezvolt o voluptate a gasirii perfectiunii in spatii inguste, a slefuirii lucrurilor pina la cea mai buna solutie.
Ii datorez asta profesorului meu de matematica din scoala generala, Dl Negreanu care a avut o metoda unica de a-mi preda matematica. Aveam de rezolvat saptaminal o singura problema. Doar ca la sfirsitul saptaminii, solutia problemei mele trebuia sa fie cel putin la fel de simpla si de rafinata ca a domniei sale.
Pastrez in minte un dialog pe care l-am avut cu dinsul cind eram in clasa a VI-a.
– Stii diferenta intre muzicieni si muzicanti?
– Unii au scoala, ceilalti cinta dupa ureche.
– Sa te gindesti mereu ca exista matematicieni si matematicanti.
Peste ani am ajuns la Facultatea de Matematica dar, cum am simtit ca nu pot fi matematician, n-am profesat niciodata.
Pastrez insa exercitiul de a transforma intimplarile in limbaj matematic si am nevoie de mult timp pe care sa-l petrec cu mine, ca sa filtrez, analizez, proiectez evenimentele din jurul meu in limbajul care sa-mi aseze lucrurile in ordine.
Pentru cei din jurul meu e o forma de “anti social”, pentru mine e…aer.
Asa ca, uneori, lumea ma (de)numeste singuratica:)
Sighisoara
Sighisoara are un cer inventat de Mozart,
Case cu flaute, intr-o zi am auzit un clavecin dintr-o
casa, sus, linga un cimitir, pe o rina, intins pe iarba,
am citit intr-o dimineata Moby Dick si un copil mulgea
o vaca, laptele si nu mortii imi dadeau pacea lumii, apoi
am coborit la o cofetarie si am cerut cafea cu lapte, sa
bei cu iubita cafea cu lapte la Sighisoara, cine-i iubita ta?
m-a intrebat mama, la 46 de ani ai mei, am sarit pe ringul
de dans
si-am valsat pina-n zori cu un paharel gol pe nas, pe cap,
pina mama mi-a spus ca va muri cu aceasta imagine a
mea,
in fata ochilor: niciodata nu te-am vazut mai vesel, asa
sa ramii – si asa voi ramine, pentru a-i asigura ultima imagine.
Radu Cosasu, Opere I
*
Saptamina trecuta Dragos Bucurenci scria pe blogul lui despre Domnul Cosasu. Citindu-i punctul de vedere despre “arta compromisului” mi s-a facut dor de dl Cosasu.
Vineri, Ana Onisei mi-a dat un interviu minunat facut de Ovidiu Ioanitoaia cu dl Cosasu si iar mi s- a facut dor.
– Colegi de-ai dumitale pretind că eşti ipohondru, că fugi de televizor spre a nu fi recunoscut pe stradă şi, eventual, atacat!
– Sînt un pic ipohondru, parcă Fănuş Neagu nu e? Toţi sîntem mai mult sau mai puţin. Dar nu de asta evit micul ecran.– De ce?
– Pentru că televiziunea a modificat totul şi rareori în bine, şi pentru că sînt timid. Camerele TV parcă mă înstrăinează de mine însumi. Dacă nu mă plac eu, cum să mă placă alţii?! În plus, nici n-am conştiinţa autorităţii. Îmi recunosc limitele, mă bazez pe creionul meu şi numai pe el.– Ce creion?!
– Am scris totdeauna numai de mînă şi cu creionul. Fără pix, fără stilou. Cu cît creionul se toceşte, cu atît mă ataşez mai tare de el. Cînd îl înlocuiesc, mi se rupe ceva în suflet.
Ovidiu Ioanitoaia in dialog cu Radu Cosasu*
*
Asa ca astazi, in ziua mea libera m-am intors un pic la domnul Cosasu. La cartile domniei sale. Mai sus e o scriere pe care, parca, am trait-o eu:)
Intr-un fel straniu, cind scrie Dl Cosasu parca scrie despre mine. Culmea e ca la fel simt probabil alte citeva sute de oameni care nu se stiu intre ei.
Dar asta e darul oamenilor alesi, sa scrie despre sine si sa se recunoasca altii in textele lor.
elena mihaila mai are 2 saptamini de internship la Tabu si, cum ii sta bine invatacelului, are cea mai grea tema de pina acum: un fel de lucrare de diploma.
dar ca orice invatacel, elena si-a facut singura viata mai complicata in aceasta saptamina.
lectia pe care a invatat-o in aceasta saptamina a fost “cum sa ne tinem cumpatul in situatii extreme”. la inaltime de-asupra bucurestiului sau acasa in pat, cind n-am auzit ceasul si-am ratat evenimentul:)
iata saptamina vazuta din perspectiva ei
Pentru tema de săptămâna aceasta am avut multe articole de citit. De la naraţiuni cu o structură la care rămâneam “wow, eu când o să ajung să scriu aşa?”, până la creative writing tricks.
· “Writers like to whine and moan about the struggle, the pain, the suffering of writing, but they came to writing because it was easier for them than math, more exciting than chemistry, more fun than the playground.” – Donald Murrat.
Miercuri a fost o zi frumoasă, cum am intrat pe poarta redacţiei am început să zâmbesc. Am nimerit în mijlocul agitaţiei – cele trei finaliste ale concursului Dove se pregăteau pentru o şedinţă foto. Pe canapea se puneau la cale proiecte de viitor, iar eu am fugit ghiduşă să văd numărul de mai. Love at first sight! Acum se explică zâmbetul meu.
Pe fundal feon-ul mă lăsă pierdută în gândurile mele, meditând la maratonul zilelor ce vor urma, go go fantezie în locul şablonului. Nu pot să nu povestesc că, ieşind din redacţie, pe străduţă, doi baieti se jucau cu mingea: primul ţipa “Ronaldoo la balon, loveşte şi goool”, la care cel de-al doilea “pasee, pasee şi mie”. Mai au de învăţat despre munca în echipă, că doar veşnică pe lumea asta este schimbarea.
Joi, 7 am, Radio Zu – 11 persoane aşteptau afară, feţe de zombie nedormite, emoţii, finalistelor li se dau “accesoriile”, se intra în direct, extrage fiecare plicul cu “aroganţa”, râsete, încurajări şi fiecare pleacă să îndeplinească la timp ce a ales. Foarte amabilă familia Zu, chiar mult prea amabilă pentru ora matinală. Şi acum aşteptăm, aşteptăm…
“Dacă vineri dimineaţa nu sunt la Universitate, înseamnă că proba cabinei de duş (de vineri la 1 am), ridicată la 4 m înălţime, nu a mers bine”. Asta se trece la experienţe nocturne *once in a lifetime* în Bucureşti. Compoziţie decorativă: transformers boom!
Pot spune că a fost o săptămână hardcore ca la carte. Vineri nu am mai ajuns la timp la Universitate, dar nu pentru că s-a întâmplat ceva cu cabina, ci pentru că ceasul meu nu a mai sunat. Nu ştiu dacă să ţip, la cât de frustrant a fost momentul, sau să râd că niciodata un lucru nu merge bine până la capăt. O experienţă din care am multe de învăţat şi de…recuperat. Cred că mă duc să fac o baie să mă relaxez, dar nu, nu în mijlocul Bucureştiului.
P.S. acum o să mă prezint: Elena, internul care nu s-a trezit la timp.
Elena Mihaila, 1 mai 2010
intreaga experienta a Elenei in redactia Tabu o puteti citi aici
Aseara a fost la Dansez pentru tine; cu treaba, of cors.
Nu spun inca despre ce e vorba in treaba mea cu Dansez pt tine, dar uite citeva secvente din culisele emisiunii de aseara, ceva ce la tv nu ati vazut.
– in prima pauza publicitara Stefan Banica Jr s-a dus la Emilia Popescu. Cu citeva clipe inainte, in emisiune, Banica avusese ironii la adresa Emiliei (despre ochelarii ei care se aburesc etc). numai ca la pauza s-a dus a mingiiat-o pe obraz, a rugat pe cineva sa-I ridice scaunul pentru ca era mai jos decit al celorlalti. Emilia zimbea larg si era asa de multa complicitate si drag in privirea ei incit mi-am zis ca pot sa se ironizeze oricit in direct, ei sunt f buni prieteni in afara. F misto imaginea privirilor lor – ochi in ochi. Care s-a mai repetat si la o alta pauza publicitara.
– Ma declar fan Bursucul. La boogie era in genunchi in fata concurentilor, sub o camera de luat vederi, si executa odata cu ei toate miscarile. Murea acolo, in fata platoului, ca sa le transmita toata energia pe care o avea el.
– Doina Botis e cea mai misto dansatoare. Pina nu o vezi in fata ta si nu simti cum vibreaza aerul in urma miscarilor ei pe muzica, nu intelegi de ce se extaziaza toti membrii juriului. Incredibila dansatoare. Ti se zbirleste pielea cind o vezi dansind.
– Lilian Caraus – coregraful echipei Elena Geru & Dragos Bucurenci –este f cald, delicat si timid. Cu o energie foarte pozitiva. Am facut cunostinta si era stinjenit, rusinat pe genul “nu sunt eu important”.
– Nicoleta Luciu e la fel de modesta si cu muuult bun simt, cum o stiam din lucrul cu ea. A fost in gradena in care am stat si eu, a suferit la fiecare dans & filmulet al echipei surorii ei – iuliana & grigore. Era intr-o gasca de prieteni si ii organiza pe toti gasindu-le un loc cit mai bun ca sa poata vedea spectacolul. Aveau o cutie cu tricouri roshii pe spatele carora scria “cea mai lucioasa echipa: Grigore, Iuliana si Bursucu.”
– In culise, concurentii sunt in transa. Si-n sauna. E mega cald si isi repeta exercitiile fara sa fie deranjati de zarva din jurul lor. Nici macar de camerele de luat vederi de pe acolo, in fata carora eu am protestat “nu pot sa trec pe aici, nu vreau sa ma vad la tv” dar mi s-a replicat imediat “aici toata lumea invata sa nu ii mai pese de camera, isi face treaba”.
*
Ce nu se vede la tv (si e echivalentul unui concert pe care-l vezi live, nu in inregistrare) e vibratia dintre scena si public, vibratia miscarilor lor- cum le tremura muschii la o priza grea, cum taie aerul cu un picior aruncat alegant in sus.
Pentru asta a meritat sa stau 4 ore ieri noapte la Buftea. Cind am ajuns acasa, tocmai ce se anunta ca Andreea si Antonio au iesit pe locul 3. Imi pare rau, in realitate sunt si mai frumosi decit la tv.
in foto, acum. restul comentariilor mai tirziu.
