Ieri dimineata am simtit fiori prin tot corpul. Vestea cutremurului din Japonia mi-a taiat respiratia, m-a facut sa-mi pun foarte multe intrebari si mi-am adus aminte de primul cutremur pe care l-am simtit.
Aveam 17 ani si eram in Brasov. Locuiam cu chirie intr-un bloc de opt etaje, destul de vechi. Mama, care locuia impreuna cu tata in orasul in care m-am nascut – Zarnesti, venise la mine in vizita si a ramas peste noapte. In jurul orei 23, la cateva minute dupa ce ne-am dus la culcare, am auzit un sunet foarte ciudat pe care nu-l mai auzisem pana atunci.
Am simtit cum incepe patul sa se miste. Nu realizam ce se intampla , dar mama, m-a luat de mana si m-a pus sub tocul usii. Mi-a spus cu o voce foarte calma: ” Ionunta mama, e cutremur.” Am inceput sa plang si in tot corpul meu era un haos pe care nu-l puteam controla.
Imi aduc aminte fata mamei…ochii erau foarte mari, fata palida, iar mainile ii tremurau. Nu era din cauza cutremurului care tocmai trecuse, ci din cauza faptului ca sora mea, care locuia in Bucuresti, nu raspundea la telefon. Am trait unul din cele mai crunte momente de panica: doua ore nu am reusit sa dam de ea.
Astazi am simtit din nou acel haos in corp. Nu am putut sa nu ma uit la imaginile socante care au aparut in mai putin de o ora de la cutremurului din Japonia si sa nu ma gandesc la ce e in sufletele acelor oameni. La cati dintre ei isi cauta disperati copii sau se zbat pentru o gura de aer ca sa supravietuiasca.
In momente ca astea realizez ca cel mai important e sa te bucuri de viata pe care o ai, sa iesi sa te plimbi, sa iei o gura de aer proaspat sa lasi de-o parte toate lucrurile materiale pentru care te zbati o viata intreaga pentru ca intr-o clipa poti ramane fara ele.
M-au zguduit evenimentele acestea si, o data cu ele, am inceput sa-mi pun in ordinea prioritatilor ceea ce conteaza cu adevarat pentru mine.
Pamantul s-a suparat pe noi. Il doare si NOI l-am ranit.
Hai sa ne unim fortele si sa ne RUGAM cu tot sufletul pentru binele Planetei!
