*
pt adriana.
*
imi pare rau.
Colombo are Alzheimer
fiica adoptiva a actorului Peter Falk ( domnul Colombo) se cearta cu sotia acestuia pe tema cine sa-l gazduiasca pe ultima suta de metri din viata. o fac la tribunal, pentru ca sunt interese financiare mari.
colombo are alzheimer.
procesul mama-fiica a inceput azi.
*
in masina pe drumul catre casa, vorbeam cu ana si noemi despre Alzheimer. nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns la asta, dar le-am povestit de cartea “Losing My Mind: An Intimate Look at Life with Alzheimer’s”, un jurnal al unui domn -Tom DeBaggio – care la 57 de ani a fost diagnosticat cu alzheimer si a scris tot ceea ce simtea pina cind, la propriu, si-a pierdut mintile.
cind am ajuns acasa, aveam pe mail stirea cu colombo.
sumbre coincidente.
Obama, again.
Daca noi am spune o rugaciune cu citeva zeci de mii de oameni alaturi, am fi patetici. Ei sunt emotionanti.
Daca noi am celebra un nou presedinte, ne-am balacari. Ei isi aduna toti presedintii in viata si –si string miinile diplomatic.
Daca noi ar trebui sa facem un spectacol ca sa celebram un presedinte, am comenta cu referiri la Cintarea Romaniei si la comunism. Ei cinta, spun poezii si au audienta maxima; in toata lumea.
*
Cind am vzt ceremonia de depunere a juramintului noului presedinte american, am avut un gind: uite de asta americanii fac filme care misca muntii din oameni, in timp ce noi (si europenii in general) transformam totul in teze filosofice.
*
in timp ce conduceau familia Bush catre elicopterul care-i muta din Casa Alba, Barack si Michelle Obama se tineau de mina, tinereste, sportiv chiar. Laura Bush isi tinea sotul de brat, strins, undeva cu mult deasupra cotului, locul unde stringerea ar fi fost naturala.
Mi-a plct detaliul asta care le definea, involuntar, personalitatile. Dar tot nu-mi place Obama: e mult prea vedeta si prea show off ca sa mai si para convingator si plin de substanta.
political language
televizorul merge in timp ce citesc lucruri pe net.
i-am auzit pe adrian nastase si pe elena udrea vorbind vorbe cu domn gidea la antena 3.
am intins mina dupa telecomanda sa-i aduc la tacere pina-ncepe Badea si-am vzt ca linga calculator e o carte pe a carei coperta scrie:
“political language is designed to make lies sound truthful and murder respectable, and to give an appearance of solidity to pure wind”
textul asta e scris in 1946. de domn orwell
*
revin curind cu bilantul proiectului dar pentru andrei si cu chestii mai relaxate, nu politice or culturale, pentru ca asa ii sta bine unei dudui care lucreaza la revista de femei:)
carti pentru copii
In librarii, standurile de carti pentru copii din categoria enciclopedii, “corpul uman”, “1001 intrebari importante” sunt de trei ori mai mari decit cele cu povesti.
Pare ca le bagam in cap stiinta cu forta (“ia-o si pe asta”, “ba citeste-o si pe asta”, “nu nu si asta e importanta”) si nu ii mai lasam sa viseze, sa-si imagineze istorii.
In schimb regretam cind apropiatii nu sunt interesati decit de informatia bruta, de efectul faptelor si nu de istoria lor, cind n-au rafinamentul observatiei lucrurilor din jurul lor.
Ne stricam la cap inca de mici. Si-i stricam si pe altii.
“Nu-i asa ca e destept copilul meu? Uite a citit si enciclopedia asta; intreaba-l, sa vezi cite stie”.
*
Azi, dupa o tura prin librarii si o vizita la o prietena, mama de copil de 8 ani.
o abatere, pentru cind ai un ragaz
nu-i mare brinza, dar e textul care m-a emotionat cu vreo citeva zile inainte de 2009. si m-am gindit la tine, citindu-l. mi-am reamintit de el in timp ce rasfoiam posturile tale de vacanta. sper sa-ti placa. mie mi-a picat ca o digresiune voita, la momentul potrivit. treci repede peste intro, spre final se intensifica treaba ;))
pup meanwhile, ma duc la frecat podelele,
a.
*
de la anaceadesteapta, azi pe la prinz, via email.
*
e doua juma d dimine, ana tocmai ce a plecat d la mine.
am avut de recuperat lucruri pierdute in zilele de vacanta, in ideea textului pe care mi l-a trimis.
in loc de jurnal de vacanta
Acolo unde e link, e o invitatie: s-ar putea sa va placa sa vedeti/cititi.
Am vzt:
1. Good night and good luck (era la tv si-am vrut sa revad monologul cu “daca televiziunea doar va distra lumea, atunci va ramine o cutie cu fire si lampi”)
2- 3 -4. How to Lose Friends & Alienate People, Read & burn out, Women – ca sa-mi spal creierii dupa lecturile grele.
5-6. Breath al lui Kim ki duk (cam bullshit, dar nu-l vazusem cind concura cu Mungiu la Cannes) si Dream – la sugestia lu’ domn Afrim – tot al lui Kim Ki Duk (much, much better)
7. First person – Rick Rosner si Chris Langan (doua episoade din documentarele-interviuri mai vechi ale lui Errol Morris pentru ca mi le-a reamintit domnu’ Gladwell cu cartea sa.)
8. Stories of lost souls (7 povestiri cu distributii si regizori diferiti; Cate Blanchet mi-nu-nat d isterica intr-una din ele)
9. The city of Sylvia (n-as fi vzt niciodata filmu’ asta daca in aeroport, R n-ar fi fost confundat cu actorul din rolul principal, iar el plin de incredere nu ar fi dat autograf -“with love, Xavier”)
10. Milk (Sean Penn ia Oscarul, din nou; doar ora – 5 dimine – m-a oprit sa dau clasicul sms “toti baietii misto joaca in echipa voastra?!”)
11. Revolutionary Road (filmul care a reusit performanta vacantei: sa–mi alunge insomnia; la a treia incercare am ajuns la genericul final, pacat ca l-am vzt la sf vacantei, as fi dormit mai mult)
Am citit:
1. Joan Didion – The year of magical thinking (m-a impresionat tare, a dus la o serie de alte lecturi despre care am sa scriu separat si am cautat-o pe Adriana Marina: “hai sa facem cumva sa fie tradusa si la noi”. multzu Lavi, Cristi)
2. Malcom Gladwell – Outliers (care m-a cam enervat si o sa ma manifest curind aici)
3. Paul Auster – True tales of American life (povesti reale scrise de oameni obisnuiti si editate de Auster)
4. Zadie Smith – The book of other people (23 de scriitori si exercitiile lor d proza scurta pe tema data, editate de Zadie – o concurenta la antologia Granta); m-a distrat Hornby si al lui J Johnson, nu s-a luat deloc in serios – de unde si postul meu cu “Popescu”;
5. Julian Barnes – Nothing to be Frightened of (cadoul d Craciun d la Mimo, direct la tinta. Multzu.)
6. Ian McEwan – The Daydreamer (prima carte pentru copii a dlui McEwan)
Am baut: mult, de multe feluri, in doua tari, dupa doua obiceiuri si fusuri orare.
M-am plimbat pe strazi pina mi-a inghetat nasul, mi-am revazut prieteni vechi, am facut pariuri si cadouri, am stat cit am putut de mult departe de net, de calculator si de televizor. Am lichelit.
gata, i’m back home.
un sac si o punga
Le pusesem cu grija, una peste alta, intr-un sac. Imi facusem de la inceput planul: sunt prea multe, sunt peste tot prin casa – ce n-am folosit anul asta, ajunge in sac. Am umplut sacul si o punga mare, albastra, de la Ikea. Stiam locul unde o sa le duc, aveam scenariul in minte despre cum – cind vor fi fost impartite – niste oameni se vor bucura.
In timp ce caram sacul si punga pe strada, orgoliul prelua din greutati, ridicindu-ma in slavi: niste femei vor purta lucruri de firma pe care nu si le-ar fi permis niciodata, poate fara chiar sa stie ca sunt branduri importante.
– Buna ziua.
– Inchideti usa aia, nu vedeti ca e frig?
– Sigur, ma iertati.
– Da?
– Am venit sa las lucrurile acestea. Sunt haine, pantofi si genti. Bune. Unele nepurtate.
– Nu primim. Noi stringem doar atunci cind ni se cere.
– Bine.
M-am intors dezamagita si-am iesit pe usa. Cind o inchideam, am vazut ca pe hol era o masa iar intre ea si perete, un spatiu liber. Am lasat punga si sacul acolo: “Nu ma mai car cu ele acasa. Daca voi nu le vreti, eu le las oricum.”
S-a intimplat de dimineata, la biserica de la coltul strazii mele. A fost pentru prima data in ultimii cinci ani cind am intrat intr-o biserica fara sa fiu turista.
sa va intilniti cu Mos Craciun
in urma cu citeva zile am decorat cu nepotelul meu un bradutz care se afla in curtea blocului.
pe la 10 noaptea, pe ascuns, coborind in pasi usori pe scari cu cutiile cu globuletze, soptind si furisindu-ne dupa tufisuri la orice lumina care venea de la masinile care treceau pe strada. am vrut sa le facem o surpriza vecininilor pentru dimineata cind pleaca de acasa.
a doua zi i-a incoltit o idee “daca am mai facut un brad, s-ar putea ca Mos Craciun sa-mi lase un dar si aici, linga el.”
*
mai devreme, in trecere pe linga tv, am vzt ca era filmul Miracolul de pe strada 34 si mi-am adus aminte de domnul din poza aceasta. fotografia n-a fost prelucrata deloc. domnul nu poarta barba artificiala. e real 100%.
despre el aici
sindrom obsesiv compulsiv
as vrea sa vbsc cu cineva care are acest sindrom. daca stiti pe cineva, multzu de ajutor.
nimik f intim, doar un rasp la o intrebare:)
e legat de o carte pe care o citesc, care va aparea in primavara viitoare si la care trebuie sa scriu postfatza.
multzu again
Guliani & Time
acum 7 ani, cu doar citeva zile inainte de Anul Nou pe drumul de la Viena la Salzburg am citit TIME. era numarul special cu Omul anului.
alesul era Giuliani, atunci primarul NY.
am citit cover story-ul si m-a emotionat f tare. mi-au dat lacrimile de citeva ori. am fost atit de fascinata de cum era scris incit, desi la vremea aia eram sub contract cu Europa FM, m-am gindit ca m-as putea indrepta catre presa scrisa.
cind m-am intors acasa din vacanta i-am scris un mail autorului articolului Eric Pooley, pe atunci editor sef Time Europe. Ii povesteam cit de tare ma impresionase textul lui. mi-a raspuns flatat si politicos, ba chiar uimit, ca cineva din romania i-a scris.
nu mai am mailul lui pooley, mi-au crapat de atunci doua laptopuri si-mi pare rau ca nu m-a dus mintea sa-i dau un print atunci. are o anume insemnatate pt mine. aseara insa anaceadesteapta mi-a dat textul de care ma leaga multe amintiri.
pe giuliani il vedeti diseara la tv de la noi din ograda (10 pentru romania – realitatea tv), iar pentru cine vrea sa se cutremure un pic la gindul cita munca e in spatele unui text de la liga mare, luati-va o jumatate de ora si cititi pe indelete:
giulliani in Time 2001
*
ma rog, acum ma gindesc ca premiantii care nu se afla la teambuilding il si vad pe domnul giuliani, in timp ce noi facem prezentari.
supliment pt barbati tabu
E prima revista gay oriented care se distributie mass market.
Asta e esenta.
Nu toate articolele contin cuvintul gay. Nu tot ce e intre cele 100 de pagini e exclusiv pentru comunitatea gay. Sunt lucuri de interes si pentru barbatii straight. Sunt lucruri de citit si pentru femei.
La fel ca in viata.
E un ghid life style gay oriented.
*
Cum a aparut?
Aveam in plan la sfirsit de an un supliment pentru barbati. Dar sunt atit de multe suplimente care insotesc revistele pentru femei, mai sunt si revistele de barbati, incit nu nu-si mai gasea locul inca unul la fel.
Am prieteni gay. Nu pentru ca e la moda sa ai prieteni gay, ci pentru ca viata ne-a adus alaturi si ne-am placut unii pe altii.
Prietenii mei nu sunt ca tarky sau mai stiu eu cine care se mascareste la tv. Am fct suplimentul asta cu gindul la ei.
Cu gindul la momentele in care prietenii mei merg cu teama pe strada, cind aud prin Mall-uri cuvinte greu de reprodus sau cind sunt dati jos din taxi.
Cu gindul la momentele in care pierd tencuiala din consolidarea caramizilor relatiilor lor pentru ca se priveaza de o multzime de senzatii pe care le-ar avea desfasurindu-se in spatiul public ( sa se tina de mina intr-un parc e doar un exemplu banal).
Cu gindul la mustrarile mele de constiinta pentru cazurile in care am tinut sa precizez in articole ca nu joc in echipa cealalta, desi stiam ca nu ar trebuit sa conteze precizarea asta, dar instinctul de aparare m-a fct sa marchez bine cum stau lucrurile.
“Daca ceva exista, el nu poate fi ignorat tocmai pentru ca exista” ne-a zis Tudor Kovaks mie si Oanei intr-o cafenea in timp ce-l chinuiam cu cele mai dure intrebari despre lumea interioara a gay-ilor. (interviul e in revista)
Sper ca a rezultat o revista onesta. Stiu insa ca scrisa de unii dintre cei mai frumosi dintre reprezentatii comunitatii gay ( frumosi ca ambalaj – da’ ce sa facem daca ne place de voi ca sunteti ingrijiti si frumusei 🙂 – dar frumosi si ca structura umana).
Le multumesc tuturor pentru entuziasmul cu care s-au alaturat la un proiect care sper sa deschida un nou drum.
De aici incolo depinde doar de cumparatori si de reactiile publicului, daca va mai exista un supliment pentru barbati tabu (gay oriented).
casa lui Don – hong kong
e lunga descrierea, dar m-a socat cum locuiesc chinezii, acasa la ei. iar casa celui pe care l-am vizitat era dintre cei cu ceva avere. multi sunt muritori de foame intr-un fel de baraca de carton, la citiva metri distanta de mall-urile de 12 etaje cu sute de magazine de lux.
***
– pentru ca sunteti niste vizitatori speciali, am sa va invit la mine acasa la un ceai, a spus Don dupa ce vazusem un fel de casa de ceremonii dintr-un cartier select din Hong Kong.
eram pe un deal, departe de centru comercial si turistic. parcursesem pina acolo o padure mare, traversasem un pod, eram in hong kong-ul vechi pe care nu-l bat turistii cu piciorul.
– cine sta in cartierul asta?, am intrebat eu cind am dat fata in fata cu un fel de vilisoara cu doua scari si trei etaje, cu peretii exteriori dintr-un fel de mozaic din faianta mica, alba.
– nativii vechi din hong kong. aici nu ajung niciodata chinezii care au fost adusi sa munceasca la fabricile mari. ei au venit momiti cu mincare zilnica si un loc de dormit.
casa lui Don, ghidul nostru trecut de 40 de ani, era tot aici, la mica distanta de sala de ceremonii. am mers pe un drumeag neasfaltat printre case care aratau precum centralele termice din spatele blocului copilariei mele. cuburi de ciment cu o fereastra mai mare. nu mai era niciuna la fel de luxoasa precum cea de linga casa de ceremonii. am trecut de poarta unui gard care nu era mai inalt decit mine si-am intrat in complexul de case unde era si cea a lui Don.
– daca ai familie veche ti se da voie sa-ti construiesti aici casa. cine are trei baieti poate sa construiasca casa cu trei etaje, cine are doi baieti, construieste cu doua. cine are fata, nu are etaj.
– ee, nu-i frumos. chinezii, oameni rai, am protestat eu.
– nu spune asa, pina acum 50 de ani, femeile nici nu intrau in sala de ceremonii pe care ai vazut-o. stateau la bucatarie si gateau pentru barbati.
complexul de locuinte in care statea Don arata ca o fortareata pentru pitici. ca un labirit privit de sus. toate casele erau patrate, mici, cu spatii inguste intre ele, cit sa poata trece o persoana. intre gardul care delimita satul de restul lumii, si prima casa nu era o distanta mai mare de un metru.
era ca un culoarul ingust, aveam gardul in stinga si casele in dreapta.
pe prima casa-cub fusese lipita o hirtie mare pe care scria cu roshu Warning. in engleza si chineza era anuntat ca in zona respectiva sunt sobolani, ca s-a facut deratizare si ca esti rugat sa nu pui mina pe nimic ce e mort.
casa avea si curte cu gard propriu. maxim 3 mp. cit sa incapa o masa de ciment, un scaun si un copac. pe jos, in curte, ierburi uscate, salbaticie. nu parea sa fie locuita.
al doilea cub, despartit de un spatiu de maxim un metru de curtea primului, era mai lat si avea doua usi de intrare. prima, de fier maroniu, era a lui Don. a deschis-o si ne-a fct semn sa intram. intrarea nu era mai inalta de 1.50 pentru ca m-am aplecat usor ca sa nu lovesc pragul cu capul.
“am muncit patru ani ca sa reconstruiesc ce e aici. era parasita, am reconstruit tavanul, am spart peretii si am reasezat camerele”.
in casa era intuneric si rece. era ciment de pe jos si pe pereti. in fata mea era bucataria: o masa pe care era o tavitza cu 12 cani mici mici de ceai, albe cu desene albastre, un suport de ochelari si ceva ce putea sa fie solnitza & borcanul de soia, mixate intr-un singur obiect, multe cutii din lemn maro pentru condimente.
nu vedeam nici o fereastra, dar de undeva venea lumina naturala pentru ca nu era aprins niciun bec.
in dreapta cum intrai, era baia. un fel de paravan de ghips, care rupea din coltul camerei un metru patrat. paravanul lasa spatiu liber de citiva zeci de centrimetri pina la tavan, asa ca Don cind facea dus, nu avea foarte multa intimitate. dinspre bucatarie, il vedeai de la briu in sus.
usa de la baie, din lemn cu geam mat cu floricele, era deschisa si-am vazut singurele obiecte care mobilau coltul: un suport de lemn alb pe care era un sampon intr-o cutie alba cu inscriptii chinezesti verzi si dusul agatzat pe perete, intr-un cui. jos in podea era scurgerea. si-un prag care te-ar fi obligat sa pasesti cu atentie cind intri in baie. nu exista WC.
intre masa din bucatarie si baie nu erau mai mult de 20 de cm. in dreapta mesei, lipita de perete era o plita ingusta cu doua ochiuri. pe ea un ibric si o cratita.
in stinga mesei se intindea camera de oaspeti.n-am apucat sa o vad, Don mi-a fct semn cu mina ca mergem afara.
ne-a dus in spatele casei lui, unde era o curte mai mare. cam 10 m patrati. radacini de copaci, 3 copaci intr-un lateral si gardul care marca satul; aici facea unghiul drept si puteam vedea ce era in vale: cimitirul locului.
“mai mincam din cind in cind scoarta de copac; venim, taiem si facem o supa”
au aparut si doi maidanezi maron roscat, maricei.ciinii lui.
– cum ii cheama?
– pe ea o cheama Bucurie, am gasit-o acum 4 ani, dar va trebui sa renunt la ea curind. pe el il cheama Liniste.
Bucurie era mai mare si mai grasa. a venit pe linga mine si-am mingiiat-o pe cap. mirosea urit, nu cred ca o spalase vreodata. am vrut sa intreb de ce trebuie sa renunte la ea.
haideti sa facem ceaiul, a zis Don luind-o inainte urmat de ciini.
am intrat din nou in casa. usa de la baie era acum inchisa, Don intrase primul si-si asigurase un pic intimitatea.
am trecut pe linga el si m-am intreptat catre stinga unde era cea mai mare parte din camera, un spatiu mare liber in mijloc. o scara de lemn sprijinita pe peretele din dreapta, o fotografie mare si alte trei mai mici pe peretele din fatza. deasupra fotografiei celei mai mare era un colt de geam, mic prin care intra lumina. jos, pe perete, mai era un fel de biblioteca de un metru inaltime, intinsa pe toata partea stinga si cea din fata. pe ea, ca pe o policioara: un ceas, niste cureluse, tot felul de bibelouri, doua carti si un album cu fotografii.
– asta e mormintul printesei, mi-a zis Don venind dupa mine si aratind cu degetul o fotografie la care era deschis albumul de pe policioara.
am zimbit politicoasa, habar n-aveam care printesa, in timp ce ma gindeam ca asa arata si casa lui: ca un mausoleu. intunecata, friguroasa, cu fotografiile alb negru cu chinezi batrini, probabil morti, pe perete.
– vrei sa vezi si dormitorul?
a dat la o parte un fel de paravan dintr-un carton mai gros, in aceeasi culoare cenusie ca si peretii, si a mai aparut din dreapta un spatiu mic. 2 mp unde erau inghesuite o canapea si un televizor. linga televizor o cutie mare de carton, pe ea un fel de fotoliu albastru din pinza si deasupra lui o intrare ca de pod.
– acolo dorm.
– si cu ce te sui acolo?
– pe aici, a batut cu mina in fotoliul albastru.
vazusem casa de afara, n-avea cum sa fie mai mult de 40 de centrimetri inaltime in podul ala. n-avea cum sa stea decit culcat acolo.
– esti casatorit?
– nu.
a facut o pauza si eu m-am gindit ca o fata in cartierul roshu ( temple street se cheama strada cu bordeluri) costa 100 de dolari hk. e mai ieftin sa o inchirieze, decit sa traiasca cu ea, pentru ca oricum n-are unde sa locuiasca si ea.
– am un plan pentru casatorie, o sa ma mut de aici ca sa ma casatoresc. o sa vind casa.
as fi vrut sa-l intreb daca planul era detaliat sau daca era pentru in curind, dar mi-era clar ca se simtea inconfortabil cu discutia pentru ca a trecut pe linga mine si-a zis: hai sa facem ceaiul.
a pus ibricul pe plita, a pregatit un ceai repede si l-a turnat peste canutze, lasindu-l sa curga dintr-o cana in alta, udind masa.
“primul rind e pentru ca sa cureti cana si sa o incalzesti, abia apoi se face ceaiul.”
i-am lasat pe cei din grupul meu inauntru si-am iesit afara. imi miroseau miinile urit de la blana lui Bucurie, n-aveam chef de ceai si nici nu mi se parea foarte safe, dupa ce stomacul meu suferise mult de la mincarea chinezeasca. m-am asezat pe o bancutza de piatra din fata casei lui, sprijinita de gardul care separa complexul de case de restul lumii. a trecut un postas si-a lasat plicuri. inclusiv la casa cu anuntul despre sobolani. era deci locuita.
usa de la casa lui Don era deshisa si puteam vedea toate gesturile lui. de la distanta si fara sa aud foarte clar engleza lui amuzanta, mi-era clar ca nu se simte confortabil ca are turisti in casa.
dupa ce grupul meu si-a baut ceaiul ne-a condus catre autocarul cu care plecasem de la hotelul nostru luxos (cea mai mare colectie de arta contemporana in spatiu neconventional, conform revistei Time). si-a luat la revedere de la noi.
am ramas cu gustul amar si rece al casei lui saracacioase, cu mirosul urit al lui Bucurie si cu disconfortul creat de gindul ca si-a expus intimitatea pentru un bacsis in plus. toate puse fata in fata cu viata mea care pare de basm in comparatie cu a lui.
femeia din minastirea budista
era un hol ingust, in dreapta se vedea un fel de camera in care depozitasera multe fiare ruginite, in stinga un fel de sala care datea catre o curte unde printre copacei, se gasea templul lor.
verde inseamna viata, roshu dragoste, galben bogatie, a zis ghidul cu o engleza in colturi precum chineza lui nativa cind a aratat catre acoperisul cu bolte si dragoni. in orice templu o sa gasiti culorile astea care…..
nu l-am mai inteles mai departe.
in sala din stinga trei femei se uitau la ceva ce urma sa le fie prinzul, ceva ce ar fi putut fi cartofi daca nu erau cenusii, taiati in cuburi mari. femeile aveau haine fara culoare, erau trecute de 50 de ani, slabe, cu parul aproape ca fructul sau leguma din tava care statea pe o masa de ciment, turnata direct in podea.
tineau in mina cuburile alea groase cu curiozitate, dar si ceva greatza. mirosea urit, era mizerie, frig de la cimentul de pe jos si pe pereti, desi in curte soarele isi facea treaba de ora 11.00. erau 22 de grade.
nu m-am mai putut uita la ele, mi-era sila.
in fata, pe hol, era o batrina linga un suport de ciment, cam ca masa din sala, doar ca mai ingust. pe el o cutie care parea cu nisip, iar pe peretele de care era lipit suportul niste bucatele dreptunghiulare de hirtie, scrise in chinezeste.
m-am gindit ca femeia fumeaza, ca ala e locul unde se fumeaza in minastire.
am intrat dupa ghid intr-o sala intunecata.
“pe hirtiile astea dreptunghiulare e scrisa viata celui care a murit. sunt aduse impreuna cu o fotografie si timp de 49 de zile, de 7 ori 7, calugarii se roaga pentru sufletul lui. noi credem in reincarnare si…” , iar l-am pierdut pe ghid.
am iesit pe hol pe o usa laterala pentru ca nu puteam sa respir.
batrina era acum in fata mea. tot linga stilpul ala cu cutia in care nu era doar nisip, ci si betigase aromatizatoare.
s-a uitat la mine ridicind capul.
era f mica si f slaba. avea parul ca praful de cenusha si ochii laptosi. am crezut ca nu ma vede, ca e atit de batrina incit doar simte ca e cineva in preajma.
m-am mutat un pic, zimbind si dind din cap in semn de salut. mi-a urmat miscarea cu capul si m-a fixat cu privirea.
“in minastirea asta vin femeile de care nu mai intreaba nimeni si sunt ingrijite pina mor. dar noi avem cea mai mare rata de trai din lume, la noi femeile mor la 100 de ani, pe cind media in lume e la 75 de ani.”
batrina se sprijinea de stilp, n-avea nicio tigara in mina. mi-am zis ca se odihneste, pentru ca holul era lung si ea era prea in virsta ca sa-l parcurga dintr-o suflare.
“ aici femeile se trezesc la 4 dimineata, cind calugarii bat in tobe. de la 4 jumatate incep lectiile de initiere in budism, micul dejun e la 6, prinzul la 11 jumate, cina la 4. in minastirea asta lumea se culca devreme”
se uita la mine de sus pina jos, ii puteam vedea ochii cum se plimba fara sa-si miste capul sau corpul vreun pic. avea o privire calda si trista, dar nu era curiozitate in ochii ei, ci intelegere.
“cind mor femeile de aici, le ardem trupurile si tot ce au: de la masini pina la haine. punem toata cenusa intr-o urna si-o ducem la casa galbena de pe dealul de acolo.. oamenii mai avuti pot cere sa fie ingropati, dar pentru ca nu e loc de inmormintare pentru toti, dupa 7 ani le dezgropam cosciugele, le punem oasele intr-o urna si le ducem in casa galbena.”
nici nu mai stiu de cita vreme ne uitam una la alta. mie -mi treceau prin minte toate de ni le spusese ghidul despre chinezoaicele batrine, sarace si singure, iar ea dupa o vreme, cu ochii in ochii mei, a inceput sa-si miste usor buzele. am stiut ca se roaga.
grupul meu trecuse deja de alte 3 sali, nu-l mai auzeam pe ghid. vedeam doar ochii femeii. era asa aproape de mine incit o puteam mirosi, avea parfumul ala de pudra, de faina, mirosul batrinetii si ma gindeam cam citi ani ar putea sa aiba? 90? 100?
dupa o vreme, cu un gest brusc si-a luat mina de pe stilpul de ciment, a ridicat ceva de jos care era ca o galetusa dreptughiulara, mi-a zimbit cu multa caldura si intelegere, ca si cum i-ar fi zimbit unei fiice. si-a plecat. era trista si resemnata. si ingrozitor de singura.
am simitit ca purta cu ea foarte foarte multi ani grei.
mi-a venit sa pling si am luat-o pe scarile care duceau in curte. am stat la soare mult gindindu-ma ce viata relaxata am, cum m-am obisnuit cu confortul zilelor mele frumoase, cum n-am trait niciodata greul pe care-l duc oamenii astia, cum habar n-am ce inseamna singuratatea si saracia lor.
*
ma urmareste privirea batrinei si caldura ei. ma enerveaza ca nu-mi aduc aminte cu ce era imbracata. si nimik altceva despre chipul ei. as fi vrut sa o pastrez in minte ca si cum i-as fi fct o fotografie. si-as fi vrut sa pot sa o descriu mai exact, ca sa o impart cu toata lumea.
ma enerveaza ca scriu asta de la computerul meu cit o carte, dintr-un avion British Airways de la business class, dintr-un fotoliu-pat, in timp ce ascult in casti muzica dintr-un playlist creat special pentru mine.
iar la 3 metri in fata mea sunt 4 persoane dintr-o dinastie al carei nume l-am uitat care au cumparat toate cele 14 locuri de la first class ca sa aiba intimitate pe drumul hong kong – londra.
*
ufffffffffff. peste o luna o sa uit o parte buna din detaliile intilnirii asteia, mult prea preocupata cu vedete, interviuri, coperte etc
cea mai trista zi la hong kong
oamenii astia-s saraci, tristi si singuri.
n-are legatura cu faptul ca au cele mai multe magazine tiffany din lume, n-are legatura nici cu mall-urile de kilometri patrati si sute de boutique-uri.
“fiecare geam inseamna cel putin o persoana. apartamentele sunt de o camera, acolo e si baia si bucataria”, a spus DON, ghidul care ne-a dus azi la minastirea cea mai mare din imprejurimi.
ceva mai tirziu i-am vzt si casa, ne-a invitat la un ceai; avea o baie de un metru patrat, doar un dus si un raft in perete in care era samponul. casa avea 1.90m inaltime, si avea si etaj. ma rog, un fel de pod unde era dormitorul si in care nu puteai sta decit cel mult asezat.
avea peste 40 de ani si nu se casatorise pt ca nu ar fi avt unde sa-si tina si nevasta, eventualii copii. avea insa doi ciini. pe unul il chema “liniste” pe celalalt “bucurie”.
m-am gindit ca asta era ce si-ar fi dorit el sa aiba si si-a numit asa singurele suflete de care putea avea grija.
*
am intilnit o batrina de aproape 100 de ani intr-o minastire in care stau femeile de care nu mai intreaba nimeni.
ne-am uitat una la alta citeva minute bune. n-a rostit niciuna niciun cuvint.
dar am vbt multe.
mi-a zimbit cald cind am plecat de linga ea, iar mie imi venea sa pling tare tare.
hong kong- baby
Pt Catalin, cu dedicatie
hong kong – pets
chinezii din hk n-au animale de casa, ci pasari.
banuiesc ca din motive de spatiu.
dar au obisnuita de a-si scoate “pet-ul” la plimbare, asa ca dimineata de tot plimba niste colivii de bambus pe strada.
*
pasiunea pentru fotografiat a asiaticilor a atins noi standarde.
nu doar ca au aparate ca niste tunuri, ci cara dupa ei si mega trepiede in rucsace speciale.
le desfac meticulosi, le asambleaza si se pun pe pozat.
incredibil.
hong kong – langham place
a fo numit de Time drept cea mai mare colectie de arta contemporata in spatiu neconventional, dar hotelul asta – in care stau – nu e celebru numai pentru asta.
baia e in asa fel luminata incit sa nu ai cearcane cind te uiti in oglinda, din dreptul chiuvetei.
asa vizitatorii au o imagine cum ca arata bine si-s happy, oricit de putin ar dormi.
kong kong, part 3. cum sa te tunzi japanese in china
ce nebunie puteam face in hong kong?! m-am tuns:)
hair spa se chema locul. foarte fancy. in cartierul rezidential din hk.
spalatul pe cap a debutat cu un masaj cu ulei de un sfert de ora. un alt masaj a incheiat rasfatul cu apa calda. numai pt aceste masaje si m-as mai tunde si miine o tura:)
operatiunea de scurtare a parului a durat cam 2 ore si cred ca am nimerit cea mai migaloasa coafeza posibila. era tare frumu, f cool imbracata si f frumos tunsa. ‘japanese style’, mi-a spus ncet si-a plecat capul rusinata.
i-am zis sa-mi faca orice vrea ea. s-a uitat speriata si cred ca in prima jumatate de ora n-a stiut cum sa ma tunda. asa ca mi-a indreptat parul.
apoi m-a tuns aproape ca pe ea. doar ca eu sunt blonda. “doll hair ”, a zis zimbind
l-am anuntat pe catalin – styleman ca m-am tuns, ca sa se obisnuiasca pina ajung in redactie cu gindul ca arat ca o gheisha, dupa cum a spus ana. in felul asta poate nu face prea mult scandal pentru ca mi-am taiat parul dubios.