Tag : festivalul enescu

david garrettconcurs – Muzica clasica, rock star si… vedete porno – 10 lucruri pe care nu le stiai despre violonistul David Garrett –

concurs – Muzica clasica, rock star si… vedete porno – 10 lucruri pe care nu le stiai despre violonistul David Garrett –

Si anul acesta la Festivalul Enescu unul dintre cele mai vanate concerte – cand  a fost vorba de bilete vandute – a fost cel in care solist este violonistul David Garrett.

La fel s-a intamplat acum 2 ani, iar cota lui Garrett creste de la an la an.

Am vazut zilele acestea multe interviuri cu el pentru a incerca sa inteleg ce -l face pe el special, dincolo de un talent urias. Talent remarcat inca de cand era foarte foarte mic – 10-11 ani).

Primul gand a fost sa spun ca e foarte bine marketat – e violonistul care pune muzica clasica pe acelasi palier cu muzica rock, e rock starul muzicii clasice, e versiunea contemporana a lui Mozart (cu toate nebuniile conexe).

Apoi dupa ce am vazut si interviuri date acum 10 ani, cand nu era la fel de bine marketat, am realizat ceva super simplu: Garrett e foarte natural si foarte destept. Da, e constient ca arata mai bine decat majoritatea muzicienilor (a facut si modeling ca sa mai faca rost de bani); da, e constient ca la spectacolele sale vin si multe fete/ femei care-l plac mai mult pe el decat muzica pe care o interpreteaza, dar… sties a e foloseasca de toate acestea in beneficiul MUZICII. Oricare ar fi muzica.

Si asta e un lucru super onest.

david-garrett-1296492951-hero-wide-0 Iata 10 lucruri mai putin stiute despre David Garrett

(stiu ca puritanii se vor supara pe o parte din informatiile de aici, dar Garrett acesta e – sincer, direct, asumat)

  1. S-a nascut in Germania, mama lui e fost balerina, tatal e un fost avocat care acum vinde instrumente muzicale vechi… A ales vioara pentru ca fratele lui, care e cu doi ani mai mare, canta la vioara.
  2. De fapt il cheama David Bongartz, dar cand parintii s-au prins ca e un copil super talentat, i-au schimbat numele dupa cel al mamei dinainte de casatorie pentru ca era mai usor de pronuntat.
  3. A inceput sa studieze la 4 ani si la 11 ani … canta pe un Stradivarius pe care l-a primit de la o fundatie patronata de presedintele Germaniei de la vremea aceea – Richard von Weizsäcker, , dupa ce l-a auzit cantand.
  4. A fost acuzat de mai multe ori ca a apelat la look-ul de rock star ca sa se vanda mai bine, dar Garrett spune ca mai degraba a fost preocupat sa arate cat de versatila e vioara si ce poate oferi acest instrument din punct de vedere muzical, iar din acest motiv a incercat inclusiv muzica rock. Spune insa ca nu-l deranjeaza ca unii spectatori ajung la spectacolele lui pentru ca au vazut undeva o fotografie cu look-ul lui de rockstar. Considera si asta o cale prin care poate sa prezinte muzica clasica unui grup de oameni care altfel n-ar merge la concert sau n-ar cumpara CD-uri.
  5. Spune ca strategia lui “de imagine”, imbracat mai degraba in jeans decat in frac, cu inele cu cap de mort pe degete, nu doar ca il arata pe el asa cum e, dar le da si un oarecare confort oamenilor cand vin in sala de spectacol. Pentru ca nu pare nimic rigid.
  6. Asta nu l-a impiedicat sa profite de look-ul lui genetic mostenit si sa faca bani din modeling cand era student la Julliard.
  7. Nu are stilist, in ciuda tuturor discutiilor pe aceasta tema in presa internationala. Spune ca se imbraca dupa cum simte, in hainele care simte ca-l reprezinta.
  8. I-ar placea sa stie sa cante la tobe si a inceput sa ia lectii.
  9. Ca orice rock star care se respecta a avut relatii amoroase super controversate. Cea mai cunoscuta, mai ales pentru disputa de prin ziare, a fost cu un star porno. La momentul disputei, declaratiile sale despre singuratatea din turnee (pe tanara doamna cu care a avut o disputa a cunoscut-o via un serviciu de escort si i-a fost iubita aproape 2 ani), despre dorinta lui de a avea si o viata sociala dincolo de muzica, au aratat o latura mai putin cunoscuta a unui muzician de top. O latura, din nou, foarte sincera.
  10. E modest si crede ca talentul lui vine mai ales din capacitatea de a se asculta obiectiv si de a-si putea corecta greselile

David Garrett concerteaza la Bucuresti pe 14 septembrie la Sala Palatului, la ora 20.00 si, gratie Raiffeisen Bank care e sponsor al Festivalului Enescu si sustine financiar participarea lui Garret la Bucuresti, am de daruit doua dintre cele mai dorinte bilete ale momentului.

garett Scrieti intr-un comentariu cand muzica – de orice gen – a devenit magica pentru voi si cea mai sincera poveste primeste biletele.

Miercuri dimineata stabilim castigatorul.

Iata informatii despre concertul lui David Garrett din aceasta editie a Festivalului Enescu.

FILARMONICA DELLA SCALA

Dirijor: RICCARDO CHAILLY
Solist: DAVID GARRETT – vioară
Program:
Ceaikovski – Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră op. 35
Șostakovici – Simfonia nr. 12 în re minor op. 112 „Anul 1917”

 

Raiffeinsen Bank este si in acest an partener al Festivalului Enescu si, dincolo de sustinerile financiare pentru a fi posibile participari de exceptie in festival – pe langa domnul Garrett, si participarea  London Philarmonic Orchestra se datoreaza Raiffeisen Bank – pentru cei care vor sa se imprieteneasca dintr-o alta perspectiva cu muzica clasica va recomand o vizita la Casuta Galbena a bancii din Piata Enescu…

Vi se vor intampla urmatoarele lucruri magice

  • (pe toata durata festivalului) Activare light painting: photo booth negru cu insertii de note muzicale luminate -> participantii vor “picta” cu ajutorul unei “baghete de dirijor” luminata in 5 puncte un portativ cu lumina -> blitz -> rezultatul este o fotografie supraexpusa cu lumina colorata, in mijlocul careia apare persoana
  • (pe toata durata festivalului) Activare OSTARA– primul brand din România care realizează bijuterii având imprimate amprentele (waveforms) vocii umane. Astfel, invitatii la Festival (atât cei care participa la activări, cât și restul participantilor) își vor putea lăsa contactele pentru a intra în tragerea la sorti având ca premii bratari realizate din aur si argint, care conțin amprenta vocii lor. Bijuteriile vor fi personalizate cu sunetul vocii participantului – înregistrat în timp ce acesta își spune numele.  Sound wave-ul bijuteriilor Ostara se poate asculta scanând un QR Code primit împreună cu bijuteria. In plus, cei care nu vin în piață vor putea participa la acest concurs prin Fb lead ads pe Facebook.
  • (doar in week-end) Experiență sinestezica: Cu ajutorul unui artist grafician capabil de sinestezie – care “pictează” muzica, realizând reprezentări vizuale abstracte, în funcție de ceea ce percepe ascultând o anumită compoziție de Enescu. Cei care doresc și ajung la standul Raiffeisen din piață pot alege împreună cu acesta o piesă pe care artistul o va reprezenta – folosind VR gear (participantul vede pe ecranul LED din stand, iar artistul ochelarii VR + tilt brush). Rezultatul este un tablou 50×50 printat, ce va fi trimis post-event.
  • (pe toata durata festivalului) Tur virtual(via Samsung Gear VR) prin locatii in care a trait sau care au fost marcate de Enescu si al altor obiective istorice legate de personalitatea acestuia

 

sex appealMarketing si sex appeal in muzica clasica

Marketing si sex appeal in muzica clasica

Patru  dintre cele mai bine vindute concerte de la aceasta editie a Festivalului Enescu au apartinut unor tineri muzicieni foarte talentati – poate printre cei mai buni ai generatiei lor – toti insa cu un numitor comun: in spatele talentului si virtuozitatii lor se afla un brand personal foarte puternic.

Toti au comportament de staruri rock sau de vedete de la hollywood si toti vind “sexualitate” in imaginea lor.

Sarah Chang, Yuia Wang, David Garrett si fratii Capuson (Renaud si Gaultier) au reusit sa aduca in sali nu doar publicul obisnuit al concertelor de muzica clasica, ci si pe cei care sunt – mai degraba- iubitori ai culturii pop.

The Guardian scria in urma cu citiva ani despre evidentierea sex appeal-ului si a modei la tinerii muzicieni pentru a intineri publicul, o miscare criticata de conservatori, dar cu argumente solide din partea celor care i-au marketat pe tinerii muzicieni.

Chang si Wang sunt amindoua “pozitionate”, dincolo de talentul lor uimitor, in zona glamouros fashion, dar – cum remarcau specialistii – diferentierea e fina, dar exista: amindoua isi arata picioarele superbe, dar Chang prefera fustele lungi cu slitzuri generoase, in timp ce Wang poarta rochii foarte scurte si tocuri uriase.

Amindoua posteaza pe twitter nu doar referinte la muzica clasica, ci si la moda si comenteaza adesea aparitiile pe covorul rosu ale vedetelor de la Hollywood.

Yiua Wang la Bucuresti, in culise, dupa concert si in timpul concertului in 2015 foto Vlad Eftenie

chang culise enescuchang enescu

Yuia Wang la Bucuresti, conferinta de presa 2013

Wang_Yuia

 

Sarah Chang , fotografie din book-ul artistei

chang

In tabara domnilor, Garrett e pozitionat la intilnirea dintre muzica rock si muzica clasica si, desigur, sex appealul il ajuta. Muzicianul – considerat de specialisti un geniu al viorii – a lucrat ca model pentru Armani si Banana Republic in vremea studentiei ca sa-si plateasca cursurile la Juilliard in New York, dar a avut si inteligenta sa se duca in zona unor performance-uri care pot fi considerate “triviale” pentru conservatorii din muzica clasica: are un record Guinness pentru cea mai rapida interpretare la vizoara (13 note pe secunda) si face adesea in concertele lui de “clasica” din sali sofisticate bis-uri cu reinterpretari din muzica pop.

David Garrett la Bucuresti (fotografie Andrei Gindac) si fotografie de studio, din book-ul artistului

Monte_Carlo_Philarmonic_Garrett_15sept_Andrei_Gindac david-garrett

Renaud si Gaultier Capuson in concert la Bucuresti

capuson

*

Garrett – care e cel mai obisnuit cu reclama dintre toti tinerii muzicieni care se afla in topuri – stie sa si argumenteze pro atitudinea de vedeta pop pe care o promoveaza:

“Muzica clasica a fost intotdeauna sexy, doar ca publicul a uitat. Muzicienii au fost vedete inaintea starurilor rock si erau considerate adevarate sex simboluri. Chopin, Paganini – femeile erau innebunite dupa ei”

(declaratia e intr-un articol in care sunt prezentati 4 dintre cei mai sexy muzicieni ai lumii “clasice”, articol pe care-l puteti citi aici. Printre ei si Eric Whitacre – creatorul fenomenului Virtual Choir – care a facut o adevarata campanie din alegerea coaforului care va avea grija de parul lui odata cu mutarea din America la Londra.)

el este Eric Whitacre

eric whitacre

*

Sigur ca domnii si doamnele pe care i-am mentionat mai sus sunt incredibil de talentati, ca muncesc imens si ca isi merita fiecare cent pe care-l primesc din onorariile lor fabuloase, dar o parte din banii acestia si din concertele mai numeroase decit ale altor colegi de generatie o datoreaza marketingului destept din spatele numelui lor.

 

Zilele viitoare va fac cunostinta cu un “David Garrett de Romania”, super talentat, cu relaxarea de a aborda si muzica clasica si muzica rock, cu premii internationale in muzica clasica si… foarte frumusel. Poate o agentie de branding il ia in grija ca sa avem si noi de cistigat in reputatia muzicienilor romani in strainatate.

*

Mai sunt citeva zile de festival Enescu si chiar daca nu ajungeti in salile de spectacol, tot suntem #impreunalaconcert :)

1355
sergiu baboiSergiu Baboi – in masina cu marile staruri de la #EnescuFestival

Sergiu Baboi – in masina cu marile staruri de la #EnescuFestival

Nu asculta in mod obisnuit muzica clasica, dar asta nu-l impiedica sa faca sacrificii personale pentru a fi in echipa Festivalului Enescu. E pentru a treia oara cind face asta. Isi ia vacanta de la munca lui, o luna, in fiecare vara – o  data la doi ani – ca sa fie sofer in festival. Conduce masina oficiala a festivalului si are in grija transportul marilor muzicieni care cinta pe scenele festivalului.

Sergiu Baboi, 28 ani, e specializat in marketing si vinzari in turism, asa ca stie Bucurestiul foarte bine si incearca sa le prezinte invitatilor in jumatatea de ora de la aeroport pina la hotel obiectivele cele mai importante si, mai ales, povestile din spatele lor.

Ca sofer in festival ai doua optiuni: uneori esti “dedicat” unui muzician pe toata perioada sederii sale in Bucuresti, alteori asiguri doar tranzitul aeroport – hotel, hotel – Sala de Concerte si inapoi hotel.

Sergiu spune ca stie inca de la prima stringere de mina, atunci cind face cunostinta cu cel pe care-l gazduieste in masina, daca este o persoana care va vorbi mai mult sau daca doreste sa nu fie deranjat pe durata drumului.

In ziua in care ne-am intilnit, unul dintre invitatii pe care-i transportase cu masina isi uitase telefonul mobil. L-am intrebat cine, gindindu-ma ca as putea vorbi la biroul de presa ca sa informeze mai departe, dar el mi-a raspuns ferm “nu pot sa-ti spun”.

Etica il obliga sa nu dea detalii atit de personale despre cei pe care i-a avut in masina.

Ti-a placut cineva in mod special, atit de mult incit sa -l cauti pe net sa vezi cum cinta, sa incerci sa afli mai multe despre dinsul?

Da, Michael Tilson Thomas. Dar citesc despre fiecare dintre cei pe care-i am in masina din momentul in care primesc informatiile despre programul meu. Domnul Tilson Thomas (dirijorul Orchestrei Simfonice din San Francisco)  era insa genul de persoana care voia sa afle cit mai multe lucruri despre orasul in care cinta. L-am dus la Muzeul Taranului, l-a vizitat. Apoi a vrut sa viziteze Casa Poporului. Am ocolit putin. Nu m-am dus pe linga Izvor, pe unde as fi ajuns mai repede. L-am dus pe bulevard, ca sa intru la Unirii pe bulevardul mare sa inteleaga ce a vrut Ceausescu sa construiasca. Era cu echipa domniei sale si au fost putin necajiti ca stateam in trafic, dar le-am spus: o sa merite aceste 10 minute de asteptare. Si cind am intrat de la Unirii pe bulevard si l-am auzit facind wooow, am stiut ca am avut dreptate.”

Cu Tilson Thomas s-a imprietenit inclusiv pe facebook si, pentru ca i-a aratat fotografii din Maramures, acesta a spus ca doreste sa vina in vacanta in Romania. Sergiu i-a promis ca-i va arata cele mai frumoase locuri din Maramures.

Sergiu e mindru de job-ul lui si spune ca il face de drag, pentru ca stie ca festivalul e foarte important pentru tara noastra si e felul lui in care poate ajuta la un priect asa mare. Nu asculta muzica clasica (inca mai poarta bratara de la Untold de unde are amintiri, dar si analize competente despre show-urile DJ-ilor din line up), dar nu i se pare definitoriu asta. Vorbeste bine engleza, stie multe povesti despre Bucuresti si are empatie si intuitie ca sa stie care sunt nevoile de moment ale artistilor pe care-i conduce cu masina.

“Dupa concert sunt bucurosi, entuziasti cu adrenalina de dupa o intilnire cu public numeros, spun mereu ca publicul roman e foarte deschis si foarte special, vorbesc despre acustica buna a Ateneului. De obicei sunt in masina cu managerul si asistentul/ asistenta, vorbesc intre dinsii foarte incintati despre concert si ma mai intreaba si pe mine cite ceva.”

Pentru drumurile prin Bucuresti, Sergiu are pregatit in masina CD-uri cu muzica ambientala un soft jazz, pe care-l lasa sa curga in surdina. I s-a intimplat insa sa i se spuna sa fie liniste deplina in masina.

Sir Simon Rattle -celebrul dirijor al celei mai celebre orchestre din lume,  Filarmonica din Berlin – a invatat o partitura noua in fiecare pauza pe care a avut-o in festival. Era concertul pe care urma sa-l sustina imediat dupa plecarea de la Bucuresti.

L-a avut in masina si pe marele Zubin Mehta – cel care a primit pe viata conducerea Orchestrei Filarmonice din Israel – iar cind a vrut sa-i povesteasca despre Bucuresti, maestrul l-a oprit amuzat. I-a povestit ca a venit inca de la debut in festival si i-a spus despre Bucurestiul de alta data, de cind el inca nu era nascut.

Sergiu vrea sa lucreze si la editia 2017 a Festivalului. O sa-si ia din nou concediu de la job-ul lui si o sa-si dedice vacanta unui program draconic care incepe la 4-5 dimineata (daca sunt de dus artisti la aeroport) si se incheie dupa miezul noptii. Chiar si cei care nu asculta muzica clasica ajuta Festivalul Enescu, iar la Sergiu Baboi e o forma declarata de mindrie care are aroma de patriotism.

 

bmw visual enescu

1157
afis-enescuconcurs: Impreuna la concert #EnescuFestival

concurs: Impreuna la concert #EnescuFestival

Anul acesta am avut doua obiective in ceea ce priveste articolele pe care le scriu despre Festivalul Enescu: o parte din articole este despre istorie, despre backgroundul muzicienilor , alta este despre lucruri de culise – mici detalii care arata ca si marii muzicieni sunt oameni (foarte curind public un asemenea text).

M-am gindit ca, in acest fel, cei care citesc acest blog si nu sunt neaparat fani ai muzicii clasice inteleg ca nu e un limbaj chiar atit de ermetic pe cit ne asteptam cind nu stim despre  ce e vorba. Doamna Elisabeth Leonskaja spunea zilele trecute ca nu trebuie sa ne punem intrebarea cum a facut Anna Netrebko cind a “atins” o anume nota si ca totul se rezuma la “imi place sau nu”. Depinde de maiestria muzicienilor ca spectatorii sa inteleaga mesajul, textul, povestea din spatele muzicii.

(mai multe din vorbele intelepte ale minunatei pianiste Elisabeth Leonskaja puteti citi aici)

In aceeasi directie a schimbarii unei perceptii despre receptarea muzicii clasice, am pus la cale impreuna cu Raiffeisen Bank o provocare:

Daca nu ai fost niciodata, dar absolut niciodata, la un concert de muzica clasica si vrei sa descoperi, pe pielea si sufletul tau, cum e, lasa mai jos un mesaj. Simplu, fara multe justifcari. Prin tragere la sorti alegem in seara aceasta un norocos care are pentru miine doua bilete la concertul sustinut de Filarmonica din Viena, la ora 20.00, la Sala Palatului.

Atentie. Va inscrieti doar daca puteti sa mergeti la concert miine seara, de la ora 20.00, la Sala Palatului. Inscrierile se termina la ora 21.00, in aceasta seara.

Multumesc si sa ne vedem #impreunalaconcert.

*

este pentru prima data cind Raiffeisen Bank este partener al Festivalului Enescu dar, asa cum stiti din relatarile mele anterioare, aceasta asociere e parte din sustinerea permanenta pe care banca o acorda marilor evenimente culturale (Transilvania FIlm Festval, Festivalul International de Teatru de la Sibiu)

elisabeth leonskaja la aspen institute romaniaElisabeth Leonskaja despre adaptare, traditie si judecarea celorlalti

Elisabeth Leonskaja despre adaptare, traditie si judecarea celorlalti

Saptamina aceasta am fost la o intilnire speciala. Una dintre cele mai mari pianiste ale lumii, Elisabeth Leonskaja, aflata la Bucuresti pentru doua recitaluri in Festivalul Enescu, a raspuns invitatiei Institutului Aspen Romania pentru a participa la o mica dezbatere din seria “Festivalul Ideilor”.

Dincolo de clapele pianului, doamna Elisabeth Leonskaja e foarte timida, chiar daca stie sa fie foarte ferma cind e cazul. “Sigur ca spun NU, dar o spun foarte incet” , a glumit domnia sa cind a vorbit despre alegeri. Ce n-a spus este ca, de la inaltimea muncii si talentului domniei sale, un NU soptit e ca un suierat de vint printre muritorii de rind care iau aminte in citeva secunde.

In ora in care s-a aflat fata in fata cu cei aproape 70 de invitati ai Institutului Aspen, doamna Leonskaja a privit tot timpul in jos, a raspuns scurt la intrebari, iar fiecare raspuns a purtat intre cuvinte energia rusilor care stiu sa spuna mai multe decit rostesc.

A si vorbit despre cultura rusa, iar referinta o gasiti mai jos.

A fost insa un moment pe care eu l-am pretuit in mod special. Cineva a intrebat-o despre diferenta intre a sustine un recital singura sau in compania unei orchestre, iar explicatiile domniei sale – desi era foarte tehnice si foarte aplicate pe muzica si relatia dintre muzicieni – s-au transformat intr-o metafora minunata despre cum oamenii traiesc in singuratate sau in comunitati, despre armonizarea la pulsul celuilalt.

“Atunci cind sunt sigura la pian, tot timpul muzical e al meu: sunt si dirijor, si interpret si compozitor. Cind sunt cu o orchestra de camera sau mare, se schimba totul. In primul rind, trebuie sa am respect pentru organismul muzical cu care lucrez. Asa cum eu am pulsul meu muzical, asa si orchestra are un puls si un sunet. In fiecare oras, in fiecare tara e un atac al sunetului diferit. Exista un decalaj de timp in Europa, intre momentul in care dirijorul ridica bagheta si cel in care vine sunetul. La orchestrele americane se cinta extrem de precis.  Eu, ca solist, nu pot sa schimb sunetul acelor 100 de oameni. Diferenta de sunet este cea pe care trebuie sa o simt ca sa ma adaptez. Intr-o orchestra trebuie sa accept conditiile celorlalti ca sa putem coexista.” Elisabeth Leonskaja.

 

elisabeth leonskaja by vlad eftenie

Iata 6 dintre declaratiile lui Elisabeth Leonskaja care pot avea si ele, corespondente dincolo de muzica clasica. Multumesc frumos Institutului Aspen Romania pentru ca am fost martor la aceasta dezbatere.

  1. Despre muzica lui Enescu…

Enescu are un sunet foarte diferit si foarte personal. Este foarte liber si cu mult rubato. Si daca incerci sa-l intelegi pornind de la limba germana nu iese nimic; daca incerci din unghiul limbii ruse, poate e un pic mai usor dar tot nu iese nimic. Ramine un singur lucru, sa deschizi inima , sa deschizi textul (partitura) si sa-l inveti.

  1. Despre scoala rusa de muzica

Din fericire, scoala rusa este atit de puternica si de solida, incit indiferent ce se intimpla in Rusia (care acum e foarte diferita de ce a fost), scoala de muzica ruseasca supravietuieste. Sigur ca exista scoli de muzica in toate tarile si putem vorbim despre felul in care inveti sa tii flautul sau sa scrii, dar dupa aceea este vorba de cultura, cultura tarii in care traiesti si cultura care se asimileaza prin muzica.

  1. Despre traditie vs reinventare

Ce este traditia? Toti avem nevoie de fundatie. Este absolut adevarat ca toti avem nevoie de reinoire si reinventare, dilema este cum o facem si cind o facem. La urma urmei, in timpul imperiului erau 150 de compozitori si au ramas 2 sau 3.

  1. Despre reinnoire

Cind vorbim despre muzica contemporana, cred trebuie avansat in pasi mici. Daca la fiecare editie a festivalului Enescu se adauga muzica noua, asta e deja un progres. Trebuie sa dai portii mici cum dai gris copiilor. Pina acum 20 de ani, Viena e cel mai conservator oras, iar in noiembrie anul acesta acolo va fi un mare festival al muzicii contemporane. Povestea se spune repede dar se face incet.

  1. Despre tinerii muzicieni

Am un respect deosebit pentru cei tineri, singura diferenta intre mine si ei este ca sunt mai tineri si inca mai au de invatat. Altfel suntem la fel. Si pentru ca vorbim de idei, am o propunere: de exemplu am vazut aceasta sala mica e foarte mult timp libera. si cind vedem in fiecare zi cit de multi mari solisti se produc pe scena festivalului, am putea sa-i rugam sa dea o singura lectie pentru cei tineri, aici, in aceasta sala. ar fi inca o pagina a acestui festival minunat.

  1. Despre competitiile de muzica clasica

Eu, personal, nu sunt tipul bun de juriu. Am fost o singura data intr-un juriu si a fost ca o boala. Decit sa-i apreciez pe altii, mai bine as fi pe scena sa ma judece altii. Pentru ca oricine poate sa greseasca din juriu si asta este groaznic. La prima si ultima mea participare intr-un juriu  am propus ca cei care sunt eliminati in turul 1 sau 2 sa aiba dreptul sa vina sa discute cu membrii juriului. Sa li se spuna parerea juratilor, nu doar “lasa, ne vedem data viitoare”. Asa am ajuta la evolutie, la perfectionare. Dar nu mi-a fost acceptata propunerea.

 

Festivalul George Enescu mai are inca o saptamina in desfasurare. Saptamina in care mergem #impreunalaconcert.

1354
fashion enescuFrumusetea Bucurestiului burghez #EnescuFestival

Frumusetea Bucurestiului burghez #EnescuFestival

La fiecare editie a Festivalului e o bucurie sa te plimbi pe strazile de linga Ateneu sau Sala Palatuluiș mai mult ca niciodata intelegi de ce i se spune capitalei noastre Micul Paris.

Dincolo de tineri care cara instrumente muzicale in cutii voluminoasa care devin rucsaci aducatoi de zimbete pentru trecatori, seara incepind cu ora 17.00 femeile care trec prin zona poarta rochii de matase, domnii sunt imbracati la costum (sau poarta camasi elegante la pantaloni casual). Toti sunt in drum spre concerte.

E o mare bucurie sa vezi Bucurestiul elegant care nu are nicio legatura, dar absolut nicio legatura cu ceea ce se promoveaza la televiziune/reviste (de ziare nu mai vorbim) drept elegaanta. E vorba de hainele cu gust, din materiale pretioase purtate cu maxima discretie.

Si, la doamne, mai e vorba despre inaltimea tocurilor.

Fotografiile de mai jos le-am surprins duminica seara la Ateneu si Sala Palatului.

enescu 1 enescu 2 enescu 3 enescu 4 enescu 5 enescu 6 enescu 7 enescu 8 enescu 9 enescu 10 enescu 11 enescu 12

 

Multe dintre doamnele acestea rafinate pe care le vezi seara la Ateneu sau Sala Palatului in aceste zile (nu neaparat cele din fotografii) sunt conduse de acorduri magice intrucit coboara din BMW-uri elegante .

Si anul acesta BMW este partener oficial al Festivalului Enescu, iar marii muzicieni beneficiaza de confortul BMW in deplasarile lor prin Bucuresti.

Cred ca acesta este anul in care partenerii festivalului trebuie mentionati mai mult si mai des decit in oricare alti ani. E una dintre cele mai mari editii (cu participari internationale absolut exceptionale) si fara sprijinul real al partenerilor, in contextul in care bugetul alocat de autoritati a fost redus drastic, festivalul nu s-ar fi putut desfasura la un asemenea nivel.

bmw visual enescu

 

5202
romanii din orchestra filarmonicii din berlinromanii de la Filarmonica din Berlin #EnescuFestival

romanii de la Filarmonica din Berlin #EnescuFestival

Joi, 3 septembrie 2015, Festivalul Enescu a inregistrat o premiera istorica: Orchestra Filarmonicii din Berlin a cintat pentru prima data la Bucuresti, dupa negocieri care au durat mai bine de 15 ani.
Orchestra Filarmonicii din Berlin bate multe recorduri – e cea mai scumpa orchestra din lume (fee-ul ei este de 300.000 euro), la Bucuresti a adus cea mai mare ”greutate” de instrumente – dar dincolo de cifrele acestea, e orchestra care are cea mai mare densitate de mari muzicieni pe centimetru patrat.
Cum spunea la conferinta de presa din cadrul festivalului Laurentiu Dinca (unul dintre violonistii din aceasta orchestra) ”Specific la aceasta Filarmonia este faptul ca, pe 5 -10 metri, sunt cei mai buni muzicieni intr-un singur loc. Nicaieri nu o sa vezi atât de multi muzicieni intr-un loc.”

laurentiu dincaLaurentiu Dinca este singurul roman care se afla acum in cea mai faimoasa orchestra din lume. S-a nascut in 1953, a studiat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucuresti si, la inceputul anilor 80, a plecat cu o bursa in Republica Federala Germania (pe atunci), a participat la multe concursuri internationale luind premii prestigioase si, din 1995, este violonist in Orchestra Filarmonica din Berlin.
”E o mare bucurie sa ma intorc dupa atitia ani si sa cint impreuna cu Orchestra Filarmonica din Berlin pentru publicul din Romania”, a spus in conferinta de presa Laurentiu Dinca si, sunt sigura, intre aceste cuvinte pe care le mai rostesc multi dintre muzicienii care vin la Festivalul Enescu (si cred din inima in ele) se afla multe povesti nespuse. Cum sunt sigura ca in sala au fost citiva spectatori speciali care au venit sa-si vada prietenul (sau ruda) cintind dupa multa vreme la Bucuresti.

Dar domnul Dinca nu e singurul roman care a participat la succesul Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Imprejurari tragice (moartea dirijorului Leo Borchard, ucis de niste santinele in timpul unei plimbari) au facut ca romanul Sergiu Celibidache sa ajunga sa dirijeze pentru un concert cea mai prestigioasa orchestra din lume in luna septembrie a anului 1945.
Reprezentatia a primit atit de multe elogii incit a fost numit foarte curind dirijor titular, iar in primul sezon cu domnia sa la conducere, Orchestra Filarmonica din Berlin sustine peste 100 de concerte. Numirea sa ca dirijor titular la Orchestra Filarmonica din Berlin a dus la una dintre cele mai mari si mai dramatice dispute ale epocii. Citeva detalii ale acelei dispute putin mai jos.

*

sergiu celibidache Ziarul berlinez Tagesspiegel din 1947 scria despre Celibidache ”A fost atit de minunat incit timp de o ora si jumatate am uitat ca e fiul unui alt popor, succesul sau depasind pe cel al lui Furtwangler” (n. mea. dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin in timpul celui de-a doilea razboi mondial. Citatul este din cartea ”Celibidache – scrisori catre Eugen Trancu Iasi” aparuta la editura Vremea)

In cartea ”Celibidache – intilniri cu un om de exceptie” scrisa de Stephane Muller si Patrick Lang (aparuta la editura Spandugino) este mentionat ca ”de indata ce este numit pe noul sau post, Celibidache incearca din rasputeri sa ii recistige lui Furtwangler vechiul post de la pupitrul Orchestrei pe care acesta il ocupase din 1921 pina la sfirsitul razboiului”.

Wilhelm Furtwangler pierduse postul pentru ca fusese etichetat drept ”nazist”. In epoca s-a discutat mult despre inlocuirea celui mai celebru dirijor german cu Sergiu Celibidache (care avea 33 de ani la acel moment si era doctor in matematica si filosofie, dar si absolvent al Academiei ”Hochschule fur Musik”) si, pina la aparitia corespondentei dintre ei, precum si a memoriilor lui Celibidache au fost multe soapte care spuneau ca romanul nu-l sustinuse pe neamt.

In cartea Celibidache si Furtwangler scrisa de Klaus Lang (tradusa si in ro la Humanitas) sunt publicate scrisorile lui Furtwangler catre Celibidache, iar istoria disputei dintre ei a fost lamurita pentru totdeauna.
Cei doi, Celibidache si Furtwangler, au condus impreuna orchestra pina in 1952, iar dirijorul roman – in ciuda unor neintelegeri cu muzicienii veterani – a reusit sa modernizeze repertoriul si a fost foarte iubit de muzicienii tineri ai Orchestrei Filarmonice din Berlin.
Intr-o scrisoare catre prietenul lui Trancu Iasi, in 1961, Celibidache scrie ”…am mari satisfactii. Filarmonica din Berlin ma recheama ca dirijor pe viata, nu ma duc. Filarmonica din New York la fel. Eu insa imi pastrez libertatea si independenta”.

*
constantin silvestri  Cel de-al treilea roman din orchestra Filarmonicii din Berlin a fost dirijorul Constantin Silvestri care a avut colaborari cu aceasta filarmonica in epoca post Celibidache. 
Intre cele doua razboaie mondiale, Silvestri a fost dirijorul Operei Romane si a condus Orchestra Filarmonicii din Bucuresti, iar dupa emigrarea sa in Vest a dirijat orchestre faimoase din lume – la Paris, Londra, Chicago. Inca din vremea succesului sau bucurestean, in 1957 (cind inca nu emigrase) a dirijat, la Albert Hall, orchestra Filarmonicii din Londra

*

radu lupu Pe lista muzicienilor romani care au colaborat cu celebra Filarmonica din Berlin se mai afla si pianistul Radu Lupu care a concertat alaturi de muzicienii Berlinezi de-a lungul anilor, incepind cu 1979.

Radu Lupu, care a fost prezent la festivalul Enescu in 2013 intr-un spectaculos si emotionant „duel” cu Daniel Barenboim, este unul dintre cei mai apreciati pianisti contemporani, concertind alaturi de cele mai importante orchestre ale lumii.

*
Concertul de la Sala Palatului de pe 3 septembrie al Orchestrei Filarmonicii din Berlin, aflata sub conducerea dirijorului Sir Simon Rattle, a fost ca un concert rock; sala a fost neincapatoare pentru numarul mare de doritori de a-i vedea live pe marii muzicieni asa ca s-a stat si pe jos, pe culoarele dintre scaune, sau pe scarile care duceau la balcon.
In avans, la conferinta de presa, muzicienii ii multumisera domnului Mihai Constantinescu – directorul Artexim, cel care organizeaza festivalul din 1991 – pentru ca a reusit sa faca spectacolul lor cit mai vizibil prin transmisiunea tv dar si pe internet, stiind ca programul lor nu le va permite sa revina foarte curind la Bucuresti si dorind sa bucure citi mai multi iubitori de muzica clasica.

Si, de fapt, in cuvintele de multumire ale romanului care cinta acum in orchestra Filarmonicii de la Berlin, Laurentiu Dinca, care l-a mentionat special pe Mihai Constantinescu se mai ascunde existenta unui roman in preajma orchestrei.

Imaginati-va perseverenta unui om intinsa pe mai bine de 15 ani, zecile de mailuri, confruntari de programe, permutari de bugete, din nou insistenta pentru a-i convinge sa cinte la Bucuresti, de altfel unul dintre putinele orase in care nu au concertat.

Laurentiu Dinca a spus in conferinta de presa ca, inclusiv prin domnia sa, s-a facut lobby insistent ca orchestra Filarmonicii din Berlin sa concerteze la Festivalul Enescu. Si in lumea elegant discreta a muzicii clasice asta inseamna ca un roman inimos si perseverent s-a folosit de toate armele – materiale si emotionale – ca sa faca o bucurie altor romani.

 mihai constatinescu artexim Asa ca domnul Mihai Constantinescu e unul dintre romanii care au stat cel mai mult timp in preajma Orchestrei Filarmonice de la Berlin.

P.S. Pe 4 septembrie, a doua zi dupa primul concert al lor la Bucuresti, multumind publicului pentru generozitatea cu care au fost primiti, reprezentatii orchestrei Filarmonicii din Berlin au anuntat ca vor reveni la editia  Festivalului Enescu din 2019. Pe 5 septembrie, o zi mai tirziu, Laurentiu Dinca a celebrat 31 de ani de la primul sau concert alaturi de Orchestra Filarmonica din Berlin.

filarmonica berlin fest enescu simon rattle filarmonica berlin vlad eftenie

 

Anul acesta o parte din magia Festivalului Enescu este  oferita si cu sprijinul Raiffeisen Bank care s-a alaturat ca partener principal al unuia dintre cele mai mari evenimente culturale din lume, raminind astfel constant cu sustinerea marilor evenimente culturale din Romania.

Pe linga citeva spectacole mari care au putut veni la Bucuresti cu sprijinul financiar Raiffeisen Bank, fiecare dintre concerte are o aroma aparte pentru instrumentisti: florile minunate pe care le primesc la sfirsitul concertului ca semn de apreciere pentru talentul domnilor lor, aceste flori sunt oferite – pentru toate concertele din festival – de Raiffeisen Banck.

 

875
ciocolata magicate pot ajuta sa multumim oamenilor frumosi cu o ciocolata minunata

te pot ajuta sa multumim oamenilor frumosi cu o ciocolata minunata

una dintre bucuriile mele mari e sa multumesc unor oameni care nu se asteapta sa primeasca multumirile mele pentru ca habar nu au ca au facut ceva care m-a marcat pe mine intr-un fel.

obisnuiesc sa scriu autorilor ale caror carti m-au impresionat foarte tare, sa le transmit mesaje de felicitari actorilor care m-au impresionat sau sa le multumesc oamenilor care au facut fapte bune care au miscat putin lumea din jur. de fiecare data ma gindesc ca trebuie sa fie o mica bucurie ca iti multumeste cineva din alt colt de tara sau de lume, fara sa aiba niciun alt interes decit sa-ti spuna ca pentru o clipa, o ora sau o zi i-ai adus o oaza de bucurie in viata.

astazi am multumit doamnelor de la OMA VISION cele care au facut ca anul trecut Festivalul Enescu sa-mi fie si mie accesibil; Oana Marinescu si colegele ei au facut strategia de comunicare a festivalului Enescu care nu doar ca a ajuns in toata presa internationala si-am avut motive sa fim mindri ca suntem romani, dar au si facut festivalul un spatiu relaxat, in care comunicarea moderna permitea novicilor ca mine sa vrea sa incerce sa testeze muzica clasica.

editia 2013 a festivalului Enescu a fost cea in care am vazut, live, mai multe concerte de muzica clasica decit in toata viata mea (si-am avut un unchi compozitor care a incercat multe in aceasta directie) si-a fost momentul in care mie mi s-a dezghetat mintea (poate inima) in ceea ce priveste muzica clasica.

si stiu ca le datorez asta doamnelor de la OMA VISION.

astazi am fost sa le multumesc. mi-am pus mesajul pe o ciocolata Heidi (“Cu voi Romania are magie. Multumesc”) , mare mare, si am fost la ele la birou. Gestul meu e parte din campania Mesagerii Sentimentelor in care ciocolata Heidi devine mesager – suportul mesajelor frumoase pentru oameni frumosi.

 

 

si tu poti face o asemenea surpriza. imi spui o poveste despre un grup de oameni frumosi carora ai vrea sa le multumesti si ce mesaj ai vrea sa fie scris pe ciocolata pe care sa o primeasca.

eu ma duc la ChocoWorld Heidi fac o ciocolata  special pentru ei si ma duc si le-o duc personal surprinzindu-i.

iti astept povestile aici, printr-un comentariu. luni ma duc sa fac prima surpriza; ar putea fi mesajul tau catre oamenii frumosi pe care vrei tu sa-i bucuri.

*

Chocoworld (Bdul Biruintei nr. 87, Pantelimon), locul unde aceste mesaje si ganduri frumoase se transforma in ciocolata este laboratorul Heidi. Aici oricine isi poate face ciocolata personalizata sau poate participa la seminarii pentru a invata cum se prepara ciocolata si pralinele. poti afla detalii aici.

 

webstock (2)Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

 (speech-ul de la webstock 2013 – Doers & Innovators)

 

cind Cristi Manafu m-a invitat sa vorbesc la aceasta conferinta, primul gind a fost: eu n-am inventat nimic, n-am ce sa caut acolo…. el s-a aparat si-a justificat alegerea, eu l-am ascultat politicoasa…

dar dupa aceea, am mai stat putin si m-am gindit si mi-am dat seama ca sunt citeva lucruri care ar putea fi considerate in categoria “celor care fac”.

pentru cei care nu ma cunosc, citeva cuvinte despre activitatea mea profesionala de pina acum.

am facut parte din echipa care a creat europa fm si unmele dintre campaniile promotionale create de mine in anii 2000 inca se mai fac anual la europa fm, am fost redactorul sef al revistei Tabu si am realizat citeva premiere jurnalistice cu acea revistaa, neatinse nici acum de alte publicatii, iar acum sunt jurnalist free lancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog – simpa il numesc eu – bazavan.ro care nu seama cu celelalte bloguri din online – pentru ca eu obsnuiesc – m-am antrenat – sa ma uit putin altfel la lucrurile din jurul nostru.

as putea spune ca sunt unul dintre oamenii care stiu sa-si transforme dorintele in actiuni si sa si le duca la bun sfirsit. dar cred ca toti putem face asta, daca respectam niste lucruri. ca sa le intelegeti mai usor am sa va spun trei mici povesti din viata mea. care au legatura in ordine cu matematica, muzica clasica si muzica rock.

matematica.

mi-a placut matematica la scoala si m-a dus mintea sa avansez repede prin materie, asa ca profesorul meu din scoala generala, ca sa-mi tina interesul captat obisnuia sa ma provoace, imi dadea cite o problema si imi spunea ca pot sa fac ce vreau eu daca gasesc o rezolvare mai scurta si mai rafinata decit cea pe care o va prezenta dinsul.

era o mare provocare pentru ca era nevoie sa muncesc mult, sa citesc mult in paralel, dupa ce rezolvam problema sa ma intorc la ea din mai multe unghiuri ca sa caut cea mai simpla dintre rezolvari. iar asta ma obliga sa gindesc mereu… altfel, outside the box.

in toti cei 4 ani de scoala generala, desi am fost olimpic la matematica, am reusit doar de 3 ori sa am o solutie mai rafinata la probleme decit variantele dinsului si le tin minte pe fiecare dintre ele, dar exercitiul asta de a curata rezolvarea unei probleme mi-a schimbat definitiv modul de a gindi: m-a ajutat sa incerc mereu sa caut ceva si mai bun, si mai creativ, si mai rafinat. si-0am dezvoltat o voluptate a rafinarii lucrurilor pe segmente inchise.

muzica clasica

eu am fost un copil care a venit dintr-o familie saracutza, din parinti muncitori in Romania socialista. am avut bunici la tara, mi-am petrecut vacantele la islaz… cam ca La medeleni sau povestile lui Creanga.

tataie avea doi frati – cei mai destepti si mai realizati oameni dintre neamuri; amindoi mutati la Bucuresti: unul inginer – Ion, celalalt compozitor- Gheorghe.

Gheorghe Bazavan a fost primul om care a avut legatura cu creatia – in cea mai pura forma a ei –  pe care eu l-am intilnit.

eram preferata lui, desi veneam din doua lumi total diferite, iar eu cind il ascultam mi se parea ca vorbeste o alta limba. mi-a zis odata ca sunt rasata si ca asta nu e de la parinti, o am eu in singe… aveam vreo 10 ani si n-am inteles ce inseamna “rasata”, m-am dus si m-am uitat in dictionar si, pentru ca explicatia era legata de cai, mi s-a parut ceva rau.

gheorghe – zis unchiul gogu – a vrut sa ma invete muzica clasica, iar asta pentru mine parea mult mai complicat decit definitia cuvintului “rasat” din dictionar.

intr-o zi mi-a cintat la pian – avea un pian mare cu coada intr-una dintre camerele apartamentului lui de pe Fainari si eu ma gindeam mereu “cum or fi urcat magaoaia asta uriasa la etajul 5?” – mi-a cintat deci intr-o zi la pian o gama si-a spus “sunt doar 7 note muzicale” si cu ele se pot face combinari infinite de muzici.

“n-are cum sa fie infinite pentru ca matematic vor da un numar finit combinatiile de 7”, am facut eu pe desteapta.

“ok, sa spunem ca sunt putin mai multe pentru ca ai tonuri si semitonuri si game diferite, dar ai sa vezi de-a lungul vietii tale ca vei gasi mii de cintece care nu seamana unul cu celalalt. iar asta nu are legatura cu stiinta, cu matematica ci cu simtirea si imaginatia oamenilor.

desigur, iar n-am inteles toate nuantele a ceea ce a spus. si n-am fost niciodata prietena cu muzica clasica. de fiecare data cind a trebuit sa stau sa ascult ceva clasic, m-am rasucit in scaun ca puiul la rotisor.

anul asta, la Festivalul Enescu blogul meu a fost partener. am fost intr-o zi sa ascult Simfonia nr 1 a lui Enescu si s-a intimplat ceva straniu. m-am asezat linga doamna Rodica Mandache care mi-a spus: “cu muzica clasica e simplu, ori o asculti si-ti place, ori te doare capul si atunci sigur au facut ceva gresit oamenii de pe scena”

brusc nu mi-a mai fost frica sa ascult. nu mi-a mai fost teama ca nu as fi suficient de pregatita ca sa inteleg ceea ce au scris niste minti luminate de acum sute de ani.

si-asa s-a intimplat ceva magic: literalmente a fost ca si cum s-a deschis un culoar printre notele pe care le ascultam. am intrat intr-o lume noua si mi-am imaginat povesti frumoase despre ce ascult, am fost intr-un film al meu, cu emotiile mele.

si mi-am dat seama ca toti anii astia nu am fost prietena cu muzica clasica, nu pentru ca nu eram suficient de culta (n-ai nevoie sa fii cult pentru asta, e o prejudecata), ci pentru ca eram ca un copil care a invatat sa inoate, dar care se tine inca de marginea bazinului, fiindu-i frica sa -si dea drumul in larg.

si ca uneori, pentru a intelege creatiile altora trebuie pur si simplu sa te relaxezi, ca sa plutesti.

muzica rock

tot zilele astea am avut privilegiul sa inteleg o alta latura a ceea ce inseamna sa fii creator. desi am platit cu multi nervi pentru lectia asta.

de la inceputul anului lucrez cu trupa VUNK pe partea de comunicare – intr-un fel cam ceea ce am facut pentru europa fm, radio 21 sau radio guerrila – si baietii sunt acum in vrie foarte mare pentru ca au pe 3 octombrie un concert foarte important, poate cel mai important concert al carierei lor.

ei bine, acum citeva saptamini, ne aflam intr-o intilnire de lucru in care membri echipei discutau posibilitatile de inovatie tehnologica pe care sa le foloseasca in show. la intilnire se aflau managerul trupei, Cristian Stan, Cornel Ilie, liderul si creierul a tot ce se intimpal in VUNK si Gabriel Balan, cel care administreaza toate expunerea online a trupei.

 

propunerea mea era un proiect care multiplica efectul din sala catre alte citeva zeci de mii de spectatori, folosind social media – internetul in general. costa aproape 7000 de euro.

propunerea lor costa 20.000 de lire sterline si ii atingea exclusiv pe cei 5000 de spectatori care vor fi in sala polivalenta.

ne-am contrat foarte mult despre eficienta, despre costul pe cap de spectator al investitiei si efectul pe care il pot obtine solutiile propuse. n-aveam banii pentru niciuna dintre propuneri, dar logic era ca e mai viabil sa facem proiectul care costa mai putin si atingea mai multa lume.

ma rog, logic pentru mine, pentru ca ei o tineau una si buna: cel mai bun ar fi proiectul de 20.000 de lire sterline. pentru ca spectatorii vor trai niste emotii speciale, pentru ca show-ul va fi adus la un alt nivel in romania.

am plecat  necajita de la intilnirea aceea, a fost prima data de cind lucram impreuna cind lumile noastre erau fundamental diferite. chiar si faptul ca si ei incercasera multe minute sa ma convinga ca ideea lor e mai buna, desi puteau sa-mi spuna simplu “asta facem, gata”, imi arata ca si ei isi doreau sa fim – ca de obicei – pe aceesi lungime de unda in strategia proiectelor.

mi-am zis “ok, ma supun majoritatii pentru ca nu e proiectul meu, nu e business-ul meu, iar ei stiu mai bine decit mine unde vor sa-si duca afacerea”. dar a fost doar ca sa ma linistesc pt ca eram dezamagita, necajita ca se arunca in gol cu ceva care in mintea mea tinea mai degraba de ego.

a doua zi am primit un mail de la manager care, printre alte lucruri de rezolvat/comunicat, ma anunta ca … ‘facem credit la banca ca sa facem proiectul de 20.000 de lire sterline”

am fost: wtf????  mi s-a parut o foarte foarte mare nebunie.

am  avut nevoie de multe ore de gindire ca sa inteleg unde era diferenta dintre noi.

eu am fost si voi ramine pentru toata viata un spectator; ma voi bucura de emotiile si senzatiile pe care mi le vor oferi artistii de pe scene, cu gindul ca mi se cuvin, pentru ca am platit un bilet pentru asta.

ei sunt CREATORII si stiu ca daca nu controleaza/ initiaza ei senzatiile dintr-un show, spectatorii nu vor trece la nivele superioare ale emotiei. ei stiu ca doar de ei depinde cit de intensa poate fi amintirea spectatorului despre un show.

eu sunt  ca un copil care stie ca-si va primi doza de rasfat pentru ca a facut tot ceea ce trebuia, in cazul de fata si-a platit biletul de intrare.

ei sunt “parinti” pentru spectatorii – copii si sunt gata sa faca sacrificii care par nebunesti pentru ca acestia sa -se bucure de mult asteptata doza de “rasfat”. care trebuie sa fie de la o experienta la alta, mai surprinzatoare. si mai memorabila.

cind am inteles asta nu i-am mai considerat nebuni, ci m-am bucurat ca  tocmai am beneficiat indirect de o lectie despre a fi creator: daca vrei sa schimbi cumva lumea – trebuie sa risti si sa preiei actiunile in dreptul tau, in felul tau, cu crezul tau.

***

care e legatura intre aceste trei povesti si tema de astazi Doers & Innovators?

cum spuneam la inceput eu cred ca fiecare dintre noi putem in dreptul nostru, in partea noastra mica de lume, sa facem schimbari in bine fie si de citiva milimetri, dar pentru asta avem nevoie de citeva lucruri:

sa invatam sa transformam dorintele noastre in actiuni si sa le facem chiar daca pentru altii par nebunesti,

 

sa fim cu mintea deschisa si sa nu ne fie frica ca ne vor judeca altii ca nu intelegem lucrurile la standard, atita timp cit experienta ne atinge pe noi si ne invata ceva despre noi si despre ceilalti.

 

sa ne dam drumul in bazin si sa plutim, ca sa ne folosim si de alte simturi nu doar de logica pentru a cauta raspunsuri

 

si sa cautam de fiecare data solutii mai simple si mai rafinate, mai iesite din rind, la problemele pe care le intilnim.

 

si daca astazi ati ascultat si veti mai asculta povesti ale unor oameni care vi se par speciali si care va surprind si va emotioneaza cu realizarile lor, as vrea sa va ginditi diseara acasa ca fiecare dintre voi puteti face asta, ba chiar mult mai bine in interiorul lumii voastre, pentru proiectele voastre, pentru problemele care vi le puneti.

dar sper sa aveti ambitie si perseverenta ca sa gasiti o solutie mai simpla si mai rafinata decit a celor care v-au fost profesori astazi.

va multumesc frumos.

27 septembrie 2013

kissinKissin – legenda lui 2013

Kissin – legenda lui 2013

e o secventa in filmul Legenda lui 1900 (regia Giuseppe Tornatore) in care pianistul care e erou principal ( e faimos pentru interpretarile lui super emotionante) se confrunta cu cel mai celebru dintre virtuosii jazz-ului, Jelly Roll Morton.

Morton vine pe vasul unde cinta 1900 si-l provoaca la duel. incepe disputa cu o secventa de maxima virtuozitate la pian. 1900 il aplauda cu incintare, ii ia locul si cinta o colinda in joaca, spre disperarea prietenului cel mai bun care ar vrea ca el sa cistige duelul.

Morton vine din nou la pian si, cu aroganta, continua sa cinte cu o virtuozitate inspaimintatoare. 1900 se aseaza la pian si se joaca din nou.

apoi Morton il provoaca (dupa ce initial in jigneste – “marinarule”), iar 1900 se aseaza la pian… si cinta. cu fiecare celula din trupul si sufletul lui.

***

in seara asta ascultindu-l pe Evgeny Kissin la Ateneu, unul dintre cei mai mari pianisti ai lumii in acest moment, mi-am adus aminte de duelul din Legenda lui 1900 pentru ca intr-un mod straniu, Kissin a fost si jazzmanul arogant si pianistul nebun care cinta cu dragoste.

a inceput atit de show off incit m-am gindit de ce mai are nevoie sa dovedeasca lumii ca stie super tehnica, cu un Schubert in care era nevoie de foarte foarte multa virtuozitate pe care l-a cintat spunind cu tot trupul lui ca stie ca e virtuos.

cind cinta, expresia fetei lui Kissin capata nuante comice: apasa cu maxilarele pe ritmul notelor, isi inclesta falcile si ridica din sprincene. e un tic nervos, pare ca face parte din el.

a existat insa un moment in care era atit de dus de muzica incit  se transfigurase. citeva masuri a parut ca nu mai respira, apoi respiratia i-a devenit greoie si eu, care aflasem cu citeva minute inainte ca nu e casatorit, m-am gindit ca nici nu pare ca are nevoie pentru ca acolo, in momentele acelea, tocmai ce traieste o placere de un erotism intens.

era in timpul sonatei nr 2 – Scriabin.

a durat mai putin de 5 minute. de emotie pura. de o intensitate care a facut nu doar sa mi se zbirleasca pielea, dar sa ma ia si tremuratul, la propriu. (nu stiam lucrarea dinainte, nu am pregatirea ca sa inteleg fineturile muzicii clasice, dar emotia curata trece dincolo de stiinta)

dupa care s-a intors la virtuozitate, a ales “slagare” la bis, un Chopin si un Bach cu amestec de emotie si virtuozitate si-a luat aplauzele (uralele, chiar) audientei. dar a meritat fiecare sunet apasat de clapa, fiecare rasucire in viteza de degete pentru cele mai putin de 5 min din sonata 2 – Scriabin.

la sfirsit, cind isi primea aplauzele cu mindrie, m-am gindit ca e tare greu sa fii legenda lui 2013.

***

duelul lui 1900 :)

758
Tara lui EnescuTARA LUI ENESCU, in Centrul Vechi

TARA LUI ENESCU, in Centrul Vechi

Astazi de la ora 17.00 in Centrul Vechi, se intimpla un lucru foarte frumos.

Puteti sa participati la o expozitie interactiva si sa transmiteti un mesaj frumos despre Romania – culturala –  de care suntem mindri cind e mentionata in presa internationala.

expozitia este cu fotografii din proiectul „273 de locuri pe care să le vezi înainte să pleci din România”, fotografii care sunt transformate in piese de puzzle, iar vizitatorii sunt invitati sa creeze Romania frumoasa, sa realizeze puzzle-ul urias.

se intimpla in Piata Roma, la iesirea de pe Lipscani catre bulevardul Bratianu, acolo unde a fost mutata Lupoaica.

e parte dintr-un proiect paralel in Festivalul Enescu, Bucurestiul creativ si e frumos ca vine saptamina asta cind, mai mult ca niciodata intre granitele tarii ne-am injurat, in timp ce in afara lor presa internationala ne-a laudat teribil gratie Festivalului Enescu.

ironia sortii…

351
instrument muzicalFestivalul Enescu altfel, muzica clasica si erotism

Festivalul Enescu altfel, muzica clasica si erotism

e o doza de erotism in dominarea pe care o exercita dirijorul unei orchestre asupra muzicienilor care o compun.

dirijorul le controleaza emotiile si le dozeaza dupa ritmul pe care el il doreste, chiar daca uneori nu e acelasi cu cel in care a fost scrisa lucrarea

asa a devenit faimos Bolero-ul lui Ravel pentru ca Arturo Toscanini, un faimos dirijor de la inceputul secolului trecut, a decis cu de la sine putere ca masurile muzicale care se repetau pe diferite instrumente trebuie cintate cu un ritm crescendo. Ravel s-a enervat si i-a scris “muzica mea trebuie cintata, nu interpretata”, dar pentru ca Toscanini a avut tupeu si si-a controlat bine muzicienii, Bolero-ul lui Ravel este astazi o lucrare nu doar populara, ci (aproape) populista. desi a fost scrisa ca un exercitiu muzical pentru a insoti exercitiile de balet.

trebuie sa fie o satisfactie in a te lasa dominat intr-o orchestra; esti unul din multime, foarte putini ies cu adevarat in fata – devin solisti si pot conduce ei lucrurile cit de cit – restul sunt pregatiti sa se sincronizeze cu ceilalti, sa respecte ritmul dat de dirijor si sa nu le apara niciodata numele pe coperta unui CD. cei care formeaza “restul” au la propriu urme pe piele (in buricele degetelor, cel mai adesea), dar si urme in suflet, si sunt impacati cu gindul ca ei vor fi tot timpul grupul, orchestra.

dirijorul e vedeta. el a condus, el a dat ritmul. lui ii apar numele si fotografia pe afis/cd. pentru el vine lumea in sala. sa vada si sa auda ce viata noua a dat unei lucrari pe care au mai ascultat-o de multe ori.

***
am vazut astazi putin din repetitiile lui Antonio Pappano (directorul muzical al Operei Regale Covent Garden) cu orchestra Dell’Accademia Nationale di Santa Cecilia. le-a cerut muzicienilor sa schimbe ritmul de citeva ori, sa se indeparteze de partitura in mici detalii si,la un moment dat, a scos citeva masuri. tot un Ravel repetau ( “Une barque sur l’océan” – partea a 3-a din suita “Miroirs”)

Pappano, imbracat lejer ca de repetitii, cu un tricou bleumarin si pantaloni bej si pantofi sport) era foarte diferit in exprimarea muzicii fata de dirijorul care m-a impresionat cel mai mult, Paavo Järvi, dar nu semana nici cu Daniel Barenboim.

(Pappano isi muta greutatea corpului ca tenismenii de pe un picior pe celalalt, iar bratele erau ale unui campion la scrima)

daca nu va fi cu mare suparare pentru cei care-s cunoscatori ca iar ma dau cu parerea (ba chiar frivolizez situatiunile), as spune ca stilul domnului Pappano era “sportiv”, al lui Barenboim era “ludic”, iar al lui Paavo Järvi “elegant hipnotic”. iar muzica pe care am ascultat-o a avut imprimata energia pe care a purtat-o fiecare dintre dirijori.

de aici pina la gindurile de mai sus si concluzia cum ca energia pe care o exercita un om asupra altora asezati in semicercuri concentrice – ca sa-i poata controla si sa le poata impune acelasi ritm – are ingredientele unui joc cu o doza mare de erotism, n-a mai fost decit un pas.

ma rog, putin mai multi. cit o plimbare pe jos pina acasa.

1332
John-Malkovich-john-malkovich-32370625-900-896En attendant Malkovich…

En attendant Malkovich…

text de Sorana Savu

De fiecare data cand sar parleazul in tabara presei mi se intampla cate ceva nemaiintamplat. Azi, de exemplu, dupa ce am obtinut nesperat acces la “The Infernal Comedy” (prin gratia Cristinei, editorul meu)… am intarziat. E ceea ce evit cu grija si ceea ce urasc teribil cand vad la altii, mai ales la spectacole. Am vazut (cu ochiul omului care vrea sa inghesuie si activitatea profesionala de PR de peste zi si pe cea amatoriceasca de jurnalist de cu seara) 7 in loc de 17, dar m-a trezit la timp un status pe FB al Ancai Duma.

Era 17:08, am sarit in masina indemnata de colege (eu pierdusem deja speranta) am ajuns in zece minute la Atheneu si de acolo… in fata usilor inchise. Nu eram singura, dar eram cam fara speranta. Langa mine, un grup destul de mare de intarziati, jurnalisti, dar si posesori de bilete obisnuiti cu accesul la pauza, de la celelalte concerte. Nu si aici – reguli clare. Fara pauza, usile inchise de la 5, punct.

Geanina Corondan, inconfundabila, e abordata de un domn in varsta, necunoscut, care ii aminteste de vremurile din scoala, cand profesoara ii lauda calitatile vocale. Cinci minute mai tarziu, domnul isi declina identitatea: Artanu’ senior, domnul Plesca. What are the odds… Cu totii, asteptandu-l pe Malkovich.

Ii scriu Cristinei SMS-uri triste – sunt trimisa cu job de reporter o data si ratez evenimentul. Dojana editorului e implicita si imi sta pe crestet. Promit Cristinei ca ma revansez si dau sa plec, cand usa se deschide. Pentru vreo sase persoane, inclusiv eu.

Nu stiu cum a trecut spectacolul – intre socul combinatiei opera/monolog, umorul negru din gesturile lui Malkovich si emotiile pe care le resimteam empatizand cu cele doua soprane tarate pe scena si sugrumate in fel si chip, a fost mai mult un vis decat o experienta teatrala. Malkovich era la fel de suav si de periculos ca in “Ripley’s Game”, unul dintre filmele care imi plac exclusiv datorita lui. Accentul austriaco-californian era mai subtil ca al lui Arnold si sublinia ironia partiturii, o ironie tipic germana, foarte seaca.

Legat de subtitrarea care, inteleg, a fost o constanta a tuturor spectacolelor, Malkovich era legat de text in aceeasi masura in care orchestra si solistele erau legate de partitura. Improvizatia isi facea loc in gesturi, in intonatii, in accente, in relatia dintre protagonisti – printre care se numara si dirijorul.

Nu vreau sa fac cronica spectacolului – nu pot sa judec ceva ce-mi place asa de mult la nivel emotional. Dar, ca tortul sa aiba si o cireasa, am ramas si la conferinta de presa ca un reporter amator ce ma aflam. Acolo, complicitatea dintre autorul textului, dirijor si actor principal s-a dezvaluit mai clar. La capatul unui turneu de cinci ani (de fapt vreo trei, s-a corectat Malkovich), cei trei devenisera prieteni. Spectacol dupa spectatol, generasera impreuna iluzia improvizatiei cu subtitrarea la vedere, isi implinisera visele si curiozitatile, isi descoperisera afinitatile.

Un lucru interesant a punctat Malkovich, lucru pe care il ghicesc, de altfel, si care ma paralizeaza in fata artistilor ingrozitor de mari – oroarea de omniprezentii paparazzi. “Acum fiecare om poate fi un paparazzo,” spunea Malkovich. “Stiti cum e – iesi la o tigara, incerci sa discuti cu un prieten ce ai facut, ce faci sau ce ai vrea sa faci si, pentru ca esti cunoscut, oamenii vin si te roaga sa faci o poza cu ei – photo, photo. E foarte nepoliticos si ingrozitor de intruziv. E ca si cum as ruga o femeie sa-si ridice fusta. Da, ar fi haios, dar si teribil de nepotrivit.”

Nu e de mirare ca prefera rolul de regizor in teatru si ca apreciaza mai mult “intimitatea” bizara pe care ti-o da cinematografia – acolo, macar esti printre profesionisti. Alaturi de ei, servesti unui scop comun, incetezi, macar la nivel de conventie, sa mai fii “erou” sau superstar pentru o vreme.

Ca de obicei, ar mai fi atat de multe de spus – dar pana aici se intinde patul lui Procust, postul de blog. Sala a fost arhiplina. Semn ca oamenii vin cand stiu ca li se ofera ceva extraordinar. Sper ca au plecat cu incantarea cu care am plecat si eu. Asteptarea a meritat…

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

***
(NOTA EDITORULUI, aka Cristina:) ): intre cele doua fotografii se afla lumea lui Malkovich. intr-una arata forta si determinare doar din privire, in cealalta – cind nu mai e personaj si nici nu mai are roluri de jucat- e fragil si temator (piciorul ridicat ca o bariera ca sa-l separe de ceilalti, mina care-i acopera o parte din fata semn de timiditate, sprijinul pe care si-l creaza intre mina si piciorul ridicat – nevoia de stabilitate intr-un moment in care a iesit din zona de confort.)
prima e de la un shooting unde si-a facut meseria, a doua e de ieri de la conferinta de presa, de la Bucuresti.

659
maruca-si-enescu21Iubirile domnului Enescu

Iubirile domnului Enescu

vineri am ascultat Simfonia nr 1 a lui George Enescu si tot timpul m-am gindit ca e o poveste de dragoste intre o doamna ca o printesa din anii 30 si o creatura hi tech, robotica, cu inteligenta artificiala.

pentru ca am tot vorbit despre aceasta senzatie a mea legata de aceasta simfonie , cu participarea exceptionala a unui prieten mai pasionat si mai educat decit mine in muzica clasica – adica pasionat pe bune, caci eu nici urechista nu ma pot numi -, am aflat cite ceva despre iubirile domnului Enescu.

***

a avut un model in tatal lui care – dupa ce mama a semnat un act notarial ca e exonerata de obligatiile conjugale (avusese o tumoare la uter) – a avut o viata foarte patimasa. una dintre pasiunile sale, post sotie, a fost o doamna pe nume Rolland care venea la mosie impreuna cu fiica sa, Eva. Eva a fost cea care l-a invatat pe tinarul Enescu despre cum trec prin corp fiorii dragostei.

mai tirziu a fost Domnica, menajera parintilor, cu care ii placea sa se plimbe si o ruga sa-i cinte romante pina cind era epuizata. cu Domnica a avut o fiica, Elena, care a facut parte din anturajul familiei Enescu pina la moartea tatalui (a fost cea care l-a ingrijit pe patul de moarte pe tatal compozitorului)

au mai fost doamne si domnisoare pentru ca domnului Enescu ii placeau femeile si flirturile, dar marea lui iubire a fost Maruca Cantacuzino. pe care a cunoscut-o la Peles, pe cind a mers in vizita la Regina Maria. Asa descrie Maruca intilnirea in memorii:

“La cateva zile dupa ce il intalnisem pe drumul de la Peles, dupa cina, fumam o tigara orientala parfumata, pe divanul meu, alaturi de Printesa Maria, stralucitoare in voalurile ei lungi, roz; tricota fara sa vada lucrul, in semiintunericul camerei, asa cum fac batranele irlandeze oarbe. Fusese o atmosfera apasatoare toata ziua (…) o furtuna violenta se pregatea sa vina. Fulgere mari brazdau deja cerul jos si tunetul bubuia dincolo de crestele intunecate, ca si cum muntele incepuse sa fiarba. Un zgomot puternic ne-a tintuit pe loc. Trasnetul cazuse la cativa pasi de casa, peste unul dintre cei mai frumosi copaci din gradina. In aceeasi clipa, usile salonului s-au deschis si Romeo anunta: “Domnul George Enescu” (..) Inainteaza spre mine, fatal, irezistibil, pe cand eu merg, ca o somnambula, in intampinarea lui. Cu o stransoare fierbinte, mi-a luat mainile pe care i le-am intins cvasi-constient. Nu stiu ce cuvinte importante mi-au scapat, fara ca macar sa-mi dau seama de ceea ce se intampla; cazusem parca intr-o prapastie, cu o minunata senzatie de prabusire. (…) Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar ca salonul s-a golit aproape imediat si ca am ramas singura cu el pana dimineata. (…) Ghiceam ca in adancul lui mocnea puterea furtunilor si a primejdiilor, cu o amenintare latenta, ce marea atractia extraordinara pe care o emana”.

s-au iubit doi ani hraniti si din interdictiile sociale – Maruca era casatorita si avea doi copii, dar sotul era recunoscut pentru relatiile sale adulterine -, dar cind sotul ei a murit intr-un accident de masina alaturi de amanta, ea nu s-a casatorit cu Enescu, ci a intrat intr-o relatie cu Nae Ionescu care era cu 13 ani mai tinar.

cind relatia cu Nae Ionescu s-a incheiat (el a transat lucrurile), Maruca a cazut in depresie, iar Enescu si-a anulat toate concertele si-a venit la Bucuresti ca sa o ingrijeasca. s-au casatorit mai tirziu, iar ceremonia a avut loc intr-un apartament pe Kisellef cu un singur martor, Cella Delavrancea.

gura lumii a etichetat intimplarea cum ca pentru Maruca, Enescu a fost doar “un sot necesar”. Maruca i-a fost insa devotata si a avut eleganta ca, atunci cind “obosea” in relatie, sa se retraga putin ca sa le faca loc flirturilor artistului. nu si-a spus niciodata doamna Enescu, s-a prezentat tot timpul drept Printesa Cantacuzino.

cind Enescu a facut un atac cerebral, Maruca a refuzat sa-l ingrijeasca personal, a adus o infirmiera (ceea ce a socat boierimea vremii) si s-a mutat la hotel.

***

acum cind stiu aceasta poveste, cred si mai tare ca Simfonia nr 1 era o poveste de dragoste tumultuoasa  dintre doua fiinte din doua lumi diferite – una fluida, eleganta, alunecoasa, alta riguroasa, futurista, aparent rece si de neinteles. doar ca nu mai stiu care dintre fiinte era femeia si care barbatul.

***

Simfonia nr 1 a fost scrisa cu 2 ani inainte de a o cunoaste pe Maruca Cantacuzino.

in fotografie sunt Maruca si George Enescu.

835
paavo jarviEnescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

Enescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

… sau la ce ma gindesc in timp ce stau regulamentar in scaun si ascult simfonii la Festivalul Enescu

 

“Cu Enescu e simplu: asculti si ori te doare capul, deci au facut muzicienii ceva gresit, ori se intimpla ceva magic pe scena si iti place”

Asa mi-a spus doamna Rodica Mandache aseara, la Sala Palatului cind urma sa fie interpretata Simfonia nr 1 a lui George Enescu. Si ca sa fie sigura ca si stau si ascult cuminte, m-a invitat politicos, jucaus, dar ferm sa stau linga dinsa.

“Enescu era un mare pianist, a avut un accident la un deget si n-a mai putut cinta la pian, de asta a ajuns la vioara, dar el ura vioara”, a continuat doamna Mandache. “Si inainte sa moara le-a spus apropiatilor : “sa vorbiti frumos de vioara mea si sa nu spuneti lumii ca nu mi-a placut, pentru ca mi-a adus mari bucurii”. Muzica pe care a  scris-o e cu 100 de ani inaintea timpurilor”, spunea doamna si eu ma gindeam “sa vezi cite balerine omor in gind in seara asta” (am un exercitiu care ma ajuta sa stau atenta la muzica clasica, puteti citi detalii despre el, aici)

Dupa care a inceput  ORCHESTRE  DE  PARIS, cu un domn dirijor foarte simpatic, Paavo Järvi. “e printre cei care mi-au placut cel mai mult.” mi-a soptit doamna si-a zimbit jucaus.

***

De aici incolo, ii rog insistent pe  muzicologii si oamenii pasionati de muzica clasica sa ma ignore. Nu am competenta (de ce naiba scrii? vor spune dinsii si, pe alocuri, au dreptate) si pt ca acum descopar niste lucruri care sunt, cu siguranta, stiute de multa vreme, banuiesc ca li se pare ca am descoperit apa calda. Imi cer scuze. Ignorati-ma. Nu pentru dvs scriu, ci pentru cei ca mine carora muzica clasica li se pare fizica cuantica, in speranta ca venim si noi pe cararea dvs, macar pina la mijlocul ei.

***

Simfonia nr 1 in Mi bemol Major op. 13 mi-a parut f f f cinematografica – ca si cum Disney de la inceputuri, de prin anii 30, s-ar fi intilnit cu Spielberg de la Minority report si s-au gindit sa-si uneasca personajele pentru o poveste de dragoste. Partea feminina gingasa, in rochii vaporoase, lungi si ample; partea masculina hi tech, rece, “in colturi”, rigida si pe alocuri suparata.

cum toata simfonia mi s-a parut o discutie intre personajul hi tech care incerca sa o cucereasca pe diva in rochie vaporoasa, iar ea se lasa si nu prea (are final fericit si tandru, ca si cum el ii urmareste respiratia in pat, cind ea doarme si el deja s-a trezit; e asa de frumos construit finalul partii a doua incit iti tii respiratia), i-am zis doamnei Mandache:

“cred ca aceasta simfonie e scrisa pentru sotia lui. si mai cred ca nu se intelegeau foarte bine, ca era o lupta intre lumile lor acolo”.

“nu cred ca nu se intelegeau; ea a scris o carte- album despre lumea de atunci care e un document foarte valoros”

“se mai gaseste in librarii?”

“nu. daca vrei sa o citesti ti-o dau.”

apoi Doamna Mandache a inceput sa zimbeasca cind i-am zis filmul din capul meu, in timp ce ascultam muzica lui Enescu.

“nu mai rideti, v-am spus ca nu stiu sa ascult muzica clasica.”, m-am aparat.

“dar nu rid, imi place”.

***

la pauza, urma Prokofiev, am vrut sa plec

“stai aici. unde sa pleci? crezi  ca te indragostesti de muzica clasica cu Enescu? rusii sunt foarte buni. mie imi plac rusii”, m-a asezat doamna inapoi in scaun din patru propozitii si o privire de profesoara.

“mie imi plac barbatii rusi”, am ris eu.

“mie imi plac toti rusii”, a pus punct ferm doamna Mandache.

la Prokofiev am omorit multe balerine in gind. foarte multe. doar ca, dupa o vreme, am inceput sa ma uit la bratele si degetele dirijorului.

avea o anume tensiune in brate ca si cum in podul palmei era un dop care tinea sub presiune fluxul de energie pe care muzica o aducea in el; asta facea ca miscarile bratelor sa aiba o forta controlata, vibranta. iar degetele, o ho ho, degetele – care erau lungi ca ale unui pianist (avea o palma foarte fina) – erau, in momentele in care vorbeau cu viorile din fatza, ca un stol de fluturi.

la prima pauza de Prokofiev, cind cu tristete am aflat ca nu sunt 3 parti , ci 4(!!), l-am zis colegelor mele de rind (doamna Mandache si Ana Maria Onisei): “cam cum o fi o mingiiere de la domnul asta?”, aratind spre Paavo Järvi, dirijorul.

amindoua au zimbit larg si lung. a inceput muzica si ele au intrat inapoi in filmul lor, iar eu… am mai omorit niste balerine.

 

694
enescuConcurs: 2 bilete la Festivalul Enescu  in seara asta

Concurs: 2 bilete la Festivalul Enescu in seara asta

daca n-ati prins bilete la spectacolele din Festivalul Enescu si vreti sa mergeti…
daca n-ati fost niciodata la Festivalul Enescu si indrazniti sa experimentati…
daca aveti timp in seara asta de la ora 17 sa fiti la Sala Palatului

pun la bataie 2 locuri la spectacolul sustinut de Filarmonica Nationala din Rusia.
in program vor fi

G. Enescu – Suita nr. 3 pentru orchestră in Re Major op. 27 “Săteasca”
E. Chausson – Poemul pentru vioară şi orchestră op. 25
C. Saint-Saëns – Introducere şi Rondo Capriccioso op. 28
S. Rahmaninov – Simfonia nr. 1 în re minor op. 13

cum puteti participa? spuneti de ce vreti sa mergeti. alegem un cistigator imediat dupa ora 15,00 si ii dorim sa se bucure de spectacol

multumesc ca dati vestea acestui concurs fulger mai departe.

enescuFestivalul Enescu vs tehnologie

Festivalul Enescu vs tehnologie

m-am gindit mult zilele astea de ce spre deosebire de acum citiva ani cind se ruga toata lumea de mine sa merg la Festivalul Enescu eu spuneam “nu nu nu, sa nu ocupam un loc degeaba”, iar anul acesta m-am cerut singura la unele dintre spectacole.

n-are legatura cu o eventuala evolutie culturala a mea.
chiar daca intre timp am capatat ceva mai multa liniste interioara ca sa pot sta cuminte si atenta la concerte, nu de asta am vrut sa merg la Sala Palatului sau la Ateneu.

pentru prima data, in cei foarte multi ani de cind exista festivalul, mi se pare ca atmosfera e mai relaxata.

da, mai vad in public oameni care la intrebarea “ce mai faci?” raspund ca si cum ar declama din Shakespeare “exceeeeptioooonal!”, de parca raspunsul intr-un singur cuvint e prea simplu pentru ei si-atunci trebuie transformat in spectacol.

da, mai vad in public doamne care au fost la coafor si si-au facut instalatii sofisticate in par sau si-au pus tot setul de gablonturi ca sa celebreze onorata adunare.

dar, pentru prima data in foarte multi ani, pentru ca anul acesta Festivalul Enescu e foarte bine conectat online si e foarte natural in comunicare, mi se pare “uman”.

imi place la nebunie site-ul. e in trend, e dinamic, e plin de culoare si ai din prima mai multe optiuni de a alege dintre stiri. imi plac transmisiile live pe site, la tv sau in sala de cinematograf, pentru ca poti sa asculti muzica si daca ai o cutie de popcorn in fata. imi place ca au facut aplicatie pentru telefon in care sa vezi stiri sau programul.

in felul asta subtil, Festivalul Enescu a ajuns la mine in jeans nu in frac si mi-a adus relaxarea unei experiente cu care eu sunt familiara; au tradus limbajul lor pe limba mea.

si toata relaxarea asta, ma face pe mine – novicele – sa ma simt comod cind merg la un concert; sa nu mi se mai para ca trebuie sa intru intr-un pat al lui Procust odata ce m-am asezat in scaunul de concert, un tipar care sa-mi cintareasca din prima cunoasterea. si-mi da voie sa experimentez, sa incerc sa descopar daca-mi place.

e o lectie buna despre cum poti umaniza o manifestare care e perceputa drept “scortzoasa” (da, ma iertati pentru termenul neprotocolar, dar asa e pentru cei ca mine) si-o poti face prin cel mai putin uman dintre mijloace: tehnologia.

470
imagesoamenii, instrumente muzicale

oamenii, instrumente muzicale

pe drumul catre casa, dupa concertul la doua piane cu nr 10 semnat de dl Mozart si cintat de domnii Daniel Barenboim si Radu Lupu din cadrul festivalului Enescu, m-am gindit ca oamenii chiar seamana cu instrumentele muzicale.

sunt fauriti de niste mesteri (unii au cutii de rezonanta mai bune, au anduranta mai mare, la unii valoarea creste odata cu anii, la altii nu etc), ajung pe mina unor acordori care scot din ei desavirsirea si cunosc dumnezeirea, in concert, cu un maestru.

sigur, pot ajunge pe mina unor acordori nashpa care-i distrug, pot sa nu fie niciodata pe mina unui maestru si nu sa cunoasca dumnezeirea si aplauzele CONCERTULUI.

dar orice vioara isi doreste sa fie solista. si orice pian sa cinte divin.

***

La Anonimul, invitatul special Istvan Szabo a povestit ca nu le da indicatii actorilor din distributiile filmelor lui si ca tot ceea ce e important pentru el e sa faca un casting cu actorii care sa se potriveasca in chip si energie cu ceea ce a proiectat pe personaje. Singura pregatire sunt discutiile pe text in care, cel mai adesea, el intreaba si actorii raspund ce au inteles dincolo de cuvintele scrise.

Explicatia? Oamenii sunt ca instrumentele muzicale: chiar daca le pui in fata aceeasi partitura, in trupurile lor muzica va suna diferit.

(photo/painting Man Ray)

466
repetitie enescuo repetitie cu Daniel Barenboim si Radu Lupu

o repetitie cu Daniel Barenboim si Radu Lupu

Sala Palatului. ora 13.00. 2 septembrie.

Pe scaune, in public, putin peste 30 de oameni. Le-ai spune spectatori daca, la unii idntre ei, n-ar fi niste indicii de diferentiere.

Un asiatic imbracat la costum negru si camasa alba, fara cravata, filmeaza cu un IPhone. Sta in al treilea rind din spatele salii si ar trebui sa aiba un zoom impresionant ca sa obtina o imagine buna, dar pe el nu-l intereseaza imaginea, ci sunetul.

La marginea rindului 11 e o geanta de pinza, crem, din care ies colturile unei geci portocalii. E indesata pe lateral cit sa ramina nederanjate niste partituri care stau drepte intr-un plic de plastic. Nu e nimeni pe rindul 11 si pare ca geanta a fost abandonata in graba.

La pe culoarul orizontal, de dupa primele 5 rinduri de scaune, cele mai privilegiate, stau doi barbati. Sunt trecuti de 60 de ani, sunt aplecati putin de spate si, desi sunt atit de multe locuri libere, stau in picioare sprijiniti de spatarele scaunelor. Se uita cu atentie la ce e pe scena.

Pe scena, cam tot atitia oameni cit cei din sala. Mult mai informal imbracati. Camasa verde cu mineca scurta, hanorac alb cu gluga ciufulita, camasa bej si bretele maro, tricou bleumarin etc.

In mijlocul lor, imbracat in alb complet – camasa larga si pantaloni de in – un domn pe care-l urmaresc toti.

Cinta la pian ceva divin ca si cum ar avea mai mult de doua miini si, din cind in cind, mai gesticuleaza catre ei, explicindu-le lucruri. De fapt are mai mult de doua miini, pentru ca fata in fata cu el e un alt pian si un domn imbracat la costum negru, cu camasa alba, fara cravata, care aproape ca nu priveste claviatura: e ochi in ochi cu domnul in alb.

– Ce cinta?, o intreb pe Catalina, care sta in penultimul rind din sala.

– Mozart. In alb e Daniel Barenboim, iar in fata lui e Radu Lupu. A plecat de 20 de ani din tara si nu mai vrea sa dea interviuri, vine raspunsul in soapta.

Si in timp ce ii ascult -eu, cel mai needucat om in ale muzicii clasice – ma emotionez teribil. Doar ca in urmatoarea secunda imi dau seama ca ceea ce ma emotioneaza nu e doar muzica, ci si energia care e intre privirile celor doi de la pian. Unul e relaxat, amuza(n)t, celalalt e atent, fara sa fie incordat, dar ceea ce-si spun ei acolo, prin priviri, e cu asa o incarcatura incit o simti chiar si din fundul salii.

N-are cum sa fie surprinsa incarcatura asta intr-o inregistrare, e vorba de energia pe care o transmit, asa ca asiaticul se pacaleste putin. E ca un turist care vrea sa vada si acasa ceea ce a descoperit in calatorie chiar daca nu va fi nici acelasi soare, nici aceleasi mirosuri, nici… mai nimic din ce a simtit atunci.

*

Domnul Sergiu Celibidache spunea ca muzica are o a treia dimensiune, pe verticala, pe care nicio inregistrare nu o poate capta, motiv pentru care refuza sa-i fie inregistrate concertele. Azi la prinz, la repetitia pentru reprezentatia de diseara de la Festivalul Enescu cu STAATSKAPELLE BERLIN Orchestra si Concertul nr. 10 pentru doua piane in Mi bemol Major al simpaticului domn Mozart, am inteles mai bine ca niciodata vorbele sale.

Daca as fi ascultat inregistrarea acestui concert n-as fi fost atit de atenta ca la repetitia din sala pentru ca as fi pierdut distanta aia de 5-6 metri de energie electrica dintre Daniel Barenboim si Radu Lupu.

Pe drum catre casa mi s-a parut am gasit raspunsul la dilema “de ce domnul Radu Lupu nu mai acorda interviuri”: a realizat pe parcursul vietii ca nu exista jurnalisti care sa poata reda (la fel ca inregistrarile muzicale la care se referea Celibidache) energia din vorbele sale. Pentru ca unii oameni sunt facuti din alt aluat si au niste detalii in chip, in gesturi si in vorbe pe care chiar daca le simti, nu le poti pune in cuvinte.

Daca aveti bilete in seara asta la concertul de la ora 19.30 de la sala mare a Salii Palatului veti fi binecuvintati.

(N-are legatura daca stiti sau nu cine sunt Daniel Barenboim si Radu Lupu, nici daca ati studiat in detaliu concertul lui Mozart.)

*
Arta e ce faci dumneata din senzatiile care te misca. Arta ramane in om. Sergiu Celibidache

617
taorminaEnescu la Cinema. Grand Cinema Digiplex

Enescu la Cinema. Grand Cinema Digiplex

acum citeva zile am fost sa vad transmisia live a spectatolului Rigoletto din teatrul de vara de la Taormina. Erau in sala dirijori, sefi de orchestre, oameni pasionati de opera, dar si corporatisti simpatici proaspat iesiti de la program.

urma sa le vorbesc despre cum gust eu filmele dupa sonor (pt ca le aud pe geam de la cinemaul de la parter) si despre bucuria mea de a vedea spectacole de teatru sau de balet de pe marile scene ale lumii, in transmisii directe, fara sa mai fie nevoie sa ma dau peste cap pentru un bilet de avion, cazare hotel si bilet la spectacol. in orasul meu, la cinema.

imi pregatisem un speech despre prejudecatile noastre legate de transmisiile live  ale unor spectacole pe care obisnuiam sa le vedem la fata locului: despre cum emotia e la fel, despre cum te minunezi ca publicul din sala de cinematograf aplauda la final ca si cum ar avea artistii in fata.

numai ca s-a schimbat putin desfasuratorul si am vorbit dupa primul act. iar primul act din Rigoletto a schimbat total lucrurile

***

la finalul actului intii, personajul principal feminin, Gilda – fata bufonului regelui – indragostita de un duce cinta o arie minunata, dar incredibil de grea din punct de vedere tehnic.

in reprezentatia pe care am vazut-o noi, interpreta Gildei a fost incredibila, a cintat ca si cum despartirea de duce i-a rupt in bucati milimetrice fiecare parte din corp si in timp ce-si spunea partitura  cu “nume drag ce-ntiia data face inima sa-mi bata”, au inceput sa-i curga lacrimile.

habar n-am daca era de la efort, de la caldura (spectacolul era in aer liber) sau de la mesajul pe care-l avea de transmis, dar lacrima aceea care curgea aproape neagra – cu tot cu make-up- a dat un dramatism aparte intregului moment.

***

daca as fi fost la Taormina, in locul asta minunat, probabil ca as fi gustat spectacolul cu tot cu aroma de mare, caci linga e un port. dar nicaieri in alta parte, decit intr-o sala de cinematograf (care sa aiba sunet la calitate maxima) n-as fi putut vedea lacrima aceea.

puterea prim planului e de neinlocuit.

dupa lacrima aceea mi-am schimbat discursul. pentru ca despre asta este a vedea o transmisie live de la un mare spectacol: pe ecranul cinematografului, in conditii de confort maxim, dar si cu un sonor exceptional, vezi DETALIILE pe care altfel, ca spectator in sala, in rinduri indepartate, nu le-ai fi vazut.

***

Din septembrie, in perioada festivalului Enescu Grand Cinema Digiplex transmite unele dintre cele mai importante spectacole din festival, in salile de cinematograf. daca n-ati mai prins bilete la spectacolele mari si vreti sa va bucurati, luati-va acum bilete la Grand Cinema Digiplex.

Daca sunteti incurcati de atmosfera rigida de la Ateneu sau Sala Palatului, mergeti la cinematograf si vedeti live aceleasi spectacole.

***

in pauza primului act mi-am cumparat popcorn. da, stiu ca dupa unii opera + popcorn inseamna o asociere monstruoasa, dar pentru mine e mai important sa ma simt bine si sa vad un spectacol care sa ma emotioneze.

iar faptul ca de anul acesta, in premiera la Grand Cinema Digiplex poti vedea spectacolele de la Enescu (tot acolo puteti vedea Balshoi Theatre!!!) mi se pare una dintre cele mai minunate forme de melange cultural.

daca tinerii nu ajung la Ateneu, sa ducem muzica clasica in cinematografe. :)

497
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!