Tag : jurnalism

redefinirea interviului: Errol Morris , interviu cu avocatul mafiotilor

pentru cei care nu au descoperit inca documentarele lui Errol Morris, acum ar putea fi un moment bun.

pentru cei care vor sa -si perfectioneze tehnica interviului , acum ar putea fi un moment bun

interviul – inima si sufletul jurnalismului:)

Errol Morris e probabil cel mai mare documentarist american, aici intr-un interviu cu avocatul mafiotilor

 

869

barbatul care l-a ucis pe Bin Laden – Esquire (SUA) de martie

sa cautati Esquire de martie, editia americana.

NEAPARAT.

 

The Man Who Killed Osama bin Laden… Is Screwed

For the first time, the Navy SEAL who killed Osama bin Laden tells his story — speaking not just about the raid and the three shots that changed history, but about the personal aftermath for himself and his family. And the startling failure of the United States government to help its most experienced and skilled warriors carry on with their lives.

1471
jurnalismasertiunea – marti vorbesc despre jurnalism

asertiunea – marti vorbesc despre jurnalism

marti, 5 martie, tin un curs despre jurnalism pentru 15 dintre cei mai buni studenti din toata tara. e parte din proiectul Asertiunea al ASER, una dintre asociatiile studentesti cu activitate ampla.

ei m-au rugat sa le tin un curs despre” introducere in jurnalism” – de doua ore -, eu cred ca ar fi plictisitor sa le explic basic-ul timp de doua ore.

inca nu mi-am facut planul “de atac”, dar daca ati fi studenti la jurnalism – dintre cei mai buni – ce-ati vrea sa aflati de la mine, intr-un curs de 2 ore?

2230
jurnalismAtelier de scriere creativa

Atelier de scriere creativa

am mai descoperit un atelier de creative writing in romania si ma bucur sa vi-l prezint.
cred ca si daca scrii de 20 de ani, profesionist, din cind in cind, e bine sa te reintorci la radacini ca sa -ti reimprospatezi mintea, asa ca e bun un curs de scriere creativa.

in contextul in care in presa noastra e mare voiosie, jurnalistii tineri au mai mult ca oricind nevoie de ateliere de scriere.

asa ca iata detaliile.

Atelierul este dedicat celor care vor să scrie de-adevăratelea, nu doar ca hobby și este singurul cu preselecție: pentru înscriere, fiecare candidat trebuie să trimită cel mai bun text pe care l-a scris vreodată pana pe 1 martie la adresa simina[at]revistadepovestiri[punct]ro .

Pentru cele două luni de cursuri (4 martie – 1 mai), Revista de Povestiri a ales ca tutori pe Florin Iaru și Marius Chivu.

Tutorii vor aborda teme precum structura unui text literar, personajul, conflictul, dialogul, descrierea, timpurile verbale, ce precede scrisul, cum ținem cont de cititor, cum găsim un final puternic și mai multe nu dezvăluim.

Vor fi două ședințe pe săptămâna, fiecare ședință va cuprinde 60 de minute de prezentare + 30 de minute de discuții.

1404
jurnalismeditor de vieti

editor de vieti

cind editezi un text incerci sa fii plasa de siguranta pt cel care l-a scris; te asezi in mintea lui ca sa simti unde vrea sa duca povestea, ce vrea sa spuna cu faptele pe care a ales sa le ilustreze.

apoi citesti cu mintea limpede, iti pui intrebari pentru fiecare detaliu ca si cum te-ai uita la un pahar de pe masa din toate unghiurile, ocolind mobila. si-i pui intrebari celui care a scris textul, incercind sa-i aprinzi felinare pe drumul pe care-l are de parcurs pina cind povestea va avea forma pe care o va citi publicul.

e mai usor sa editezi textele celor pe care-i cunosti, pe care i-ai vazut si ale caror scrieri anterioare le-ai citit: stii felul in care frazeaza, le stii dantelele din cuvinte.

e mai usor sa editezi textele celor pe care-i simti pentru ca, daca sunteti ca vasele comunicante, daca informatia merge de la unul la celalalt fara pierderi majore, textul isi pastreaza energia cu care a fost gindit.

***

imi place sa editez texte. si sa mi se editeze textele. e o mare forma de siguranta si confort, oricit de greu e momentul in care primesti draftul si vezi ca mai ai mult de lucru. si ca sunt lucruri pe care tu le spui intr-un fel, iar ele nu sunt percepute asa.

un editor bun are mintea limpede si sufletul cald, te struneste pentru ce ai gresit, dar te si motiveaza sa o iei de la capat sa mai cizelezi la povestea ta.

mi-as dori, pe aceleasi principii, si-un editor de vieti.

1014
first draft 250x250cum e sa inveti sa scrii un scenariu?

cum e sa inveti sa scrii un scenariu?

v-am mai spus ca am fost la cursuri de scenaristica anul trecut ca sa invati structuri (si smekerii, cum spun eu) noi.

v-am mai spus cit de important e genul acesta de cursuri pentru cei care vor sa scrie – de la texte de revista pina la scenarii de film – pentru ca iti organizeaza mintea si te disciplineaza.

iata insa alti dinstinsi domni si doamne care au fost la cursul First Draft anul trecut si care povestesc despre experienta lor. partea mea preferata din acest filmulet foarte simpatic e cind spun fiecare ce subiect si-au ales pentru scurt metrajul final.

indirect, subiectul spune multe despre ei:)

First Draft – Curs de Scenaristica pentru Incepatori from Control N on Vimeo.

va puteti inscrie la cursul First Draft aici, noua sesiune incepe pe 27 fabruarie

1652
OnteachingJournalism1Such Stuff as Dreams – The Psychology of Fiction

Such Stuff as Dreams – The Psychology of Fiction

dupa ani in care am citit cum fac unii sa ajunga cit mai eficient cu cuvintele in mintea oamenilor (structuri narative, tehnici de scris etc), de astazi schimb macazul.
citesc… “a book about how fiction works in the minds and brains of readers, audience members, and authors”.

cartea se numeste Such Stuff as Dreams – The Psychology of Fiction, e scrisa de Keith Oatley
si… o am in pdf. adica o pot imparti si cu alti doritori.

cred ca e util acelor care vor sa invete sa scrie mai bine. daca aveti asemenea preocupari, lasati un comentariu (si lasati-va la comentariu adresa corecta de mail, nu va fi publia, o vad doar eu) .

jurnalismmutatiile media…

mutatiile media…

… sau cum fiecare il ia de prost pe celalalt

v-ati gindit ca prin  titlurile cu SOCANT, INCENDIAR, ULUITOR jurnalistii le spun cititorilor cum trebuie sa se simta dupa ce citesc creatia lor?

(sigur ca nu e nimic socant, incendiar sau uluitor acolo, ca nici cititorii nu sunt virgini la impactul cu informatia, dar jurnalistii incearca )

in cinematografie tehnica aceasta cu “sa-ti spun ce sa simti cind te uiti la creatia mea” e rezolvata cu muzica de fundal – dramatica, inaltatoare, amuzanta.

in televiziune , mai ales la serialele de comedie la care nu ride nimeni, problema e rezolvata cu risetele din fundal; se minuneaza spectatorul o data ca nu a ris cu aia, dar a doua oara zimbeste, a treia oara o sa si rida.

 

deci jurnalistii ii iau de prosti pe cititori si le explica, in avans, sentimentul pe care trebuie sa-l experiementeze odata cu stirea pe care o vor citi/viziona/ asculta.

 

partea amuzanta este ca, in epoca facebook, si cei care sunt sursa stirilor – politicienii sau artistii (de orice fel ar fi ei) – ii iau de prosti pe jurnalisti: nu mai vorbesc cu ei despre problemele importante pentru ca vor sa aiba controlul informatiei, asa ca scriu pe Facebook sau pe blogul lor ceea ce au de anuntat.

jurnalistii preiau din spatiul 2.0 declaratiile si se dau cu capul de tastaturi sa le aseze intr-o forma SOCANTA, INCENDIARA, ULUITOARE.

e un cerc vicios aici, ies din el cei care-si fac meseria. si la artisti, politicieni, si la jurnalisti.

1376
desennu-i cunoastem pe oameni niciodata.

nu-i cunoastem pe oameni niciodata.

dupa o noapte de scris si analizat gesturi si declaratii ale subiectilor mei, m-am trezit cu o cumplita durere de cap si un gind.

 

nu-i cunoastem pe oamenii de linga noi, nici cind stam alaturi de ei multi ani.

le vedem niste fapte, daca avem noroc ne spun si citeva dintre gindurile lor, dar ceea ce avem seamana mai degraba cu un joc din acela pentru copii in care trebuie sa se uneasca mai multe puncte ca sa se formeze o imagine

la ceilalti noi vedem doar punctele…

liniile pe care le punem ca sa obtinem imaginea sunt, de fapt, gindurile noastre, din experienta noastra, despre ei.

prin urmare nu-i cunoastem niciodata pe ceilalti, ii stim cum putem noi sa-i vedem

ii cunoastem dupa cum suntem.

 

later edit: cineva a comentat pe facebook ca e “trist, dar adevarat”. nu e nimic trist aici;  doar ego-ul nostru ne face sa credem ca ii stim sau ar trebui sa-i stim. frumos ar fi sa luam cit ni se da. 

2607
Little white people that STOP you from doing the wrongThe Science of Sex Abuse

The Science of Sex Abuse

e in newyorker un articol genial care pleaca de la un soldat in armata americana care frecventeaza chat-urile cu minore care ofera servicii sexuale si ajunge pina la psihologia unui asemenea comportament, pina la studii stiintifice si analize comportamentale. – toate in rama povestii vietii soldatului.

***

ma folosesc de acest articol ca sa spun ca presa din Ro se confrunta in aceste zile cu doua scandaluri cu tema sexuala – politista agresata de seful ei si handbalista despre care se spune are o relatie lesbiana cu o colega.

in ambele cazuri sunt derapaje incredibile de limbaj si judecati din partea jurnalistilor.

“politista evident ca e de vina, pentru ca a acceptat agresiunea” e cea mai frecventa in primul caz, iar in cel de-al doilea sunt exprimari “e acuzata de lesbianism” – de parca ar fi o infractiune.

stiu ca nu avem educatia de a folosi termeni corecti, pentru ca nu exista nicaieri cursuri pe aceasta tema, iar ONG-urile care se ocupa de asemenea probleme nu si-au pus niciodata problema sa invete ceva publicul, dar mai ales jurnalistii.

stiu ca traim intr-o tara in care oamenii nu vorbesc despre sexualitate decit in termeni incriminatorii, de parca copiii lor au fost facuti in borcan.

dar de undeva trebuie sa incepem. si am putea incepe din a ne educa exprimarile si judecatile uitindu-ne la cum scriu altii (ma rog, alegindu-ne modele corecte, nu publicatii tabloid), din a nu ne mai crede noi Dumnezei ai vietilor tuturor. si din a nu mai scrie/vorbi cu un asemenea ton/tupeu in presa/ la tv.

***

iata un fragment din partea de documentare stiintifica din textul din New Yorker. daca va luati o jumatate de ora sa cititi intreaga poveste, incercati sa ginditi in paralel cam cite surse are pentru ceea ce a scris Rachel Aviv- de la protagonist, soldatul american, pina la familia lui, de la terapistii din inchisoare pina la membrii FBI care l-au anchetat, plus medici, psihologi etc.

si va mai rog sa fiti atenti la tonul cu care spune povestea. soldatul e acuzat de pedofilie, dar in niciun rind/cuvint din text nu sunt emise judecati, nu sunt jigniri, nu e nimic rau despre el. sunt prezentate faptele curat.

asa poti sa intelegi si sa simti drama din interiorul povestii.

 

During the past fifteen years, the American Psychiatric Association has repeatedly objected to the civil commitment of sex offenders. In 1999, a task force created by the organization wrote that “confinement without a reasonable prospect of beneficial treatment of the underlying disorder is nothing more than preventative detention.” Six years later, another task-force report asserted that the laws represent a “serious assault on the integrity of psychiatry.”

The science of perversion is decades behind the rest of the field. The diagnostic criteria for sexual disorders were tested on only three patients before being added to the Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, in 1980. No field trials have since been conducted. Most offenders labelled “sexually dangerous” receive a diagnosis of pedophilia, sadism, exhibitionism, fetishism, hebephilia (attraction to pubescents), or “not otherwise specified,” a category in the D.S.M. reserved for insufficiently studied disorders. Michael First, the editor of the two most recent editions of the D.S.M., told me that there is no scientific research establishing that abnormal desires are any harder to control than normal ones. “People choose to do bad things all the time,” he said. “Psychiatry is being coöpted by the criminal-justice system to solve a problem that is moral, not medical.”

Read more: http://www.newyorker.com/reporting/2013/01/14/130114fa_fact_aviv#ixzz2HkMEBooz

1091
romania-tv-logo-300x138din nou despre rTV, dintr-o alta perspectiva

din nou despre rTV, dintr-o alta perspectiva

ma suna o prietena profesoara la universitate. voia sa ma invite la un curs sa dezbatem cu studentii probleme de etica.
ajungem inevitabil la boritura RTv si ce-au facut in ultimele zile.

– da te rog pe rtv, imi spune prietena mea, profesoara.

– nu ma mai uit, mi-am promis.

– da, un minut pe rtv. citeva secunde macar.

deschid televizorul, ajung la boritura.

– asa, bat cimpii niste domni, ii spun.

– cine sunt domnii?

– mircea diaconu si madalin voicu.

– si ei au protestat pentru ceea ce s-a intimplat. cind vor refuza sa se mai duca la acel post de televiziune, abia atunci se va face un pas catre schimbare, pina atunci e demagogie. in ultimele zile au fost printre invitati o multime de alti oameni care se pretind intelectuali fini.

***

asa mi-am dat seama ca publicul e mai greu sa-l educi, dar sunt multe alte cai prin care poti sa nu mai sustii un post despre care spui ca incalca grav orice regula de bun simt, ca de jurnalism nu mai e de multa vreme vorba.

inca mai sper ca oamenii de bun simt din tara asta se vor aduna si ii vor penaliza intr-o forma pe cretinii de la boritura RTV. un prim pas ar fi sa nu se mai duca la emisiunile lor.

pina atunci, cei ca madalin voicu sau mircea diaconu imi par niste cabotini tristi.

1594
romania-tv-logo-300x138mi-as dori sa aud/citesc scuze de la Romania TV

mi-as dori sa aud/citesc scuze de la Romania TV

eu sunt printre jurnalistii idioti din romania care mai cred in etica.
cred ca informatia, stirea, e cel mai valoros lucru pe care-l avem in meseria noastra.
si ca trebuie sa-i acordam respectul cuvenit.

am scris de multe ori despre asta, iar cei cu care am lucrat – fie am scris pentru ei (ca angajat), fie am scris despre ei (ca jurnalist) – stiu acest lucru.

azi mi s-a zbirlit parul in cap si nu inteleg de ce oamenii sunt atit de prosti si nu vad evidentele, de ce accepta sa fie mintiti in fata de niste cretini care isi spun jurnalisti. sa va explic.

***

simbata seara, televiziunea romania tv (pe care cu tot respectul care mi-a mai ramas, am numit-o si voi continua sa o numesc boritura), a dat o stire despre depunerea la judecatoria sectorului 1 a unei cereri de stabilire a paternitatii a unui domn care sustine ca e fiul lui Sergiu Nicolaescu.

stirea era exclusiva, desigur, jurnalistii din studio erau in posesia cererii (o aveau fizic, printata pe hirtie) cu toate datele celui care cerea stabilirea paternitatii. adica nume, prenume, cnp, adresa.

duduia paula rusu impreuna cu un alt cetatean au citit din cererea despre care spuneau ca a fost inregistrata la judecatorie. au anuntat ca au un document senzational cu 65 de minute inainte de a-l prezenta, apoi plini de mindrie jurnalistica l-au facut public.

in cele 65 de minute de la anunt si pina la a face publica informatia ar fi putut verifica la judecatorie, la politie, pe internet, toate datele din cerere. n-au facut-o.

astazi au anuntat, plini de aceeasi mindrie jurnalistica, tot ei, ca identitatea cetateanului respectiv era falsa.
le-a luat 30 si ceva de ore ca sa descopere ceva ce puteau rezolva cu un simplu search pe google (adresa mentionata era, de fapt, a unui hotel). in plus respectiva cerere a primit numar de inregistrare abia luni, deci la momentul la care ei o aveau nu era inregistrata oficial cum sustineau.

au dat, deci, o stire falsa.

si sunt senini si ii intreaba pe telespectatorii prea stupizi ca sa protesteze: cine a instrumentat asta?

***

o institutie cu respect pentru informatie acum si-ar fi cerut scuze. am dat o stire falsa, ne cerem scuze ca nu am verificat. am penalizat jurnalistii care au facut asta, i-am dat afara.

ca telespectator as vrea sa aud/citesc scuze de la Romania TV pentru ceea ce au facut.

ca jurnalist, as vrea sa nu mai existe televiziunea asta si-as vrea ca televiziunile concurente si ziarele sa explice clar care trebuie sa fie pasii intr-o asemenea situatie. ca sa inteleaga toti idiotii ce s-a intimplat de fapt si cum s-a facut smecheria pentru audienta.

ca om imi doresc sa nu-i intilnesc prea curind pe cei care lucreaza acolo si pe care-i cunosc personal, imi va fi rusine de rusinea lor.

***

mi-e evident ca exista o plaja – mare, dupa cum am vazut in audiente – de cretini care nu inteleg nimic din ce se prezinta la televizor si daca e cu morti, preoti si scandal e minunat: cascam gura.

mi-e la fel de clar ca, pentru ca patronul lor e parlamentar USL, n-o sa pateasca nimic din partea CNA-ului.

si stiu ca daca nu luam atitudine vor persevera – oare ati baut sampanie ca ati fost pe locul 1 in audiente simbata????? -, iar perseverind vor hrani si mai multi stupizi care o sa iasa in strada la urmatoarea inmormintare sau nunta sau botez ca sa injure si sa scuipe ca animalele.

P.S. pentru ca n-am vazut in direct stirea cu cererea paternitatii, am cerut inregistrarea de la o agentie de monitorizare. adica, am verificat, m-am documentat inainte de a scrie.

3319
OnteachingJournalism1bucurie

bucurie

e o mare bucurie cind stii ca un fragment dintr-un text are potentialul de a tine cititorii cu sufletul la gura, de a-i uimi.

ai furnicaturi in degete, undeva in stern incepe o borboroseala, iar in cap e ceva proaspat, ca si cum tocmai ai iesit la o plimbare pe faleza. zimbesti fara sa-ti misti buzele si gindul tau e mai puternic decit orice altceva pentru ca imaginatia e un drog periculos.

peste citeva ore, cind incepi sa conturezi ideea in scris, urasti si iubesti personajele pentru ca nu ai alta cale sa le redai starile. dupa care incepi sa te urasti pe tine. si neputinta de a pune pe hirtie senzatiile pe care le-a anticipat mintea ta.

si dupa alte citeva ore, daca ai avut o zi buna (nu pentru ca ar fi fost vreo muza, ci pentru ca ai perseverat si te-ai invins: ai tras de tine la masa ca sa scrii si rescrii), incepi sa simti din perspectiva cititorului ce aveai in gind dimineata.

si-abia atunci simti bucuria.

***

buna dimineata.

1175
time obamaman of the year … ce invatam din cover story

man of the year … ce invatam din cover story

time si-a desemnat ca in fiecare decembrie Man of the year, in 2012 in persoana lui Barack Obama.

pentru toti cei care au votat in Romania lui 2012, pentru toti cei care s-au uitat la campaniile electorale (referendum sau alegeri parlamentare), dar si pentru cei care au lucrat la aceste campanii (ca prezentatori tv sau strategisti), o mare mare rugaminte.

luati-va o jumatate de ora si cititi Cover story-ul din Time.

(…) the nation’s changing demographics and Obama’s unique ability to capitalize on them. When his name is on the ballot, the next America — a younger, more diverse America — turns out at the polls. In 2008, blacks voted at the same rate as whites for the first time in history, and Latinos broke turnout records. The early numbers suggest that both groups did it again in 2012, even in nonbattleground states, where the Obama forces were far less organized. When minorities vote, that means young people do too, because the next America is far more diverse than the last. And when all that happens, Obama wins. He got 71% of Latinos, 93% of blacks, 73% of Asians and 60% of those under 30.

intregul articol e o minunata lectie pentru fiecare dintre cei care vor sa traiasca responsabil; daca vrei un electorat care sa voteze destept prezinta-i lucrurile in mod destept, nu urla la televizor;

si mai e si o lectie despre civilizatie; despre a fi conectat cu ce e nou.

si sa nu ziceti ca “asta e la americani, la noi nu se poate face asa ceva”.
sunt absolut sigura ca si in romania se poate face, doar ca noi, lenesi, alegem calea cea mai comoda. in orice. si ne manelizam.

1406
Larry-Grobel-The-Art-of-The-Interviewce spun tacerile cind nu vrei sa spui nimic?

ce spun tacerile cind nu vrei sa spui nimic?

Christina Ricci didn’t want to talk about her father, and though I try to avoid yes or no answers, in this case you still get the sense of her hurt in the shortness of her responses.

Q: What’s your relationship with your father today?

Ricci: I haven’t talked with him in six years.

Q; Are you sorry about that?

Ricci: No

Q: Does he ever try to contact you?

Ricci: No.

***

un fragment din The art of the interview a lui Lawrence Grobel, un exemplu bun despre cum – daca esti bine pregatit/documentat si ai bune intentii – poti sa arati personalitatea celui pe care-l intervievezi si din tacerile lui.

1600
mike sager100 de povesti

100 de povesti

text de Sorana Savu

Rareori – dar se mai intampla – limba romana e saraca. Pentru noi, “stories”, inseamna doar “povesti”, ceea ce implica o oarecare doza de fictiune. Or, in conferinta organizata de cei de la “Decat o Revista”, povestile erau riguros construite in jurul adevarului factual. Doar ca luau in considerare si alte elemente, in afara datelor si cifrelor – sunete si mirosuri; emotii si sentimente; ganduri si amintiri.

Despre cum prind viata asemenea povesti – si cum putem sa le dam si noi viata – am aflat luni dupa amiaza de la Mike Sager, intr-un master class. Stateam pe locul Cristinei – mi-am luat o multime de notite si voi incerca sa trec prin cat mai multe.

Oricum, din discutiile pe care le-am prins in jur, am observat ca fiecare dintre noi a fost lovit in mod special de cate ceva – altceva – din spusele lui Mike. Asta si pentru ca meritul unui master class este ca discursul maestrului rezoneaza cu experienta fiecaruia in moduri diferite. Nu primesti lectii – ci teme de gandire sau motive de revelatie.

O tema de gandire a fost libertatea – pentru Mike, una dintre motivatiile pentru care a devenit scriitor (writer – adica nu reporter si greu de zis redactor) a fost libertatea. “You are a writer because you want to be a writer” si primul zid de care a dat cu nasul a fost lipsa ei “but you realize that sometimes you are just a minstrel”.

La inceput de drum, a fost omul cu lista – lista celor 100 de povesti pe care voia sa le scrie. Lista de la inceput s-a modificat, subiectele s-au schimbat, multe n-au prins viata niciodata, dar lista in sine a ramas cu Mike. Asa, ca atentie, cand va intalniti cu Mike, tineti minte ca are la el in orice moment cel putin 100 de povesti.

Tot la inceput de drum, incerca sa intelectualizeze povestile – “you really think you know everything when you’re at the beginning”. Nu-i deloc un lucru rau, doar ca lucrul pe care Mike l-a invatat mai tarziu, acela de a te lasa purtat de subiect si de poveste, e evident mult mai important si mai util.

Si chiar inaintea inceputului de drum a fost masina de scris – primul loc unde semnatura lui Mike Sager – avocatul – a prins contur. L-am intrebat daca i-a placut mai mult masina de scris sau computerul – ma gandeam ca o sa-mi spuna ceva despre libertatea pe care ti-o lasa computerul sa-ti structurezi povestea, sa incepi cu sfarsitul, ma rog, chestii din astea. Mi-a spus ca se simte mai liber cu computerul pentru ca poate sa corecteze mai mult… sa revina de mai multe ori asupra povestilor lui. De parca povestile lui de corecturi au nevoie, acu’ pe bune! Si totusi…

Momentele mele de revelatie au venit din analogiile pe care Mike le-a facut cu cinematografia. Vineri spunea despre stilul sau de culegere a informatiilor sau de observatie ca e “un reality show fara camera”. Luni dupa amiaza facut o paralela intre “method acting” si “method writing” – si povestea despre cum trebuie sa te dizolvi in lumea pe care o observi, cata vreme iti aduni elementele articolului. Cum e sa te faci – nu neaparat nevazut, ci una cu cei despre care urmeaza sa scrii.

Ca sa scrii primele cuvinte ale povestii si sa treci mai usor peste sindromul paginii albe, Mike spunea ca poti incerca sa-ti imaginezi ce se vede prin obiectivul camerei intr-un ipotetic shot introductiv – scapi asa de cliseele “it is”, “it was”, “when”. Si eviti tentatia de a scrie despre timp sau conditiile meteo. Nu degeaba “The night was humid” era introducerea scrisa de Danny deVito, ucenic napastuit la un curs de creative writing, in “Arunc-o pe mama din tren”…

O sa tin minte si o sa incerc sa umplu ceea ce Mike numea “pusculita cu detalii” (the bowl of details). Privesti lumea intruna cu ochi de povestash, cauti detalii in tot ce se petrece in jurul tau, le aduni in pusculita si le folosesti atunci cand ai nevoie de ele.

Multe sfaturi de evitat frustrari in relatia cu editorii, cititorii si… universul. Nu le luati, romaneste, drept arogante, ganditi-va cat trebuie sa muncesti ca sa le poti pune, pe bune, in practica – respectiv

“kill them with your greatness”
“your writing is your testament to get everyone to shut the fuck up”
“use technique, then magic, then technique again – learn to raise the craft to the level of art”

Si, un sfat interesant pe final de zi – mai ales ca sala era ocupata in proportie de 85% de femei: cand ai de scris despre un barbat, neaparat intervieveaza femeile din viata lui. Ce nu poate/nu vrea/nu stie sa-ti spuna el despre sine, iti vor spune cu siguranta ele…

***

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

1523
jurnalismesti facut sa fii jurnalist?

esti facut sa fii jurnalist?

sunt dintre cei care cred ca presa moare pentru ca o omorim noi cei care “prestam” in interiorul ei.

si nu dati vina pe managerii vostri, nu doar ei sunt “criminalii”; cu fiecare text scris prost, in fustereala, fara pasiune, fara documentare, cu mai multa opinie personala decit research si surse, ii mai taiem putin oxigenul presei muribunde.

e un cerc vicios, nu scrieti bine pentru ca nu va platesc patronii, dar patronii nu au bani sa va plateasca pentru ca nu pot sa vinda marfa voastra: pentru ca, oricit ar fi de greu de acceptat, e proasta.

daca fiecare si-ar face treaba la maximum din ce poate da el, in fiecare moment al actiunilor sale de jurnalist, roata ar incepe sa se invirta.

***

Thomas Nagorski, foreign managing director la ABC News, a renuntat recent la stiri si, inainte de a parasi redactia pentru care a muncit multi ani, a scris un text emotionant care vorbeste despre flacara care arde intr-un jurnalist adevarat.

citeste textul si daca nu simti asta, nu da vina pe banii pe care-i primesti, nici pe constringerile pe care ti le pun sefii, gindeste-te ca poate nu esti facut sa fii jurnalist.

A couple of weeks ago my phone rang—12:25 a.m. The assignment editor, Molly Hunter, was on the line. “This Benghazi thing may be a lot worse than we’d thought,” she said. “We’re wondering about moving a team there.”

We spoke long enough to get the mind whirring: What were the options? How grave the danger—to the Americans there, and to reporters who might head that way? What about Libyan visas?

A few hours later, just before five in the morning, Molly called again. “So sorry, Tom. But thought you needed to know. The ambassador’s been killed. We’re preparing a special report.”

I took a shower, whispered goodbye to my wife, and headed for West 66th Street, my desk in the ABC News newsroom. It was a big story, to be sure, another globe-turning event. And these things have an effect on reporters and editors, on all of us who carry the news gene. Others might hear the news and wonder, ask questions, perhaps worry about the consequences. For us it is different: We carry the synaptic wiring that produces the adrenalin, that zero-to-sixty firing of questions and plans when a bulletin hits.

And for me, there was a wrinkle: This story—and all these middle-of-the-night calls—would in all likelihood be my last.

I was leaving journalism after 28 years. It seems strange even to write that sentence, but there it is. Leaving the news. I am headed for the Asia Society, just across town but a world away. Whatever challenges await, one thing is clear: I shouldn’t worry much more about news—at least not in the manic, adrenalin-filled way I have worried about the news for all these years. Put differently, those synapses ought to stop firing.

(…)

I remember a quiet Saturday in New York, friends over for dinner, and the phone ringing. Yitzhak Rabin had been shot at a rally in Tel Aviv. “So sorry, Anne…” A few hours later we were on the El Al flight to Tel Aviv, jammed with mourning Jews and anxious journalists. Some 15 years later, a 1:00 am call: A normally placid night desk editor frantic on the line: It’s a huge quake, Tom… The news nerves went haywire. In an hour we were in the office, many of us, and we would just about live there, for some time, as the waves struck and the nuclear plants burned on the Japanese coastline.

Times have changed, of course, and the news and the ways we cover it are dramatically different, but the adrenalin remains.

I can remember so well the pang of angst I used to feel each morning with the thud of the newspaper hitting the front door, worried always that I might have missed something that had turned up on The New York Times front page. “Where are we with this?” Peter Jennings would ask, and woe unto me if I didn’t have either an account of what we were doing, or a convincing case that the story wasn’t worth our pursuit.

Today very little in the Times or other morning delivery surprises, not because it isn’t compelling or important, but because we have likely read or heard about most of the stories by the time the physical paper hits the stoop. Now it’s that middle-of-the-night call or the beep of the Blackberry.

textul integral poate fi citit aici.

Multumesc frumos Peter pentru ca mi-ai aratat aceasta scrisoare minunata.

1689
simpa-logoo saptamina de exceptie pe s!mpa

o saptamina de exceptie pe s!mpa

saptamina asta a fost una cu totul si cu totul speciala pentru blogul meu S!MPA.

a fost invitat de Centrofarm intr-unul dintre cele mai exclusiviste Spa-uri din lume. A fost Noemi Revnic din partea S!MPA si-a scris povesti minunate, ba a si testat produsele Claudalie pe care le folosesc o multime de vedete si care acum sunt si in farmaciile Centrofarm

a publicat un interviu minunat cu dirijorul Ion Marin – unul dintre cei mai apreciati dirijori din lume. Sorana Savu a facut interviul (si-a tradus muzica clasica si pt lumea noastra, pragmatica) si va rog sa-l (re)cititi cu atentie la energia dintre cei doi – intervievat si intervievator. simti cumva ca sunt egali in rafinament, chiar daca se exprima in domenii diferite.

a fost in locul care detine secretele absolute ale emisiunii X Factor. biroul unde sunt fisele tuturor concurentilor. eu mi-am bagat nasul printre hirtii si am relatat exclusiv de acolo.

a mers pina la Roma si-a intilnit unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, Akram Khan. eu am avut privilegiul sa schimb citeva vorbe cu unul dintre artistii pe care-i urmaresc de mai bine de 4 ani. descrierea intilnirii aici

***
toate aceste articole sunt exclusive, au necesitat reporting, transcrieri ale inregistrarilor, timp si energie. n-au fost opinii din spatele tastaturii, nici copy paste din alte articole. a fost jurnalism.

intr-o lume de copy paste si de articole facute din virf de tastatura, din birou, simt nevoia sa subliniez efortul nostru din aceste zile.

***
multumesc frumos Noemi, Sorana, tuturor celorlalti care scriu pe S!MPA, dar si cititorilor minunati care ma uimesc de fiecare data (comentariile de la articolul despre AKRAM KHAN e doar un mic exemplu)

1458
jurnalism“ai fost abuzat in copilarie?”

“ai fost abuzat in copilarie?”

“ai fost abuzat in copilarie?”

intrebarea asta – delicata si cind e rostita in camera psihologului – a fost rostita de un reporter astazi cind prin fata lui a trecut asasinul in serie, Nicolae Vlad – cel care a intrat in vizorul tuturor dupa crima de la Otopeni.

tare mult as vrea sa stiu cine e reporterul ala, un domn, de la ce televiziune e si cine l-a angajat. si cum s-a gindit el sa puna intrebare respectiva… oare se astepta la un raspuns?

**

anul trecut in America a fost publicat un text genial despre un criminal in serie, text care ar fi minunat de citit pentru toti cei care au in grija cazul Nicolae Vlad in Ro. e o lectie de jurnalism cu alte repere.

The Lost Boys

In December 1970 two teenagers disappeared from the Heights neighborhood, in Houston. Then another and another and another. As the number of missing kids grew, no one realized that the most prolific serial killer the country had ever seen—along with his teenage accomplices—was living comfortably among them. Or that the mystery of what happened to so many of his victims would haunt the city to this day.

by Skip Hollandsworth

textul integral aici

968
jurnalismneatirnarea mea de lucruri

neatirnarea mea de lucruri

Cristi Stan (vizitati-i pag de facebook, are niste minunate fotografii) mi-a semnalat ca in Flacara a aparut un interviu cu mine. Am vorbit cam acum o luna cu Radu Pocovnicu, intr-o conversatie de mai bine de doua ore care mi-a placut mult. nu parea ca facem un interviu (chiar daca asta era scopul intilnirii), ci ca discutam prieteneste.

sigur, stiu tehnicile si e interesant cind te uiti la ce te intreaba celalalt, tu stiind posibilele piste prin care te poate prompta sa ajunga unde vrea, dar chiar si-asa m-a facut sa marturisesc ceva despre care n-am scris niciodata: “neatirnarea de lucruri”.

Cristina Bazavan a donat multe cărţi pentru proiectul Lecturi urbane. „I-am anunţat, se aşteptau să vin cu un braţ de cărţi. Aşa că i-am poftit: haideţi, băieţi, veniţi să le luaţi, sunt câţiva saci. Am donat până acum vreo 2.000 de cărţi.” Simţul de proprietate îi este străin. Nu are mania colecţiilor, stă cu chirie – dar în locuri cu poveşti care o inspiră –, nici măcar hainele nu şi le păstrează. La sfârşitul anului, îşi invită prietenele să aleagă din garderobă ţinutele mai preţioase, restul le donează.

Şi o poveste exemplară. Într-o zi când s-a întors acasă – stătea în acea vreme în Dorobanţi – un nor gros de fum se ridica deasupra imobilului în care locuia. Dacă a luat foc apartamentul meu? – i-a trecut prin minte. Care sunt lucrurile pe care trebuie să le salvez? Actele, banii. Apoi a scurtat lista. Actele. Apoi şi-a zis: Ok, chiar nu contează. Ne avem pe noi înşine.

cu doua precizari:

nu donez toate hainele, la sfirsitul sezonului, cind faci schimb in sifonier intre haine groase si subtiri, ma uit la ce nu am purtat deloc. acele haine sunt pentru dat mai departe.

donez cartile pe care le primesc (iar editurile sunt darnice cu mine si-mi trimit in avans aparitiile editoriale, pt ca uneori vorbesc la lansarile lor) si multe dintre cartile pe care le cumpar, cu exceptia biografiilor si a cartilor de specialitate (cel mai adesea luate din strainatate)

intregul interviu e aici. multumesc frumos Radu ca ai scris despre mine.

2010
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!