Tag : teatru

chris simion mercurian by catalina flaminzeanu(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

 Am anuntat zilele trecute ca, dupa ce am vazut un sondaj facut de Raiffeisen Bank in ceea ce priveste perceptia responsabilitatii la romani, voi investiga cum e cu cei 34% dintre romani care cred ca artistii sunt responsabili si in viata si in meseria lor, dar si cu restul care spun ca orice meserie din zona artei e ceva fara o fundatie, fara nicio responsabilitate, e o joaca.

Am rugat-o pe Chris Simion – Mercurian sa stam de vorba pe toate directiile responsabilitatii in arta pe care le-am putut intui. Amandoua am fost in proiecte in care Raiffeisen a sustinut arta – de la muzica clasica pana la film sau teatru – si mi s-a parut ca avem o baza comuna in raport cu aceasta companie.

Ce-a rezultat vedeti mai jos intr-o lunga conversatie dintr-o duminica, inaintea unei repetii acasa la Chris pentru spectacolul ”Cu ce va servesc?” in care joaca Rodica Mandache, Maia Morgenstern si Cabiria Morgenstern.

 Meserii responsabile

RESPONSABILITATEA UNUI REGIZOR FATA DE OPERA LUI

In 2010 am ajuns la Parintele Valerian care a fost actor, se numea Dragos Paslaru si intr-una din primele noastre intalniri am vorbit despre teatru si despre alegerile pe care le facem in momentul in care ne hotaram sa montam un text.

Atunci parintele Valerian mi-a spus cam asa “Tu ai in mana toate sufletele care iti intra in sala si ai responsabilitatea sa nu strici omul, sa nu-i induci un mesaj prin care il deconstruiesti in loc sa construiesti…”

In momentul acela am constientizat ce responsabilitate ai ca regizor; eu imi alegeam textele pentru ca imi erau necesare, ma ardeau, erau in acord cu trairile mele, intr-un mod egoist daca vrei.

Si am luat la rand toate spectacolele pe care le creasem; Slava Domnului nu facusem niciunul care sa fi avut vreo energie negativa, vreun mesaj sau pe o constructie negativa…

Din 2010, alegerea e constienta spre pozitivism. Am renuntat la unele texte care mi-ar fi placut altadata foarte mult si care, intr-adevar, daca le-as fi facut spectacol n-ar fi fost bine. Ispitele sunt permanente. Si e bine ca sunt. Asa te testezi si stii pe unde esti.

Dar exista si o responsabilitatea atunci cand alegi actorii pentru un spectacol? O responsabilitate in cum ii “modelezi”, ce invata de la tine, din grupul in care se construieste, responsabilitatea intalnirii?

Nu mi-am pus problema la nivel de grup, de echipa cu care lucrez, ci la nivelul fiecarei relatii pe care o am one to one … Responsabilitatea nu e o parte din meserie, ci din felul meu de a fi.

Nu lucrez cu actori in care nu cred. Am o frica – nu stiu de unde vine – a faptului ca daca iau pe cineva doar pentru ca imi este prieten sau am un folos de pe urma lui, scena se razbuna… Oricat de infantil pare, este crezul meu si nu mi-l incalc. Distributiile le fac onest, nu-mi fur caciula singura, trebuie sa am responsabilitatea omului total, sa stiu ca pot sa merg cu el de mana pana la capat.

Eu vad in distributiile tale, cred ca ti-am mai zis, un mix de business- marketing- teatru.

Nu esti singura care imi spune ca imi fac distributiile ideale care acopera si partea de marketing, dar nu o fac deliberat, o fac pentru ca am nevoie de oamenii aia, nu de altii, in acel moment al vietii lor. Nu pot sa nu iau un actor pe care-l vad intr-un rol doar pentru ca el e vedeta. Iar actorii cu care am lucrat si sunt actori vedeta, sunt in acelasi timp actori cu talent, cu har.

Ca si situatia spectacolului la care lucrez acum, cu Rodica Mandache si Maia Morgenstern. Sunt adorabile, ce sa fac daca le-am vazut in acest text, sa le inlocuiesc doar pentru ca sunt celebre?! In afara de asta nu sunt un regizor cu orgolii. Imi place sa invat cand am de la cine, iar pentru mine intalnirile cu actorii cu experienta sunt scoala si bucurie.

Apropo de acest context, de participarea doamnei Mandache la acest nou spectacol al tau. Crezi ca un regizor are sau ar trebui sa aiba o responsabiliate fata de actorii in varsta?

Eu nu m-am gandit pana acum la acest aspect, cu niciunul dintre actorii din distributiile mele… Nu stiu daca o sa aleg un actor in varsta doar ca sa-l sprijin, dar nu mi s-ar parea ceva gresit sau rusinos atata timp cat prezenta lui / ei in actul artistic e justificata. Mi s-ar parea foarte tare sa faci asta, sa vezi actori in varsta care nu mai sunt distribuiti, sa le gasesti un text care sa li se potriveasca si sa-I sprijine… Hai sa o facem, e o chestie foarte misto. 

DACA ALEGI SA RAMAI IN ROMANIA, NU TE MAI LAMENTA, ACTIONEAZA.

In studiul despre responsabilitate facut de Raiffeisen doar 34 la suta dintre romani cred ca artistii sunt responsabili. Artistii in integralitatea definitiei – pictori, sculptori, actori, regizori. Sunt meserii vazute boeme, cu oameni care nu sunt foarte responsabili nici cu profesia, nici in viata lor.

Serios?!

E foarte tare acest sondaj pentru ca in afara de spectacolele acestea cliseu de care au sau nu au nevoie oamenii – de povesti, de telenovela – sunt foarte multe spectacole in ultimii 10 ani cu impact social, cu teme majore care intereseaza si fac sala full. Din pacate insa teatrul in democratie nu a fost niciodata un instrument de masa… In comunism era.

Da, dar sondajul se refera la tot… si la pictori, si la sculptori…

Pictorii sunt si mai nisati…

Dar il avem pe domnul Caltia, daca nici dansul nu a fost o voce publica…

E, stai. Cand a fost afisul festivalului Undercloud cu o pictura a domnului Caltia, acum 3 ani, si ne laudam si ne mandream cu aceasta colaborare, erau o groaza de oameni care habar nu aveau cine e Stefan Caltia… Dar stii cum vad eu lucrurile? Daca alegi sa ramai in Romania, nu te mai lamenta, actioneaza.  Fa tu cat de putin poti  si daca ajuti sa afle oameni din jurul tau de un domn Caltia, de nu stiu ce spectacol bun, fa-o in loc sa stai si sa te intrebi de ce e perceputa cultura asa si de ce nu afla lumea de existenta unor produse culturale faine.

chris simion mercurian by catalina flaminzeanu

RESPONSABILITATEA SOCIALA – TEATRUL SI INUNDATIILE

Undercloud a fost creat in ideea de a construi pentru industrie sau era o nevoie a ta?

Festivalul a pornit de la responsabilitatea fata de colegii mei de clasa pe care-i admiram foarte mult si care nu aveau structura mea de a se lupta… Erau introvertiti, erau timizi… Am fost 10 oameni in clasa si eu ma simteam cea mai descoperita, ei mi se pareau mult mai talentati… Dar inainte de idee, festivalul a fost o intamplare care ne-a adus confirmarea ca e nevoie de altceva, ca avem nevoie de o platforma de exprimare altfel decat cea de stat, ca ne putem uni, ca se poate face teatru independent.

In 2006 a fost anul cu inundatiile. Era toata Moldova sub apa, am vazut un reportaj la Realitatea TV si m-a emotionat atat de mult incat m-am gandit: eu ce fac pentru oamenii aia, ce responsabilitate am?

Mi-am dat seama ca primul lucru pe care pot sa-l fac e sa joc niste spectacole si cu banii pe care-i strang sa facem ceva… Am vrut sa ajutam intr-o zona in care altii nu ar fi facut-o si am gasit o scoala amarata dintr-un sat din Bacau, din cea vai de mama ei, era malul de o jumatate de metru inauntru si nu aparea pe nicio lista de ajutoare… Satul Preluci, comuna Agas, judetul Bacau… 127 de copii in scoala de 1-8… o clasa de gradinita.

Am luat ca obiectiv sa o refacem. Dar era vara, teatrele erau inchise si eu eram studenta inca, aveam doar doua spectacole, unul la Teatrul Foarte Mic si unul la TNB – Scaunele – examenul meu de licenta.

Le-am luat de la teatre, cu semnatura ca imi asum ca nu stric costumele si decorul si nu mai stiu cum am ajuns pe terasa Motoare – Laptaria lu Enache sa vorbim cu Calin Husar, managerul spatiului. L-am convins din prima, era si in board-ul de la Cotidianul, ne-a ajutat cu tot trustul Catavencu pentru promovare… Proiectul s-a numit “Nopti de teatru pentru zile mai bune” si motto era “D’aya ne pasa”.

In patru zile am strans 1 miliard 700 de milioane. Nu mai stiu ce inseamna suma asta acum, dar atunci a insemnat ca am putut reface scoala. Ne sunau sponsori, ne sunau oameni pur si simplu intruna.

Ne era atat de frica sa punem mana pe bani, sa ne luam aceasta responsabilitate, incat am sunat la firme de securitate si ne-au raspuns cei de la Shelter Security ca ne ajuta: trimiteau o echipa in fiecare seara, care statea langa cutia milei unde oamenii puneau bani. La final numarau banii, a doua zi ii depuneau in contul campaniei.

Asta s-a intamplat in iulie cred… Si apoi cum refacem scoala. N-aveam incredere sa dam la primarie, n-aveam incredere sa dam la popa din sat, asa ca am facut echipe, eu si actorii, in fiecare saptamana…

Am cumparat tot: de la banci la table de scris, am refacut tot, ajutati de voluntari din sat.

Dupa ce am renovat cladirea ne-au ramas niste bani, nu puteam sa-i dam inapoi asa ca am intrebat cati copii sunt – 127, am luat la fiecare masurile si le-am cumparat uniforme, ghiozdane, incaltaminte, rechizite…

A fost prima campanie in care am fost implicata si mi-am dat seama cat de mult inseamna sa te poti folosi de meseria pe care o ai, de un produs care e teatrul, daca ai responsabilitatea interioara a ta…

Pentru ca te gandesti: ce legatura are teatrul cu inundatiile? Uite ca are…

Asa a inceput proiectul cu terasa La Motoare…

Si ai mai fost acolo peste ani?

In anul urmator de Craciun, am mai mers o data, cand le-am mai dus o serie de lucruri, de atunci nu, nici n-am mai trecut prin zona…

Dupa Campania caritabila, i-am povestit lui Calin despre colegii mei, ca nu avem unde sa jucam si el a zis ca va construi un spatiu pentru noi, pe terasa TNB, dar mai intai sa incercam in Laptarie, in sezonul toamna- iarna sa vedem daca vom avea spectatori.

Si vara urmatoare a fost prima editie a festivalului si am tinut-o pana cand s-a inchis Nationalul pentru renovare. Apoi ne-am mutat la MTR 4 ani si cand s-a inchis si acolo pentru consolidare, am ajuns la Arcub – Hanul Gabroveni.

RESPONSABILITATEA SOCIETATII FATA DE ARTISTI

Responsabilitatea celorlalti fata de artisti… O simti?

Nu ma gandesc la asta, imi vad de drumul meu. Cu curaj. Uite, in cei 5 ani de spectacole in Laptarie, am avut prima data curajul sa spun interzis criticilor, daca vor sa vina la spectacol sa-si cumpere bilet.

Eram atat de afectata si atat de revoltata de atitudinea criticilor care negau orice doar ca era cool sa faci asta. Am avut cronici de la oameni care nu venisera sa vada spectacolul si mi-l distrugeau: pentru ca eram considerata o impostoare si o diletanta, desi nu intrasera in sala. Ridicol, dar asa a fost. Cred insa ca pentru toate astea exista plata si rasplata.

Si-ai suferit?

Suferit e mult spus, m-au revoltat si mi s-a parut imoral, gratuit; adica i-am judecat. Nu trebuia sa fac asta, dar mi s-a parut lipsit de etica… Eu spuneam mereu daca poti sa ma distrugi cu argumente, fa-o pentru ca asa invat si eu de la tine. Si te admir daca imi spui pentru ca asta inseamna ca iti pasa de mine si poti sa ma ajuti sa cresc. Dar daca tu nu vii sa intri in contact direct cu ceea ce fac si ma distrugi pur si simplu, doar ca sa iesi in evidenta, suntem in doua barci total diferite. Nu aberez. Am pastrat cronicile ca dovada.

Dar tu care esti bataioasa, ce-ai facut?

M-am dus inclusiv in redactia unuia dintre acesti critici. Cronica lui era intr-un ziar foarte serios la vremea respectiva si conta pentru opinia publica. Prima mea intrebare a fost “Daca ati avea un copil si ar fi in situatia mea, cum v-ati simti? Eu nu v-am vazut intrand la spectacol si am stat la intrare, stiam exact cine a fost in sala.”

Si-a recunoscut ca asa a auzit de la altii, nu si-a cerut scuze dar mi-a dat explicatii despre context, de ce scrisese acel text, care tinea mai degraba de orgoliile unui alt regizor prieten. Iar peste cateva zile a mai scris o cronica, din nou fara sa-mi vada spectacolul, dar intr-o nota mai pozitiva, mai echilibrata. Acelasi om, nu alta semnatura. Despre ce vorbim? Cum sa ai incredere in recomandarile unui astfel de critic care-si pune semnatura pozitiva sau negativ in functie de cate beri bei cu el?

Cred ca totul porneste de la tine, ce responsabilitate ai tu fata de tine, indiferent ca esti jurnalist, regizor… Nu-ti permiti sa iti depasesti o limita a ta … E vorba de constiinta. Spectacolul e spectacol, omul e om. Daca ai ceva cu mine, ai cu mine. Nu cu spectacolul care e bun.

Oamenii de astazi traiesc intr-o experienta atat de epidermica si de superficiala, incat nu constientizeaza ca o actiune pe care aleg sa o faca, cu ura, se poate intoarce asupra lor, ii poate lovi, urat de tot. Pe ei, personal, peste o perioada de timp sau pe cei dragi lor.

Habar nu au, spun “asta e am facut-o, mergem mai departe”, pana nu li se intampla ceva care nici nu stii de unde vine. Eu cred atat de mult in cauza efect si in echilibrul asta pe care il cautam mereu.

 chis simion by catalina flaminzeanu 3

RESPONSABILITATEA FATA CE LASI IN URMA TA

Exista o responsabilitate a selectiei spectacolelor in festival?

Atunci a pornit din responsabilitatea de a ne desfasura cu totii pe aceeasi scena si de a gasi un loc ca sa se exprime cat mai mult cei din generatia mea, dupa care in momentul in care a crescut – organic – si nu mai puteam sa fiu eu singura, se simtea nevoia de echipa. S-a alaturat Adrian Popescu (Radio Guerrilla) cu care fac echipa de la prima editie si este si astazi. In editia a 4 a am inceput sa intreb in stanga in dreapta daca mai e cineva interest de Undercloud ca nu ne mai descurcam. Si l-am intrebat pe Calin Husar, care mi-a recomandat-o pe Carla… (nota mea, Carla Maria Teaha, directorul executiv al festivalului)

Si asa a aparut ea in poveste pentru ca aveam nevoie de un om care sa ma ajute pe partea de promovare, scapam proiectul din mana cu cat devenea mai mare.

Carla l-a adus in poveste pe Tiberiu (sotul meu) care face marketing. Astazi avem multi voluntari si in echipa fixa suntem 2, dar ar fi fain sa putem fi mai multi oameni care lucreaza pentru toata perioada pentru festival, pentru povesti …

In ultimii 4 ani s-a schimbat total responsabilitatea selectiei, mai ales de cand a devenit concurs.

La noi e simplu ce vrem sa promovam:  productiile care au tenta de modernitate, de inovatie, de experiment pe partea de tineri, selectati in concurs. Iar pe partea de actori cu experienta sa-i aduci in spatiu independent pentru a sustine miscarea si spatiul alternativ, care trebuie sa fie sustinuta, trebuie sa creasca.

Acum deja lumea e obisnuita cu ideea ca poti sa joci teatru profesionist si intr-un alt spatiu decat un teatru conventional, dar acum 5-6 ani era o teama, o frica… si la actori, si la spectator de a merge in spatii neconventionale. Teatrul independent a fost vazut mult timp ca ruda saraca a teatrului “mare’, aia care nu au unde sa joace si nu sunt primiti in teatre de stat, fac in independent. De ce oare era trambitata ideea asta? De frica. Teatrul independent e o miscare vie, autentica, necesara. Nu ai cum sa-l elimini din joc. Ca dovada ca nu a reusit nimeni sa il anuleze. Oricat s-a incercat.

RESPONSABILITATEA DE A-TI PURTA  CRUCEA

Eu n-am avut pe nimeni in familie care sa fie in zona artistica. N-aveam pe nimeni care sa vina sa ma puna sa lucrez intr-un teatru, eram femeie, eram tanara. Singurul lucru cu care am plecat de acasa a fost educatia:  fara compromisuri si trebuie sa te lupti pentru visul tau.

Se cam bateau cap in cap.

Si singurul comportament pe care l-am gasit a fost ambitia: daca ma dau afara pe usa, eu sa intru pe geam. Daca eu chiar cred in ceea ce fac, ma defineste si ii ajuta si pe ceilalti, atunci trebuie sa ma lupt sa-mi iasa…

Si perceptia nu era de verticalitate si de pozitiv, era – dimpotriva – de tupeu.  Erau oamenii care imi spuneau, unii in fata, altii pe post de barfa. Ma durea pentru ca eram singura si mica… Curajul era perceput ca tupeu. De fapt singura nu, cu Dumnezeu.

M-au durut vorbele astea, pentru ca stiam ca sunt nedrepte, dar nu m-au oprit in a-mi duce pana la capat visul… Au fost barfe care rezista si acum desi au trecut 20 de ani.

Ca sunt fiica lui Eugen Simion, ca tot ce am facut este pentru ca tata a fost presedintele Academiei. Pe tata l-a chemat Emil. Si cand am reusit sa ma detasez, am inceput sa fac glume si sa spun ca tata a fost intr-adevar presedinte, dar de bloc.

Au fost barfe ca am avut o relatie cu Pascal Bruckner… De ce m-ar aprecia Pascal Bruckner?! Evident pentru ca trebuia sa existe ceva, dar in niciun caz legat direct de meseria mea.

Aceasta nebunie a barfelor a durat: femeie, tanara, bataioasa, ce puteam eu sa fac sa rezist in Bucurestiul acesta dement? Nu aveam alta optiune decat sa-mi vad mai departe de treaba. Si asta a enervat si mai mult… ca nu ma lasam…

Mi-am setat de la inceput ca publicul e cel mai important. Ma doare groaznic cand nu empatizeaza publicul, in rest nu ma intereseaza alte premii, alte recunoasteri. O gala sau o institutie nu au reusit sa ma bucure cu aceeasi intensitate ca o sala plina care aplauda cu intensitate la sfarsitul unui spectacol. Simti aplauzele, e o energie la aplauze pe care nu ti-o poate da nimeni altcineva…

*

Am incheiat conversatia cand au venit doamnele la repetitie. M-am uitat mai bine de o ora la munca lor concentrata si intima pe un text care vorbeste despre alegeri si puterea de a decide pentru tine, cu toate consecintele pe care le aduce orice alegere.

In timpul repetitiei Chris a primit un mesaj de la Adriana Trandafir. Era in Preluci, satul cu inundatiile despre care vorbisem mai devreme. ”Am ajuns in locul acela unde ne-am lasat o parte din suflet acum niste ani” si ii trimitea o fotografie cu scoala.

Nu mai fusesera de 10 ani acolo, cam tot de atatia ani nu mai vorbisera despre Preluci, iar cand doamna Mandache a aflat de coincidenta, ca am povestit cu doar o ora inainte despre inundatii si prima campanie caritabila cu teatru inclus, a remarcat: ”Uneori te si sperii de coincidentele astea”.

chris simion by catalina flaminzeanu 2

Foto Catalina Flaminzeanu

 

10398
teatruNoaptea Muzeelor si acreditarile la festivalurile de film, de teatru, de muzica –

Noaptea Muzeelor si acreditarile la festivalurile de film, de teatru, de muzica –

Suntem natia care nu merge tot anul la muzeu si cand da de o manifestare cu acces gratuit sta la cozi de ore pentru a vedea o expozitie permanenta. Noaptea Muzeelor.

Toti oamenii cu carte pe care-i cunosc sunt sigura ca se incrunta la situatia aceasta. Stim cu totii ca e reala, ne mahneste dar… fara sa stie multi dintre ei o incurajeaza.

Cand acrediteaza in festivaluri oameni care nu si-au platit in viata lor un bilet la teatru, la film, la un concert de muzica simfonica. Sau pe o carte, alta decat una motivationala cu citate de oftat.

Vine vremea festivalurlor de film si de teatru, o sa fie o inghesuiala mare de ”influenceri” de cultura care de la precedenta editie de festival n-au mai fost la teatru sau la film. Nu mai vorbesc de un spectacol de dans. Nu mai vorbesc sa plateasca ei biletul. Nici nu iau in calcul posibilitatea ca ei sa mearga in alte tari – sau in afara orasului lor (pe banii lor!) – pentru a vedea ceva nou, pentru a invata si experimenta ceva nou in teatru, in dans, in muzica.

Daca la acreditarea la festivaluri, cand organizatorii cheltuie bani pe tine cu cazarea si, uneori, cu mancarea si se asteapta sa scrii DESPRE FILME/SPECTACOLE (nu despre ce e pe strada), responsabilii cu acreditarile s-ar gandi sa se documenteze cam ce a vazut/ascultat cetateanul acreditat intre o editie si alta, ce a consumat cultural pe banii proprii si i-ar elimina pe ce care n-au mai ajuns printr-o sala de teatru sau un cinematograf de cand i-au invitat ei, am progresa putin cu totii.

Pentru ca am deveni fiecare dintre noi mai responsabili.

Cand am scris anul trecut despre prostiile pe care le-au povestit bloggerii care au mers la spectacolele din FITS si se laudau cu intalnirea cu Baryshnikov, mi-a sarit jumatate din internet in cap. Va rog sa-i cautati pe frumosii in cauza si sa vedeti cam despre cate spectacole de teatru sau de dans au scris de la inceputul anului si pana acum, ca sa nu zic de la editia trecuta de festival si pana astazi.

(aici textul de anul trecut: Film, teatru, oportunism si audiente online )

E doar un gand de dimineata, dupa Noaptea Muzeelor.

3332
isabelle huppertIsabelle Huppert vine la Festivalul de Teatru de la Sibiu! 4 filme pe care sa le vedeti inainte :) –

Isabelle Huppert vine la Festivalul de Teatru de la Sibiu! 4 filme pe care sa le vedeti inainte :) –

Una dintre cele mai apreciate actrite franceze – Isabelle Huppert – vine la Festivalul International de la Sibiu cu un spectacol lectura. E un bun prilej sa va reamintesc cateva dintre filmele in care a facut roluril exceptionale.

Huppert are in palmares toate premiile din industrie (in teatru si in film), inclusive un Glob de aur si o nominalizare la Oscar. E considerata una dintre cele mai stilate si mai rafinate actrite franceze, iar rafinamentul nu e doar in munca sa, ci si in hainele pe care le poarta (mai jos cateva dintre apartiile sale de pe covorul rosu).

E o doamna in cel mai profund sens al cuvantului si… e proprietara unui cinematograf de arta din Paris (pe care-l administreaza fiul ei).

Daca n-ati vazut nimic din munca ei, va recomand din inima sa vedeti filmele de mai jos, o sa va emotioneze, o s ava zguduie, o sa va puna pe ganduri

Pianista – dupa cartea lui Elfriede Jelinek (castigatoare a premiului Nobel pentru literatura), carte exceptionala care e tradusa si la noi, o gasiti la Polirom, in traducerea minunata a Norei Iuga.

Elle (pentru care a fost nominalizata la Oscar anul trecut)

Amour  

La ceremonie

 

Iata si cateva dintre aparitiile sale publice, care sunt adevarate lectii de stil.

00-Isabelle-Huppert 01-Isabelle-Huppert 02-isabelle-huppert 160912_r28675-1019x1200-1472761990 isabelle huppert 1 Front Row at Louis Vuitton Cruise 2018 Show in Kyoto, Japan isabelle huppert 3 isabelle huppert 4 isabelle huppert Isabelle

[caption id="attachment_50222" align="alignnone" width="800"]CANNES, FRANCE - MAY 21:  Isabelle Huppert attends the Women in Motion Awards Dinner at the 70th Cannes Film Festival at Place de la Castre on May 21, 2017 in Cannes, France.  (Photo by Venturelli/Getty Images for Kering) CANNES, FRANCE – MAY 21: Isabelle Huppert attends the Women in Motion Awards Dinner at the 70th Cannes Film Festival at Place de la Castre on May 21, 2017 in Cannes, France. (Photo by Venturelli/Getty Images for Kering)[/caption]

Isabelle-Huppert_-Chopard-Dinner-at-70th-Cannes-Film-Festival--10-662x966 Isabelle-Huppert_width1024 Isabelle-Huppert-en-Dior-Haute-Couture isabelle-huppert-golden-globes-2017 isabelle-huppert-red-carpet-fashion-elle-ss01

1974
CAnon M 100 5 Aprilie-74 web(Reportaj) Live for the Story – Marius Manole –

(Reportaj) Live for the Story – Marius Manole –

Duminica, la mijlocul lui aprilie, la o saptamana dupa Pasti in Bucuresti e primavara. E atat de cald incat oamenii sunt imbracati in sacouri, iar asta nu e o veste buna pentru cei care fac teatru: spectatorii potentiali ar putea petrece seara pe o terasa, nu intr-o sala de spectacol.

Nu si in cazul spectacolelor lui Marius Manole care sunt sold out de cateva zile. In duminica aceasta, Marius Manole joaca in doua spectacole – Demnitate, impreuna cu Serban Pavlu, la Teatrul Avangardia, si Viforul la Teatrul National, spectacolul vedeta al TNB-ului la Centenarul Unirii.

Ai zice ca e o zi grea, dar Marius Manole – “singura vedeta mare pe care a dat-o Teatrul National dupa 1989” conform descrierii lui Ion Caramitru – a avut momente si mai grele cu 3 spectacole si repetitii intr-o zi sau, recordul, 5 spectacole intr-o seara.

Marius Manole are aproape 40 de ani si e actorul care joaca cel mai mult in teatrele din Bucuresti, e alegerea lui si o parte din bucuria lui in viata. Pe langa repetitii si spectacole, Marius Manole prezinta o emisiune de radio – matinalul de la Smart FM in compania lui Marius Tuca (adica se trezeste zilnic la 5.30 dimineata), din cand in cand alearga la semimaraton, e imaginea unor produse comerciale si ambasador al unor asociatii umanitare: Hope& Home for Children e cauza care ii e cea mai apropiata.

In duminica de dupa Pasti, Marius Manole a mers dimineata la biserica, si-a plimbat cainele, a mancat sanatos (peste si orez cu legume) si s-a organizat pentru spectacolele de seara. O sa ajunga la Cinema Pro unde e Demnitate pe la 15.30, cu o ora jumatate inainte de spectacol; va pleca imediat in viteza spre TNB pentru repetitiile de la Viforul de dinainte de repprezentatie, va juca apoi spectacolul si, pe la 23.30 cand se va fi terminat toata munca, va merge linistit spre casa pentru a se reasambla emotional dupa efortul celor 8 ore intense.

“Daca as pleca de-acasa cu gandul ca am doua spectacole si amandoua grele, n-as mai pleca. M-as inchide si as zice –  Hai, la revedere, ne mai vedem si alta data. O iau pe rand, mai intai fac un spectacol si apoi ma gandesc ca incep altul.

Dar fara sa vreau ma gandesc la detalii din spectacole, nu la cat sunt de grele sau ca trebuie sa fac mai multe in aceeasi zi. De seara de cand ma culc am in cap ca a doua zi am spectacolul acela. Nu incep sa repet text sau ceva, dar imi vin flash-uri cu ganduri si senzatii despre momentele unde nu mi-a iesit cate o chestie data trecuta si ma gandesc de ce nu mi-a iesit.

Nu repet efectiv, dar undeva orice-as face – ca merg la cumparaturi, ca am alta treaba pe acasa – creierul lucreaza. De asta e obositor, de fapt. Pentru ca lumea zice “hai, mai, ce faci? Te duci la teatru si joci doua ore”, dar nu e chiar asa pentru ca alea doua ore inseamna toata ziua, de fapt.

Sigur nu stau acum in lotus ca sa ma concentrez toata ziua, dar orice fac, undeva in cap e un motoras care se gandeste la spectacolul care urmeaza sa se intample.”

E ora 16.00, a ajuns la Cinema Pro. E imbracat intr-o camasa alba de vara, cu parul ciufulit, cu un rucsac negru in spate. Are la mana ceasul smart care-i masoara pasii si caloriile consumate. Doar gandurile nu i le masoara, dar pentru cei care-l stiu de multi ani, Manole din anul de gratie 2018 e la fel de timid ca pe vremea cand venise in Bucuresti si mergea spre teatru imbracat in culori cenusii, pe langa pereti, eventual cu castile puse, de teama sa nu-l opreasca lumea sa vorbeasca cu el.

Intra pe scena “sa dea textul”.

marius manole repetitie demnitate

Il stiu personal pe Marius Manole (sau mai corect, el ma stie – pentru ca eu il stiam dinainte de la teatru – Inima de Caine a fost spectacolul revelatie al anilor 2000) de mai bine de 10 ani. Unul dintre primele interviuri din viata lui de actor a fost cu mine. L-am chinuit atunci mai mult de 4 ore, dar a raspuns cu rabdare si sinceritate, iar cateva zile mai tarziu a participat la o sedinta foto dificila in care faceam trimitere la balet (puteti citi interviul aici). Stiam ca studiase putin si coregrafia, dar nu banuiam atunci ca, 10 ani mai tarziu, va participa – si castiga – emisiunea “Uite cine danseaza”.

S-ar zice ca am o placere jurnalistica speciala sa-l “chinui” pe Marius pentru ca la cativa ani distanta de la prima noastra intalnire l-am dus pana la Brasov la Hospice Casa Sperantei ca sa cunoasca micuti care seamana cu personajul sau din Oscar si Tanti Roz. Stiam ca publicul va descoperi astfel empatia lui extraordinara si dorinta de a-i ajuta pe altii. (puteti citi reportajul aici)

De data asta sunt pe scena de la Cinema Pro alaturi de el, vorbim si ii fac fotografii, cu o minunatie de aparat Canon Mirrorless  creat pentru oamenii care vor sa colectioneze experientele si povestile care se intampla la tot pasul in jurul nostru.

“Live for the story” ar putea fi si sloganul meu, nu doar al Canon, pentru ca am o placere teribila sa aflu povestile oamenilor care i-ar putea motiva si pe altii sa traiasca corect, sa-si aleaga meserii care sa-i bucure (chiar daca sunt grele) si sa aiba resurse emotionale sa daruiasca lumii din talentul si timpul lor.

Manole e mai mult decat potrivit pentru un asemenea reportaj. Si in duminica aceasta, stau cu el, om la om pe tot terenul, pentru a va arata culisele muncii unui actor care-si face meseria cu o mare placere, dar si cu multa rigoare.

Este ora 16.15 minute. Manole “da textul” pentru Demnitate cu ajutorul Madalinei, sufleorul care-l insoteste la orice spectacol.

CAnon M 100 5 Aprilie-61 web demnitate imagine din spectacol

Demnitate e un spectacol greu, in doua personaje, cu foarte mult text si cu o nevoie de intensitate a interpretarii care-i solicita mult pe Marius Manole si Serban Pavlu. E o poveste contemporana despre coruptia din politica, scrisa si regizata de spaniolul Ignasi Vidal, iar temele sunt atat de actuale incat pare ca personajele sunt scoase din stirile de la noi.

Pentru Manole spectacolul acesta are mereu miza textului, e undeva in mintea lui o frica legata de faptul ca s–ar putea sa nu stie bine textul, desi il joaca de aproape o jumatate de an.

“Sentimentele pe care le ai la premiera le pastrezi cu tine. Tot timpul cand vei juca acel spectacol, vei avea fix aceleasi sentimente. Pentru ca, in meseria asta, corpul si mintea lucreaza cu senzatii si impresii, iar un actor retine foarte bine cum a fost prima data. Si tot ce ai facut la premiera vei face si la al 900-lea spectacol.

Eu la premiera am intrat cu foarte mare frica pentru ca nu eram foarte stapan pe text. Intre timp am jucat 20 de spectacole si, in continuare, mie mi se pare ca nu sunt stapan pe text… Sigur ca spectatorii nu simt aceste ganduri ale mele, dar eu stiu ce inseamna sa stiu foarte bine un text: daca imi zici sa spun replica 50, imi dai ultimul cuvant al lui Pavlu si eu recunosc cuvantul, ar trebui sa-ti spun replica. Al Pacino spunea ca atunci cand repeta la un film, el spune o replica de 2000 de ori. Noi trebuie sa visam noaptea textul.”

Madalina, doamna care-l insoteste acum pe scena rostind replicile lui Serban Pavlu, e ca un sparring partner din box. Alearga cu scenariul in fata ca sa se uite in ochii lui Marius, in timp ce el isi urmeaza miscarea scenica din rol. E concentrata la micile lui ezitari si, undeva in minte, isi seteaza dincolo de cuvinte starea lui Marius de astazi.

Madalina il stie cel mai bine pe actorul Marius Manole si, in aceste clipe, pare ca-l antreneaza pentru  lupta cu spectatorii care va fi sa fie intr-o jumatate de ora.

“Stie si cand tac de ce tac. Imediat stie dupa cum respir ca sunt in panica sau nu sunt in panica. In mod normal nici nu stiu daca se mai practica sa ai sufleur, nu stiu cum e la altii, dar eu jucand atat de mult, se intampla sa uit, nu sunt robot. Plus ca e un confort foarte mare psihic. S-ar putea sa nu am nevoie deloc de ea intr-un spectacol, sau s –ar putea sa am nevoie de 10 ori, niciodata nu stim cum va fi…”

Cateva minute mai tarziu vine Serban Pavlu, se imbraca in costumul de scena si – cu vocea si atitudinea personajului pe care urmeaza sa-l joace – incepe sa-i povesteasca despre copiii lui. Vede camera Mirrorless pe care o folosesc pentru fotografii, o analizeaza, stabilesc amandoi sa-si cumpere si ei (“E mica, e performanta, intra in bagaj usor. De cand am copii ma gandesc mereu cum eficientizez bagajele”, zice Pavlu).

selfie manole
(un selfie facut de Marius Manole cu Canon Mirrorless M100)

CAnon M 100 5 Aprilie-32 web

CAnon M 100 5 Aprilie-15 web

Toata conversatia se poarta in tonul in care urmeaza sa joace spectacolul unde sunt doi prieteni care se dovedesc a avea etica politica diferita.

“Asa facem mereu, fara sa vrem incepem sa intram in relatia aia de prieten din spectacol, spunem chestii despre noi din viata noastra pe tonul prietenilor. Corpul si mintea noastra au nevoie sa intre in joc ca sa construim relatia pentru spectacol… Incepem sa ne jucam asa si la un moment dat se stinge lumina si trebuie sa intram… Si de acolo vedem cum va fi, niciodata nu e la fel.  El are alta stare, eu am alta stare, el face alte pauze, eu am o zi mai sensibila, el are o zi in care e cu mai multa forta. Nu stii niciodata. E chiar ca la un joc de sah…”

Pentru Manole spectacolul acesta e o provocare in plus si are o teama pentru care isi construieste plase de siguranta: “In contextul politic actual in care noi vorbim despre o poveste atat de grava si de contemporana, daca lumea nu te crede pe bune ca tu simti in lucrurile pe care le spui, si-ti pasa, spectacolul poate sa devina foarte usor comic. Si emotiile mele mari sunt cand trebuie sa ma duc si sa ma implic in spectacol ca lumea sa spuna “bai, asta e pe viata si pe moarte”. E un text despre o realitate pe care o stie toata lumea, e foarte contemporan, pe oameni ii dor situatiile despre care vorbim si nu ne-ar da voie sa nu tratam cu seriozitate piesa asta.”

Madalina il anunta ca i-a strans bagajul personal ca sa se schimbe repede dupa spectacol sa mearga la TNB si ii verifica ultimele detalii din recuzita:

Scoate-ti ceasul, pune-ti verigheta, pixul il ai?

(…)

Ora 18.30. Spectacolul “Demnitate” s-a incheiat de 5 minute, au fost multe randuri de aplauze, iar Marius s-a schimbat in hainele civile in cateva secunde. Cand spectatorii inca mai discuta in fata cinematografului, el foloseste iesirea laterala si o ia la fuga. La propriu. 300 de metri mai incolo, la Teatru National, il asteapta deja pe scena pentru repetitie colegii cu care urmeaza sa joace Viforul de la ora 20.00.

repetitii viforul marius manole

In Viforul (regia Alexandru Dabija), Marius Manole il arata pe Stefanita Voda asa cum nu l-am descoperit la scoala. Cat mai aproape de realitatea vremurilor: schizofrenic, epileptic, dur, egoist, cinic si dornic de crime si de razbunari. Prea tanar pentru a conduce o tara, frustrat de mostenirea emotionala a bunicului si tatalui lui.

Spectacolul este montat modern si iti aduce aminte de Hamlet sau de Richard al III-lea, dar e greu de purtat pentru spectatorii conservatori ai Teatrului National care isi doresc o clasica piesa istorica. Asa ca Marius Manole are doua lupte de purtat in fiecare dintre cele 100 de minute cat e pe scena: sa fie el autentic intr-o piesa care-I solicita emotional extrem de mult, dar si sa-i convinga pe spectatori sa-l urmeze intr-o poveste spusa altfel decat se asteptau cand si-au cumparat bilet.

“E un spectacol care se bazeaza 90 la suta pe mine; daca eu sunt bine, iese; daca eu nu sunt bine, spectacolul e mai putin bine… Adica nu are cine sa salveze spectacolul, nu e construit ca un alt actor sa mai spele din pacate.

Simt o presiune foarte mare. E primul spectacol la care mi s-a intamplat sa somatizez. N-am avut niciodata probleme fizice din cauza emotiilor si a stresului. La spectacolul asta, fara sa-mi dau seama, am dezvoltat foarte multe probleme fizice. Am stat cam o luna prin spitale si nici acum n-am reusit sa rezolv toate problemele care au aparut ca urmare a stresului si presiunii…

Si -acum oamenii vin la Viforul, oameni in varsta care sunt dornici sa vada teatrul istoric, si dau peste niste unii care la un moment dat apar si in chiloti, vomita… Si nu mai inteleg, si incep sa ne urasca pe noi, actorii, in timp ce jucam si in special pe mine…Am de luptat cu publicul pe care trebuie sa-l conving ca e asa cum se intampla pe scena.

Altfel pare un teribilism de copii: s-au apucat tinerii sa faca teatru modern cu urlaturi, vomitaturi, homosexuali si nu mai stiu ce… Spectacolul trebuie sa aiba setata o miza emotionala foarte mare pentru ca lumea sa zica: “da, e credibil”.

Pentru rolul lui Stefanita Voda – la Dabija, cum se spune in limbajul teatrului (adica regizat de Alexandru Dabija) – Manole a facut multe sacrificii: a renuntat sa mai mearga la radio pe perioada repetitiilor, a jucat foarte putin alte spectacole. S-a concentrat trup si suflet pe un spectacol si o intalnire cu un regizor care stia ca o sa-l zguduie.

Si-a asumat de la inceput ca e posibil sa nu-l placa toata lumea in acest rol, pentru ca se indeparteaza de la ideea prezentarii istoriei romantate, iar el este fara niciun filtru pe scena cu toate emotiile si frustrarile personajului, fara niciun fel de machiaj si cu o energie pe care si el voia sa stie daca o mai are.

“Am vrut sa vad daca mai sunt in stare sa ma arunc total cum eram la 25 de ani, cum eram la Inima de caine…

 Am jucat foarte mult, am jucat spectacole in Gogot care pot parea spectacole facile, dar pe care eu le joc cu bucurie. Dar printre astea trebuie sa fie, din 2 – 3 ani, si cate un rol care sa te zguduie nu doar sa te bucure, sa te faca sa te duci mai departe, sa te reinventezi. Si-am vrut sa vad acum daca dupa 15 ani de meserie pot sa fac fata la nivelul cel mai inalt al unui regizor foarte bun. E un rol foarte greu, poate cel mai greu pe care l-am facut pana acum.”

Pentru Viforul n-are costum complicat, n-are machiaj deloc, dar timpul de la cabina de dinaintea acestui spectacol e cel mai greu. “Ma pregatesc psihic, nu fizic… ceea ce e mai greu. Instinctul meu ca actor acolo ma duce: neprezentand o istorie romantata, nici eu nu vreau sa fiu aranjat, vreau sa fiu cat mai aproape de adevarat, exact cum sunt eu, cu ridurile mele, cu cearcanele mele, cu parul meu nearanjat… Iar la acest spectacol interiorul e miza. Pentru ca trebuie sa intri intr-o stare in care iti creezi un soi de lablitate psihica pe care nu o ai in mod normal.

Intru intr-o agitatie interioara pentru ca personajul e intr-o fuga continua si nici nu stiu ce sa fac la cabina.

Nu-mi vine sa stau de vorba cu oamenii, ma duc ma retrag; stau singur, dar nu-mi place nici sa stau singur. De fapt, imi vine sa mor. Dar nu pot sa fac asta pentru ca am spectacol si oamenii au platit bilet, plus ca nici eu n-as vrea sa mor totusi la 40 de ani. Asa ca intru in scena, fac o mare cruce si zic: Asta e…”

CAnon M 100 5 Aprilie-79 web CAnon M 100 5 Aprilie-109 web

Ora 22.00. Spectacolul s-a incheiat, Manole e transpirat si epuizat, a revenit de la cabina doar pentru cateva fotografii. Urmeaza 3-4 ore de liniste pentru a se intoarce la civilie, timp in care adrenalina dispare din corp, mintea isi curata emotiile, le aseaza inapoi in cutiute ca sa reapara cetateanul Marius Manole.

“Nu suntem nebuni, tot ce se intampla in cap trebuie rearanjat dupa spectacol. La premiera cu Viforul, eu am crezut ca am lesinat, dar nu… Pur si simplu, la sfarsit nu mai vedeam, ca atunci cand iti pune atropina. De la tensiunea care a fost in timpul spectacolului nu am mai vazut vreo 20 de minute, totul era in ceata…

Din afara meseriei nu pare asa.”

Din fata scenei se vede ca are succes, ca are o notorietate pe care niciun alt actor care face doar teatru nu o poate atinge astazi, notorietate care face ca toate spectacolele sale sa fie sold out. Dar spectatorii, poate nici colegii, nu se gandesc ca totul a fost construit cu multa munca in ani de zile, cu un instinct incredibil de a alege sa joace multe roluri accesibile publicului larg pe care sa le mixeze la 2-3 ani cu roluri in fata carora criticii isi scot palaria si-l nominalizeaza la premiile de profil: Inima de caine, Napasta, Ivanov, Viforul.

Dar, cumva, dincolo de orice descriere in cuvinte, fotografiile nu mint. Ele surprind efortul, epuizarea, dar si lumina din ochi care pare ca anunta o victorie interioara. Pare ca spune “asta a fost si ziua de astazi, multumesc pentru tot, de maine o luam de la capat.” Pentru ca si el, ca-n povestea mea, traieste ca sa spuna oamenilor povesti, sa surprinda realitatea in gesturi care i-ar putea motiva sa fie mai buni, sa aiba o viata mai frumoasa sau sa treaca peste ce e greu in vietile lor.

Live for the Story. Marius Manole.

CAnon M 100 5 Aprilie-74 web

Toate fotografiile au fost facute cu aparate Canon.

Aparatele foto-video din gama Mirrorless au un design unic, sunt compacte si ofera puterea unui aparat body – DSLR. Acestea sunt potrivite pentru toate persoanele care vor sa fie pregatite in orice moment pentru a surprinde momentele dragi, iar conectivitatea (usor de conectat la dispozitive inteligente prin Bluetooth, Wi-Fi şi aplicaţia Canon Camera Connect) si ecranul tactil ofera un element de plus valoare . Mai multe detalii despre gama Mirrorless puteti gasi aici: https://www.canon.ro/cameras/mirrorless-cameras/  

 Camera pe care eu am folosit-o – EOS M100 – este mica, eleganta, simpla si se integreaza perfect in orice context, de la calatorii pana la momentele dragi ale fiecaruia: plimbarile in parc, momentele cu prietenii sau petrecerile celor mici. Spontaneitatea aparatului il transforma in accesoriul ideal pentru fiecare moment. Mai multe detalii despre M100: https://www.canon.ro/cameras/eos-m100/ .

 In timpul realizarii acestui reportaj am postat pe Facebook si Instagram, in timp real, cateva fotografii folosindu-ma de functia conectivitate a camerei M100 prin care telefonul meu accesa prin bluetooth fotografiile din camera.

Multumesc Canon Romania pentru sprijinul acordat la realizarea acestui reportaj.

 

14335
Fecioarele-1-1(Am vazut) Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu

(Am vazut) Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu

La teatrul Excelsior puteti vedea musicalul Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) care e o desfasurare de forte in actorie, dans si cantat care te incanta pur I simplu.

Ma asteptam ca spectacolul sa arate bine – in sensul visual (lumini, costume, estetica de pe scena) – pentru ca stiu ce face Razvan Mazilu si ii cunoc gusturile, n-ar lasa ceva la public care sa nu arate cat mai aproape de impecabil.

Ce nu ma asteptam e ca distinsele actrite de pe scena sa cante si sa danseze atat de mult si de bine. Pe unele dintre ele le-am mai vazut in muzicalurile precedente montate de Razvan Mazilu, dar pareau ca au si mai putin text si ceva mai putin de cantat (si pe alocuri mai usor)

De data aceasta au de cantat pe voci(!!!!) bucati corale din Bach, Pergolesi si Handel, dar si Beatles, Eric Clapton sau Rod Stewart, intr-un context dulce amar al povestilor unor adolescente care vor sa descopere viata odata cu o excursie la un concurs intre coruri de liceu.

Actritele sunt insotite pe scena de o orchestra cu doua piane, percutie si chitara bas…

Toata lumea canta LIVE!!!!

fecioarele 2-1 Fecioarele-1-1 Fecioarele-noastre

Textul are la bază romanul The Sopranos (Sopranele) de Alan Warner si are un premiul Oliver obtinut anul trecut, dar subectul e universal valabil si l-as recomanda mamelor cu adolescente sa mearga impreuna. Ar fi o dovada de incredere si o complicitate mama fiica de care isi vor aduce aminte multa vreme.

Limbajul e usor mai relaxat si apar unele cuvinte licentioase pentru ca sunt conversatii reale, autentice intre adolescente.

Spectacolul de la EXCELSIOR le include în distribuție pe Alina Petrică, Meda Topîrceanu, Aylin Cadîr / Ioana Mărcoiu, Daniela Tocari, Oana Pușcatu și Ana Bianca Popescu.

Orchestra este formată din Adina Cocargeanu – pian, Imola Tamás – percuție, Andreea Archip – pian și Dana Georgescu – chitară bas.

Razvan-Mazilu-Fecioarele-noastre-grabnic-ajutătoare-3

Pentru mine e o mare mirare si un mare mister ce face Razvan Mazilu de reuseste sa ii aduca in fata publicului pe actritele si actorii din distributia spectacolelor sale la nivelul in care canta impecabil, danseaza in sincron de multe ori si au si text cu actorie, iar spectatorul nu aude nicio gafaiala, nu simte ca actorii fac efort.

Uneori ma gandesc ca asta tine de disciplina lui de fost balerin si de dorinta de a fi cat mai aproape de perfectiune care ii sunt imprimate in oase, nu va avea cum sa scape toata viata de asta, asa ca ii “chinuie” pe actori:)

Dar chiar si asa: unde le gaseste pe aceste actrite care canta si danseaza mai bine decat majoritatea cantaretelor din topuri?!!!

Daca aveti un copil adolescent, o fetita mai ales, care descopera acum lumea si dragostea, duceti-o la acest musical. Va rade, o va pune pe ganduri, o sa fie surprinsa ca exista asa spectacole si in Romania si o sa se uite cu muuuult respect la dvs, parintele, pentru ca aveti atat de multa incredere in ea sa ii aratati un spectacol in care se vorbeste (si) despre viata sexuala a unor adolescente.

Spectacolul se joaca pe 22 si 23 februarie, saptamana aceasta, mai sunt bilete si – daca aveti incredere in mine – luati-va bilete. O sa va placa f f mult. Si o sa va ganditi: vaaaai, dar nu stiam ca se poate asemenea spectacole in Romania!

Va puteti lua bilete de aici

Razvan-Mazilu-Fecioarele-noastre-grabnic-ajutătoare-4

1196
Pulverizare-afis-384x537(am vazut) Pulverizare la Teatrul Apollo 111

(am vazut) Pulverizare la Teatrul Apollo 111

Zilele trecute am vazut spectacolul  Pulverizare la Teatrul Apollo111, un spectacol despre alienarea la locul de munca intr-o societate de consum supra solicitanta.

Textul ii apartine unei tinere de origine romana care scrie (si ia premii) in Franta – Alexandra Badea, regia ii apartine unui tanar regizor (Andrei Majeri) care cred ca e in aceeasi generatie cu Alexandra, deci a rezonat foarte mult cu subiectul. In plus a castigat concursul de proiecte de la Apolo111, asa ca drept premiu a montat acest spectacol.

Spectacolul e sustinut de patru actori care isi spun povestile prin monoloage, plimbandu-se pe un catwalk ca si cum viata pe care o traiesc (cel mai mult la locul de munca) e un show la care altii se uita si, eventual, fac bani.

alexada

Pentru mine, care am depasit de aproape 10 ani ipostaza corporatiei, a locului de munca la care ai obiective si responsabilitatea unor oameni aflati intr-un excel, spectacolul a fost dulce amar si pe alocuri amuzant. Tot timpul m-am uitat la personaje cu relaxarea superioara ca mie nu mi se mai intampla asa ceva.

Pentru vecinele mele de rand, care venisera de la corporatie imbracate in taior , cu fuste creion, care-si luasera un vin de la barul de alaturi si-l sorbeau usor din cand in cand, a fost mai greu de purtat. Le-am auzit la inceput chicotind pentru ca unul dintre personaje sta pentru cateva clipe in chiloti si m-am gandit “c’mon n-ati depasit faza asta la aceasta varsta?!”, le-am simtt inghiontindu-se la un moment in care unul dintre personaje face o prezentare in power point pentru ca pana la sfarsit sa le aud oftand. Nu de plictiseala, sunt sigura, ci pentru ca era despre ele mult in spectacolul de pe scena.

smarandanicolas

Doua tinere doamne si doi tineri domni joaca personaje din viata si activitatea voastra de muncitori silitori pe o plantatie corporatista. Asta e. Nu e un documentar, dar prezinta foarte realist cum e cu alienarea prin munca in mai multe parti ale lumii.

O sa fie greu sa purtati cu voi povestile de acolo pentru ca greselile personajelor sunt si ale voastre.

Tin de ego, de mai multi bani, de a te duce dupa un trend, de a-ti pasa mai mult de judecata sefului decat de ce simti si ce faci efectiv la locul tau de munca. Si uneori nici nu e o greseala, pentru ca tin de dorinta ta de a-ti depasi conditia. Sau a avea ce sa mananci.

Nu e un spectacol care condamna corporatiile, sa nu ma intelegeti gresit. E un spectacol care vorbeste despre crapaturile din structura solida a unei corporatii, a muncii pentru o “viata mai buna”, asa cum ti-o prezinta altii ca ar trebui sa fie mai buna.

Pulverizare-afis-384x537

La finalul spectacolului m-am gandit ca adevarul e undeva la mijloc. Iar moderatia in munca si in viata ar trebui sa fie calea.

Asta pentru ca in Romania, corporatiile ne-au invatat in primul rand sa muncim sustinut si realist, sa nu mai raportam rezultate maret de false (desi acum ne intoarcem in raportarile statului la recolte uriase la hetarul de orice) si ne-au mai ajutat sa facem multe lucruri frumoase pe care statul nu le poate face (prin ONG-urile pe care le finanteaza). Dar gandul acesta al meu e si pentru ca lucrez mult in zona de CSR cu multe corporatii.

Oricum, vedeti spectacolul din perspectiva celui care munceste ca sa-si indeplineasca planul… O sa va scuture putin. Sa luati si vin de la intrare ca sa fie mai usor de purtat ce vedeti.

Pulverizare ii are in distributie pe Smaranda Caragea, Ada Galeș, Alex Bogdan, Nicholas Cațianis.

Bilete va puteti cumpara de aici, urmatorul spectacol e sambata, 10 februarie.

 

 

1299
viata si moartea lui richard al II-lea - 1(am vazut) Viata si Moartea lui Richard II-lea – un spectacol dupa Shakespeare (si) pentru tineri

(am vazut) Viata si Moartea lui Richard II-lea – un spectacol dupa Shakespeare (si) pentru tineri

De saptamana viitoare (7 si 8 februarie) la Teatru Mic din Bucuresti in Sala Atelier se joaca Viata si moartea lui Richard al II-lea, dupa William Shakespeare.

Am vazut o reprezentatie in perioada repetitiilor cu pubic, asa ca pun aici cateva observatii care sper sa va ajute sa luati decizia sa mergeti la spectacol.

Pe Radu Iacoban (regizorul acestui spectacol) il stiti din productii de teatru independent care – multe dintre ele – sunt sold out la fiecare reprezentatie. Face regie, scrie unele texte pe care le interpreteaza apoi cu colegii sai de generatie. Are in „palmares” super hit-ul Carpathian Garden, un spectacol lucrat si creat impreuna cu Tudor Istodor care a luat multe premii, dar mai are (ca regizor) O interventie – pentru care Ana Ularu a fost premiata pentru cea mai buna actrita la gala UNITER, sau minunatia In parc pe care o vedeti la Godot, un spectacol scris si regizat de Iacoban. Sau After Hours – care s-a jucat la TNB in sala9g, pentru proiecte independente.

Stie si simte limbajul care i-ar putea tine pe tineri intr-o sala de spectacol si daca n-ati vazut pana acum niciun spectacol inspirat dupa un text de Shakespeare, aceasta ar putea fi o optiune buna pentru „debutul” vostru.

viata si moartea lui richard al II-lea ionut visan

Textul lui Shakespeare e adus in zilele noastre ca sa ajute spectatorul: personajele au fost simplificate in prezentare (e o secventa in care intelegi super simplu – vizual – arborele genealogic al personajelor – atat de complicat de urmarit de obicei la o prima intalnire cu o scriere a lui Shakespeare), fiecare actor joaca mai multe personaje (si spectatorii percep frumos ca indiferent de rege, fiecare are sustinatorii si tradatorii sai, cu caracteristici comune in caracter si personalitate). Raman personaje singulare (interpretate de actor unic) cei doi regi, Richard II (Ionut Visan) si Henry al IV-lea (Tudor Istodor) care-l va inlocui (si inlatura) la domnie.

O singura mentiune mai fac: intr-o distributie de tineri (pe toti i-ati vazut in filme, seriale si multe spectacole de teatru independent) isi gaseste locul Cristi Iacob care trece prin trei personaje cu o relaxare si o emotie aparte.

Se schimba pe scena de la un personaj la altul, il vezi, stii ca nu-si face mare lucru la nivelul recuzitei – transformarii ajutate (niste ochelari si parul asezat altfel) si totusi e de la personaj la personaj cu totul altul. E acolo o intamplare ca la magicieni – vezi rezultatul, dar nu stii sa „pui mana” pe ce face: Are alt mers? Alta postura a corpului?

Il simti diferit si personajele lui au energie si emotie diferita. Cristi Iacob a fost preferatul meu in reprezentatia pe care am vazut-o.

viata si moartea lui richard al II-lea - 2viata si moartea lui richard al II-lea iacob visan

Viata si moartea lui Richard al II-lea se joaca la Teatru Mic, intr-o sala cu 80 de locuri, deci o sa fie nebunie cu biletele, sa va luati din timp.

Spectacolul pastreaza esenta povestii lui Shakespeare: tradarea si loialitatea puse in raport cu tara sau/si cu familia, setea de putere si utilizarea excesiva a acesteia. Si, asezata in zilele noastre, mai remarcam inca o data ca „toate’s vechi si noua toate”. Da, seamana cu ceea ce traim.

In distributie sunt:  Ionut Visan, Tudor Aaron Istodor, Cristi Iacob, Vlad Logigan, Gabriela Iacob, Alexandru Voicu, Cezar Grumazescu, Lucian Iftime, Andrei Seusan.

O remarca speciala pentru scenografia si costume, sunt minunate solutiile pe care le-au gasit sa transmita mesaje care sa ajute personajele si sa ramana intr-o zona minimalista. (Scenografie si video design: Tudor Prodan)

viata si moartea lui richard al II-lea - 1 viata si moartea lui richard al II-lea logigan visanviata si moartea lui richard al II-lea istodor

*

Nu scriu despre teatru din perspectiva unui critic, nu am aceasta competenta. Scriu din perspectiva un spectator care a vazut mult teatru si caruia i-ar placea sa vedeti spectacolele care l-au bucurat.

 

 

 

2064
cum sa distrugi o piesa wondertheatre webCum sa distrugi o piesa – spectacolul cu care un copill de 6-7 ani va incepe sa iubeasca teatrul pentru adulti –

Cum sa distrugi o piesa – spectacolul cu care un copill de 6-7 ani va incepe sa iubeasca teatrul pentru adulti –

 De la inceputul acestui an, am inceput sa merg din nou la spectacole de teatru regulat, disciplinat. Acum incep sa scriu despre aceste spectacole si – anunt in premiera – pregatesc un proiect special pentru online dedicat spectatorilor de teatru. (dar toate la vremea lor)

Inainte de a scrie despre spectacolele pe care le-am vazut de la inceputul anului si pana acum, vreau sa scriu despre un spectacol care a avut premiera anul trecut, spectacol de care sunt legata emotional intrucat am stat multe ore la repetitii, am lucrat pentru caietul de presa (are niste povesti foarte foarte amuzante despre actorii din distributie) si ajut la promovarea lui cu tot ce pot.

E spectacolul cu care il puteti face pe un copil de 6-7 ani sa inceapa sa iubeasca teatru. Daca nu ati fost la teatru „de adulti” cu copilul dvs pana acum, acesta e spectacolul cu care trebuie sa incepeti.

Cum sa distrugi o piesa

Subiectul e simplu si premisa de la care se pleaca permite o multime de nazbatii. O echipa de actori amatori (ai trupei de teatru de la Politehnica din Cornley, deci practic ingineri) monteaza un spectacol nou. Au o istorie generoasa de productii varza, acum au facut rost de bani si au si decor si regizor nou.

Numai ca… nimic nu le iese in seara premierei. Fac toate gafele pe care vi le puteti imagina ca le poate face un actor si ceva mai mult peste imaginatia voastra: uita replicile, dau foc din greseala la decor, lovesc un actor si nu mai poate juca asa ca-l inlocuie cu fata care sufla textul si… multe multe alte prostii.

E considerata cea mai tare comedie a momentului in toata lumea, piesa a fost montata (si scrisa) mai intai in Anglia, dar acum e joaca in 25 de tari.

spectacol_theplay-6 web spectacol_theplay-24 web

Pentru adulti glumele si nefacutele pe care si le fac actorii au sensuri pe un nivel diferit fata de copii (ego, concurenta dintre actori, prostia pura), dar copiii se bucura din tot sufletul si rad in hohote de umorul de situatie si de ceea ce e transmit actorii.

Adultii se prind ca tot ce e pe scena, desi pare usor, e foarte complicat si ca e foarte foarte exact calculat totul, ca e o coregrafie respectata la milimetru din considerente de siguranta a actorilor (oricum e joaca avand alaturi o echipa de la Salvare si una de la Pompieri), iar decorul sofisticat se moneteaza in foarte foarte multe ore. Copiii se uita cam cum ne uitam noi la Stan si Bran si rad foarte foarte mult.

Am doua povesti super simpatice legate de acest spectacol.

La unele reprezentatii la care sunt invitati care tin cumva de zona mea, merg sa-i intampin (v-am spus ca sunt apropiata de acest spectacol) si stau la concierge 45 de min cel putin. Intr-o seara a venit un domn pe care-l mai vazusem la o alta reprezentatie. L-am intrebat daca nu l-a vazut prima data, daca a trebuit sa plece sau ceva… si dansul mi-a raspuns „am revenit ca sa ma mai bucur o data de rasul copios al fiului meu pentru ca nu l-am vazut niciodata razand cu pofta asa mare pofta”. Pustiul avea 9-10 ani.

Si eu am cateva momente din spectacol la care imi place sa stau in sala doar ca sa simt reactia publicului. Sa-i aud pe copii cum intreaba „dar cum au facut?!!!” si sa-i vad razand in hohote si pe copii si pe adulti.

Spectacolul are in distributie unii dintre cei mai talentati si mai tehnici actori tineri (stiu ca o sa para simplu ce vedeti pe scena, dar e un efort foarte mare de concentrare si calitati actoricesti serioase – desi fac comedie).

Iata-i pe toti actorii din distributie, sa stii ca se joaca in permutari libere, nu exista distributia A si distributia B.

Ada Gales, Andreea Samson, Ilona Brezoianu, Andreea Mateiu, Vlad Logigan, Catalin Babliuc, Pavel Barsan, Razvan Oprea, Angel Popescu, Andrei Mateiu, Bogdan Cotlet, Dan Radulescu, Marin Grigore, Radu Micu, Adrian Anghel, Silviu Mircescu. Regia este semnata de George Dogaru  (care a lucrat cu o parte dintre acesti actori pentru serialele Mondenii, Ai Nostri sau Atletico Textila.)

spectacol_theplay-145 webspectacol_theplay-143 web spectacol_theplay-33 web

Spectacolul este produs de Grand Cinema & More si compania Wonder Theatre (care produce in special comedii si – mereu – spectacole pentru intreaga familie).

Urmatorul spectacol e pe 17 februarie, la sala Epika de la Grand Cinema & More, puteti sa va cumparati bilete de aici.

Se joaca si la 17 si la ora 20.

(La sfarsitul spectacolului de la 17 promit sa stau la iesire sa va vad reactiile si sa aflu de la copiii dvs daca au ras sau nu.:) )

E bucuria mea cand vin copiii prietenilor care au fost la acest spectacol si imi spun „vaaaaai, cat am ras”. Cred ca traim vremuri atat de complicate, ca avem din ce in ce mai putine resurse emotionale sa ne distram/ bucuram cu adevarat, ca avem din ce in ce mai putin timp sa punem seminte in sufletul copiilor ca sa-si cultive dragostea pentru teatru sau dans, incat de fiecare data cand se ivesc aceste spectacole – la care bucuria e cu toata familia, iar amintirile sunt nepretuite – ar trebui sa nu le ratam.

 

 

 

 

3258
dumbo(JOC) Detectorul de imaginar – sau cum lumea mea nu seamana cu lumea ta

(JOC) Detectorul de imaginar – sau cum lumea mea nu seamana cu lumea ta

Zilele trecute, inainte de debutul festivalului de teatru de la Alexandria Ideo Ideis in bula mea de internet erau cateva marturisiri emotionante in care se aflau raspunsuri la intrebarea “pe tine cine te-a mintit?”

Era parte din Campania de promovare a festivalului si, urmarind povestile in care erau implicati si Marius Manole sau Dorina Chiriac, m-am gandit ca nuantele lui “am fost mintit” sunt multe, dincolo de perceptia adevarului. Exista un proverb japonez in care se spune: Exista adevarul Meu, adevarul Tau si Adevarul” si de fiecare data cand ma enerveaza ceea ce mie mi se pare a fi o minciuna, ma gandesc la proverbul acesta pentru ca imi aduce echilibrul sa stau frumos in banca mea cand mi-as dori sa reactionez vehement.

Dar cand mergem intr-o zona care pare “neutra” – in filme, picturi, povesti – lucrurile nu ni se mai par la fel de rele.

Povestea mea preferata din copilarie, am mai scris despre asta, este Dumbo, istoria unui elefantel nascut intr-o companie de circ care, pentru ca are urechile mult mai mari decat oricare alt elefant, e bataia de joc a tuturor animalelor. Dumbo ajunge un erou cand, cu sustinerea morala a prietenului sau – soricelul – reuseste sa-si foloseasca urechile uriase ca sa zboare…

Aceasta poveste despre a-ti gasi resurse sa reusesti si cand nu te incadrezi in tiparele normale e o minciuna dupa standardele corecte cu care apreciem Adevarul. Nu e ca si cum un elefant ar vorbi, s-ar putea imprieteni cu un soricel si s-ar lupta pentru visul sau de a zbura, dar povestea – ca multe alte desene animate sau povesti ilustrate – a inspirat si inspira mii de copii in fiecare zi.

Ii mint parintii pe copii cand le spun povesti? Orice parinte incepe prin a-l invata pe copil sa respecte adevarul, sa nu-l minta si incepe sa-i faca distinctie intre ce e adevarat si ce e fals.

Dar nu stiu daca exista parinti care le spun copiilor: “ok, dincolo de adevar si fals, mai exista si imaginar”, iar acolo – in imaginar – e lumea in care-si vor gasi de multe ori in viata sustinerea si motivatia.

Am prieteni care au copii cu prieteni imaginari pe care-i hranesc, ii duc la scoala, calatoresc cu ei – imaginar – prin lume.

Am prieteni artisti care in copilarie – introverti fiind – si-au petrecut mult timp in lumi imaginare unde si-au asezat in detalii incredibil de exacte momente pe care s-au straduit sa le si traiasca in viata, mai tarziu.

Pentru mine, zona imaginarului – cu filme, teatru, carti, dans – e o oaza in care-mi linistec mintea si imi caut resurse motivationale, dar si inspiratia. Sigur ca stiu ca unele povesti nu sunt adevarate , ca in arta nu sunt doar experiente non fiction sau autobiografii, ba din contra cand se depasesc granitele imaginarului, cand apar noi forme de exprimari artistice dincolo de eticheta fals sau adevarat, poti sa progresezi, poti sa vezi lumea din alta perspectiva. Si uneori te poti folosi de asemenea experiente artistice ca de niste trepte pe care urci pentru evolutia ta spirituala si emotionala.

De asta m-am bucurat foarte tare ca BRD a dat o replica foarte foarte simpatica la Campania “pe tine cine te-a mintit” realizand o aplicatie-joc care se numeste Detectorul de imaginar prin care poti sa vezi din alta perspectiva impactul teatrului asupra ta.

Ce trebuie sa faci? Joci jocul pe care-l gasesti aici si in functie de cate raspunsuri corecte ai , s-ar putea sa fii unul dintre norocosii care merg la cele mai tari spectacole din Festivalul National de Teatru 2017.

Dar dincolo de castigarea unor bilete la teatru, o sa primesti intr-o forma foarte frumoasa o lectie despre inainte de a te gandi ca un om minte, vezi daca nu e  vorba despre o perspectiva diferita asupra unui lucru, perspectiva generata de educatia si caracterul fiecaruia.

Aaa, si bonus, dincolo de acest joc care e despre adevar-fals imaginar, dar e si despre intelepciunea de a nu-i judeca pe oameni, ai parte si de o lecte indirecta de teatru.

Nu-ti face griji daca nu stii sa raspunzi la intrebarile despre piesele de teatru din joc. Daca nu bifezi raspunsul corect, apare un synopsis unde sunt toate informatiile.

Have fun cu jocul, il gasiti aici.

1525
banner Festin pe Bulevard (2)De ce sustin Croatia la Festivalul de teatru Festin pe Bulevard – Teatrul Nottara

De ce sustin Croatia la Festivalul de teatru Festin pe Bulevard – Teatrul Nottara

In perioada 10 -22 octombrie la Teatrul Nottara are loc festivalul Festin pe Bulevard care beneficiaza si de participare internationala (Cehia, Bulgaria, Serbia, Republica Moldova, Croatia, Kosovo si Slovenia).

Mai multi tovarasi bloggeri  au fost invitati sa aleaga una dintre tarile participante si sa le sustina dupa posibilitatile lor pentru a aduce spectatori in sala la piesa pe care tara respectiva o sustine in festival.

Fara sa stiu ce piesa are in festival, eu am ales Croatia.Sa va spun de ce.

plocica02E una dintre putinele tari din lume in care poti, ca turist, sa locuiesti intr-un far pe marginea marii in super hoteluri.

Aici puteti gasi detalii despre toate farurile locuibile din Croatia. (e visul meu sa stau o saptamana intr-un asemenea far  fara sa ma caute nimeni si fara sa fie nevoie sa vorbesc mult)

E tara care – atentie – i-a dat pe John Malcovich si pe Michael Cunningham.

john malkovichMalkovich pe care l-ati vazut in bucurii de film ( Places in the Heart, In the Line of Fire – pentru care a fost si nominalizat la Oscar si mult prea minunatul Being John Malkovich, dar si multe multe altele) are parinti de origine croata…

Week-In-Fiction-Cunningham-943….la fel ca si Cunnigham – rafinatul scriitor al multor romane – The hours poate cel mai cunoscut pentru ca a fost si ecranizata si foarte prezent la Oscar. (Cunningham are bunici croati)

E tara care are unul dintre cele mai vechi teatre din Europa. Cladirea adica.

Se afla in Zagreb, gazduieste Opera, Teatrul national si Baletul si este o cladire monument istoric construita in 1860. (noi la 1907 ne bateam cu furcile, ca sa avem o imagine corecta a contextului)

Si arata absolut splendid.

zagreb-croatian-national-theatre-front-view

croatian_national_theatre_in_zagreb2crotian national theatre zagreb

 

Bun, acestea au fost argumentele pentru care am ales Croatia.

Piesa de teatru pe care ei o au in festival se numeste “Ubu, rege” de Alfred Jarry este un text foarte cunoscut intre iubitorii de teatru care a fost montat de multe ori si  al teatrele din Romania.

Dar ce e cu adevarat frumos in festivaluri, dincolo de atmosfera de a avea aproape de tine actori in sala (pentru ca vin la spectacole si actorii din alte trupe care sunt in festival), e faptul ca vezi cum acelasi text poate fi reasezat dintr-o alta perspectiva culturala. Si inveti indirect ca nu detii adevarul absolut.

Ubu, rege e un text despre lacomie, putere, ingamfare si minciuna – extrem de actual, scris insa la 1896 de un tanar de 23 de ani:) care a socat Franta acelor vremuri cu multele injuraturi (merdre, cel mai adesea).

O sa fie frumos sa vedem cum vecinii nostri croati au reinterpretat aceste teme atat de actuale si la noi.

Spectacolul are loc pe 20 oct, la ora 21.00, la Teatrul Nottara. Puteti cumpara bilete de aici.

Dom’ Ubu: Având în vedere că suntem în Franţa, ţara-n care libertatea e egală cu fraternitatea, care nu-i comparabilă decât cu egalitatea pe care-o are legalitatea, luând în consideraţie că nu-s în stare să fac şi eu ce face toată lumea, ţinând seama că mi-e totuna şi egal că sunt egal cu toată lumea, fiindcă pân’ la urmă tot eu o să omor toată lumea, am să mă fac sclav, madam Ubu.

Daca ma ajutati sa promovam tara pe care am ales-o, adica daca va puneti la cover pe facebook bannerul de mai jos cu hashtagurile #festinpebulevard #simpa  si link la pagina de unde se cumpara biletele (aceasta )ca sa va si gasesc, va premiez dupa cum urmeaza

Premiul 1: 3 invitaţii la spectacole din festival, inclusiv Ubu Rege,

Premiul II – o invitaţie la Ubu rege,

Premiul III – o carte de teatru.

Premiile vor fi anuntate pe 10 octombrie, odata cu deschiderea FestIn si se vor ridica de la sediul Nottara.

sa facem o fapta buna, sa aducem oamenii la teatru, sa vada o piesa despre conducatorii aroganti si ingamfati ca sa se gandeasca mai mult cand vor merge la vot in decembrie. multumesc de ajutor

cover Croatia

1201
pascal brucknerconcurs fulger: Vrei sa vezi in premiera mondiala prima piesa de teatru scrisa de Pascal Bruckner?

concurs fulger: Vrei sa vezi in premiera mondiala prima piesa de teatru scrisa de Pascal Bruckner?

 

Si anul acesta suntem #impreunalateatru la Undercloud, festivalul de teatru independent.

Prietenii mei de la Raiffeisen, care sunt pentru al 4-lea an consecutiv sustinatori ai festivalului Undercloud, ma ajuta sa va fac cateva surprize. Una dintre ele e legata de atractia suprema a acestei editii de festival – spectacolul lectura al primei piese de teatru scrisa de Pascal Bruckner.

Lectura se intampla la ora 19.00, la Sala Mare ARCUB – Hanul Gabroveni, intr-o distributie de exceptie (Marian Râlea – Președintele, Răzvan Vasilescu – Frizerul, Dana Dogaru – Soția frizerului, George Ivașcu – miniștrii, Vlad Logigan – doctoral și…Pascal Bruckner – majordomul Președintelui) iar eu am doua invitatii duble la eveniment.

 Ce trebuie sa faceti ca sa fiti norocosii care-l vad pe Pascal Bruckner facand pe actorul intr-un spectacol lectura la Undercloud, pe prima piesa de teatru pe care a scris-o?

Sa-mi spuneti o carte a lui Bruckner care v-a placut si, mai ales, sa spuneti de ce v-a placut.

Spectacolul e la ora 19.00, stabilim castigatorii la ora 17.00, succes.

*

Sa stiti ca gratie Raiffeisen vom mai avea cateva concursuri spectaculoase cu premii nu doar in invitatii la spectacole, dar… si maine e o zi.

Pana atunci inca o precizare – Sa incercati sa vedeti astazi unul din cele 2 spectacole din program – Era ok si la 60, un oneman show cu Razvan Vasilescu si  The Sunset Limited cu Șerban Pavlu si Richard Bovnoczki, amandoua sunt minunate.

Oricum ne vedem in sala pentru ca mergem #impreunalateatru.

P.S. daca va cumparati bilete la Undercloud cu un card Raiffesen primiti pe loc inca un bilet gratuit. Asta pentru ca, la Raiffeisen,  viata fara cash e mult mai simpla, e simpatica si cu muuuulte avantaje.

 

carouselCarousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

Carousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

pentru spectatorii care merg zilele acestea la premiera de la Carousel, cel mai recent spectacol al lui Andrei Serban la Teatru Bulandra, intreaga montare va fi o experienta foarte placuta.

spectacolul incepe inca de la intrare, holul teatrului e transformat in parc de distractii, spectatorii se vad in pereti de oglinzi si danseaza cu actorii din distributie.

e o mica magie in primele 10 minute ale contactului cu teatrul pe care spectatorul care vine la Carousel o simte cu toti porii, fara sa se prinda de ce i se intimpla. El devine protagonist (se vede, cum spuneam, in multe oglinzi), se poate fotografia – ca la balci – cu capul in dreptul unor tablouri amuzante, cinta si danseaza alaturi de actori.

in acele prime 10 min  Andrei Serban exploateaza toate nevoile omului modern dominat de internet, de ego si de dorinta de a arata lumii ca a fost undeva: ii da cadrul perfect sa fie el protagonistul si sa ia marturii de la intimplarea la care participa. culmea e ca o face cu mijloacele teatrului clasic ceea ce arata ca, pina la urma, nu ne-am domolit ego-ul prea mult in citeva sute de ani:)

contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.

spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.

Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.

in vara m-am gindit, vazind mijloacele tehnice, in racord cu obiceiurile actuale de consum ale spectatorilor,  folosite pentru acest spectacol ca, daca e sa fie folosita o holograma intr-un spectacol de teatru, Andrei Serban ar putea fi primul care sa faca asta:)

carousel

 

2796
shutterstock_54724801minciuna

minciuna

Un text scris cu un an in urma. De atunci, fiecare dintre noi – ca asa e in viata – a avut parte de multe minciuni.:)

*

construiesti ceva emotional cu celalalt/cealalta pe sinceritate.
pui o caramida, si inca o caramida. si incepe sa ti se para ca ai o constructie solida pentru ca poti sa-i spui orice ai in minte. pentru ca-i spui adevarul.

si dupa o vreme minti. din protectie. din diplomatie. din nevoie.
dar minti. si celalalt/cealalta stie ca minti.

nu-ti spune ca ai mintit. nici nu lasa sa se vada ca stie ca ai mintit.
poate ca minciuna e mica, poate ca e neinsemnata, poate pentru ca are consecinte usoare.

dar celalalt/cealalta stie ca are un credit deschis. ca va putea minti o data, macar o data, in baza intelegerii de care a dat dovada.

si incep sa apara gauri in constructie.

cind celalalt/cealalta minte si tu stii, uiti ca ai fost primul /prima care ai incalcat regula (sau deja ti-ai gasit scuze pentru minciuna) si… stii ca ai credit deschis pentru o viitoare minciuna.

asa gaurile din constructie se fac si mai mari.
pina la urma incepi “sa joci teatru”.

There is a crack, a crack in everything. That’s how the light gets in.

m-am gindit la asta in timp ce vedeam viata personajelor din piesa lui Radu Afrim, Cind ploaia se va opri, prezenta in Festivalul International de Teatru de la Sibiu.

e o secventa la finalul piesei cind un tata si un fiu se intilnesc pentru prima oara. se aseaza la masa si tatal, stresat de vizita fiului pe care l-a abandonat (repetind istoria propriei copilarii), vrea sa se justifice.

masa e lunga foarte lunga, ei stau fata in fata in capetele mesei, iar pe o laterala stau toate rudele lor – moarte la momentul intilnirii -, cu valizele la picioare.
o minunata metafora pentru trecutul pe care-l purtam cu noi in toate intilnirile.

foto cover: shutterstock.

2196
cui#FITS2015, secvente – cuiul

#FITS2015, secvente – cuiul

a fost o piesa in festival care se numeste Sprijiniti in cui, a unei companii japoneze RINKOGUN.

piesa nu va putea fi vazuta in alta parte in afara festivalului si nu o sa scriu despre ea pentru ca nu ajuta:)

pun doar un gind pe care l-am avut legat de ”suspendati in cui”

*

cind suntem in cadere libera, doboriti de orgolii, griji,

cind cadem vijelios catre ”strafunduri” interioare sau exterioare.

ne ajuta sa apara un cui.

chiar daca s-ar putea sa ne raneasca momentul in care cadem si ne intilnim cu el, e posbil sa ne raneasca atit de tare incit sa ne lase urme (cu riscul de a ne sfisia si din carne), macar ne putem agatza de el  si putem incetini sau stopa caderea care ne-ar face sa ne rupem gitul.

*

asa ca, fara legatura cu festivalul si cu spectacolul in sine, ma gindeam cit de bun e, din cind in cind, un cui in viata noastra.

938
radu_afrim foto cosmin bumbutzinterviu  arhiva – afrim – mai multi de “radu”

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

articol aparut in Tabu, mai 2007.

(am regasit zilele astea in arhive, pe dvd-uri, acest articol si m-am bucurat ca il pot recunoaste pe Radu Afrim de astazi in el. Intre timp a facut multe alte piese, a montat in strainatate, a mai cistigat premii, a avut expozitii de fotografie si se pregateste sa faca film de lung metraj. Dar, cumva, esenta caracterului lui e aici, printre rinduri, pe care recintindu-le la 7 ani distanta am inteles de ce m-am regasit atit de mult in piesele lui. cb) 

*

I-am dat premii, l-am criticat, l-am iubit, l-am “exmatriculat”, l-am aplaudat sau am iesit din sala la spectacolele lui. In cei sase ani de cind vorbeste pe limba lui cu publicul, a generat atitea reactii de parca ar fi fost mai multe persoane. Unele pe placul lumii, altele mai putin. Cam citi de “radu afrim” descoperiti?!

Daca te gindesti la Radu Afrim, primul lucru care-ti vine in minte e atitudinea sa sociala exprimata cu forta (nu doar artistica), apoi un actor sau o secventa dintr-unul din spectacolele sale care te-a emotionat si, abia la sfirsit, premiile obtinute pentru regie deteatru. E dificil insa sa iti imaginez ca ar putea fi timid cind iese in fata publicului ca sa-si primeasca aplauzele.

La Constanta, la premiera piesei Inimi cicatrizate, a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat chemindu-l prin gesturi vizibile, pentru ca sa dispara in doar citeva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca scopul lui nu erau  laurii victoriei si ca aplauzele ii aduceau confirmarea ca starile pe care le transmisese fusesera receptate.  Cu vorbele lui, un fel de  confirmare a acestei observatii suna asa: “Ca artist, ma intereseaza mai degraba sa incit, sa intrig. Ca individ am incetat de multisor sa urmaresc reactiile pe care le starnesc. Sau cel putin pot mima exemplar chestia asta”.

Ai zice ca e o atitudine care se dobindeste greu, dar Radu Afrim recunoaste ca inca din copilarie era …cameleonic.

“In copilarie conduceam gasca de gagici si asta a tinut mult timp. Mai tine inca daca e sa ma gandesc doar la Joi.megaJoy.(n.r. la Teatrul Odeon) Petreceam mult timp desenand in casa,  faceam revistute cinema cu propriile mele vedete inventate. Sau le dadeam nume exotice gen Theda Bara, desi era epoca lui Raquel Welch si a Ursulei Andress. Eram bizar deoarece, atunci cand eram la sat, la bunici, eram  copilul taran perfect, iar cand reveneam la oras, adica la Beclean pe Somes, ma sofisticam instant.  Eram inegalabil in a construi lumi imaginare.  Puteam trai zile intregi la masa de desenat cu figurinele mele si asta fara sa fiu autist. Pentru ca, intr-un fel, eram dependent de amicele mele.

La scoala eram infiorator.  La inceputul anului eram primul la usa ca sa ocup ultima banca,  iar apoi, la interventiile mamei mele, eram mutat cu forta mai in fata. Paradisul era in ultima banca. Nu mai departe. Pe cine interesa ca face scoala intr-o cladire dreptunghiulara de beton comunist ?? Nu pe mine, in nici un caz.

Pe de o parte radeam enorm oriunde, oricand, si m-am resemnat cand mi s-a spus, din cauza asta, ca sunt anormal. Dar eram si foarte melancolic si fascinat de imagini, de gesturi, de semnale. Si acum le gasesc bizare cand imi amintesc de ele. Multe din semnele alea le-am luat cu mine si le bag in spectacole.”

Voyeur –ul

Si-acum e atent la detalii, inclusiv cind vin de la spectatori. Stiu ca se uita din culise la public si n-am rezistat sa nu intreb ce se vede de acolo.

[caption id="attachment_30042" align="alignright" width="310"] foto Bogdan Stanga[/caption]

 “E prea intim ce ma intrebi, dar recunosc ca e o forma speciala de voyeurism. Cred ca ma plictisesc de spectacol in timpul repetitiilor si vreau sa vad un show nou, cel al salii. Uneori e boring pentru ca showul din sala seamana prea bine cu cel din scena. Empatia e totala, fluxul emotional egalizeaza totul. Dar nici cand cei din sala sunt ca pictati nu e bine. Imi plac reactiile primitive. Da, cred ca asta e un cuvant bun, nu-mi place rasul ala hiper-inteligent al “cunoscatorilor”.  Am avut iesiri ultraviolente la telefoane mobile care sunau si la o dama care a iesit din sala si a scris in caietul de impresii “rusine !” Culmea, trebuia sa ma amuz. Sunt imprevizibil, nu?  Alta data un batranel a cerut condica de reclamatii la Odeon pentru ca nu avea voie sa intre in sala inainte de inceperea reprezentatiei. Si toate astea pentru ca eu stiu ca actorii trebuie sa fie in scena inaintea intrarii spectatorilor in sala. Viata personajelor incepe inaintea inceperii showului. E logic.”

 

Un nume neinsotit de adjective

Ca sa scape de presiunea scriiturii romanesti in care nici un nume propriu nu sta singur in pagina daca nu e insotit de adjective, unii se grabesc sa-l proclame drept copilul teribil alteatrului romanesc, altii aleg o alta varianta mai intelectuala si spun despre el ca face un “teatrualtfel”. Si unii si altii uita ca, daca esti un artist complet, numele pe care-l porti capata semnificatiile muncii tale si are valoare de adjectiv, dar si de substantiv.

Radu Afrim nu face teatru. E mai degraba preocupat sa vorbeasca pe limba celor care s-au saturat de mediocritate, celor care nu se tem sa se confrunte cu propriile limite sau sa-si exprime emotiile folosindu-se de trup. Asa rezulta un spectacol actual (chiar daca textul are zeci de ani), adica mult mai mult decit o piesa deteatru. Tocmai de aceea, cuvintele de pe afisele sale “un spectacol de Radu Afrim” au semnificatii dincolo de o simpla semnatura, iar numele sau sta bine mersi singur in pagina.

Anul trecut, odata cu premiera spectacolului Adam Geist a facut o declaratie publica foarte puternica atit la nivel personal, cit si profesional. Zicea atunci ca renunta la orice efort de a menaja pe cineva din scena sau dinafara scenei, la orice forma de corectitudine politica sau estetica. “Ma insotesc doar cu oameni care sunt interesati de aceeasi zona de performanta ca si mine.”

Astazi, nu doar ca-si mentine declaratia, dar crede ca nu mai e cale de intoarcere.

“Adam Geist a insemnat enorm pentru mine chiar daca anul trecut a fost eclipsat la premii si elogii de alte show-uri ale mele. Criticii n-au rezonat prea bine cu estetica din Adam care era fizic-extrema si de o poezie cruda. Dar la Braila e delir in sala.  Bluescape, examenul meu de licentza mai era asa free style. In Bucuresti te pandeste la tot pasul pericolul comertului ieftin, desi ai putea sa vinzi bine si lucruri rafinate. Putini artisti din teatru isi pun problema educarii estetice a publicului atata timp cat asta ar trebui sa fie o prioritate mai ales cand e vorba de bani publici. Sunt sigur ca elevii aia care umplu salile la Braila, la Adam Geist, nu vor mai gusta niciodata mediocritatea atat de raspandita pe… (ride) ‹‹sfanta scandura››.”

Il intreb daca spectatorii si-au modificat atitudinea fata de el dupa Adam Geist, daca a observat ca il privesc altfel sau reactioneaza altfel la spectacolele sale si, din raspunsul hotarit, e clar ca nu vrea sa abandoneze drumul anuntat atunci, la premiera.

 “Nu ma privesc altfel. Insa cel care a iesit din sala nervos pe la jumatea showului nu ma mai priveste/interseaza deloc pe mine ca regizor. Nu mai e spectactorul meu, si e demn de mila. Intrebarea ta e foarte motivata de faptul ca spectacolele mele sunt extrem de personale. Stii cum e, cei care se pitesc in spatele autorului dramatic primesc intotdeauna coronitza de buna purtare si iau injuraturi ceva mai soft. Eu le prefer pe cele originale care s–au cam imputinat in ce ma priveste. Si asta e un lucru care ma pune pe ganduri.  Nu stiu insa daca exista pe bune un afrim inainte si unul dupa Adam…Geist.”

Inainte de regie

Exista insa un afrim de dinainte de “regizor”. Un radu afrim care a predat 5 ani limba romana, limba franceza si latina la liceu si care zice ca nu-i era greu sa faca si facultatea si sa fie si profesor in acelasi timp.Poate suna ciudatel, dar mereu am fost fericit sa muncesc. Si acum daca intru intr-o chestie mai seaca fac tot posibilul sa gasesc ceva excitant inside.”

Cind era profesor se intelegea bine cu tinerii, asa ca i s-a dus repede vestea ca e prof “alternativ”. “Directoarea ma pandea pe gaura cheii, elevii invatau pe bune si citeau carti importante  pentru orele mele, desi dupa ore mergeam cu ei la party uri si alte faze “indecente”.  Era amuzant insa nu as fi putut evolua profesional mai mult de atat. Astazi imi foloseste mult experienta aceea. Intre actori si copii nu e aproape nici o diferentza, fie ca sunt staruri, fie debutanti.”

Mai pastreaza legatura cu elevii de atunci si, desi nu spune, e evident ca pe unii i-a influentat tare. “Unii dintre ei sunt studenti chiar la actorie, altii sunt artisti vizuali, altii au plecat in vest. Chiar daca vorbim de secolul trecut nu sunt decenii de atunci totusi. Inca. E adevarat pare de demult, insa cei esentiali n-au disparut pur si simplu din viatza mea. Ei afla totul despre mine, uneori chiar mai mult decat stiu eu. Mi se pare ca am trait mult mai mult decat am facut-o. Am straturi de prieteni peste care se adauga altele, din alte locuri. Ciudat, cel mai adesea de aceeasi varsta, care seamana intre ei. Parca si muzicile pe care le ascultam se repeta.”

Sa oferi imprevizibilul

Desi generatiile s-au schimbat intre timp, reuseste intr-un fel pe care-l stie doar el sa ramina conectat la ceea ce gindesc si simt pustii de liceu.

S-a amuzat tare cind i-am spus ca la spectacolele lui am remarcat foarte multi tineri cool, ca scosi din pictorialele de moda din reviste (“ scosi din reviste? Oau, funny!”), dar spune ca nu a avut o strategie speciala ca sa-i aduca in sali.

[caption id="attachment_30028" align="alignright" width="300"] foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu 2007[/caption]

 “Nu am mers la sigur. N-am folosit retete trendy, n-am pozat in rebel, asta putea fi enervant. Am fost prof de liceu cinci ani la Cluj si-am fost aproape de ei. Apoi am descoperit mereu actorii care pot avea priza la tineri, actori care au mai degraba euromodele sau  chiar  postoceanice decat din galeria de monstri sacri ai scenei romanesti. Ca dovada pe toti mi i-au luat televiziunile pentru telenovele. In roluri de irezistibili.  Cat priveste alegerea textului aici vreau sa risc cel mai mult.  Cine credea ca Plaja scrisa de Asmussen cu o atmosfera mai curand bergmaniana va fi un hit la tineri?  Sau ca un text care cocheteaza cu filosofia ca Mansarda (n.red.Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec) umple si acum salile la Cluj ?  Daca oferi imprevizibilul, primesti reactii imprevizibile. Asta e deal-ul.”

 Cum cred ca o parte din cheia succesului spectacolelor sale e conexiunea speciala pe care o simt tinerii, insist sa aflu cum face de stie mereu ce au “pe agenda” generatiile noi, cum se updateaza la lumea lor.

“Pai ce sa-ti zic mai repede. Stau la discutii pe messenger  cu tinerii. Adun din toata tara, din orase prin care montez, amici. Oricum sunt foarte multi adolescenti in showurile mele, chiar si acum la Arad, ai vazut ce haiosi erau. Apoi in sala vin colegii lor etc. Mai sunt si fani cu care vorbesc. Adesea prefer astfel de companii celor “de specialitate”. Din pacate timpul liber se reduce la putine ore pe saptamana. Uite, niste amice din Constantza ma initiaza in tainele anime, manga si chiar… hentai. Glumesc. Nu am rabdare sa devin fan anime, dar nu pot sa le dezamagesc. Cartile bune le citim cu toti indiferent de varsta. Totusi, filmele sud coreene ne plac tuturor in aceste vremi, cu muzicile sunt ceva mai intolerant; deci, e pe baza de feelinguri comune si direct impartasite. Cam asa se face ca stiu ce au pustii in agenda, cum zici tu vag malitios.”

Familia

 Am pastrat pentru ultima parte a dialogului nostru subiectele grele, private, adica acel radu afrim pe care nu-l vedeti niciodata pe scena, nici macar atunci cind insista echipa din distributie sa-l scoala in fata, la aplauze. Si-am inceput cu radu de la “casa parinteasca”.  Cu un fiu asa “cameleonic”, familia lui a trebuit sa accepte o serie de schimbari radicale in viata copilului lor ( una dintre aceste schimbari: o trecere de la o meserie sigura – profesoratul, la una foarte liberala – regia).

“Ai mei m-au sustinut in toate ezitarile mele. Care n-au fost putine. Am facut un liceu “electro”,  suna trendy. Apoi m-am pregatit pentru Arhitectura asiduu la Bucuresti, eu fiind ardelean, apoi am renuntat pentru a da la Arte Plastice si a intra la Filologie. Deci, nu era visul meu, iar ai mei simteau asta. Nu prea i-am intrebat ce a fost in sufletul lor cand am ales Regia. De fapt, am ales-o in viteza, din amuzament,  nu ma interesateatrul.  Era mai curand old school ceea ce vedeam eu atunci pe scene. Ca si acum. Dar nici acum nu ma intereseaza prea mult ce fac altii, sincer, consider ca eu fac altceva decatteatrusi prefer sa intarziu in a invata sa facteatru.  De fapt n-ar trebui sa invat niciodata.”

Ce zic parintii cind citesc cronicile elogioase ale fiului lor?

“Ai mei sunt la curent cu toate ziarele. Cunosc chiar si nume de cronicarese, ceea ce e destul de bizar. Mama vine cam la toate premierele desi e cam peste mana. Adica peste munti, ca eu mai mult lucrez acum in sud, ceea ce nu e rau deloc. A,  da, acum sunt in vest. Sorry.

E comic ca indiferent cate atrocitati se intampla pe scena in showurile mele, mama le adora. E drept ca ma si enerveaza cand se uita in jur la reactiile spectatorilor cand e cate o faza mai hardcore.”

 

Un cliseu simpatic: “viata de zi cu zi”

Cea mai grea intrebare am pastrat-o, evident, la sfirsitul conversatiei noastre. Credeam ca n-o sa raspunda sau ca o sa fie politicos cu un raspuns neutru care sa nu fie deloc personal. Dar uite ca am mai descoperit (inca) un radu cu ocazia asta.

Voiam sa stiu daca asemeni altor artisti, si pentru el spectacolul e o cale de exprimare a unor emotii nespuse in viata de zi cu zi.

[caption id="attachment_30027" align="alignright" width="288"] Imagine din spectacolul Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim[/caption]

“Asa e. Pe scena sunt mult mai direct decat in viata. Cand regizez  numesc feelingurile cu numele lor simplu. In “civil” nu sunt capabil sa manuiesc cu prea multa lejeritate sentimente cum ar fi afectiunea, daruirea totala etc. Nu sunt egoist cu ceea ce ofer pe scena. In viata insa, ma tem ca da. Poate cele mai multe lucruri le am pierdut din cauza asta. Nu-mi reprim insa nici o voluptate a renuntarii. Pe de alta parte  eu nu mai prea am ceea ce tu numesti cu un cliseu simpatic  “viatza de zi cu zi” . Job-ul imi ia tot aproape tot timpul. Anyway  am mai avut cateva intamplari si trupuri in ultima vreme, sincer sa fiu. “

 

radu de la repetitii

L-am mai vazut asa cum, in calitate de spectator, nu-l puteti vedea: la repetitii.
Era ca un copil care se bucura cind ii ieseau jocurile si se supara cind ceva nu era bine. Isi ghida actorii intr-un mod diferit de ceea ce am vazut pina acum la alti regizori. Le spunea:”aici trebuie sa convingi personajul x ca esti asa. Cum rezolvi asta?” si-i lasa sa gaseasca singuri solutiile problemelor lor actoricesti. Cam ca la scoala; le datea teme sa lucreze cu mintea si cu trupul lor. 

In ziua in care am ajuns la repetitiile piesei Vis Toamna, am fost martorii unui moment cu o tensiune speciala. Se repeta o secventa in care doi barbati si doua femei puneau masa intr-un cimitir. In scena respectiva, ca de nicaieri, in citeva clipe, s-a creat o stare frumoasa.

Cei patru (sot si sotie, fiu si partenera fiului) s-au asezat la masa si-au inceput sa schimbe priviri. Mama tematoare si un pic isterica, tatal dominator si cumva seducator fata de partenera fiului, fiul umil asteptind sa fie criticat, tinara partenera complice pe alocuri, ironica si superioara in alte momente. Doar Radu dadea indicatii, actorii n-au spus nimic pret de citeva minute. Au parcurs cuminti ceea ce li se cerea si cumva, a aparut povestea din gesturi.

 

Mama a inceput sa puna supa la nesfirsit in farfuria fiului, tatal si-a dorit ca tinara sa primeasca mai multa mincare, fiul si-a luat mincarea si s-a pregatit sa fie asezat in fata plutonului de executie verbala, iar tinara a avut grija sa ajute la punerea supei tatalui ca prim pas spre imprietenire. Erau toate relatiile / conexiunile lor acolo, in tensiunea aia fara vorbe, doar din gesturi.

Si cind actrita care o interpreta pe mama a dorit sa-si spuna replica mai devreme decit era cazul,  Radu  a intrerupt-o ferm: “Ceea ce se intimpla, e mai important decit ceea ce se vorbeste”.

Tocmai de aceea, in loc sa cititi cronici “vorbitoare” despre piesele lui, stiti ca e mai bine sa mergeti sa vedeti ce se intimpla in spectacolele sale. Asa o sa cunoasteti cel putin doi de “radu afrim”: unul ferm, hotarit sa spuna lucrurilor pe nume, si altul timid, sensibil capabil sa scoata de la actorii lui cele mai delicate emotii. Cum se impaca acesti doi “radu”? “Si daca nu se impaca ce ne facem?  Ca si asta se poate, nu? Cred ca mai degraba nu-si vorbesc unul celuilalt, pentru ca de fapt sunt intr-o competitie permanenta. Cel “rau” oricum nu-i recunoaste celui “sensibil” aceasta calitate.”

Uitati de toate premiile pe care le-a luat, uitati de toate etichetele care i s-au pus si scrieti-va singuri “cronicile” pentru ca mai ales la spectacolele sale, ceea ce se intimpla (senzatia/experienta completa) e mai important decit ceea ce se spune. O puteti face la Constanta ( cu Inimi cicatrizate), la Bucuresti (cu Joi. Mega joy), la Ploiesti (cu Plastilina), la Arad (cu Vis. Toamna), la Braila (cu Plaja si Adam Geist), la Timisoara (cu Krum), la Cluj (Mansardala Paris cu vedere spre moarte). Si daca faceti o excursie pina la Luxemburg, puteti vedea din toamna aceeasi Mansarda, dar intr-o alta montare care include actori straini si romani.

***

Despre lucrul cu actorii si visele secrete, conversatie pe messenger.

E o tehnica de lucru in disputele profesionale de pe scena? Adica vrei sa scoti de la actorii ce-ti trebuie pe scena, enervindu-i? Sau va certati pur si simplu pentru ca nu mergeti in aceeasi directie?

Radu Afrim: Nu e o tehnica dar, la fiecare  noua situatie din asta, imi dau seama ca s-ar putea sa aiba valoare, mai ales ca toti au de jucat personaje chinuite sau rebele. Sa vezi ce i-am facut Nicoletei. (nota mea. Nicoleta Lefter din Inimi cicatrizate). Aproape ca am terorizat-o si imi era mila de ea extrem. Dar stiam ca merge pana la capat cu mine si de aceea mi-am permis. Atunci cand simt ca exista riscul retragerii actorului, nu-mi permit pentru ca intra in criza tot sistemul (meu nervos si cel institutional).

Da, dar imi imaginez ca oamenii acestia, dupa o asemenea intimplare, vor merge oricind pina la capat cu tine, pentru ca si-au depasit o limita

RA: Cred.  De la cei carora le dau rolul principal astept minuni si cred ca sunt obligati sa se ofere total proiectului. Daca nu se intimpla asa, mor! De aia visez o trupa a mea in care rarissim sa intre cate unul nou. Un ghetto, o menajerie, ceva.

 Dar n-ar duce la o oarecare plafonare? Pentru ca dupa o vreme v-ati sti toti foarte bine limitele.

RA: Nu. Ar duce la mari performante pe o limita de timp. Nu uita ca textele, temele nu se repeta.

 Nu, nu asta spuneam. Ziceam ca s-ar consuma relatiile si magia dintre voi. Dupa o vreme, v-ati plictisi unii de altii pentru ca ati sti exact ce poate fiecare si cit poate sa faca, indiferent pe ce text ati declina ceea ce stie sa faca.

RA: Eu nu stiu acum cat pot eu !!!

 Dar stii cu siguranta citeva lucruri pe care nu le poti. Si fiecare ar stii; si ceilalti le-ar afla in timp, si s-ar eroda lucrurile.

RA: Pai si daca ei vor sa faca cu mine ce eu nu pot, e clar ca nu vin de la inceput.

RA: Eu fac publice lucrurile pe care nu le pot face reale.

RA: eu

RA: fac

RA: publice

RA: lucrurile

RA: pe

RA: care

RA: nu

RA: le

RA: pot

RA: face

RA: reale

RA : .

***

Libertate si fidelitate in teatru 

Pina unde poate merge “libertatea” in teatrul romanesc? 

Radu Afrim: Libertatea din teatrul nostru are drumuri scurte de facut. Iese in papuci de casa sa si cumpere tigari la fir de la colt si revine repede in casa la caldurica. Si desigur face economie la gaz. Libertatea oamenilor din teatrul romanesc e o pensionara simpatica care sta si se uita pe fereastra inspre libertatile smintite ale altor teatre de peste mari si tzari..

Care crezi ca sunt limitele publicului? Ce nu poate vedea pe scena? Pina unde merge libertatea ta de a face ceva intr-un spectacol fara a deranja publicul?

 Radu Afrim: Desi as dori sa lucrez  spectacolul intr-un delir continuu, am un autocontrol incredibil de bine pus la punct. Asta nu e egal cu autocenzura. Construiesc spectacolul cu publicul meu inclus.  Fac poeme cu cititor cu tot. Nu cunosc decat publicul meu si pe viitorul meu public care va evolua odata cu mine. Sau nu va evolua deloc. Limitele mele sunt si limitele lui. Cand nu mai rezista psihic, el nu mai e publicul meu si am cui sa- l trimit, ohoho. Insa teama mi-e ca n-o sa-i mai placa altceva.  E  4ever (de)format. Stii, cand ti se zice “nu mai pot sa fac sex cu altcineva”. De fapt da, asta poate fi de prost gust. Nici fidelitate nu se cheama, ci dependentza si asta e nociva!

Nu e buna fidelitatea in arta, in teatru?

Radu Afrim: E adorabil sa ai actori fetish, semne pe care le duci cu tine dintr-unteatru in altul, sa te inconjuri de lumea pe care tu ai construit-o, sa faci permutari minore in interiorul ei, fara sa stii ca acesta nu e altceva decat drumul inspre victoria absoluta:  desprinderea de aceasta lume a ta, renuntarea demna la ea, construirea uneia noi. Partea frumoasa e in nostalgia cu care vechea ta lume priveste dupa tine in momentul despartirii de ea si mult timp dupa aceea. 

Bonus track – ceva ce n-a mai avut loc in revista:)

Pui multa presiune pe tine? Adica iti faci obiective pe care sa le duci la capat intr-un anume timp?

Radu Afrim: Niciodata. Totul se intampla instinctual si intuitiv. Imagineaza-ti ca nu mi fac nici macar proiecte de spectacol cum as putea sa-mi planific ceva care tine de existenta mea sociala?! Fug de cifre, fug de calcule, fug de chitantze, fug de oamenii care-mi amintesc ca suntem sub cifre, deadline-uri.  O ador pe Bjork cand canta “I don t know my future after this weekend and I don’t want to.” O ador pentru ca stiu ca am ratat ocazia de a pune in aplicare ce canta ea. Cu totii am ratat. 

 

 -Personajul dintr-o carte cu care ti-ar placea sa te intilnesti?

Cu Pinocchio. E cel mai sincer personaj. Uite, am multe probleme cu biserica si una dintre ele e aceea ca nu are suficient humor pentru a aprecia o minciuna profesionist lansata. Nu exista nuante la acest capitol. Exista doar crispare.

– Cine iti sunt cei mai buni prieteni?

Parintii. Aici nu ezit.  Apoi internetul, cred. Cateva carti, multe filme , multe muzici. Apoi in timpul repetitiilor, unii actori din piesa respectiva.

 

2242
cinemain week end, super spectacole de teatru si super filme

in week end, super spectacole de teatru si super filme

stiu ca alegerile sunt focusul acestui week end si sper sa mergeti la vot, indiferent de optiunea voastra politica, dar in we acesta se mai intimpla si alte lucruri.

unele centrate foarte mult pe copii: spectacole de teatru in Festivalul teatrului de animatie de la Tandarica, sau filme pentru copii la Kinodiseea – festivalul filmului pentru copii.

recomandarile mele foarte speciale (care au tinta si adultii nu doar copiii) sunt:

Finn – pe 14 nov la cinema studio, povestea unui baietel care , in timp ce asculta cintecul la vioara al unui batrin intilnit intmplator, isi vede cu ochii mintii mama moarta. si decide sa se faca violonist pentru ca tocmai a experiementat pe pielea lui magia muzicii.

filmul incepe la ora 19, la cinema studio si va fi urmat de Q&A cu egizorului Franz Weisz si a actorul Mels van der Hoeven, dar mai poate fi vazut si simbata dimineata la ora 11, la cinemateca eforie, unde itrarea e libera. si vin din nou si regizorul si actorul.

Loulou, incredibilul secret – simbata de la ora 19 la cinemateca Eforie – o poveste despre incercarile vietii pentru prietenii care par imposibile. prietenia dintre un lup si un iepure

Jack si mecanica inimii – cinema studio, ora 19, duminica o animatie pentru adulti mai degraba, o poveste despre timiditate, despre povestile pe care si le spun oamenii ca sa traiasca mai usor, despre iubire si despre ce pierzi cind nu stii cum sa spui ce vrei.

***
La festivalul teatrulu de animatie, unde nu sunt doar spectacole cu papusi si papusari pentru copii, va recomand din inima
Unde nu-i cap, vai de picioare (sâmbătă 15 noiembrie) este unul dintre cele 4 proiecte independente invitate în festival. Ada Lupu, câştigătoarea Marelui Premiu al Galei Tanarului Actor Hop 2014, recurge la un teatru de animaţie în forme neconvenţionale care-i permite să inoveze constant. În această piesă, Ada Lupu îşi caută personajul chiar pe scenă, actriţa descoperind, odată cu publicul, forme diverse de expresie ale teatrului de animaţie, mânuindu-se pe sine. Transformările se desfăşoară gradat, începând cu metamorfozarea elementelor de costum (prin tehnici cunoscute ale teatrului de obiecte) şi continuând cu animarea propriului corp, de la însufleţirea unei palme până la cea a picioarelor (prin tehici teatro dell piedi, folosite cu precădere de artişti italieni precum Laura Kiebel sau Veronika Gonzales).

si dincolo de week end, miercuri 19 noiembrie – ALLEGRO MA NON TROPPO, Zero en Conducta, Barcelona // ora 18.00, La Tandarica (Sala Lahovari) – un spectacol teatru dans, pe ritmuri de tango, f senzual si ironic

Cia. Zero en Conducta, Allegro ma non troppo. Trailer from Mellow Submarine on Vimeo.

982
maria cassiDe vazut neaparat: Maria Cassi , Attente al lupo

De vazut neaparat: Maria Cassi , Attente al lupo

Maria Cassi e o actrita italiana care a studiat miscarea cu un clown celebru, asa ca are ceva din Chaplin in ea.

E o actrita care e pasionata de limbajul de dincolo de limba de exprimare (a facut un show – Viata mea – in care vorbea simultan in italiana si engleza tocmai ca sa incurce spectatorii si sa-i oblige sa fie atenti mai mult la ce spune trupul ei, decit ce marcheaza vorbele ei).

Maria Cassi vine in week end-ul asta la Bucuresti, la ARCUB cu un spectacol despre care banuiesc ca o sa lase urme: Attente al lupo e despre diferentele dintre femei si barbati, despre stereotipii si despre prejudecati.

E o comedie, un one woman show, dar cu atit mai mult cred ca o sa lase urme spectacolul asta in mintea spectatorilor.

Zilele viitoare am sa va fac cunostinta cu Maria Cassi printr-un interviu, dar s-ar putea sa nu mai gasiti bilete daca asteptati mult.

Spectacolele cu Maria Cassi sunt vineri si simbata, 7 si 8 noiembrie, de la ora 20.oo

 

881
shutterstock_aplauzeaplauze

aplauze

cind apar aplauzele la un spectacol se echilibreaza energiile.

spectatorii care au acumulat emotii dau mai departe, inapoi catre scena, din ceea ce au primit si, intr-un fel, se elibereaza. se descarca.

actorii, cintaretii, dansatorii stiu dupa forma aplauzelor (carnoase, cu pofta, din inima, de complezenta) care e rasplata muncii lor, se bucura de ce primesc, dar se elibereaza si ei de tensiunea care s-a depus pe drumul dintre idee- executie- prezentarea in fata unui public.

ca in viata, ca in iubire, momentul aplauzelor e unul dintre cele mai emotionante, cind e sincer.

dar cum ar fi ca pentru un spectacol, pentru un singur spectacol, nimeni sa nu aplaude.

dupa ce se va fi terminat actul artistic, lumina in sala de spectacol sa fie la maximum. performerii sa se aseze la marginea scenei si sa-si priveasca spectatorii in ochi. spectator cu spectator. sa le prinda privirea si sa se uite inauntru. unde e adevarul care n-are carne, pofta, inima sau complezenta. e simplu si curat. se simte daca a fost sau nu a fost.

iar spectatorii sa le intoarca/sustina privirea. cu emotia de s-a-uitat-la-mine-cel-de-pe-scena pusa la un loc cu emotia spectacolului tisnindu-i din ochi. cautind adevarul.

pentru citeva minute. intr-o liniste de clepsidra.

si-apoi sa plece fiecare, continindu-si emotia si indoiala, amplificate in schimbul acela de priviri fara vorbe, catre casele lor.  pina la o viitoare reprezentatie.

cum ar fi.

*

later edit dintr-un minunat comentariu pe facebook

Miruna Runcan  Ce noi sunt lucrurile pe lume, mereu, luate de la inceput! La “Vicarul” lui Penciulescu, la Bulandra, NIMENI nu aplauda la sfarsit, fara nici un fel de prevenire/semnal de vreun fel. Actorii erau cu totii pe scena si publicul, pur si simplu, intelegea: isi inghitea nodul din gat si pleca in varful picioarelor, fara fosnet. La “…au pus catuse florilor” al lui Hausvater, nu s-a aplaudat niciodata, stagiuni la rand. Incepea sa urle sirena si publicul era “evacuat” ca oile, asa cum si intrase, aproape pe branci. Spre tacerea catarctica. Asta numai la noi – si numai in viata mea. Altminteri, la Paradise Now (Living Theatr) iesirea era asemanatoare, fara pacaneala, zic cronicile si istoria. Tot astfel, la inceputul secolului XX, la Miracolul lui Reinhardt, in catedrala din Kohln sau in piata de la Notre Damme, n-ar fi fost loc/timp de aplauze, nici gand pentru asta. In fine, e bine cand lucrurile sunt noi, inseamna ca lumea/pamantul se invarte (in sens de rotatie ori de revolutie).

Miruna Runcan Nu vreau (jur) sa fac pe nebuna. Vreau doar sa zic ca un spectacol isi castiga cu (cea) mai mare greutate tacerea (pioasa) decat aplauzele de complezenta. Iar credinta mea e ca asta se face doar facand UN ANUME FEL de spectacole, in care in om se modifica instantaneu obisnuintele “de consum”, nu marketing sau dezbateri…

 

 

coverphoto shutterstock

 

1487
west side story afismanifestul unei generatii: West Side Story – the musical la Odeon

manifestul unei generatii: West Side Story – the musical la Odeon

Sa incep cu ce e cel mai important: TREBUIE SA MERGETI SA VEDETI MUSICALUL WEST SIDE STORY LA TEATRUL ODEON.

Pentru prima data in RO , pe linga Festivalul National de Teatru se intimpla un experiment scoala: printr-un casting national au fost alesi 25 de tineri actori care stiu sa cinte si sa danseze pentru un musical. Initiativa ii apartine Marinei Constantinescu si este realizata impreuna cu regizorul si coregraful Razvan Mazilu.

Nu s-a stiut de la inceput ca va fi West Side Story, dar pentru ca la selectia nationala au fost descoperiti foarte multi tineri talentati, Razvan Mazilu s-a gindit la un musical care sa aiba o distributie mai generoasa si care sa puna mai multi tineri in valoare. Ba chiar, a lucrat cu distributii multiple pentru ca fiecare membru al echipei sa iasa intr-un fel in evidenta, in cel putin o reprezentatie.

*

Am fost in week end la repetitiile lor – prima zi in care se coordonau si cu orchestra – si cuvintul cel mai potrivit care ii poate descrie e ECHIPA. I-am vazut cum se ajutau unii pe altii in detaliile executiei sau cum se emotionau la reusitele celor care repetau.

Toti sunt foarte foarte tineri, enervant de tineri. Au look-uri foarte occidentale, sunt alesi pe tipologii si, chiar si fara sa spuna nimic, in haine civile, acolo pe holul teatrului, unde se aflau cind i-am vazut, tot pareau ca “de afara, occidentali”.

Cinta foarte bine, dar cind spun foarte bine stiu sigur ca dupa ce mergeti la spectacol (adica fix in timpul spectacolului) o sa va ginditi: de ce nu sunt copiii astia la Vocea Romaniei sau la X factor?

(repeta cu antrenori vocali de 2 luni jumatate, antrenori care au scos untul din ei; si toate emotiile corzilor lor vocale)

Danseaza foarte bine. Si sunt foarte ambitiosi. Imi povestea Razvan Mazilu ca dupa ce le-a creat momentele de coregrafie a vrut sa le mai simplifice ca sa le fie mai usor cu cintatul, dar “copiii” (au 23-25 ani, e un alint exprimarea asta) au protestat si-au zis ca ei vor face eforturi si nu vor simplifica nimic.

*

Am mai vazut un musical pus in scena de Razvan Mazilu la Timisoara – Cabaret (am scris despre el atunci ca m-am simtit ca la Londra sau la Berlin in sala de spectacol, pentru ca era impecabil) si din ce pare ca e acum – dupa cit m-am prins de la repetitii – West Side Story e si mai tare, si mai bun.

Si chiar e manifestul unei generatii. A tinerei generatii.

Cind ma uitam la ei, la energia care era in ei si in jurul lor, mi-am adus aminte de magia care e in jurul copiilor de la Festivalul de teatru din Alexandria, genul de energie din care se incarca toata lumea care intra in contact cu ea.

Tinerii acestia o sa va arate ca se poate si in Romania, la Bucuresti, un spectacol de musical “ca afara”. Un spectacol in care intilniti actori completi – care cinta, danseaza si fac actorie la un nivel foarte ridicat, dar care si arata bine, cool, smart.

*

In perioada festivalului national de teatru sunt 2 spectacole. astazi cind mi-am cumparat eu bilete mai erau 5 locuri la spectacolul de pe 25 octombrie, dar vor mai fi doua reprezentatii in noiembrie pe 22 si 23.

Si va rog tare sa mergeti, sa va cumparati bilete. sunt 70 de oameni pe scena (sapte zeci!!!) ca sa se mai joace acest spectacol si dincolo de cele 4 reprezentatii din proiectul FNT, trebuie sa fie cerere de bilete pentru ca este un spectacol scump.

Si va mai rog, dupa ce mergeti, saptamina asta sau in noiembrie, sa puneti un status pe facebook (sau un comentariu aici) cu parerea voastra: stiu sigur ca o sa fiti foarte incintati, uimiti chiar ca se poate asa ceva si in Romania. asta va fi cea mai buna reclama, cel mai mare ajutor ca sa-si cumpere si altii bilete.

Iar munca de citeva luni  a acestor copii  sa aiba o viata mai lunga.

*

P.S. Cred ca Razvan Mazilu si-a gasit o noua cale de exprimare pentru aceasta parte a carierei lui. E printre putinii romani care au aptitudinile si abilitatile de a face/regiza musicaluri, dar mai scriu despre asta dupa ce vad spectacolul, pe scena, simbata seara.

 

 

1385
shutterstock_celebritate7 lucruri despre artisti pe care e bine sa le stiti

7 lucruri despre artisti pe care e bine sa le stiti

In contextul sinuciderii minunatului om Robin Williams, m-am gindit sa scriu citeva lucruri pe care le-am aflat in acesti multi ani de trait, lucrat, imprietenit cu/printre artisti. Poate ne ajuta sa –i pretuim mai mult – la vedere – cit sunt in viata si sa intelegem ca intre alb/ veseli/buni si  negru/tristi/ rai, cum ne imaginam ca sunt, se afla de fapt infinite nuante de gri.

1.       Artistul e un om diferit de majoritate.

Daca ar fi ca toata lumea, ar face lucruri ca toata lumea si n-ar mai fi artist. Oamenii altfel fac lucrurile altfel. Si cu “altfel de lucruri” inainteaza lumea.

Sa nu-I mai judecam deci pe artisti dupa chipul si asemanarea noastra; cu siguranta e o diferenta in empatie, sensibilitate, transpunerea si sinteza unor emotii intre ce simt si fac  ei,  si ce simtim /facem noi; chiar daca, aparent, aratam la fel.

2.       Emotiile unui artist ating limite incredibile si-arata vulnerabilitati, fragilitati imense.

Mi s-a intimplat sa trebuiasca sa urc pe o scena alaturi de un mare actor al Romaniei, iar el tremura de doua ori mai tare de emotie decit mine. Cind l-am intrebat de ce, pentru ca mi se parea ca are mult mai mult antrenament decit mine la expunerea la public, a marcat o diferenta: “Cind ma sui pe scena in mod curent, vin dupa luni de repetitii ale unui text si stiu orice miscare pe care trebuie sa o fac. Si atunci am emotii imense, dar acum e mult  mai mult.”

Am vazut cum patruleaza ca un leu un cusca un muzician in culise inaintea unui concert si, cind ii simteam concentrarea pusa la un loc cu emotiile, cu presiunea salii care deja urla in asteptare, mi-am promis ca nu voi mai sta niciodata in culise sa vad asa ceva: ma durea, la propriu, stomacul.

Am vazut o actrita de notorietate mondiala, care a participat la toate premiile mari ale industriei ei si-a facut filme cu milioane de spectatori si care, in timpul unui banal interviu, si-a framintat miinile de emotie fara sa fie constienta de forta pe care o imprima: isi inrosise palmele.

M-am gindit de multe ori ca multi dintre artisti recepteaza emotiile mult mai intens decit majoritatea oamenilor, poate ca asta e explicatia creatiei lor unice: aduna un bagaj emotional mai greu decit al nostru pentru care au instrumentele naturale – harul- sa-l transpuna apoi in arta.

 3.       Nevoile lor emotionale sunt, de multe ori, diferite de majoritate. (pentru ca… punctul 1)

Au nevoie de mai multe validari, au nevoie de mai multe confirmari; e atit de subiectiva munca lor si stiu ca oricind o pot lua de la zero, fara sa mai aiba nimic, incit pare ca viata intreaga li se sprijina intr-un fir de ata. In fiecare an, in fiecare luna, uneori in fiecare zi (dupa drumuri lungi, in turnee) au un nou performance in care sunt supusi presiunii, tensiunii si , la sfirsitul careia, asteapta o validare.

In plus, actul creatiei e diferit intre artisti – unul are nevoie de mult spatiu, de timp pentru “internalizarea”/sinteza  emotiilor, altul are nevoie de preteni aproape, altul are nevoie de vin sau muzica etc etc.  Pe noi, spectatorii, ar trebui sa ne intereseze doar rezultatul muncii lor, forma in care a ajuns emotia catre noi. Fara nicio alta “judecata”, “eticheta” lipita pe personalitatea lor.

4.       Perfectionismul lor e greu de dus pentru cei din jur.

 Acelasi text e rostit de doi actori total diferit sau transformat in doua spectacole/filme diferite de doi regizori; cu aceleasi note muzicale, doi compozitori fac muzici diferite. Artistii stiu cel mai bine asta si stiu ca detaliile fac diferenta, asa ca uneori tin cu dintii la detaliile lumii pe care si-o imagineaza.

Am intilnit un mare muzician al planetei – o doamna – care viziteaza in avans fiecare studio in care are de facut un interviu live; vrea sa stie culoarea fotoliilor pe care urmeaza sa stea, daca are trepte de urcat/coborit, cit de inalte sunt – ca sa aleaga tocurile si culorile cele mai potrivite pentru hainele pe care urmeaza sa le poarte. Desi are un program infernal, verifica personal de fiecare data pentru ca “vreau sa simt eu locul, ca sa stiu sa aleg ce e cel mai bine pentru seara respectiva.”

Numai ca dorinta aceasta de a face lucrurile in detaliile lumii lor, cind ajunge in contradictie cu fapte minore ale staff-ului sau familiei, naste dispute in care cineva trebuie sa cedeze. Si nu artistul  e cel care cedeaza cel mai des.

Iar, pe termen lung, asta erodeaza relatiile.

5.       Cu cit e mai celebru si mai de succes un artist, cu atit e mai singur.

Nu pentru ca n-ar avea prieteni sau familie, ci pentru ca momentele lui de succes (daca vorbim de adevarati artisti, nu de cartoane colorate) sunt in lupta cu sine – cel mai adesea pentru a transmite o emotie mai bine, mai puternic, indiferent de calea (film, teatru, muzica, literatura, pictura etc) prin care se exprima.  Si nimeni nu primeste aplauze la scena deschisa pentru ca a depasit o bariera interioara, oricit de dureros ar fi fost procesul si de mare victoria. Pentru ca asta nu se petrece la vedere.

In plus, o mare parte din artisti  – prin natura meseriei – se afla departe de “ai lor” in momentele cheie (cind au luat super premii, cind au fost evenimente in familie). Cum succesul nu vine peste noapte, ratarile momentelor “de familie” se aduna si erodeaza pe termen lung si relatiile, si prieteniile, iar erodarea e  mai puternica decit la restul oamenilor pentru ca vine din ambele capete.

Ii invidiem pentru lumea plina de glamour pe care o afiseaza, dar… de ex, Grace Kelly dupa ce a cistigat Oscarul in 1953, a ramas singura in camera ei de hotel. Tot staff-ul era obosit, parintii se aflau acasa in Philadelphia, viitorul sot – Printul Rainier – era la Monaco; in biografia ei mentioneaza ca, in seara in care a avut cel mai mare succes profesional, a fost de fapt cea mai singura.

6.       Ceea ce stim/credem despre ei e mai degraba proiectia emotiilor noastre pe niste roluri publice, decit adevarul despre ei

Ii vedem in fotografii perfect retusate, cu un stiling perfect si, pentru ca au echipe de imagine bune, pentru ca fac parte dintr-un sistem, intotdeauna imaginile “controlate” sunt mai multe decit cele “paparazzi”, iluzia realului. De fapt, de cele mai multe ori, si fotografiile paparazzi sunt aranjate sau controlate, pentru ca artistul stie ca nu poate iesi in spatiu public decit in “personajul” pe care-l comunica.

Uneori ii judecam dupa reactiile din viata lor privata – iubiri sau scandaluri, cel mai adesea. Dar cind ne punem intrebarea “de ce naiba sunt astia doi impreuna?” nu luam in calcul ca o parte din cupluri sunt aranjate pentru un efect media mai puternic, iar alta parte e “pe bune”, doar ca imaginea curata creata de oamenii de specialitate ascunde un om nu foarte rafinat, dupa cum ii sunt si iubirile/nevoile pe care le are.

Imaginea publica pe care o are artistul – cu cit e mai celebru si are o echipa mai profesionista de comunicare – prelucreaza ceva din personalitatea lui pina cind obtine o calitate care acopera o nevoie a publicului tinta. Cind nu exista, o fabrica. Pentru ca managementul unui artist stie ca publicul va incalca intotdeauna punctul 3 si … va pune etichete.

7.       Cea mai importanta apreciere e cea a publicului. Singura validare care hraneste e cea a publicului. Cel mai mult timp – fizic sau cu mintea – e petrecut, nu cu familia, nu cu staff-ul, ci  cu si pentru public.

Cit proiectul e in lucru, parerea staff-ului (manager, regizor, alti membri ai echipei, familia) e importanta , dar cind prestatia artistica (oricare ar fi fost forma ei) a iesit in spatiul public, poate sa spuna zeci de laude oricare membru al staff-ului, vorbele nu au acelasi impact ca un simplu “multumesc” sau “felicitari” venite de la un spectator, de la cineva din public.

Am vazut multi artisti cum asteapta cu nerabdare dimineata de dupa un spectacol ca sa vada reactiile publicului (in ziare, pe net etc) si cum, de fapt, abia atunci incep sa se bucure de munca lor si sa se motiveze pentru un nou spectacol.

Avem deci un om mai sensibil, poate chiar mai introvert decit majoritatea, mai vulnerabil si cu o capacitate mai mare de a recepta emotii (implicit de a fi afectat de ele), cu un perfectionism – fixism care-l chinuie, dar ii chinuie si pe cei din jur generind tensiuni, care cunoaste momente de crunta singuratate, in balans cu bucurii uriase, care traieste presiunea unei vieti usor schizoide – intre ceea ce e in spatiu public si ceea ce e acasa – si care persevereaza zilnic in meseria lui cu un singur scop: sa placa publicului.

Stiind toate acestea, spun mereu si mai scriu si aici: cel mai bun si mai frumos lucru pe care putem sa-l facem in raport cu arta, noi – muritorii de rind mai putin talentati –  e ca atunci cind ne place munca unui artist sa i-o spunem. In timp real, cu sinceritate si simplitate. Cu un mesaj oriunde stim ca ar putea ajunge la el/ea.

O sa conteze enorm, o sa-i dea aripi pentru inca o zi grea de munca (cea mai grea munca e cea cu mintea si trupul tau), o sa-i aduca o confirmare ca merita toate framintarile pentru “de ce sunt altfel?” si… pentru momente ca acelea prin care a trecut Robin Willliams , s-ar putea sa faca putin, un milimetru, o miime de milimetru, diferenta.

Si sa salveze o viata.

4625
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!