Tag : teatru

dumbo(JOC) Detectorul de imaginar – sau cum lumea mea nu seamana cu lumea ta

(JOC) Detectorul de imaginar – sau cum lumea mea nu seamana cu lumea ta

Zilele trecute, inainte de debutul festivalului de teatru de la Alexandria Ideo Ideis in bula mea de internet erau cateva marturisiri emotionante in care se aflau raspunsuri la intrebarea “pe tine cine te-a mintit?”

Era parte din Campania de promovare a festivalului si, urmarind povestile in care erau implicati si Marius Manole sau Dorina Chiriac, m-am gandit ca nuantele lui “am fost mintit” sunt multe, dincolo de perceptia adevarului. Exista un proverb japonez in care se spune: Exista adevarul Meu, adevarul Tau si Adevarul” si de fiecare data cand ma enerveaza ceea ce mie mi se pare a fi o minciuna, ma gandesc la proverbul acesta pentru ca imi aduce echilibrul sa stau frumos in banca mea cand mi-as dori sa reactionez vehement.

Dar cand mergem intr-o zona care pare “neutra” – in filme, picturi, povesti – lucrurile nu ni se mai par la fel de rele.

Povestea mea preferata din copilarie, am mai scris despre asta, este Dumbo, istoria unui elefantel nascut intr-o companie de circ care, pentru ca are urechile mult mai mari decat oricare alt elefant, e bataia de joc a tuturor animalelor. Dumbo ajunge un erou cand, cu sustinerea morala a prietenului sau – soricelul – reuseste sa-si foloseasca urechile uriase ca sa zboare…

Aceasta poveste despre a-ti gasi resurse sa reusesti si cand nu te incadrezi in tiparele normale e o minciuna dupa standardele corecte cu care apreciem Adevarul. Nu e ca si cum un elefant ar vorbi, s-ar putea imprieteni cu un soricel si s-ar lupta pentru visul sau de a zbura, dar povestea – ca multe alte desene animate sau povesti ilustrate – a inspirat si inspira mii de copii in fiecare zi.

Ii mint parintii pe copii cand le spun povesti? Orice parinte incepe prin a-l invata pe copil sa respecte adevarul, sa nu-l minta si incepe sa-i faca distinctie intre ce e adevarat si ce e fals.

Dar nu stiu daca exista parinti care le spun copiilor: “ok, dincolo de adevar si fals, mai exista si imaginar”, iar acolo – in imaginar – e lumea in care-si vor gasi de multe ori in viata sustinerea si motivatia.

Am prieteni care au copii cu prieteni imaginari pe care-i hranesc, ii duc la scoala, calatoresc cu ei – imaginar – prin lume.

Am prieteni artisti care in copilarie – introverti fiind – si-au petrecut mult timp in lumi imaginare unde si-au asezat in detalii incredibil de exacte momente pe care s-au straduit sa le si traiasca in viata, mai tarziu.

Pentru mine, zona imaginarului – cu filme, teatru, carti, dans – e o oaza in care-mi linistec mintea si imi caut resurse motivationale, dar si inspiratia. Sigur ca stiu ca unele povesti nu sunt adevarate , ca in arta nu sunt doar experiente non fiction sau autobiografii, ba din contra cand se depasesc granitele imaginarului, cand apar noi forme de exprimari artistice dincolo de eticheta fals sau adevarat, poti sa progresezi, poti sa vezi lumea din alta perspectiva. Si uneori te poti folosi de asemenea experiente artistice ca de niste trepte pe care urci pentru evolutia ta spirituala si emotionala.

De asta m-am bucurat foarte tare ca BRD a dat o replica foarte foarte simpatica la Campania “pe tine cine te-a mintit” realizand o aplicatie-joc care se numeste Detectorul de imaginar prin care poti sa vezi din alta perspectiva impactul teatrului asupra ta.

Ce trebuie sa faci? Joci jocul pe care-l gasesti aici si in functie de cate raspunsuri corecte ai , s-ar putea sa fii unul dintre norocosii care merg la cele mai tari spectacole din Festivalul National de Teatru 2017.

Dar dincolo de castigarea unor bilete la teatru, o sa primesti intr-o forma foarte frumoasa o lectie despre inainte de a te gandi ca un om minte, vezi daca nu e  vorba despre o perspectiva diferita asupra unui lucru, perspectiva generata de educatia si caracterul fiecaruia.

Aaa, si bonus, dincolo de acest joc care e despre adevar-fals imaginar, dar e si despre intelepciunea de a nu-i judeca pe oameni, ai parte si de o lecte indirecta de teatru.

Nu-ti face griji daca nu stii sa raspunzi la intrebarile despre piesele de teatru din joc. Daca nu bifezi raspunsul corect, apare un synopsis unde sunt toate informatiile.

Have fun cu jocul, il gasiti aici.

1064
banner Festin pe Bulevard (2)De ce sustin Croatia la Festivalul de teatru Festin pe Bulevard – Teatrul Nottara

De ce sustin Croatia la Festivalul de teatru Festin pe Bulevard – Teatrul Nottara

In perioada 10 -22 octombrie la Teatrul Nottara are loc festivalul Festin pe Bulevard care beneficiaza si de participare internationala (Cehia, Bulgaria, Serbia, Republica Moldova, Croatia, Kosovo si Slovenia).

Mai multi tovarasi bloggeri  au fost invitati sa aleaga una dintre tarile participante si sa le sustina dupa posibilitatile lor pentru a aduce spectatori in sala la piesa pe care tara respectiva o sustine in festival.

Fara sa stiu ce piesa are in festival, eu am ales Croatia.Sa va spun de ce.

plocica02E una dintre putinele tari din lume in care poti, ca turist, sa locuiesti intr-un far pe marginea marii in super hoteluri.

Aici puteti gasi detalii despre toate farurile locuibile din Croatia. (e visul meu sa stau o saptamana intr-un asemenea far  fara sa ma caute nimeni si fara sa fie nevoie sa vorbesc mult)

E tara care – atentie – i-a dat pe John Malcovich si pe Michael Cunningham.

john malkovichMalkovich pe care l-ati vazut in bucurii de film ( Places in the Heart, In the Line of Fire – pentru care a fost si nominalizat la Oscar si mult prea minunatul Being John Malkovich, dar si multe multe altele) are parinti de origine croata…

Week-In-Fiction-Cunningham-943….la fel ca si Cunnigham – rafinatul scriitor al multor romane – The hours poate cel mai cunoscut pentru ca a fost si ecranizata si foarte prezent la Oscar. (Cunningham are bunici croati)

E tara care are unul dintre cele mai vechi teatre din Europa. Cladirea adica.

Se afla in Zagreb, gazduieste Opera, Teatrul national si Baletul si este o cladire monument istoric construita in 1860. (noi la 1907 ne bateam cu furcile, ca sa avem o imagine corecta a contextului)

Si arata absolut splendid.

zagreb-croatian-national-theatre-front-view

croatian_national_theatre_in_zagreb2crotian national theatre zagreb

 

Bun, acestea au fost argumentele pentru care am ales Croatia.

Piesa de teatru pe care ei o au in festival se numeste “Ubu, rege” de Alfred Jarry este un text foarte cunoscut intre iubitorii de teatru care a fost montat de multe ori si  al teatrele din Romania.

Dar ce e cu adevarat frumos in festivaluri, dincolo de atmosfera de a avea aproape de tine actori in sala (pentru ca vin la spectacole si actorii din alte trupe care sunt in festival), e faptul ca vezi cum acelasi text poate fi reasezat dintr-o alta perspectiva culturala. Si inveti indirect ca nu detii adevarul absolut.

Ubu, rege e un text despre lacomie, putere, ingamfare si minciuna – extrem de actual, scris insa la 1896 de un tanar de 23 de ani:) care a socat Franta acelor vremuri cu multele injuraturi (merdre, cel mai adesea).

O sa fie frumos sa vedem cum vecinii nostri croati au reinterpretat aceste teme atat de actuale si la noi.

Spectacolul are loc pe 20 oct, la ora 21.00, la Teatrul Nottara. Puteti cumpara bilete de aici.

Dom’ Ubu: Având în vedere că suntem în Franţa, ţara-n care libertatea e egală cu fraternitatea, care nu-i comparabilă decât cu egalitatea pe care-o are legalitatea, luând în consideraţie că nu-s în stare să fac şi eu ce face toată lumea, ţinând seama că mi-e totuna şi egal că sunt egal cu toată lumea, fiindcă pân’ la urmă tot eu o să omor toată lumea, am să mă fac sclav, madam Ubu.

Daca ma ajutati sa promovam tara pe care am ales-o, adica daca va puneti la cover pe facebook bannerul de mai jos cu hashtagurile #festinpebulevard #simpa  si link la pagina de unde se cumpara biletele (aceasta )ca sa va si gasesc, va premiez dupa cum urmeaza

Premiul 1: 3 invitaţii la spectacole din festival, inclusiv Ubu Rege,

Premiul II – o invitaţie la Ubu rege,

Premiul III – o carte de teatru.

Premiile vor fi anuntate pe 10 octombrie, odata cu deschiderea FestIn si se vor ridica de la sediul Nottara.

sa facem o fapta buna, sa aducem oamenii la teatru, sa vada o piesa despre conducatorii aroganti si ingamfati ca sa se gandeasca mai mult cand vor merge la vot in decembrie. multumesc de ajutor

cover Croatia

906
pascal brucknerconcurs fulger: Vrei sa vezi in premiera mondiala prima piesa de teatru scrisa de Pascal Bruckner?

concurs fulger: Vrei sa vezi in premiera mondiala prima piesa de teatru scrisa de Pascal Bruckner?

 

Si anul acesta suntem #impreunalateatru la Undercloud, festivalul de teatru independent.

Prietenii mei de la Raiffeisen, care sunt pentru al 4-lea an consecutiv sustinatori ai festivalului Undercloud, ma ajuta sa va fac cateva surprize. Una dintre ele e legata de atractia suprema a acestei editii de festival – spectacolul lectura al primei piese de teatru scrisa de Pascal Bruckner.

Lectura se intampla la ora 19.00, la Sala Mare ARCUB – Hanul Gabroveni, intr-o distributie de exceptie (Marian Râlea – Președintele, Răzvan Vasilescu – Frizerul, Dana Dogaru – Soția frizerului, George Ivașcu – miniștrii, Vlad Logigan – doctoral și…Pascal Bruckner – majordomul Președintelui) iar eu am doua invitatii duble la eveniment.

 Ce trebuie sa faceti ca sa fiti norocosii care-l vad pe Pascal Bruckner facand pe actorul intr-un spectacol lectura la Undercloud, pe prima piesa de teatru pe care a scris-o?

Sa-mi spuneti o carte a lui Bruckner care v-a placut si, mai ales, sa spuneti de ce v-a placut.

Spectacolul e la ora 19.00, stabilim castigatorii la ora 17.00, succes.

*

Sa stiti ca gratie Raiffeisen vom mai avea cateva concursuri spectaculoase cu premii nu doar in invitatii la spectacole, dar… si maine e o zi.

Pana atunci inca o precizare – Sa incercati sa vedeti astazi unul din cele 2 spectacole din program – Era ok si la 60, un oneman show cu Razvan Vasilescu si  The Sunset Limited cu Șerban Pavlu si Richard Bovnoczki, amandoua sunt minunate.

Oricum ne vedem in sala pentru ca mergem #impreunalateatru.

P.S. daca va cumparati bilete la Undercloud cu un card Raiffesen primiti pe loc inca un bilet gratuit. Asta pentru ca, la Raiffeisen,  viata fara cash e mult mai simpla, e simpatica si cu muuuulte avantaje.

 

carouselCarousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

Carousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

pentru spectatorii care merg zilele acestea la premiera de la Carousel, cel mai recent spectacol al lui Andrei Serban la Teatru Bulandra, intreaga montare va fi o experienta foarte placuta.

spectacolul incepe inca de la intrare, holul teatrului e transformat in parc de distractii, spectatorii se vad in pereti de oglinzi si danseaza cu actorii din distributie.

e o mica magie in primele 10 minute ale contactului cu teatrul pe care spectatorul care vine la Carousel o simte cu toti porii, fara sa se prinda de ce i se intimpla. El devine protagonist (se vede, cum spuneam, in multe oglinzi), se poate fotografia – ca la balci – cu capul in dreptul unor tablouri amuzante, cinta si danseaza alaturi de actori.

in acele prime 10 min  Andrei Serban exploateaza toate nevoile omului modern dominat de internet, de ego si de dorinta de a arata lumii ca a fost undeva: ii da cadrul perfect sa fie el protagonistul si sa ia marturii de la intimplarea la care participa. culmea e ca o face cu mijloacele teatrului clasic ceea ce arata ca, pina la urma, nu ne-am domolit ego-ul prea mult in citeva sute de ani:)

contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.

spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.

Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.

in vara m-am gindit, vazind mijloacele tehnice, in racord cu obiceiurile actuale de consum ale spectatorilor,  folosite pentru acest spectacol ca, daca e sa fie folosita o holograma intr-un spectacol de teatru, Andrei Serban ar putea fi primul care sa faca asta:)

carousel

 

2123
shutterstock_54724801minciuna

minciuna

Un text scris cu un an in urma. De atunci, fiecare dintre noi – ca asa e in viata – a avut parte de multe minciuni.:)

*

construiesti ceva emotional cu celalalt/cealalta pe sinceritate.
pui o caramida, si inca o caramida. si incepe sa ti se para ca ai o constructie solida pentru ca poti sa-i spui orice ai in minte. pentru ca-i spui adevarul.

si dupa o vreme minti. din protectie. din diplomatie. din nevoie.
dar minti. si celalalt/cealalta stie ca minti.

nu-ti spune ca ai mintit. nici nu lasa sa se vada ca stie ca ai mintit.
poate ca minciuna e mica, poate ca e neinsemnata, poate pentru ca are consecinte usoare.

dar celalalt/cealalta stie ca are un credit deschis. ca va putea minti o data, macar o data, in baza intelegerii de care a dat dovada.

si incep sa apara gauri in constructie.

cind celalalt/cealalta minte si tu stii, uiti ca ai fost primul /prima care ai incalcat regula (sau deja ti-ai gasit scuze pentru minciuna) si… stii ca ai credit deschis pentru o viitoare minciuna.

asa gaurile din constructie se fac si mai mari.
pina la urma incepi “sa joci teatru”.

There is a crack, a crack in everything. That’s how the light gets in.

m-am gindit la asta in timp ce vedeam viata personajelor din piesa lui Radu Afrim, Cind ploaia se va opri, prezenta in Festivalul International de Teatru de la Sibiu.

e o secventa la finalul piesei cind un tata si un fiu se intilnesc pentru prima oara. se aseaza la masa si tatal, stresat de vizita fiului pe care l-a abandonat (repetind istoria propriei copilarii), vrea sa se justifice.

masa e lunga foarte lunga, ei stau fata in fata in capetele mesei, iar pe o laterala stau toate rudele lor – moarte la momentul intilnirii -, cu valizele la picioare.
o minunata metafora pentru trecutul pe care-l purtam cu noi in toate intilnirile.

foto cover: shutterstock.

1574
cui#FITS2015, secvente – cuiul

#FITS2015, secvente – cuiul

a fost o piesa in festival care se numeste Sprijiniti in cui, a unei companii japoneze RINKOGUN.

piesa nu va putea fi vazuta in alta parte in afara festivalului si nu o sa scriu despre ea pentru ca nu ajuta:)

pun doar un gind pe care l-am avut legat de ”suspendati in cui”

*

cind suntem in cadere libera, doboriti de orgolii, griji,

cind cadem vijelios catre ”strafunduri” interioare sau exterioare.

ne ajuta sa apara un cui.

chiar daca s-ar putea sa ne raneasca momentul in care cadem si ne intilnim cu el, e posbil sa ne raneasca atit de tare incit sa ne lase urme (cu riscul de a ne sfisia si din carne), macar ne putem agatza de el  si putem incetini sau stopa caderea care ne-ar face sa ne rupem gitul.

*

asa ca, fara legatura cu festivalul si cu spectacolul in sine, ma gindeam cit de bun e, din cind in cind, un cui in viata noastra.

694
radu_afrim foto cosmin bumbutzinterviu  arhiva – afrim – mai multi de “radu”

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

articol aparut in Tabu, mai 2007.

(am regasit zilele astea in arhive, pe dvd-uri, acest articol si m-am bucurat ca il pot recunoaste pe Radu Afrim de astazi in el. Intre timp a facut multe alte piese, a montat in strainatate, a mai cistigat premii, a avut expozitii de fotografie si se pregateste sa faca film de lung metraj. Dar, cumva, esenta caracterului lui e aici, printre rinduri, pe care recintindu-le la 7 ani distanta am inteles de ce m-am regasit atit de mult in piesele lui. cb) 

*

I-am dat premii, l-am criticat, l-am iubit, l-am “exmatriculat”, l-am aplaudat sau am iesit din sala la spectacolele lui. In cei sase ani de cind vorbeste pe limba lui cu publicul, a generat atitea reactii de parca ar fi fost mai multe persoane. Unele pe placul lumii, altele mai putin. Cam citi de “radu afrim” descoperiti?!

Daca te gindesti la Radu Afrim, primul lucru care-ti vine in minte e atitudinea sa sociala exprimata cu forta (nu doar artistica), apoi un actor sau o secventa dintr-unul din spectacolele sale care te-a emotionat si, abia la sfirsit, premiile obtinute pentru regie deteatru. E dificil insa sa iti imaginez ca ar putea fi timid cind iese in fata publicului ca sa-si primeasca aplauzele.

La Constanta, la premiera piesei Inimi cicatrizate, a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat chemindu-l prin gesturi vizibile, pentru ca sa dispara in doar citeva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca scopul lui nu erau  laurii victoriei si ca aplauzele ii aduceau confirmarea ca starile pe care le transmisese fusesera receptate.  Cu vorbele lui, un fel de  confirmare a acestei observatii suna asa: “Ca artist, ma intereseaza mai degraba sa incit, sa intrig. Ca individ am incetat de multisor sa urmaresc reactiile pe care le starnesc. Sau cel putin pot mima exemplar chestia asta”.

Ai zice ca e o atitudine care se dobindeste greu, dar Radu Afrim recunoaste ca inca din copilarie era …cameleonic.

“In copilarie conduceam gasca de gagici si asta a tinut mult timp. Mai tine inca daca e sa ma gandesc doar la Joi.megaJoy.(n.r. la Teatrul Odeon) Petreceam mult timp desenand in casa,  faceam revistute cinema cu propriile mele vedete inventate. Sau le dadeam nume exotice gen Theda Bara, desi era epoca lui Raquel Welch si a Ursulei Andress. Eram bizar deoarece, atunci cand eram la sat, la bunici, eram  copilul taran perfect, iar cand reveneam la oras, adica la Beclean pe Somes, ma sofisticam instant.  Eram inegalabil in a construi lumi imaginare.  Puteam trai zile intregi la masa de desenat cu figurinele mele si asta fara sa fiu autist. Pentru ca, intr-un fel, eram dependent de amicele mele.

La scoala eram infiorator.  La inceputul anului eram primul la usa ca sa ocup ultima banca,  iar apoi, la interventiile mamei mele, eram mutat cu forta mai in fata. Paradisul era in ultima banca. Nu mai departe. Pe cine interesa ca face scoala intr-o cladire dreptunghiulara de beton comunist ?? Nu pe mine, in nici un caz.

Pe de o parte radeam enorm oriunde, oricand, si m-am resemnat cand mi s-a spus, din cauza asta, ca sunt anormal. Dar eram si foarte melancolic si fascinat de imagini, de gesturi, de semnale. Si acum le gasesc bizare cand imi amintesc de ele. Multe din semnele alea le-am luat cu mine si le bag in spectacole.”

Voyeur –ul

Si-acum e atent la detalii, inclusiv cind vin de la spectatori. Stiu ca se uita din culise la public si n-am rezistat sa nu intreb ce se vede de acolo.

[caption id="attachment_30042" align="alignright" width="310"] foto Bogdan Stanga[/caption]

 “E prea intim ce ma intrebi, dar recunosc ca e o forma speciala de voyeurism. Cred ca ma plictisesc de spectacol in timpul repetitiilor si vreau sa vad un show nou, cel al salii. Uneori e boring pentru ca showul din sala seamana prea bine cu cel din scena. Empatia e totala, fluxul emotional egalizeaza totul. Dar nici cand cei din sala sunt ca pictati nu e bine. Imi plac reactiile primitive. Da, cred ca asta e un cuvant bun, nu-mi place rasul ala hiper-inteligent al “cunoscatorilor”.  Am avut iesiri ultraviolente la telefoane mobile care sunau si la o dama care a iesit din sala si a scris in caietul de impresii “rusine !” Culmea, trebuia sa ma amuz. Sunt imprevizibil, nu?  Alta data un batranel a cerut condica de reclamatii la Odeon pentru ca nu avea voie sa intre in sala inainte de inceperea reprezentatiei. Si toate astea pentru ca eu stiu ca actorii trebuie sa fie in scena inaintea intrarii spectatorilor in sala. Viata personajelor incepe inaintea inceperii showului. E logic.”

 

Un nume neinsotit de adjective

Ca sa scape de presiunea scriiturii romanesti in care nici un nume propriu nu sta singur in pagina daca nu e insotit de adjective, unii se grabesc sa-l proclame drept copilul teribil alteatrului romanesc, altii aleg o alta varianta mai intelectuala si spun despre el ca face un “teatrualtfel”. Si unii si altii uita ca, daca esti un artist complet, numele pe care-l porti capata semnificatiile muncii tale si are valoare de adjectiv, dar si de substantiv.

Radu Afrim nu face teatru. E mai degraba preocupat sa vorbeasca pe limba celor care s-au saturat de mediocritate, celor care nu se tem sa se confrunte cu propriile limite sau sa-si exprime emotiile folosindu-se de trup. Asa rezulta un spectacol actual (chiar daca textul are zeci de ani), adica mult mai mult decit o piesa deteatru. Tocmai de aceea, cuvintele de pe afisele sale “un spectacol de Radu Afrim” au semnificatii dincolo de o simpla semnatura, iar numele sau sta bine mersi singur in pagina.

Anul trecut, odata cu premiera spectacolului Adam Geist a facut o declaratie publica foarte puternica atit la nivel personal, cit si profesional. Zicea atunci ca renunta la orice efort de a menaja pe cineva din scena sau dinafara scenei, la orice forma de corectitudine politica sau estetica. “Ma insotesc doar cu oameni care sunt interesati de aceeasi zona de performanta ca si mine.”

Astazi, nu doar ca-si mentine declaratia, dar crede ca nu mai e cale de intoarcere.

“Adam Geist a insemnat enorm pentru mine chiar daca anul trecut a fost eclipsat la premii si elogii de alte show-uri ale mele. Criticii n-au rezonat prea bine cu estetica din Adam care era fizic-extrema si de o poezie cruda. Dar la Braila e delir in sala.  Bluescape, examenul meu de licentza mai era asa free style. In Bucuresti te pandeste la tot pasul pericolul comertului ieftin, desi ai putea sa vinzi bine si lucruri rafinate. Putini artisti din teatru isi pun problema educarii estetice a publicului atata timp cat asta ar trebui sa fie o prioritate mai ales cand e vorba de bani publici. Sunt sigur ca elevii aia care umplu salile la Braila, la Adam Geist, nu vor mai gusta niciodata mediocritatea atat de raspandita pe… (ride) ‹‹sfanta scandura››.”

Il intreb daca spectatorii si-au modificat atitudinea fata de el dupa Adam Geist, daca a observat ca il privesc altfel sau reactioneaza altfel la spectacolele sale si, din raspunsul hotarit, e clar ca nu vrea sa abandoneze drumul anuntat atunci, la premiera.

 “Nu ma privesc altfel. Insa cel care a iesit din sala nervos pe la jumatea showului nu ma mai priveste/interseaza deloc pe mine ca regizor. Nu mai e spectactorul meu, si e demn de mila. Intrebarea ta e foarte motivata de faptul ca spectacolele mele sunt extrem de personale. Stii cum e, cei care se pitesc in spatele autorului dramatic primesc intotdeauna coronitza de buna purtare si iau injuraturi ceva mai soft. Eu le prefer pe cele originale care s–au cam imputinat in ce ma priveste. Si asta e un lucru care ma pune pe ganduri.  Nu stiu insa daca exista pe bune un afrim inainte si unul dupa Adam…Geist.”

Inainte de regie

Exista insa un afrim de dinainte de “regizor”. Un radu afrim care a predat 5 ani limba romana, limba franceza si latina la liceu si care zice ca nu-i era greu sa faca si facultatea si sa fie si profesor in acelasi timp.Poate suna ciudatel, dar mereu am fost fericit sa muncesc. Si acum daca intru intr-o chestie mai seaca fac tot posibilul sa gasesc ceva excitant inside.”

Cind era profesor se intelegea bine cu tinerii, asa ca i s-a dus repede vestea ca e prof “alternativ”. “Directoarea ma pandea pe gaura cheii, elevii invatau pe bune si citeau carti importante  pentru orele mele, desi dupa ore mergeam cu ei la party uri si alte faze “indecente”.  Era amuzant insa nu as fi putut evolua profesional mai mult de atat. Astazi imi foloseste mult experienta aceea. Intre actori si copii nu e aproape nici o diferentza, fie ca sunt staruri, fie debutanti.”

Mai pastreaza legatura cu elevii de atunci si, desi nu spune, e evident ca pe unii i-a influentat tare. “Unii dintre ei sunt studenti chiar la actorie, altii sunt artisti vizuali, altii au plecat in vest. Chiar daca vorbim de secolul trecut nu sunt decenii de atunci totusi. Inca. E adevarat pare de demult, insa cei esentiali n-au disparut pur si simplu din viatza mea. Ei afla totul despre mine, uneori chiar mai mult decat stiu eu. Mi se pare ca am trait mult mai mult decat am facut-o. Am straturi de prieteni peste care se adauga altele, din alte locuri. Ciudat, cel mai adesea de aceeasi varsta, care seamana intre ei. Parca si muzicile pe care le ascultam se repeta.”

Sa oferi imprevizibilul

Desi generatiile s-au schimbat intre timp, reuseste intr-un fel pe care-l stie doar el sa ramina conectat la ceea ce gindesc si simt pustii de liceu.

S-a amuzat tare cind i-am spus ca la spectacolele lui am remarcat foarte multi tineri cool, ca scosi din pictorialele de moda din reviste (“ scosi din reviste? Oau, funny!”), dar spune ca nu a avut o strategie speciala ca sa-i aduca in sali.

[caption id="attachment_30028" align="alignright" width="300"] foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu 2007[/caption]

 “Nu am mers la sigur. N-am folosit retete trendy, n-am pozat in rebel, asta putea fi enervant. Am fost prof de liceu cinci ani la Cluj si-am fost aproape de ei. Apoi am descoperit mereu actorii care pot avea priza la tineri, actori care au mai degraba euromodele sau  chiar  postoceanice decat din galeria de monstri sacri ai scenei romanesti. Ca dovada pe toti mi i-au luat televiziunile pentru telenovele. In roluri de irezistibili.  Cat priveste alegerea textului aici vreau sa risc cel mai mult.  Cine credea ca Plaja scrisa de Asmussen cu o atmosfera mai curand bergmaniana va fi un hit la tineri?  Sau ca un text care cocheteaza cu filosofia ca Mansarda (n.red.Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec) umple si acum salile la Cluj ?  Daca oferi imprevizibilul, primesti reactii imprevizibile. Asta e deal-ul.”

 Cum cred ca o parte din cheia succesului spectacolelor sale e conexiunea speciala pe care o simt tinerii, insist sa aflu cum face de stie mereu ce au “pe agenda” generatiile noi, cum se updateaza la lumea lor.

“Pai ce sa-ti zic mai repede. Stau la discutii pe messenger  cu tinerii. Adun din toata tara, din orase prin care montez, amici. Oricum sunt foarte multi adolescenti in showurile mele, chiar si acum la Arad, ai vazut ce haiosi erau. Apoi in sala vin colegii lor etc. Mai sunt si fani cu care vorbesc. Adesea prefer astfel de companii celor “de specialitate”. Din pacate timpul liber se reduce la putine ore pe saptamana. Uite, niste amice din Constantza ma initiaza in tainele anime, manga si chiar… hentai. Glumesc. Nu am rabdare sa devin fan anime, dar nu pot sa le dezamagesc. Cartile bune le citim cu toti indiferent de varsta. Totusi, filmele sud coreene ne plac tuturor in aceste vremi, cu muzicile sunt ceva mai intolerant; deci, e pe baza de feelinguri comune si direct impartasite. Cam asa se face ca stiu ce au pustii in agenda, cum zici tu vag malitios.”

Familia

 Am pastrat pentru ultima parte a dialogului nostru subiectele grele, private, adica acel radu afrim pe care nu-l vedeti niciodata pe scena, nici macar atunci cind insista echipa din distributie sa-l scoala in fata, la aplauze. Si-am inceput cu radu de la “casa parinteasca”.  Cu un fiu asa “cameleonic”, familia lui a trebuit sa accepte o serie de schimbari radicale in viata copilului lor ( una dintre aceste schimbari: o trecere de la o meserie sigura – profesoratul, la una foarte liberala – regia).

“Ai mei m-au sustinut in toate ezitarile mele. Care n-au fost putine. Am facut un liceu “electro”,  suna trendy. Apoi m-am pregatit pentru Arhitectura asiduu la Bucuresti, eu fiind ardelean, apoi am renuntat pentru a da la Arte Plastice si a intra la Filologie. Deci, nu era visul meu, iar ai mei simteau asta. Nu prea i-am intrebat ce a fost in sufletul lor cand am ales Regia. De fapt, am ales-o in viteza, din amuzament,  nu ma interesateatrul.  Era mai curand old school ceea ce vedeam eu atunci pe scene. Ca si acum. Dar nici acum nu ma intereseaza prea mult ce fac altii, sincer, consider ca eu fac altceva decatteatrusi prefer sa intarziu in a invata sa facteatru.  De fapt n-ar trebui sa invat niciodata.”

Ce zic parintii cind citesc cronicile elogioase ale fiului lor?

“Ai mei sunt la curent cu toate ziarele. Cunosc chiar si nume de cronicarese, ceea ce e destul de bizar. Mama vine cam la toate premierele desi e cam peste mana. Adica peste munti, ca eu mai mult lucrez acum in sud, ceea ce nu e rau deloc. A,  da, acum sunt in vest. Sorry.

E comic ca indiferent cate atrocitati se intampla pe scena in showurile mele, mama le adora. E drept ca ma si enerveaza cand se uita in jur la reactiile spectatorilor cand e cate o faza mai hardcore.”

 

Un cliseu simpatic: “viata de zi cu zi”

Cea mai grea intrebare am pastrat-o, evident, la sfirsitul conversatiei noastre. Credeam ca n-o sa raspunda sau ca o sa fie politicos cu un raspuns neutru care sa nu fie deloc personal. Dar uite ca am mai descoperit (inca) un radu cu ocazia asta.

Voiam sa stiu daca asemeni altor artisti, si pentru el spectacolul e o cale de exprimare a unor emotii nespuse in viata de zi cu zi.

[caption id="attachment_30027" align="alignright" width="288"] Imagine din spectacolul Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim[/caption]

“Asa e. Pe scena sunt mult mai direct decat in viata. Cand regizez  numesc feelingurile cu numele lor simplu. In “civil” nu sunt capabil sa manuiesc cu prea multa lejeritate sentimente cum ar fi afectiunea, daruirea totala etc. Nu sunt egoist cu ceea ce ofer pe scena. In viata insa, ma tem ca da. Poate cele mai multe lucruri le am pierdut din cauza asta. Nu-mi reprim insa nici o voluptate a renuntarii. Pe de alta parte  eu nu mai prea am ceea ce tu numesti cu un cliseu simpatic  “viatza de zi cu zi” . Job-ul imi ia tot aproape tot timpul. Anyway  am mai avut cateva intamplari si trupuri in ultima vreme, sincer sa fiu. “

 

radu de la repetitii

L-am mai vazut asa cum, in calitate de spectator, nu-l puteti vedea: la repetitii.
Era ca un copil care se bucura cind ii ieseau jocurile si se supara cind ceva nu era bine. Isi ghida actorii intr-un mod diferit de ceea ce am vazut pina acum la alti regizori. Le spunea:”aici trebuie sa convingi personajul x ca esti asa. Cum rezolvi asta?” si-i lasa sa gaseasca singuri solutiile problemelor lor actoricesti. Cam ca la scoala; le datea teme sa lucreze cu mintea si cu trupul lor. 

In ziua in care am ajuns la repetitiile piesei Vis Toamna, am fost martorii unui moment cu o tensiune speciala. Se repeta o secventa in care doi barbati si doua femei puneau masa intr-un cimitir. In scena respectiva, ca de nicaieri, in citeva clipe, s-a creat o stare frumoasa.

Cei patru (sot si sotie, fiu si partenera fiului) s-au asezat la masa si-au inceput sa schimbe priviri. Mama tematoare si un pic isterica, tatal dominator si cumva seducator fata de partenera fiului, fiul umil asteptind sa fie criticat, tinara partenera complice pe alocuri, ironica si superioara in alte momente. Doar Radu dadea indicatii, actorii n-au spus nimic pret de citeva minute. Au parcurs cuminti ceea ce li se cerea si cumva, a aparut povestea din gesturi.

 

Mama a inceput sa puna supa la nesfirsit in farfuria fiului, tatal si-a dorit ca tinara sa primeasca mai multa mincare, fiul si-a luat mincarea si s-a pregatit sa fie asezat in fata plutonului de executie verbala, iar tinara a avut grija sa ajute la punerea supei tatalui ca prim pas spre imprietenire. Erau toate relatiile / conexiunile lor acolo, in tensiunea aia fara vorbe, doar din gesturi.

Si cind actrita care o interpreta pe mama a dorit sa-si spuna replica mai devreme decit era cazul,  Radu  a intrerupt-o ferm: “Ceea ce se intimpla, e mai important decit ceea ce se vorbeste”.

Tocmai de aceea, in loc sa cititi cronici “vorbitoare” despre piesele lui, stiti ca e mai bine sa mergeti sa vedeti ce se intimpla in spectacolele sale. Asa o sa cunoasteti cel putin doi de “radu afrim”: unul ferm, hotarit sa spuna lucrurilor pe nume, si altul timid, sensibil capabil sa scoata de la actorii lui cele mai delicate emotii. Cum se impaca acesti doi “radu”? “Si daca nu se impaca ce ne facem?  Ca si asta se poate, nu? Cred ca mai degraba nu-si vorbesc unul celuilalt, pentru ca de fapt sunt intr-o competitie permanenta. Cel “rau” oricum nu-i recunoaste celui “sensibil” aceasta calitate.”

Uitati de toate premiile pe care le-a luat, uitati de toate etichetele care i s-au pus si scrieti-va singuri “cronicile” pentru ca mai ales la spectacolele sale, ceea ce se intimpla (senzatia/experienta completa) e mai important decit ceea ce se spune. O puteti face la Constanta ( cu Inimi cicatrizate), la Bucuresti (cu Joi. Mega joy), la Ploiesti (cu Plastilina), la Arad (cu Vis. Toamna), la Braila (cu Plaja si Adam Geist), la Timisoara (cu Krum), la Cluj (Mansardala Paris cu vedere spre moarte). Si daca faceti o excursie pina la Luxemburg, puteti vedea din toamna aceeasi Mansarda, dar intr-o alta montare care include actori straini si romani.

***

Despre lucrul cu actorii si visele secrete, conversatie pe messenger.

E o tehnica de lucru in disputele profesionale de pe scena? Adica vrei sa scoti de la actorii ce-ti trebuie pe scena, enervindu-i? Sau va certati pur si simplu pentru ca nu mergeti in aceeasi directie?

Radu Afrim: Nu e o tehnica dar, la fiecare  noua situatie din asta, imi dau seama ca s-ar putea sa aiba valoare, mai ales ca toti au de jucat personaje chinuite sau rebele. Sa vezi ce i-am facut Nicoletei. (nota mea. Nicoleta Lefter din Inimi cicatrizate). Aproape ca am terorizat-o si imi era mila de ea extrem. Dar stiam ca merge pana la capat cu mine si de aceea mi-am permis. Atunci cand simt ca exista riscul retragerii actorului, nu-mi permit pentru ca intra in criza tot sistemul (meu nervos si cel institutional).

Da, dar imi imaginez ca oamenii acestia, dupa o asemenea intimplare, vor merge oricind pina la capat cu tine, pentru ca si-au depasit o limita

RA: Cred.  De la cei carora le dau rolul principal astept minuni si cred ca sunt obligati sa se ofere total proiectului. Daca nu se intimpla asa, mor! De aia visez o trupa a mea in care rarissim sa intre cate unul nou. Un ghetto, o menajerie, ceva.

 Dar n-ar duce la o oarecare plafonare? Pentru ca dupa o vreme v-ati sti toti foarte bine limitele.

RA: Nu. Ar duce la mari performante pe o limita de timp. Nu uita ca textele, temele nu se repeta.

 Nu, nu asta spuneam. Ziceam ca s-ar consuma relatiile si magia dintre voi. Dupa o vreme, v-ati plictisi unii de altii pentru ca ati sti exact ce poate fiecare si cit poate sa faca, indiferent pe ce text ati declina ceea ce stie sa faca.

RA: Eu nu stiu acum cat pot eu !!!

 Dar stii cu siguranta citeva lucruri pe care nu le poti. Si fiecare ar stii; si ceilalti le-ar afla in timp, si s-ar eroda lucrurile.

RA: Pai si daca ei vor sa faca cu mine ce eu nu pot, e clar ca nu vin de la inceput.

RA: Eu fac publice lucrurile pe care nu le pot face reale.

RA: eu

RA: fac

RA: publice

RA: lucrurile

RA: pe

RA: care

RA: nu

RA: le

RA: pot

RA: face

RA: reale

RA : .

***

Libertate si fidelitate in teatru 

Pina unde poate merge “libertatea” in teatrul romanesc? 

Radu Afrim: Libertatea din teatrul nostru are drumuri scurte de facut. Iese in papuci de casa sa si cumpere tigari la fir de la colt si revine repede in casa la caldurica. Si desigur face economie la gaz. Libertatea oamenilor din teatrul romanesc e o pensionara simpatica care sta si se uita pe fereastra inspre libertatile smintite ale altor teatre de peste mari si tzari..

Care crezi ca sunt limitele publicului? Ce nu poate vedea pe scena? Pina unde merge libertatea ta de a face ceva intr-un spectacol fara a deranja publicul?

 Radu Afrim: Desi as dori sa lucrez  spectacolul intr-un delir continuu, am un autocontrol incredibil de bine pus la punct. Asta nu e egal cu autocenzura. Construiesc spectacolul cu publicul meu inclus.  Fac poeme cu cititor cu tot. Nu cunosc decat publicul meu si pe viitorul meu public care va evolua odata cu mine. Sau nu va evolua deloc. Limitele mele sunt si limitele lui. Cand nu mai rezista psihic, el nu mai e publicul meu si am cui sa- l trimit, ohoho. Insa teama mi-e ca n-o sa-i mai placa altceva.  E  4ever (de)format. Stii, cand ti se zice “nu mai pot sa fac sex cu altcineva”. De fapt da, asta poate fi de prost gust. Nici fidelitate nu se cheama, ci dependentza si asta e nociva!

Nu e buna fidelitatea in arta, in teatru?

Radu Afrim: E adorabil sa ai actori fetish, semne pe care le duci cu tine dintr-unteatru in altul, sa te inconjuri de lumea pe care tu ai construit-o, sa faci permutari minore in interiorul ei, fara sa stii ca acesta nu e altceva decat drumul inspre victoria absoluta:  desprinderea de aceasta lume a ta, renuntarea demna la ea, construirea uneia noi. Partea frumoasa e in nostalgia cu care vechea ta lume priveste dupa tine in momentul despartirii de ea si mult timp dupa aceea. 

Bonus track – ceva ce n-a mai avut loc in revista:)

Pui multa presiune pe tine? Adica iti faci obiective pe care sa le duci la capat intr-un anume timp?

Radu Afrim: Niciodata. Totul se intampla instinctual si intuitiv. Imagineaza-ti ca nu mi fac nici macar proiecte de spectacol cum as putea sa-mi planific ceva care tine de existenta mea sociala?! Fug de cifre, fug de calcule, fug de chitantze, fug de oamenii care-mi amintesc ca suntem sub cifre, deadline-uri.  O ador pe Bjork cand canta “I don t know my future after this weekend and I don’t want to.” O ador pentru ca stiu ca am ratat ocazia de a pune in aplicare ce canta ea. Cu totii am ratat. 

 

 -Personajul dintr-o carte cu care ti-ar placea sa te intilnesti?

Cu Pinocchio. E cel mai sincer personaj. Uite, am multe probleme cu biserica si una dintre ele e aceea ca nu are suficient humor pentru a aprecia o minciuna profesionist lansata. Nu exista nuante la acest capitol. Exista doar crispare.

– Cine iti sunt cei mai buni prieteni?

Parintii. Aici nu ezit.  Apoi internetul, cred. Cateva carti, multe filme , multe muzici. Apoi in timpul repetitiilor, unii actori din piesa respectiva.

 

1655
cinemain week end, super spectacole de teatru si super filme

in week end, super spectacole de teatru si super filme

stiu ca alegerile sunt focusul acestui week end si sper sa mergeti la vot, indiferent de optiunea voastra politica, dar in we acesta se mai intimpla si alte lucruri.

unele centrate foarte mult pe copii: spectacole de teatru in Festivalul teatrului de animatie de la Tandarica, sau filme pentru copii la Kinodiseea – festivalul filmului pentru copii.

recomandarile mele foarte speciale (care au tinta si adultii nu doar copiii) sunt:

Finn – pe 14 nov la cinema studio, povestea unui baietel care , in timp ce asculta cintecul la vioara al unui batrin intilnit intmplator, isi vede cu ochii mintii mama moarta. si decide sa se faca violonist pentru ca tocmai a experiementat pe pielea lui magia muzicii.

filmul incepe la ora 19, la cinema studio si va fi urmat de Q&A cu egizorului Franz Weisz si a actorul Mels van der Hoeven, dar mai poate fi vazut si simbata dimineata la ora 11, la cinemateca eforie, unde itrarea e libera. si vin din nou si regizorul si actorul.

Loulou, incredibilul secret – simbata de la ora 19 la cinemateca Eforie – o poveste despre incercarile vietii pentru prietenii care par imposibile. prietenia dintre un lup si un iepure

Jack si mecanica inimii – cinema studio, ora 19, duminica o animatie pentru adulti mai degraba, o poveste despre timiditate, despre povestile pe care si le spun oamenii ca sa traiasca mai usor, despre iubire si despre ce pierzi cind nu stii cum sa spui ce vrei.

***
La festivalul teatrulu de animatie, unde nu sunt doar spectacole cu papusi si papusari pentru copii, va recomand din inima
Unde nu-i cap, vai de picioare (sâmbătă 15 noiembrie) este unul dintre cele 4 proiecte independente invitate în festival. Ada Lupu, câştigătoarea Marelui Premiu al Galei Tanarului Actor Hop 2014, recurge la un teatru de animaţie în forme neconvenţionale care-i permite să inoveze constant. În această piesă, Ada Lupu îşi caută personajul chiar pe scenă, actriţa descoperind, odată cu publicul, forme diverse de expresie ale teatrului de animaţie, mânuindu-se pe sine. Transformările se desfăşoară gradat, începând cu metamorfozarea elementelor de costum (prin tehnici cunoscute ale teatrului de obiecte) şi continuând cu animarea propriului corp, de la însufleţirea unei palme până la cea a picioarelor (prin tehici teatro dell piedi, folosite cu precădere de artişti italieni precum Laura Kiebel sau Veronika Gonzales).

si dincolo de week end, miercuri 19 noiembrie – ALLEGRO MA NON TROPPO, Zero en Conducta, Barcelona // ora 18.00, La Tandarica (Sala Lahovari) – un spectacol teatru dans, pe ritmuri de tango, f senzual si ironic

Cia. Zero en Conducta, Allegro ma non troppo. Trailer from Mellow Submarine on Vimeo.

649
maria cassiDe vazut neaparat: Maria Cassi , Attente al lupo

De vazut neaparat: Maria Cassi , Attente al lupo

Maria Cassi e o actrita italiana care a studiat miscarea cu un clown celebru, asa ca are ceva din Chaplin in ea.

E o actrita care e pasionata de limbajul de dincolo de limba de exprimare (a facut un show – Viata mea – in care vorbea simultan in italiana si engleza tocmai ca sa incurce spectatorii si sa-i oblige sa fie atenti mai mult la ce spune trupul ei, decit ce marcheaza vorbele ei).

Maria Cassi vine in week end-ul asta la Bucuresti, la ARCUB cu un spectacol despre care banuiesc ca o sa lase urme: Attente al lupo e despre diferentele dintre femei si barbati, despre stereotipii si despre prejudecati.

E o comedie, un one woman show, dar cu atit mai mult cred ca o sa lase urme spectacolul asta in mintea spectatorilor.

Zilele viitoare am sa va fac cunostinta cu Maria Cassi printr-un interviu, dar s-ar putea sa nu mai gasiti bilete daca asteptati mult.

Spectacolele cu Maria Cassi sunt vineri si simbata, 7 si 8 noiembrie, de la ora 20.oo

 

604
shutterstock_aplauzeaplauze

aplauze

cind apar aplauzele la un spectacol se echilibreaza energiile.

spectatorii care au acumulat emotii dau mai departe, inapoi catre scena, din ceea ce au primit si, intr-un fel, se elibereaza. se descarca.

actorii, cintaretii, dansatorii stiu dupa forma aplauzelor (carnoase, cu pofta, din inima, de complezenta) care e rasplata muncii lor, se bucura de ce primesc, dar se elibereaza si ei de tensiunea care s-a depus pe drumul dintre idee- executie- prezentarea in fata unui public.

ca in viata, ca in iubire, momentul aplauzelor e unul dintre cele mai emotionante, cind e sincer.

dar cum ar fi ca pentru un spectacol, pentru un singur spectacol, nimeni sa nu aplaude.

dupa ce se va fi terminat actul artistic, lumina in sala de spectacol sa fie la maximum. performerii sa se aseze la marginea scenei si sa-si priveasca spectatorii in ochi. spectator cu spectator. sa le prinda privirea si sa se uite inauntru. unde e adevarul care n-are carne, pofta, inima sau complezenta. e simplu si curat. se simte daca a fost sau nu a fost.

iar spectatorii sa le intoarca/sustina privirea. cu emotia de s-a-uitat-la-mine-cel-de-pe-scena pusa la un loc cu emotia spectacolului tisnindu-i din ochi. cautind adevarul.

pentru citeva minute. intr-o liniste de clepsidra.

si-apoi sa plece fiecare, continindu-si emotia si indoiala, amplificate in schimbul acela de priviri fara vorbe, catre casele lor.  pina la o viitoare reprezentatie.

cum ar fi.

*

later edit dintr-un minunat comentariu pe facebook

Miruna Runcan  Ce noi sunt lucrurile pe lume, mereu, luate de la inceput! La “Vicarul” lui Penciulescu, la Bulandra, NIMENI nu aplauda la sfarsit, fara nici un fel de prevenire/semnal de vreun fel. Actorii erau cu totii pe scena si publicul, pur si simplu, intelegea: isi inghitea nodul din gat si pleca in varful picioarelor, fara fosnet. La “…au pus catuse florilor” al lui Hausvater, nu s-a aplaudat niciodata, stagiuni la rand. Incepea sa urle sirena si publicul era “evacuat” ca oile, asa cum si intrase, aproape pe branci. Spre tacerea catarctica. Asta numai la noi – si numai in viata mea. Altminteri, la Paradise Now (Living Theatr) iesirea era asemanatoare, fara pacaneala, zic cronicile si istoria. Tot astfel, la inceputul secolului XX, la Miracolul lui Reinhardt, in catedrala din Kohln sau in piata de la Notre Damme, n-ar fi fost loc/timp de aplauze, nici gand pentru asta. In fine, e bine cand lucrurile sunt noi, inseamna ca lumea/pamantul se invarte (in sens de rotatie ori de revolutie).

Miruna Runcan Nu vreau (jur) sa fac pe nebuna. Vreau doar sa zic ca un spectacol isi castiga cu (cea) mai mare greutate tacerea (pioasa) decat aplauzele de complezenta. Iar credinta mea e ca asta se face doar facand UN ANUME FEL de spectacole, in care in om se modifica instantaneu obisnuintele “de consum”, nu marketing sau dezbateri…

 

 

coverphoto shutterstock

 

999
west side story afismanifestul unei generatii: West Side Story – the musical la Odeon

manifestul unei generatii: West Side Story – the musical la Odeon

Sa incep cu ce e cel mai important: TREBUIE SA MERGETI SA VEDETI MUSICALUL WEST SIDE STORY LA TEATRUL ODEON.

Pentru prima data in RO , pe linga Festivalul National de Teatru se intimpla un experiment scoala: printr-un casting national au fost alesi 25 de tineri actori care stiu sa cinte si sa danseze pentru un musical. Initiativa ii apartine Marinei Constantinescu si este realizata impreuna cu regizorul si coregraful Razvan Mazilu.

Nu s-a stiut de la inceput ca va fi West Side Story, dar pentru ca la selectia nationala au fost descoperiti foarte multi tineri talentati, Razvan Mazilu s-a gindit la un musical care sa aiba o distributie mai generoasa si care sa puna mai multi tineri in valoare. Ba chiar, a lucrat cu distributii multiple pentru ca fiecare membru al echipei sa iasa intr-un fel in evidenta, in cel putin o reprezentatie.

*

Am fost in week end la repetitiile lor – prima zi in care se coordonau si cu orchestra – si cuvintul cel mai potrivit care ii poate descrie e ECHIPA. I-am vazut cum se ajutau unii pe altii in detaliile executiei sau cum se emotionau la reusitele celor care repetau.

Toti sunt foarte foarte tineri, enervant de tineri. Au look-uri foarte occidentale, sunt alesi pe tipologii si, chiar si fara sa spuna nimic, in haine civile, acolo pe holul teatrului, unde se aflau cind i-am vazut, tot pareau ca “de afara, occidentali”.

Cinta foarte bine, dar cind spun foarte bine stiu sigur ca dupa ce mergeti la spectacol (adica fix in timpul spectacolului) o sa va ginditi: de ce nu sunt copiii astia la Vocea Romaniei sau la X factor?

(repeta cu antrenori vocali de 2 luni jumatate, antrenori care au scos untul din ei; si toate emotiile corzilor lor vocale)

Danseaza foarte bine. Si sunt foarte ambitiosi. Imi povestea Razvan Mazilu ca dupa ce le-a creat momentele de coregrafie a vrut sa le mai simplifice ca sa le fie mai usor cu cintatul, dar “copiii” (au 23-25 ani, e un alint exprimarea asta) au protestat si-au zis ca ei vor face eforturi si nu vor simplifica nimic.

*

Am mai vazut un musical pus in scena de Razvan Mazilu la Timisoara – Cabaret (am scris despre el atunci ca m-am simtit ca la Londra sau la Berlin in sala de spectacol, pentru ca era impecabil) si din ce pare ca e acum – dupa cit m-am prins de la repetitii – West Side Story e si mai tare, si mai bun.

Si chiar e manifestul unei generatii. A tinerei generatii.

Cind ma uitam la ei, la energia care era in ei si in jurul lor, mi-am adus aminte de magia care e in jurul copiilor de la Festivalul de teatru din Alexandria, genul de energie din care se incarca toata lumea care intra in contact cu ea.

Tinerii acestia o sa va arate ca se poate si in Romania, la Bucuresti, un spectacol de musical “ca afara”. Un spectacol in care intilniti actori completi – care cinta, danseaza si fac actorie la un nivel foarte ridicat, dar care si arata bine, cool, smart.

*

In perioada festivalului national de teatru sunt 2 spectacole. astazi cind mi-am cumparat eu bilete mai erau 5 locuri la spectacolul de pe 25 octombrie, dar vor mai fi doua reprezentatii in noiembrie pe 22 si 23.

Si va rog tare sa mergeti, sa va cumparati bilete. sunt 70 de oameni pe scena (sapte zeci!!!) ca sa se mai joace acest spectacol si dincolo de cele 4 reprezentatii din proiectul FNT, trebuie sa fie cerere de bilete pentru ca este un spectacol scump.

Si va mai rog, dupa ce mergeti, saptamina asta sau in noiembrie, sa puneti un status pe facebook (sau un comentariu aici) cu parerea voastra: stiu sigur ca o sa fiti foarte incintati, uimiti chiar ca se poate asa ceva si in Romania. asta va fi cea mai buna reclama, cel mai mare ajutor ca sa-si cumpere si altii bilete.

Iar munca de citeva luni  a acestor copii  sa aiba o viata mai lunga.

*

P.S. Cred ca Razvan Mazilu si-a gasit o noua cale de exprimare pentru aceasta parte a carierei lui. E printre putinii romani care au aptitudinile si abilitatile de a face/regiza musicaluri, dar mai scriu despre asta dupa ce vad spectacolul, pe scena, simbata seara.

 

 

925
shutterstock_celebritate7 lucruri despre artisti pe care e bine sa le stiti

7 lucruri despre artisti pe care e bine sa le stiti

In contextul sinuciderii minunatului om Robin Williams, m-am gindit sa scriu citeva lucruri pe care le-am aflat in acesti multi ani de trait, lucrat, imprietenit cu/printre artisti. Poate ne ajuta sa –i pretuim mai mult – la vedere – cit sunt in viata si sa intelegem ca intre alb/ veseli/buni si  negru/tristi/ rai, cum ne imaginam ca sunt, se afla de fapt infinite nuante de gri.

1.       Artistul e un om diferit de majoritate.

Daca ar fi ca toata lumea, ar face lucruri ca toata lumea si n-ar mai fi artist. Oamenii altfel fac lucrurile altfel. Si cu “altfel de lucruri” inainteaza lumea.

Sa nu-I mai judecam deci pe artisti dupa chipul si asemanarea noastra; cu siguranta e o diferenta in empatie, sensibilitate, transpunerea si sinteza unor emotii intre ce simt si fac  ei,  si ce simtim /facem noi; chiar daca, aparent, aratam la fel.

2.       Emotiile unui artist ating limite incredibile si-arata vulnerabilitati, fragilitati imense.

Mi s-a intimplat sa trebuiasca sa urc pe o scena alaturi de un mare actor al Romaniei, iar el tremura de doua ori mai tare de emotie decit mine. Cind l-am intrebat de ce, pentru ca mi se parea ca are mult mai mult antrenament decit mine la expunerea la public, a marcat o diferenta: “Cind ma sui pe scena in mod curent, vin dupa luni de repetitii ale unui text si stiu orice miscare pe care trebuie sa o fac. Si atunci am emotii imense, dar acum e mult  mai mult.”

Am vazut cum patruleaza ca un leu un cusca un muzician in culise inaintea unui concert si, cind ii simteam concentrarea pusa la un loc cu emotiile, cu presiunea salii care deja urla in asteptare, mi-am promis ca nu voi mai sta niciodata in culise sa vad asa ceva: ma durea, la propriu, stomacul.

Am vazut o actrita de notorietate mondiala, care a participat la toate premiile mari ale industriei ei si-a facut filme cu milioane de spectatori si care, in timpul unui banal interviu, si-a framintat miinile de emotie fara sa fie constienta de forta pe care o imprima: isi inrosise palmele.

M-am gindit de multe ori ca multi dintre artisti recepteaza emotiile mult mai intens decit majoritatea oamenilor, poate ca asta e explicatia creatiei lor unice: aduna un bagaj emotional mai greu decit al nostru pentru care au instrumentele naturale – harul- sa-l transpuna apoi in arta.

 3.       Nevoile lor emotionale sunt, de multe ori, diferite de majoritate. (pentru ca… punctul 1)

Au nevoie de mai multe validari, au nevoie de mai multe confirmari; e atit de subiectiva munca lor si stiu ca oricind o pot lua de la zero, fara sa mai aiba nimic, incit pare ca viata intreaga li se sprijina intr-un fir de ata. In fiecare an, in fiecare luna, uneori in fiecare zi (dupa drumuri lungi, in turnee) au un nou performance in care sunt supusi presiunii, tensiunii si , la sfirsitul careia, asteapta o validare.

In plus, actul creatiei e diferit intre artisti – unul are nevoie de mult spatiu, de timp pentru “internalizarea”/sinteza  emotiilor, altul are nevoie de preteni aproape, altul are nevoie de vin sau muzica etc etc.  Pe noi, spectatorii, ar trebui sa ne intereseze doar rezultatul muncii lor, forma in care a ajuns emotia catre noi. Fara nicio alta “judecata”, “eticheta” lipita pe personalitatea lor.

4.       Perfectionismul lor e greu de dus pentru cei din jur.

 Acelasi text e rostit de doi actori total diferit sau transformat in doua spectacole/filme diferite de doi regizori; cu aceleasi note muzicale, doi compozitori fac muzici diferite. Artistii stiu cel mai bine asta si stiu ca detaliile fac diferenta, asa ca uneori tin cu dintii la detaliile lumii pe care si-o imagineaza.

Am intilnit un mare muzician al planetei – o doamna – care viziteaza in avans fiecare studio in care are de facut un interviu live; vrea sa stie culoarea fotoliilor pe care urmeaza sa stea, daca are trepte de urcat/coborit, cit de inalte sunt – ca sa aleaga tocurile si culorile cele mai potrivite pentru hainele pe care urmeaza sa le poarte. Desi are un program infernal, verifica personal de fiecare data pentru ca “vreau sa simt eu locul, ca sa stiu sa aleg ce e cel mai bine pentru seara respectiva.”

Numai ca dorinta aceasta de a face lucrurile in detaliile lumii lor, cind ajunge in contradictie cu fapte minore ale staff-ului sau familiei, naste dispute in care cineva trebuie sa cedeze. Si nu artistul  e cel care cedeaza cel mai des.

Iar, pe termen lung, asta erodeaza relatiile.

5.       Cu cit e mai celebru si mai de succes un artist, cu atit e mai singur.

Nu pentru ca n-ar avea prieteni sau familie, ci pentru ca momentele lui de succes (daca vorbim de adevarati artisti, nu de cartoane colorate) sunt in lupta cu sine – cel mai adesea pentru a transmite o emotie mai bine, mai puternic, indiferent de calea (film, teatru, muzica, literatura, pictura etc) prin care se exprima.  Si nimeni nu primeste aplauze la scena deschisa pentru ca a depasit o bariera interioara, oricit de dureros ar fi fost procesul si de mare victoria. Pentru ca asta nu se petrece la vedere.

In plus, o mare parte din artisti  – prin natura meseriei – se afla departe de “ai lor” in momentele cheie (cind au luat super premii, cind au fost evenimente in familie). Cum succesul nu vine peste noapte, ratarile momentelor “de familie” se aduna si erodeaza pe termen lung si relatiile, si prieteniile, iar erodarea e  mai puternica decit la restul oamenilor pentru ca vine din ambele capete.

Ii invidiem pentru lumea plina de glamour pe care o afiseaza, dar… de ex, Grace Kelly dupa ce a cistigat Oscarul in 1953, a ramas singura in camera ei de hotel. Tot staff-ul era obosit, parintii se aflau acasa in Philadelphia, viitorul sot – Printul Rainier – era la Monaco; in biografia ei mentioneaza ca, in seara in care a avut cel mai mare succes profesional, a fost de fapt cea mai singura.

6.       Ceea ce stim/credem despre ei e mai degraba proiectia emotiilor noastre pe niste roluri publice, decit adevarul despre ei

Ii vedem in fotografii perfect retusate, cu un stiling perfect si, pentru ca au echipe de imagine bune, pentru ca fac parte dintr-un sistem, intotdeauna imaginile “controlate” sunt mai multe decit cele “paparazzi”, iluzia realului. De fapt, de cele mai multe ori, si fotografiile paparazzi sunt aranjate sau controlate, pentru ca artistul stie ca nu poate iesi in spatiu public decit in “personajul” pe care-l comunica.

Uneori ii judecam dupa reactiile din viata lor privata – iubiri sau scandaluri, cel mai adesea. Dar cind ne punem intrebarea “de ce naiba sunt astia doi impreuna?” nu luam in calcul ca o parte din cupluri sunt aranjate pentru un efect media mai puternic, iar alta parte e “pe bune”, doar ca imaginea curata creata de oamenii de specialitate ascunde un om nu foarte rafinat, dupa cum ii sunt si iubirile/nevoile pe care le are.

Imaginea publica pe care o are artistul – cu cit e mai celebru si are o echipa mai profesionista de comunicare – prelucreaza ceva din personalitatea lui pina cind obtine o calitate care acopera o nevoie a publicului tinta. Cind nu exista, o fabrica. Pentru ca managementul unui artist stie ca publicul va incalca intotdeauna punctul 3 si … va pune etichete.

7.       Cea mai importanta apreciere e cea a publicului. Singura validare care hraneste e cea a publicului. Cel mai mult timp – fizic sau cu mintea – e petrecut, nu cu familia, nu cu staff-ul, ci  cu si pentru public.

Cit proiectul e in lucru, parerea staff-ului (manager, regizor, alti membri ai echipei, familia) e importanta , dar cind prestatia artistica (oricare ar fi fost forma ei) a iesit in spatiul public, poate sa spuna zeci de laude oricare membru al staff-ului, vorbele nu au acelasi impact ca un simplu “multumesc” sau “felicitari” venite de la un spectator, de la cineva din public.

Am vazut multi artisti cum asteapta cu nerabdare dimineata de dupa un spectacol ca sa vada reactiile publicului (in ziare, pe net etc) si cum, de fapt, abia atunci incep sa se bucure de munca lor si sa se motiveze pentru un nou spectacol.

Avem deci un om mai sensibil, poate chiar mai introvert decit majoritatea, mai vulnerabil si cu o capacitate mai mare de a recepta emotii (implicit de a fi afectat de ele), cu un perfectionism – fixism care-l chinuie, dar ii chinuie si pe cei din jur generind tensiuni, care cunoaste momente de crunta singuratate, in balans cu bucurii uriase, care traieste presiunea unei vieti usor schizoide – intre ceea ce e in spatiu public si ceea ce e acasa – si care persevereaza zilnic in meseria lui cu un singur scop: sa placa publicului.

Stiind toate acestea, spun mereu si mai scriu si aici: cel mai bun si mai frumos lucru pe care putem sa-l facem in raport cu arta, noi – muritorii de rind mai putin talentati –  e ca atunci cind ne place munca unui artist sa i-o spunem. In timp real, cu sinceritate si simplitate. Cu un mesaj oriunde stim ca ar putea ajunge la el/ea.

O sa conteze enorm, o sa-i dea aripi pentru inca o zi grea de munca (cea mai grea munca e cea cu mintea si trupul tau), o sa-i aduca o confirmare ca merita toate framintarile pentru “de ce sunt altfel?” si… pentru momente ca acelea prin care a trecut Robin Willliams , s-ar putea sa faca putin, un milimetru, o miime de milimetru, diferenta.

Si sa salveze o viata.

3440
fetitaTiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

(nota mea. Opinia de mai jos ii apartine unuia dintre oamenii care au facut istorie in marketingul din Romania, in multinationale cu renume. Am privilegiul sa-l cunosc si sa se numere printre prietenii mei – sa ma mai si sfatuiasca adesea – si sa stiu pasiunea lui de a convinge oamenii de marketing sa investeasca in cultura sau sport. Ma bucur si ii multumesc mult ca a dorit sa povesteasca din culisele straduintelor lui in crearea unui drum frumos si coerent in asocierile brandurilor cu evenimente culturale.)

 

text de Tiberiu Mercurian

De mai bine de doi ani si jumatate ma incapatanez sa cred ca actul cultural poate fi o platforma de comunicare pentru branduri. Sigur ca nu pentru orice tip de brand, ci pentru acelea pentru care publicul tinta consuma cultura.

Si da-i si lupta, si lupta, si da-i.

Am propus asocieri intre cele mai puternice branduri cu cele mai interesante evenimente culturale (devenite intre timp branduri culturale).

Am convingerea ca atunci cand vorbim despre asocierea dintre doua branduri, 1+1 da intotdeauna mai mult de 2. La fel se intampla si cu asocierea unui brand cultural si un brand comercial. Suma dintre un brand cultural de genul: Festivalul International de Teatru de la Sibiu (al treilea ca importanta din Europa) sau Festivalul de Teatru Undercloud (primul festival de teatru independent din Romania) sau piese de teatru din reprtoriul companiei Daya (cel mai important brand cultural independent din domeniu) si un brand comercial (aici nu voi da nume sa nu fac reclama gratuita pe blogul Cristinei) face intotdeuna mai mult de 2.

Si din pacate aceste branduri culturale inca se mai finanteaza prin: doamna de la PR de la nu stiu ce companie are o slabiciune pentru dans si se implica, domnul de la nu stiu ce banca s-a intalnit cu presedintele festivalului si i-a placut de ochii lui si se implica, fetita doamnei de la nu stiu ce “cola” este pasionata de teatru si vrea mama sa o introduca in mediul artistic. Offf, iar exemplele pot continua.

Foarte frumos, merge si asa (ca de, suntem in Romania), dar business-ul? Business-ul unde e? Sustenabilitatea unde ramane? Domnul sau doamna de la marketing pleaca si constatam ca firma de telefonie care a finantat ani de zile nu stiu ce festival de film se retrage, pentru ca deodata are alte prioritati.

Si totul incepe cam asa: omul cu care discut, cel de pe partea cealalta a mesei imi confirma tot ce ii spun:

– brandul lui se adreseaza unor oameni care sunt din ce in ce mai greu de “atins” cu mesaje transmise prin medii “clasice”

– targetul lui: nu se mai uita la TV (din ce in ce mai multi constata inutilitatea televizorului in casa si renunta la el), nu mai citeste ziare si reviste (pentru ca se informeaza de pe net), radio mai asculta numai posturi care nu difuzeaza publicitate.

De asemenea, domnul sau domnisoara brand manager sau marketing manager este de acord ca targetul lui este mai activ (face mai mult sport), merge mai mult la terase, se duce mai mult la teatru, este atras de evenimente gen festivaluri.

Pana aici suntem pe aceeasi lungime de unda.

Apoi incepem sa vorbim de brandurile culturale amintite.

Ridica sprancenele a mirare, incepe sa dea din cap admirativ, daca cumva a fost pe la vreun spectacol de care ii pomenesc, e al meu. Discutia se termina pe un ton pozitiv. Va primi o propunere mulata pe nevoile lui asa incat transmiterea mesajului sa nu fie cazuta din luna.

Si totusi, cand e sa dea un raspuns (sunt norocos, unii mai si raspund!!!) marea majoritate zic NU. “Nu anul asta”, “nu prea am cum sa strecor in bugetul de anul asta”, iar lista poate continua.

De cele mai multe ori acest NU vine din frica de a-si asuma sa fie diferit. Daca alege varianta “clasica” nu i se poate intampla nimic. Daca face ceva out of the box poat fi penalizat/a. Paradoxul continua… Toti marketerii fac cursuri: cum sa gandeasca si sa actioneze out of the box, traininguri despre inovatie, blue ocean- TEORIE.

Pe modelul “am vazut si romani fericiti”, simt nevoia sa scot si eu pe cineva in fata careului: un brand de cafea. Am ajuns la ei evident printr-o cunostinta. Insa ceea ce i-a facut sa fie diferiti a fost curajul. Curajul si asumarea de a fi altfel decat turma. Asumarea acelui punct din valorile companiei si ale brandului: inovatia, nu numai la nivel teoretic, ci prin tot ceea ce fac. Proiectul dezvoltat impreuna a avut la baza un dialog in urma caruia propunerea customizata a dat nastere unei prezente a marcii intr-un mod firesc intr-un cadru care a surprins. In mod concret decorul a luat forma brandului care a sustinut spectacolul. Iar ecoul nu a intarziat sa apara. Bravo.

Si ca sa inchei cu un mesaj pozitiv: ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem ca facem. Inovatia nu trebuie sa se opreasca la nivelul produsului ci prin toate punctele de interactiune cu beneficiarul. Aveti curaj de a fi diferiti.

PS: brandul scos in fata careului este Tassimo. Bravo pentru curajul de a fi altfel.

*Tiberiu Mercurian, pasionat de marketing

1703
carey-mulligan1in the mood for carey mulligan

in the mood for carey mulligan

in 2009, cind carey mulligan inca nu jucase roluri mari la hollywood scriam despre ea ca va fi viitoarea audrey hepburn. o vazuse un prieten in Nina (Pescarusul lui Cehov) la londra si ma rugase insistent sa vad spectacolul.

n-am ajuns dar am tot cautat atunci info despre ea si de atunci incoace o tot urmaresc

mi se pare a fi una dintre actritele care nu are nicio legatura cu ideea de frumusete pe care o promoveaza acum showbizz-ul, dar care e de un rafinament desavirsit. si in  meserie, si in afara ei.

mai intii, un mic remember cu ce stie sa faca din actorie

apoi cite ceva din farmecul, discretia si minimalismul ei

 

 

 

1008
omul cel bundespre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

despre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

La ora la care cititi aceste rinduri sper ca o parte dintre voi sa fi fost la repetitiile deschise pentru public ale piesei pe care Andrei Serban o monteaza la Teatrul Bulandra, Omul cel bun din Seciuan. Daca n-ati fost inca (sunt marti – simbata de la ora 19.00, intrarea e libera, in limita locurilor disponibile), sper sa va conving acum:)
*

Omul cel bun din Seciuan dupa Bertolt Brecht este povestea unei prostituate cu suflet mare care ajuta intr-o dimineata trei persoane nestiind ca sunt ZEI. Acestia o rasplatesc cu bani ca sa-si faca un magazin si ii spun “ bun sa fii, dar sa traiesti si tu” , iar fata incearca din rasputeri sa respecte porunca zeilor.

Din bunatate ajunge falimentara, se indragosteste de un tinar cu care ramine insarcinata si lucrurile merg din rau in mai rau. Ca sa poata “trai” ia chipul unui var si devine cea mai rea dintre cei din comunitate (negociaza aspru contractele, nu-si respecta promisiunile daca nu o avantajeaza etc )

*

E a treia oara cind domnul Andrei Serban monteaza acest text, de fiecare data facindu-l in alta cheie.

Dinsul mi-a povestit ca prima data l-a montat la Piatra Neamt in 1968, intr-un context politic european foarte dramatic, iar replicile aveau o incarcatura foarte politica. Peste ceva ani, la New York l-a montat ca un musical, intr-o zona comica, dind un alt context replicilor, mai apropiat de intelegerea americanilor.

Acum, cum textul lui Brecht pune intr-un mod universal problema lui “a fi bun”, Andrei Serban se joaca minunat cu simbolurile iar “vedetele” lumii noastre apropiate, mioritice, isi gasesc corespondent pe scena: un bogatas cu influenta media si politica, dar cu actiuni filantropice care sa-i spele imaginea, o vedeta mondena –“presedinta fundatiei caritabile anonime”.

*

Am vazut in doua zile citeva ore de repetitii, nu stiu tot contextul montarii si toate simbolurile din piesa, dar pastrez in minte citeva imagini “de lucru”

Ana Ularu (interpreta personajului principal, in distributie dubla – Alexandra Fasola e colega ei de rol) imbracata intr-un maieu negru si o fusta lunga neagra, stind jos pe scena, la picioarele colegiilor care stateau pe scaune si invatau o linie melodica noua. Repeta Alexandra, colega ei, dar buzele Anei se miscau concentrata ca la un playback perfect dupa muzica din mintea ei, in armonie cu ce se repeta pe scena. Era atita concentrare si determinare in atitudinea ei si era asa de frumoasa fara nicio urma de make-up, incit mi-as fi dorit sa o filmez si sa o dau la toate televiziunile drept model de “cum se face ca sa ai succes”.

Vlad Ivanov improvizind pe gospel, cu o voce incredibila, la o fereastra inalta din décor. Era atit de incintat ca poate sa faca ceva nou, diferit de ce a facut in actorie, incit se incarca din fiecare nota si fiecare ritm pe care le aseza la locurile lor pe text.

Doamna Rodica Mandache mergind in genunchi pe scena, impingind o valiza in care se aflau aripi de inger, reluind miscarea de citeva ori, insotita de text, fara sa arate mult din virsta pe care o poarta.

Andrei Serban asezat pe unul din scaunele ramase in mijlocul scenei dupa “scena procesului”, intr-o pauza pentru actori, ca si cum s-ar fi odihnit, dar cautind de fapt (cum avea sa se dovedeasca peste doar citeva minute) traseul pe care Ana Ularu urma sa-l faca in monologul cheie al piesei. Doar ochii care parcurgeau spatii nestiute din scena si se intorceau in acelasi punct il tradau ca “are treaba” pentru ca trupul parea relaxat si foarte linistit.

10 minute mai tirziu, cind a inceput sa construiasca impreuna cu Ana monologul acela, a fost… magie.

Textul a capatat spatiu, Ana – indrumata de Andrei Serban – a inceput sa se foloseasca de elementele de décor ca sa se sprijine emotional pe ele si sa creasca intensitatea replicilor. Cuvintele au capatat atit de multa forta incit parea ca pina atunci, in versiunile de text pe care le rostise la baza scenei, spusese cu totul altceva.

Cind scena a fost construita, Ana gifiia ca si cum ar fi alergat citiva km; era pierderea energiei pe care o pusese intre cuvinte.

*
Sunt mai multe motive pentru care mi-ar placea sa mergeti la repetitii (eu nu sunt in tara si am sa vad spectacolul in versiunea lui finala, cu tot cu costume, abia in octombrie la premiera).

– Sa vedeti citiva tineri buni si frumosi pe care A. S. (imi place simbolul care rezulta din initialele numelui dlui Andrei Serban :) ) are deschiderea si intuitia sa-i aduca in proiectele sale. Printre ei Catalin Babliuc, minunata si delicata Ana Covalciuc (aici intr-o cu totul alta ipostaza) si Alexandra Fasola, cistigatoarea premiului UNITER pentru cea mai buna actrita anul acesta.

– Sa vedeti actori uriasi care au in palmares munca alaturi de super nume, care au super talent si mult har si care acum ies din registrul lor cintind sau mergind in zone emotionale pe care nu le explorasera pe scena. Ma refer aici la Ana Ularu si la Vlad Ivanov, ambii cu performante internationale remarcabile, ambii foarte discreti cind e vorba de a povesti despre “victoriile” din meseria lor.

– Dar mai ales ca sa vedeti aceasta noua versiune a textului lui Brecht si sa va lasati condusi de poveste asa cum e spusa ea acum de A.S. ca sa puteti proiecta pe viata noastra cotidiana o parte din intimplari, pe voi insiva si sa va intrebati daca se poate trai “definitiv bun” sau “fundamental rau”, dar si cum e viata intre aceste doua limite care, la prima vedere, par imposibile.

Si ce vreti sa recunoastem ca poruncile noastre sunt prea greu de urmat? Asta nu se va intimpla!, zice undeva in piesa Rodica Mandache din ipostaza de ZEU si putin mai incolo se intreaba: POATE CINEVA SA SCHIMBE LUMEA?!

fotografii Crista Bilciu, Mihaela Petre

1530
turnerteatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

teatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

text de Sorana Savu

Nu stiu cand anume m-a cucerit Kathleen Turner – cand cauta pietre pretioase prin noroaie cu Michael Douglas, cand ii tinea piept lui Nicholson in “Onoarea familiei Prizzi” sau cand juca rolul tatalui lui Chandler in “Friends”. Dar m-am bucurat enorm sa o pot vedea pe scena la Londra vara asta, la Duchess Theatre, la aproape zece ani de la stagiunea cu ”Who’s Afraid of Virginia Woolf”.

Tocmai vara asta, cand londonezii sunt mai preocupati de meciurile de fotbal decat de ce se petrece pe scenele teatrelor lor. Ocazie buna pentru noi sa mai gasim bilete si sa fim martori ai spectacolelor pe care ni le ofera niste actori care pastreaza pasiunea jocului la fel de intensa si pe ecran, si pe scena.

 “Bakersfield Mist” e o piesa usoara si simpatica, tinuta de doua personaje, interpretate de Kathleen Turner si Ian McDarmid. Pe Maude am recunoscut-o imediat din amintirile mele din California. America rurala nu e nici pe departe asa de romantica precum vrem noi sa credem si magazinele de mana a doua, “cartierele” de trailere, vietile petrecute printre deznadejdi si gunoaiele altora, ignoranta care nu e neaparat lipsita de suflet sunt realitati pe care, spre deosebire de majoritatea spectatorilor din sala, mi-a fost greu sa le gasesc amuzante.  Pe el – connaisseurul, evaluatorul de arta – nu-l stiam, dar l-am vazut fix a doua, zi pe o terasa londoneza, cu camasa lui roz, sacoul bleumarin cu nasturi aurii si esarfa (alternativa boema si aristocrata in acelasi timp la cravata) cu un pic de galben. Manca o pizza cu un aer detasat, in timp ce pe masa lui, in strada, langa halba de bere se odihnea un album cu picturile lui Monet.

Pana si situatia care sta la baza piesei e reala/realista – Maude cheama un expert sa-i evalueze un Jackson Pollock pe care l-a gasit intr-un targ de vechituri si l-a cumparat pentru o prietena pentru ca era ingrozitor de ieftin si ingrozitor de urat. Parerea ei.

Dati o cautare pe net si veti vedea cazuri de tablouri aparute de nicaieri, cumparate pe sume astronomice si dovedite ulterior falsuri, sau viceversa, cumparate pe sume derizorii si dovedite ulterior originale.

El il iubeste si il simte pe Pollock si, intr-un monolog care blocheaza usor sala pentru ca iese cu totul din ritmul piesei si este extrem de serios si de profund chiar poate sa-l explice pe Pollock. Chiar si pentru cei care nu-l apreciaza (that would be me) e o tirada convingatoare si pasionanta, care macar ne lamureste ce vad cei care-l apreciaza.

Ea spera ca Pollock – Pollock al ei – sa-i schimbe viata. Total. Sau partial. Sau macar un pic.

Unul e rationalul, altul e emotionalul – iar apoi rolurile se schimba, intr-un dans pe care il conduce cand un personaj, cand celalalt. Un pic de bautura ajuta la limpezirea sentimentelor si convingerilor, dupa cum se intampla.

E multa hrana pentru suflet si minte in cele cateva zeci de minute ale piesei – de la definitia autenticitatii, la cea a frumosului, la modul in care fiecare dintre noi recepteaza arta, la ratare.

Londra nu e chiar asa de departe, iar bilete la “Bakersfield Mist” mai gasiti pana la finele lui august. Spiritul lui Kathleen a ramas intact, in ciuda trecerii anilor si a suferintelor pe care le indura. Si e mai mult decat suficient pentru o experienta teatrala memorabila.

 *
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei, soranasavu.com .
527

fiecare spectacol e o poveste – FITS 2014 actorii din Viata fara cash

Vineri. 13 iunie.
Mai sunt citeva minute pina cind incepe “Pai…despre ce vorbim noi aici?”, prima reprezentatie din Festivalul International de teatru de la Sibiu in care Marcel Iures e Moromete, iar George Mihaita e Cocosila.
Spectacolul are loc in sala de sport a liceului Octavian Goga, pe teren au fost puse gradene, iar scena seamana cu spatiul de la Teatrul Act, unde a fost montata piesa.

In culise, imbracati in haine care amintesc de Grecia Antica, rochii lungi invalurite in cordoane grele, o fata si un baiat repeta un text. Desculti. Trebuie sa-i interpreteze pe Hemon si Antigona, intr-o sceneta care aduce publicitatea traditionala in spatiul teatral: promoveaza un nou program Raiffeisen, Viata fara cash.

Momentul lor are un minut, dar s-au pregatit doua zile pentru el, au fost verifcati de doi profesori si, desi e ora 18.00, ora la care ar trebui sa inceapa spectacolul, continua sa repete in timp ce isi trag de hainele care par ca le vin bine. Ca sa faca un gest, oricare, sa mai descarce din energie.

Stiu ca vor juca in fata lui Iures si a lui Mihaita si mai stiu ca vor juca in fata doamnei de la Raiffeisen care le-a oferit job-ul.

Pentru baiat, Iustinian Turcu, sunt primii bani pe care-i obtine ca actor, primul lui job platit in meseria in care vrea sa faca pasi mari. Banii ii va pune deoparte si, cu bursa pe care o ia la sfirsitul semestrului, o sa se duca acasa la Galati, unde locuieste mama lui. Tata a murit in urma cu citiva ani, iar sora lui mai mare munceste in Anglia si-l mai ajuta din cind in cind cu bani pentru micile lui distractii de student care sta in camin. Are in plan sa stea si citeva zile la Bucuresti unde e si nunta unui prieten. Acum munceste pentru darul de nunta.

Fata , Gabriela Parliteanu, si-a cistigat primii bani din teatru inca din clasa X-a, cind a inceput sa joace la Braila in Omul perna, in regia lui Radu Afrim.

Sunt amindoi in anul I la actorie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu si, in citeva clipe, vor fi pe scena la FITS in fata a 400 de spectatori.
*

Gabriela Parliteanu a intrat prima la actorie in Sibiu dupa ce a fost respinsa la UNATC si-a cazut intr-o lunga depresie. A picat la Bucuresti pentru ca … avea spectacol la Braila si nu s-a putut face o ajustare de program de nicio parte. Si-a respectat contractul,a ratat admiterea , dar a dat la alta facultate ( Istoria Artei) si si-a vazut mai departe de viata si de piesele in care juca la Braila.

Avea experienta de scena, juca inca din clasa a X-a pe scena din orasul ei natal, acolo unde tinerii merg la teatru ca si cum ar merge la biserica, cu religiozitate in fiecare week end, dar s-a gindit ca daca o comisie a decis ca nu e sa fie actrita, e mai bine sa faca altceva ca sa nu piarda timpul. A primit insa un telefon de la seful catedrei de la Sibiu care a anuntat-o ca universitatea lor are si sesiune de toamna.

La aceasta editie a Festivalului International de Teatru de la Sibiu, impreuna cu Iustinian a urcat pe scenele principale de 4 ori, ea -pentru ca are ceva special – a mai urcat inca o data: israelienii din DecaDance au ales-o din public sa danseze cu ei pe scena.

Era printre dansatori, se misca frumos in aplauzele multimii si tot ce avea in minte era “e si Lev Dodin in sala, ce ma fac?” (regizorul rus, Lev Dodin, a fost unul dintre cei mai importanti invitati ai festivalului)
*

Viata leaga lucrurile intr-un fel cum nici nu te astepti.

Gabriela si Iustinian si-au facut botezul in Festivalul International de Teatru de la Sibiu, chiar daca ei inca nu sunt constienti de exercitiul greu pe care l-au dus la capat. (sunt singurii studenti din anul 1 care au fost pe scena in aceasta editie de Festival.) Au facut-o printr-un job oferit de Raiffeisen .

Raiffeisen , care are un program foarte coerent si bine asezat in a sustine teatrul in Ro , este partener al piesei de la Act , “Pai despre ce vorbim noi aici”, a fost unul dintre partenerii principali ai aceste editii a Festivalului International de Teatru de la Sibiu si i-a oferit o stea pe Aleea Celebritatilor lui… Lev Dodin.

Gabriela ma urmareste pe facebook de mai bine de 4 ani (dupa un articol despre teatru pe care l-a gasit undeva, nu mai stie unde), dar n-as fi intinit-o si nici n-as fi stiut nimic din povestea ei, daca Elena Baidan (responsabila pentru proiecte culturale din partea Raiffeisen) nu m-ar fi sunat intr-o zi si nu mi-ar fi zis: “sa-i cauti pe copiii care joaca in scenetele noastre, nu-i cunosc, dar cred ca e o poveste acolo”.

*
La ora 18 si 12 min, vineri 13 iunie, Gabriela si Iustinian, studenti in anul I, actorie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, au jucat in fata lui Marcel Iures si a lui George Mihaita. La propriu. Pentru ca protagonistii piesei “Pai… despre ce vorbim noi aici” au intrat dupa ei.

In sala, in rindul 1, s-a aflat Elena Baidan de la Raiffeisen, cea care le-a oferit job-urile de care isi vor aminti multa vreme.

Ii puteti vedea mai jos pe Gabriela si Iustinian in sceneta lor despre noul program “Viata fara cash” al Raiffeisen Bank Romania.

1690
PAI DESPRE CE VORBIM NOI AICI DOMNULE©Sebastian Marcovici13062014 (8)FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

e o secventa in piesa “Pai… despre ce vorbim noi aici” (dramatizare dupa Morometii, de Catalin Stefanescu, in regia lui Alexandru Dabija) in care Moromete ( Marcel Iures) umbla in fosta lada de zestre a fiicelor lui si scoate un sac plin cu fotografii inramate in marmura, in suporturi ovale, ca pentru morminte.

sunt multe rame (peste 20) si Moromete le imprastie nervos pe jos. vezi ca in fotografii chipurile se repeta si ca sunt 3 chipuri de femei de virste diferite si patru chipuri de barbati. Moromete aseaza cite o fotografie, rind pe rind in locuri speciale ale casei in incercarea de a reconstitui un moment care l-a marcat. Ramele cu Catrina (nevasta) si cele doua fete (ilinca si Tita) sunt asezate linga lada cu zestre. Paraschiv si Nila sunt linga pat.

Moromete si prietenul lui Cocosila (George Mihaita) incep sa-si aminteasca disputa dintre tata si fiii lui, care vor sa nu mai munceasca si sa nu le mai protejeze pe femeile casei.

Cocosila – care a ascultat de multe ori povestea – interpreteaza rolurile femeilor si ale copiilor, intr-un ping pong al memoriei. Moromete da replicile care au fost atunci, dar spune si ce n-a putut spune.

e o secventa incredibil de puternica si arata talentul actoricesc al celor doi (e minunat sa-l vezi pe domnul Mihaita jucind drama, cind toti il asociaza cu comedia): spectatorii stiu ca au doi barbati in fata, dar in mintea lor au 3 femei si 4 barbati, toti certindu-se pe viata si pe moarte pentru o bucata de pamint.

si fiecare spectator ofteaza sau zimbeste la replicile pe care le aude, e parte din poveste si realizeaza inca o data, ca istoria se repeta la nesfirsit: parintii cred ca au facut totul pentru copiii lor, copiii se razvratesc si pleaca.

*

Aseara in mod exceptional titlul piesei “Pai …despre ce vorbim noi aici?” a avut mai multe semnificatii.
sigur ca a fost vorba despre Morometii, dar fiecare dintre cei de pe scena, sau din sala, daca ar fi raspuns la intrebarea “despre ce vorbim noi aici” doar pentru sine, fara sa o faca in spatiul public, ar fi recunoscut ca a fost putin si despre parintii sau copiii lor.

la finalul piesei, Moromete redevenit Marcel Iures l-a imbratisat pe George Mihaita. si-a fost in gestul ala o asa de mare incarcatura incit spectatorii au stiut ca piesa a fost si despre dinsii – ca parinti si copii.

in plus, pentru ca viata potriveste lucrurile intr-un mod care nu e deloc intimplator. “Pai … despre ce vorbim noi aici?” este o piesa care s-a realizat (la Teatrul Act din Bucuresti) cu sprijinul Raiffeisen Bank Romania care este si partener oficial al Festivalului International de Teatru de la Sibiu. Asa ca aseara, in deschiderea piesei a fost un moment special Raiffeisen realizat de doi actori din anul 1 la Facultatea de Teatru din Sibiu – Gabriela Parliteanu si Iustinian Turcu.

Pentru Iustinian acesta a fost primul job platit ca actor din viata lui, a jucat inaintea domnilor Iures si Mihaita si… a vazut o piesa despre cum un tata isi pierde fiii, iar tatal lui a decedat in urma cu ceva ani.

uneori, pe scena, actorii (isi) spun prin vorbele altora si povestile lor.

puteti vedea “Pai… despre ce vorbim noi aici” si astazi de la ora 18.00 in Sibiu la Sala de sport a liceului Octavian Goga, dar si in Bucuresti incepind de saptamina viitoare, in programul Teatrului Act.

fotografii: Sebastian Marcovici/FITS

1487
clody-bertola-695720lo femeie magica: Clody Berthola

o femeie magica: Clody Berthola

azi am vorbit mult despre doamna Clody Bertola, o actrita cu un magnetism incredibil. plecasem cu discutia de la o intimplare pe care descrie in cartea biografia, la vie en roze: cum de fiecare An Nou reusea sa-i aduca la aceeasi masa pe toti cei 3 soti ai ei.

redau mai jos fragmente dintr-un text pe care l-am scris cu multi multi ani in urma pentru Jurnalul National, in speranta ca o sa va placa sa descoperiti o femeie magica.

**

Cei trei bărbaţi cu care s-a căsătorit de-a lungul timpului au avut puterea să-i rămână alături dincolo de orice convenienţă socială. Ba mai mult, timp de 10 ani, a petrecut Anul Nou alături de toţi trei. “Suntem la un loc, trei bărbaţi stând alături de femeia pe care o iubim profund. Este ceva sublim în această imagine, un bărbat de 80 de ani, altul de 60, al treilea de 50 şi o femeie a cărei vârstă nu are importanţă. De câte ori mă gândesc la aceasta, am un sentiment de linişte şi de stabilitate,” spunea într-un interviu, în 1986, soţul numărul trei.

Viaţa ei a fost ca un film: soţul numărul unu, pictorul Ştefan Constantinescu, a fost cu 15 ani mai mare, soţul numărul doi, regizorul Liviu Ciulei era cu 10 ani mai mic, iar soţul numărul trei, regizorul Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr.

“Pe scenă vocea ei suna ca sfâşierea înceată a unei bucăţi de mătase veche”, aşa o descrie soţul numărul doi. “Forţa ei de seducţie, neatinsă de timp, era extinsă asupra tuturor generaţiilor neverosimil, aproape scandalos, de la adolescent la bătrân”, spune despre ea soţul numărul trei.
“E ca o cruce pe care o porţi pe piept” o descrie Cioran, iar Radu Beligan recunoaşte: “Toată generaţia mea a fost îndrăgostită de ea”.

Povestea ei magică (nu există dovadă mai puternică a personalităţii ei extraordinare ca dragostea acestor artişti minunaţi) e publicată într-o carte care se numeşte “La vie en rose“. Nu mai aveţi şanse să găsiţi cartea (a apărut în 1997 şi stocul e epuizat) şi nimeni nu se gândeşte să-i ecranizeze uluitoarea viaţă, aşa că vă transcriu aici gândurile ei preţioase. Fără alte comentarii.

Despre Lucian Pintilie: Eu şi Lucian am fost posedaţi de arta noastră. Am sacrificat tot pentru teatru: prieteni, bucuria unui copil, plăcerile unei vieţi obişnuite. Nu regret. Omul trebuie să trăiască ce simte.

Clipe de fericire mută: când ne plimbam sau când stăteam în pat, întinşi unul lângă altul, ţinându-ne de mână, fiecare cu gândurile lui.

În infernul în care trăiesc acum, când nu mai văd aproape deloc şi nevralgia de trigemen de la cap mă desparte de lume, el e singura mea salvare. Suntem amândoi foarte încercaţi. I-am spus într-o zi: noi suntem pedepsiţi pentru că ne-am iubit. La un moment dat ar fi trebuit să ne despărţim, din cauza diferenţei mari de vârstă. Ştiam că legătura nu e normală dar continua să ne unească un dor de neînvins. Mi-a spus că are nevoie în continuare de mine: “tu nu trebuie să faci nimic, tu trebuie doar să exişti.”

Iubirea este o boală. Multă suferinţă – deşi sunt şi clipe de fericire -, pentru că eşti obsedată de cel care te-ai îndrăgostit, îl ai in tine, te întrebi mereu ce face, de ce nu vine

A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă.”

Bucuria reuşitei îmi provoca tristeţe. Nu ştiu de ce. Mă apuca o oboseală sufletească. Nu zburdam de veselie, mă cuprindea o stare de melancolie. Liviu Ciulei mi-a spus o dată: Tutu, tu nu ştii să te bucuri.

Poate că actoria e o artă – cum a spus Andrei Şerban – mereu pe nisipuri mişcătoare. Moare şi se naşte în fiecare seară.

Diferenţa dintre actorul mare şi cel mic nu e la nivelul talentului, ci la nivelul miracolului.

Mă înspăimântă perisabilitatea profesiunii noaste. Sunt actori care au şansa ca numele lor să fie legat de o legendă sau de o anecdotă, şi alţii care nu au decât o singură sursă de supravieţuire, arta lor desăvârşită.

2730

Mircea Diaconu, politica si teatru

“Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i…”

***

cineva mi-a zis astazi ca de cite ori l-a vazut pe domnul Mircea Diaconu la televizor, post alegerile europarlamentare, si-a adus aminte de “mina-ntinsa care nu spune o poveste…” si de atitudinea pe care domnul Diaconu a exersat-o in filmul lui Nae Caranfil, Filantropica.

mie, prezenta dumnealui din ultimele luni imi aduce aminte de montarea domnului Liviu Ciulei a piesei O scrisoare pierduta.

dl Diaconu era acolo Brinzovenescu.

*

citeodata, si sa vezi prea mult teatru, sau prea multe filme, nu e bine.

puteti vedea mai sus, 5 minute din acea montare.

647
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!