in film veti vedea 4 ID-uri de post tv care folosesc o tehnica minunat asi digitalizeaza miscarea corpului. e o forma frumoasa pentru a arata ce minunatii deseneaza corpul nostru.
m-am intors la viata mea. plina de detalii la care nu pot renunta.
sa renunti la obiceiuri e un lucru tare greu.
tine de vointa, inainte de orice, iar vointa e un fenomen complicat.
creierul dicteaza ceva si undeva in corpul tau apare o noua voce- ca si cum ti-ar vorbi pielea, sau mina, sau talpile – care vrea cu totul altceva. si intervine razboiul.
razboaiele nu sunt cistigate intotdeauna de cei mai tari, uneori sunt cistigate de cei mai smecheri, alteori sunt cistigate de cei perseverenti.
***
cam asa mi s-a intimplat si mie in saptamina experimentului in care a trebuit sa renunt la inovatii care sa-mi faca viata mai usoara.
unele inovatii au fost mai puternice decit mine.
n-am avut nicio problema sa renunt pentru o saptamina la deliciul femeilor, inovatia care a adus zimbetul pe chipul multor purtatoare de decolteuri si-a mutat privirea barbatilor la baza tremii superioare a corpului: sutienul push up.
n-am avut nicio problema nu pentru ca peste noapte as fi devenit sora cu mama natura, ci pentru ca nu pun atit de mult pret pe profunzimea decolteului meu.
am avut insa super probleme in a renunta la… elasticul de par.
stiu, nici macar nu pare a fi o inovatie, dar stiti cum e sa fie vara, 100 de grade la umbra si tu sa aspiri la cosite de Ileana Cosinzeana, echivalentul neimprietenirii cu foarfeca?!
in primele zile am descoperit cele mai fanteziste utilizari ale agrafelor, in impletituri care pareau care mai de care mai frantzusesti, dar care aveau un singur scop: sa tina parul cit mai sus de umerii mei.
dupa ziua nr 3 un prieten binevoitor a spus ca nu pot sa renunt la o inovatie ca sa o inlocui cu alta, asa ca a trebuit sa renunt si la agrafe…
dar am rezistat mai putin de 24 de ore.
marea victorie – stiu, doar in contextul asta e o mare victorie, dar pentru cine ma cunoaste chiar e o victorie – a fost ca abia astazi am imbracat prima pereche de jeans intr-o saptamina.
a fost ca si cum m-as fi reintors acasa: tricou, bascheti, jeans largi si… raiul din Delta, caci sunt la festivalul Anonimul… adica aproape perfectiune.
dincolo de situatiile amuzante, saptamina aceasta in care m-am privat singura de inovatii care fac femeilor viata mai usoara a fost un prilej de analiza; e la prima mina sa spui ca asa cum te-ai invatat cu ceva te poti dezvata. in teorie e si adevarat.
dar sunt mai multe nuante aici – care tin de confort, nu de lux; care tin de buna dispozitie pe care o ai cind faci lucrurile in felul tau (in incaltamintea ta comoda sau in jeans – asta e una dintre cele mai bune intimplari pentru femei: sa li se dea voie sa poarte pantaloni).
si viata e prea scurta ca sa nu te bucuri de lucrurile mici care-ti dau confort si te tin in lumea ta, asa cum ti-ai creat-o de-a lungul anilor.
***
am facut acest experiment la invitatia Nivea care tocmai a lansat primul lapte de corp sub dus. daca n-ati testat inca acest produs, va recomand din inima, mai ales celor asemeni mie care sunt consumatoare frecvente de lapte sau creme pentru corp, din necesitate pentru ca pielea nu le e suficient de hidratata.
pentru cele mai multe femei aplicarea unei lotiuni hidratante pentru corp e o treaba care necesita timp si in viteza diminetilor in care oricum te-ai trezit tirziu, inca 5 min in baie inseamna mult. smekeria cu laptele de corp sub dus de la Nivea este ca il aplici sub dus si apoi te clatesti cu apa, iar cind te imbraci e ca si cum ai fi folosit cea mai hranitoare crema, doar ca n-ai mai asteptat sa “intre in piele”.
peste un an sau doi genul acesta de produse vor fi precum elasticul meu de par… un detaliu atit de mic in obiceiurile zilnice incit pare fara importanta. pina cind esti constrins sa renunti la el.
gata, m-am intors la viata mea. plina de detalii la care nu pot renunta.
nicio inima nu e de piatra si fiecare piatra are inima ei
v-ati gindit vreodata ca expresia inima de piatra – ca referinta pentru o inima care nu mai bate, care e rece, insensibila – e incorecta nu din perspectiva inimii, ci a pietrei?
am aflat zilele acestea de la o doamna doctor geolog – Iza Maris – ca rocile, pietrele sunt acumulari de minerale care se depoziteaza in functie de conditiile mediului la care au fost expuse. o piatra creste in timp pentru ca se hraneste cu ce gaseste in mediul inconjurator, asemeni oricarui alt organism “viu”, doar ca dezvoltarea ei e intr-un alt ritm si pe o alta scara a timpului decit a noastra.
ceea ce pentru noi inseamna un an ar putea inseamna in timpul pietrelor o secunda.
ca si la noi, in lumea pietrelor exista dispute – un calcar dominant il poate asimila, cuceri, pe calcarul vecin de la fundul marii. o face in timp ce se dezvolta pe parcursul a zeci sau sute de ani. de lupta pe limba pietrelor.
o piatra respira in felul ei, transpira in felul ei, are “viata” ei, dupa legile create pentru ea.
***
doar pentru ca scala de valori a lumii noastre e diferita de cea a lumii pietrelor, doar pentru ca lumile noastre sunt paralele, in timpi de dezvoltare diferiti, pietrele par fara viata pentru noi.
poate ca asa e si cu inimile despre care credem ca sunt de piatra. bat in lumi paralele cu ale noastre. si doar nerabdarea noastra de a le vedea traind la fel ca noi ne face sa le consideram de “piatra”.
*
in fotografie sunt pietricelele pe care le-am gasit intr-o dimineata pe o plaja din Grecia, in urma cu citeva saptamini
regizorul Istvan Szabo – despre copilarie, imigrare si cind nu mai intelegi limba celor din jur
o poveste cadou de la regizorul Istvan Szabo pentru audienta de la masterclass-ul pe care l-a tinut ieri in cadrul festivalului International de film Independent Anonimul…
Imi amintesc ca eram invitat la Cannes cu unul dintre filmele mele si intr-o zi cineva m-a sunat si mi-a zis ca Tony Curtis vrea sa se vada cu mine a doua zi, la ora 5. Am stabilit intilnirea pentru terasa de la Carlton. Am ajuns acolo, l-am vazut pe Tony Curtis, singur, cu o cafea in fata. M-am dus la el , am zis ca sunt Szabo…
“Ooo, Szabo!”, a exclamat si m-a imbratisat, apoi m-a sarutat pe ambii obraji.
Am inceput sa povestim lucruri marunte, nimicuri. Dupa o ora s-a uitat la ceas si a zis “Szabo, am o intilnire in curind si trebuie sa plec. Hai sa ne vedem miine la ora 17, tot aici pe terasa, sa vorbim”.
Am plecat si ma gindeam “Doamne, dar ce vrea Tony Curtis de la mine?! Vrea sa faca un film pe care sa-l regizez eu sau vrea joace in vreun film de-al meu?! Si nu stie cum sa ma abordeze?!”
A doua zi, la ora 5, am fost inapoi pe terasa. M-a vazut Curtis, m-a sarutat pe amindoi obrajii si am inceput sa vorbim. Din nou mici conversatii si dupa 40 de minute, Curtis s-a uitat la ceas si a zis:
“Am o intilnire, dar as vrea sa ne vedem din nou si miine. La 5? Aici pe terasa?”
Si dintr-o data am inteles despre ce e vorba. Curtis era dintr-o familie de imigranti maghiari si in copilarie locuise in Brooklyn pe o strada in care de la bacan pina la frizer toti erau imigranti unguri. Tatal lui era croitor, iar pe usa lui la intrare scria SZABO pentru ca asa se spune “croitor” in limba noastra. Mi-am dat seama ca in intilnirile acestea el incerca sa recupereze o parte din copilarie. Se uitase pe lista de invitati, vazuse pe cineva care se numea Szabo – nu-l interesase cine era, daca era producator, daca vindea filme, daca era costumier sau regizor-, el voia sa-si aduca aminte de copilarie.
Si la a treia intilnire am auzit una dintre cele mai frumoase povesti despre imigranti si viata lor.
La putin timp dupa ce se stabilise in America, cind era mic, Tony Curtis a vazut vis a vis de blocul lui citiva copii care se jucau fussball. A incercat sa le explice ca vrea sa se joace cu ei si, pentru ca nu stia limba, nu l-au inteles. L-au gonit si s-a dus acasa plingind.
Dupa ce i-a aflat povestea, mama lui i-a spus:
“Bob – caci asta e de fapt numele lui -, pe partea cealalta a strazii nu mai e Ungaria.”
Morala: Trebuie sa fiti foarte atenti, in special in business pentru ca munciti, munciti, munciti si dintr-o data, ajunsi acasa, constatati ca de partea cealalta a drumului nu mai e tara voastra. E o alta tara in care se vorbeste alta limba.
***
august 2013, Anonimul, Sfantu Gheorghe
despre culisele sosirii lui Istvan Szabo, regizorul de Oscar care a primit un premiu pt intreaga activitate la Anonimul, am scris aici. miine dimineata, un altfel de portret al regizorului care a impresionat teribil audienta din Sfintu Gheorghe.
Ano 10 – jurnal de bord, part 1 – tensiunea
e o intreaga lume in spatele unui festival de film si cind spun o intreaga lume nu ma refer doar la oamenii care muncesc pentru un festival , ci si la operatiunile care se afla in culise si la care, ca spectator, nu te gindesti deloc.
am marea onoare ca la editia nr 10 a festivalului international de film independent Anonimul sa ma aflu in echipa (am in grija comunicarea catre online & presa ) si lumea care mi s-a deschis, de dincolo de ecranul de proiectie, e una foarte spectaculoasa pentru mine.
tensiunea
ca spectator nu simti niciodata tensiunea respectarii unei ore aici in campusul din Sf Gheorghe. esti venit sa te distrezi, e cel mai boem festival din tara, timpul se scurge lent si, in general, tu faci legea nu o face timpul, macar pentru 10 zile.
in partea organizatorilor orele se impart nu doar in minute si secunde, ci si in distanta pe care o parcurgi cu barca pentru a ajunge inaintea unui invitat care vine cu elicopterul.
ieri m-am simtit ca-n Top Gear la rubrica de intreceri surprinzatoare intre mijloace de transport.
dimineata, am plecat din Bucuresti in masina oficiala a festivalului unde se afla directorul festivalului, Miruna Berescu, colaboratoarea sa, coordonator de programe – Madalina Dima (care dormise 2 ore in noaptea precedenta pentru ca rezolvase ultimele mici detalii organizatorice) si Emanuel Parvu, regizorul care are 2 filme in festival (un scurt metraj si unul din cele trei filme din Omnibus Ano 10), iar la Murighiol ne-am suit intr-o barca.
obiectivul a fost sa ajungem la Sfintul Gheorghe inaintea lui Istvan Szabo, regizorul de Oscar care a primit aseara premiul pentru intreaga activitate, care la prinz se urca intr-un elicopter de la Bucuresti. pe ultima suta de metri cu masina, tensiunea crescuse; Miruna se uita la ceas din sfert in sfert de ora pentru ca daca se rata ora de plecare cu barca, se incurca tot timingul.
la 15.13 cind Istvan Szabo a aterizat (cu elicopterul copilotat de Irina Margareta Nistor) in camping chiar in spatele ecranului cel mare, toata lumea zimbea si l-a intimpinat ca si cum si Miruna, si Ludmila Cvikova (selectionerul sectiunii de lung metraj) se aflau in Sfantul Gheorghe de cel putin o zi: fresh, zimbitoare, gazde perfecte. de fapt, ajunsesera de mai putin de 30 de min.
pentru ca am asistat pentru prima data la o asemenea intimpinare a unui invitat atit de important pot sa va spun ca e o emotie aparte acolo.
pe de o parte pentru ca vezi un om care inseamna imens pentru cinematografie, ii stii filmele si intelegi mai multe decit spectatorii despre ce inseamna sa faci filme la nivelul respectiv, iar pe de alta parte pentru ca ai doar citeva minute, acolo in fata elicopterului, sa simti cum e invitatul. ca sa stii ce-i propui sa faca in timpul sau liber, ca sa stii cum sa-i faci sejurul cit mai placut si sa transformi totul intr-o amintire memorabila.
iar Miruna stie foarte bine sa faca asta: Krzysztof Zanussi, membru in juriu la editia din 2008, s-a simtit atit de bine la Anonimul incit atunci cind l-a intilnit pe Istvan Szabo i-a spus ca trebuie sa vina aici, ca e unul dintre locurile acelea magice si festivalurile cu adevarat speciale care trebuie vazute dintre miile de festivaluri de film din lume.
***
Pentru cei care nu stiu, Istvan Szabo este domnul care a facut printre altele Being Julia (cu Annette Benning si Jeremy Irons – povestea unei actrite a carei glorie si virsta apune, film pentru care Benning a primit un Glob de Aur) , The Door ( cu Hellen Miren – povestea prieteniei dintre o ingrijitoare si scriitoarea in casa careia face curat; Miren e ingrijitoarea). Szabo are un Oscar pentru cel mai bun film strain pentru filmul Mefisto (1982), o alta nominalizare la Oscar pentru film strain, si cam toate premiile europene de cinema in palmares.
Are 75 de ani, este foarte hitru si are o multime de glume si de povesti de impartasit. Dar in acelasi timp are o atentie pentru detaliu si o emotie pe care o tine sub control foarte bine… dar despre toate acestea va povestesc zilele viitoare:)
experiment, part 2: cum sa traiesti fara inovatiile care-ti fac viata mai usoara
nu e deloc usor sa renunti la lucrurile inventate de-a lungul timpului tocmai ca sa-ti faca viata mai usoara.
timp de o saptamina ma straduiesc sa traiesc eliminind din viata mea citeva dintre inovatiile destinate salvarii timpului femeilor, dar si mentinerii unui confort psihic.
prima incercare a fost marti: sa renunt la geanta.
o jumatate de zi am rezistat si asta pentru ca am avut niste buzunare mari la pantaloni.
sunt intr-o saptamina in care am de lucrat la 2 proiecte complicate, in geanta mea se afla zilele astea: laptopul, doua agende mari, portofelul, ceva accesorii specifice: pixuri, chei, niste facturi, batiste, guma de mestecat, vitamine. am eliminat portfardul pentru ca in experiement am renuntat si la make-up, dar chiar si asa geanta cintareste 6 kg.
n-am putut pune astea in buzunare, dupa o jumatate de zi de carat in brate lucruri, am abandonat lupta.
am ramas insa fidela deciziei de a nu folosi niciun pic de make-up, doar o crema hidratanta cu factor de protectie pentru ca am o alergie la soare.
ocazie cu care mi-am mai dat inca o data seama ce mult inseamna descoperirea cremelor cu factor de protectie – daca n-ar fi existat probabil ca as fi umblat cu o umbrela tot timpul sau as fi avut pielea roshie ca de rac tot timpul.
care sunt efectele nepurtarii niciunui fel de make-up? in afara unui mic inconfort psihic – mi-ar fi placut sa nu mi se vada cearcanele atit de mult – un stres foarte mare pentru ca mi se usuca foarte foarte tare buzele.
e foarte cald afara, oricit de multa apa as bea, soarele isi face damblaua si buzele mele nu sunt deloc happy. daca mai stau citeva zile asa o sa incep sa le fac versuri ca la manele in care sa le pling de mila.
in acelasi experiment am renuntat la uleiurile si cremele de corp. beau apa in disperare ca sa compenzez hidratarea, dar tot ce am in minte e un experiment in care un prieten dermatolog m-a rugat sa las la soare un pantof din piele de care nu mai am nevoie. a stat 3 zile la soare si era super scorojit de parca ar fi fost tinut in cuptor. m-a rugat apoi sa -i iau perechea sa -i administrez zilnic crema si sa o expun la soare. pantoful si-a pastrat pielea elastica.
asta a fost lectia prin care am invatat ca e absolut esential sa iti ingrijesti pielea… de aici incolo au aparut multe alte detalii despre cum uleiurile parfumate hranesc pielea dar o si parfumeaza discret, genul ala de parfum care nu lasa dire in jur dar pe care-l simte exact cine trebuie si cind trebuie.
mai am patru zile din experiment. confortul meu psihic a disparut din prima zi, mai ales ca sunt si intr-o saptamina foarte foarte aglomerata, asa ca mirii in fiecare zi dupa micile lucruri care-mi fac viata mai usoara.
cineva mi-a sugerat sa renunt la masina de spalat…stiti ce inseamna asta intr-o saptamina in care imi fac bagajele pentru un festival de film?
puteti sa-mi propuneti lucruri / inovatii la care sa renunt ca parte din acest experiment.
luni ziceam ca puteti sa-mi faceti viata grea, astazi zic ca mi-as dori sa fiti blinzi.
***
la invitatia Nivea fac parte dintr-un experiment in care renunt la inovatii care fac viata femeilor mai usoara, tocmai ca sa evidentieze importanta lor in viata noastra, experiment care adauga o alta invovatie revolutionara pe lista: PRIMUL Lapte de Corp care se foloseste sub dus – mai usor, mai rapid, mai placut .
Live Smart: caut sfaturi despre cum sa folosesc timpul mai eficient
cel mai valoros lucru pentru mine e timpul. secundele si orele pe care le consum intr-o directie sau alta. am perioade cind sunt atit de ocupata incit fiecare ora pe care o consum gresit imi poate da peste cap deadline-uri, proiecte sau chiar viata.
stiu ca suna dramatic, dar e adevarat. pe de o parte asa e viata unui freelancer, pe de alta asa e viata mea pentru ca mi-o fac eu: nu pot sa nu ma implic in proiecte care mi se par frumoase si in care cred cu tot sufletul. si daca ele vin catre mine, eu ce sa fac?!:)
pretuiesc timpul in multe feluri. e unul dintre cele mai scumpe cadouri pe care le fac: timpul, insotit de knowledge-ul meu in cine stie ce domeniu. il investesc in actiuni umanitare sau pentru prieteni.
dar citeodata nu cistig cursa cu timpul.
ieri cind am ajuns acasa mi-am dat seama ca pentru a rezolva tot ce aveam pe to do list mai aveam nevoie cam de 20 de ore. si era deja 8 seara.
am pus un status pe FB cu “mai vreau 20 de ore in ziua de astazi” si imediat au aparut comentarii prin care si altii se plingeau de timp insuficient.
sunt zile aglomerate cind ma gindesc ca nu traiesc suficient de smart, ca n-am invatat inca ce inseamna Live Smart si ca nu stiu sa-mi administrez bine timpul.
dupa care ma linistesc si-mi spun ca poate totusi nu e vina – in totalitate la mine – si ca as putea gasi niste trucuri / ajutoare inteligente care sa imi faca viata mai usoara.
sa traiesti smart folosind cind mai multa tehnologie care sa faca treaba in dreptul tau – e una din tintele mele in viata. pentru ce nu e nevoie sa pun suflet, dar sa-mi dea suflet, sa caut si sa gasesc inlocuitor.
voi ce solutii smart aveti ca sa va salvati timpul si sa-l puteti folosi pentru pasiunile voastre?
de exemplu, eu – ca sa pot tine ritmul cu tot ce am de citit – m-am invatat sa citesc carti si pe telefon, chiar daca am pierdut o parte din experienta cititului molcom cind dai paginile linistit, si a mirosului de hirtie si cerneala tipografica.
caut solutii sa … live smart.
i need help:)
ma ajutati? multumesc
*
P.S. Stiati ca un minut este echivalentul drumului pe care o picatura de singe il face plecind din inima, parcurgind tot corpul ca sa se intoarca iar , in acelasi loc, in inima?
P.P.S. Si astazi am nevoie de citeva ore in plus in zi.
Olga Gladysheva si niste ursi polari
Olga Gladysheva este, dupa cum ii suna si numele, rusoaica. e fotograf specializat in portrete: de animale si de oameni.
cu animalele ii iese minunat, la oameni… nu e chiar pe gustul meu.
intr-o zi ca asta cind e o caldura grea, uitati-va putin la ursii polari surprinsi de Olga.
preferatul meu e cel care baleteaza in apa, adica acesta:)
si o vedere din alta perspectiva:)
desigur imi place si asta sportiv, care prefera aerobicul.
olga e o fotografa f buna cind e vorba despre animale. ca sa intelegeti, dincolo de dragalasenia fotografiilor, cam cita munca e in ce face iata un cadru pe care ea l-a numit dialog
puteti vedea fotografiile ei aici.
experiment: cum sa traiesti fara inovatiile care-ti fac viata mai usoara.
cred ca omul e ca mercurul, se intinde cu usurinta oriunde gaseste un loc liber care sa-i dea confort, dar daca-i pui bariere, daca-l asezi intr-un spatiu inchis, are nevoie de sprijinul multimii ca sa razbata.
din aceasta cauza, de fiecare data cind apare o inovatie o integram usor in viata noastra si peste o vreme ni se pare ca nu am putea trai fara ea.
ne intrebam cu totii “cum ne fixam intilniri cind nu erau telefoanele mobile? si mai ales, cum anuntam ca intirziam la intilniri?”
in linia inovatiilor pentru femei, viata noastra a fost usurata de o multime de lucruri pe care astazi le consideram ca parte din ceea ce suntem si n-am putea trai fara ele.
doua dintre inventiile fara de care nu-mi imaginez viata sunt pantalonii si masina de spalat. ba chiar am tupeul de a spune ca nu-mi imaginez viata fara o masina de spalat performanta care sa spele cu programe separate si care sa faca treaba buna cu hainele mele scumpisoare cind nu sunt eu acasa.
cu pantalonii e o alta distractie; ca freelancer, intr-o zi am o multime de intilniri, cu categorii diferite de public, lucrez cu multi barbati care mi-as dori sa fie mai atenti la ce vorbesc decit la fustele pe care le port. am mai mult de 10 perechi de jeans, iar la categoria “alti pantaloni” refuz sa fac o numaratoare:)
nu e rasfat, are legatura cu cit de alergate suntem noi femeile, cu cite lucruri trebuie sa facem in fiecare zi si, din reflex, cautam inovatiile care sa ne salveze timp si sa ne dea un confort. din categoria asta, pentru mine mai e mascara; desi nu ma machiez aproape deloc – mascara si anti cearcanul ma salveaza de fiecare data.
***
de astazi, la invitatia Nivea fac parte dintr-un experiment in care renunt la inovatii care fac viata femeilor mai usoara, tocmai ca sa evidentieze importanta lor in viata noastra, experiment care adauga o alta invovatie revolutionara pe lista: PRIMUL Lapte de Corp care se foloseste sub dus – mai usor, mai rapid, mai placut .
(sunteti liberi sa-mi propuneti lucruri la care sa renunt, ca sa va distrati de povestirile mele)
l-am testat si noul lapte de corp Nivea care se foloseste sub dus zilele trecute si mi se pare funny si practic, mai ales ca singurul produs cosmetic de care eu nu ma pot desparti – la propriu nu ma pot desparti, e ca apa pentru mine – e laptele/ uleiul de corp, iar el imi rezolva doua probleme dintr-o lovitura.
sa ne distram deci: la ce inovatii care fac viata mai usoara pentru femei vreti sa renunt?
aveti ocazia sa mi faceti viata foarte foarte grea 🙂
da, stiu, primul pe lista va fi uleiul de corp (am 12 flacoane/cutii diferite, le-am scos si le-am pus separat intr-un cosulet ca sa nu le mai folosesc).
deja sunt trista, dar ma gindesc sa scriu curind un text despre piele… si de ce in locul parfumurilor puternice prefer uleiurile de corp care miros discret, dar sunt… ametitoare:)
(cumva trebuie sa ma motivez ca zilele astea nu ma mai rasfat cu uleiurile mele preferate)
tren tricotat – sau cum sa vezi lumea mai frumoasa
uneori ai nevoie doar de nebunia frumoasa a cuiva ca sa ai un zimbet mare pe fatza.
cum ar fi sa intilniti pe strada un tren tricotat? tren tren, cu locomotiva si vagoane.
Olek – o artista care a transformat tricotajele intr-o exprimare originala despre cum sa te uiti la lucruri ca sa vezi lumea mai frumos – a realizat in Polonia (tara natala, acum locuieste la NY) cel mai mare proiect al ei: un tren cu patru vagoane pe care l-a imbracat in tricotaje. acum ceva vreme, in sao paolo, transformase un teren viran in loc de joaca.
toata creatia noua a fost realizata in 4 zile.:)
mai multe dintre lucrarile ei puteti gasi aici.
iubita lui peter pan care are totul dar nu vrea sa aiba copii
e un articol in Time editia americana despre decizia femeilor moderne, cu “tot ce isi doresc”, despre a nu face copii. (e in partea de abonament, dar, pina el va deveni public integral, puteti citi putin aici)
One evening when she was 14 years old, Laura Scott was washing dishes in the kitchen with her mother when she decided she didn’t want to have a child. At 26, Scott got married and waited for her mind to change. “It never happened,” she says. “And I realized I was going to be fine.” Now 50, Scott is more than fine: she’s fulfilled. And she’s not alone. The birthrate in the U.S. is the lowest in recorded American history. From 2007 to 2011, the most recent year for which there’s data, the fertility rate declined 9%. A 2010 Pew Research report showed that childlessness has risen across all racial and ethnic groups, adding up to about 1 in 5 American women who end their childbearing years maternity-free, compared with 1 in 10 in the 1970s.
Mi-e dor sa citesc asa ceva si in presa noastra, o analiza sociologica despre “mutatiile” din mintea oamenilor care sunt cu dublu sens: isi schimba functiile naturale si reusesc, cumva, sa fie acceptati de societate. Cel mai bun exemplu este “cind a avea totul inseamna a nu avea copii”.
Cum mi-ar placea sa citesc, aplicat pe romania, nu tradus de afara pe trei bloguri speriate (dintr-un articol aparut acum un an in presa britanica) despre generatia Peter Pan: generatia care refuza sa creasca, pe care n-o intereseaza planurile de viitor (pensie, casa), care nu vrea copii pentru ca inca se simte copil.
Se intimpla atit de multe schimbari in felul nostru de a fi si de a gindi, influentati de tehnologie, ritmul de viata si de felul in care asimilam astazi informatia, incit ar fi util ca niste oameni sa-si faca timp sa analizeze asta – pe bune, nu de suprafata – in presa.
***
De saptamina asta incep o serie personala de articole despre schimbarile pe care le-am asimilat fara sa mai constientizez ca au produs mici mutatii in mintea mea. Nu vor avea pretentia de analize sociologice, ci mai degraba de “sa facem haz de necaz” despre cum a ajuns viata noastra astazi, din perspectiva unei femei si a prietenelor ei.
prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)
(titlul articolului nu contine numele protagonistei ca sa nu aveti prejudecati cind cititi. sa descoperiti femeia la fel ca mine: fara sa stiti nimic altceva despre ea)
Week end-ul trecut am fost la Venus cu treaba: am participat la o degustare de vinuri intr-o companie selecta, alaturi de Radu Paraschivescu si Mircea Cartarescu.
Cind am ajuns habar nu aveam cine e in spatele companiei care avea vinurile din testare. Cum habar nu aveam cine e proprietarul hotelului in care stateam. In principiu, nici nu ma intereseaza lucrurile astea cind merg la asemenea evenimente.
Am aflat in primele citeva ore ca in spatele celor doua afaceri (cu vinuri si cea hoteliera) e o doamna care mai are si o firma de mezeluri si una de constructii, ca e multi milionara si ca are 55 de ani.
Am intrebat daca a mostenit banii – de la familie sau de la sot. Mi s-a spus ca nu.
Si de aici incolo am vrut sa o cunosc.
***
Pina vinerea trecuta, cu tot respectul, nu am auzit niciodata de Luchi Georgescu. Asa ca am cunoscut-o neavind nicio prejudecata, ci doar foarte multa curiozitate.
Cum e mintea unei femei care are 4 afaceri de milioane si citeva mii de angajati? Structurata. Setata pe constructie, pe a crea sisteme care sa functioneze – intre oameni, intre companii.
Mi-a povestit cum in urma cu citiva ani se afla in Paris ca sa ajute un prieten bolnav. Un prieten cindva milionar care, cind nu i-au mai mers afacerile, s-a si imbolnavit, iar tratamentul pentru boala sa costa citeva sute de mii de euro. Avea 5 ore libere intre procedurile medicale la care-si insotea prietenul si a incercat sa le foloseasca pentru citeva cumparaturi. A fost eficienta, a adunat citeva sacose pe care le-a grupat in doua pungi de carton agatate de fiecare umar. Se grabea, aproape alerga pe strada. I-au sunat telefoanele (are 3) si, la unul dintre ele era unul dintre sefii de departamente de la compania de vinuri care voia sa ceara acordul pentru folosirea unui tractorist intr-o alta zona de lucru.
In miscarile rapide pe care le-a facut ca sa scoata telefoanele, genta i-a cazut, pungile i-au alunecat de pe umeri si, ca sa nu i se rastoarne cumparaturile, aproape ca a ingenunchiat in strada. S-a vazut “din afara”, in ipostaza aceea demna de o comedie si nu i-a placut. A rezolvat problema sefului de departament, dar cind s-a intors acasa si-a convocat toti managerii intr-o sedinta.
“Veniti cu ce probleme aveti.”
S-au aliniat toti in sala de sedinte, in fata cu agendele pe care aveau notate constiincios situatiile care necesitau rezolvari.
“Tu cite probleme ai?”, l-a intrebat pe unul dintre sefi
“42”, a spus el dupa ce si-a verificat agenda.
“Tu?”
“12”
Tu? tu? tu?, a facut ocolul mesei si-a aflat de la fiecare numerele corespunzatoare chestiunilor de pe agenda lor de lucru.
Si cu imaginea ei chinuita de pe bulevardul parizian, cind vorbea la telefon aproape in genunchi, le-a spus:
“Cred ca am gresit undeva in munca alaturi de voi. Fie nu v-am ales cum trebuie, fie nu am stiut sa va explic bine ce trebuie sa faceti, fie nu am stiut sa construiesc un sistem care sa functioneze bine. Ma gindesc sa va dau afara si sa angajez alti oameni care vor putea gasi singuri solutii la problemele curente. Dar, inainte de asta, va dau 30 de minute sa va duceti in birourile voastre si sa cautati solutii la probleme, ne revedem apoi si imi spuneti cu ce pot sa va ajut.”
Dupa 30 de min, doar 2 dintre manageri s-au intors cu chestiuni care necesitau semnaturile ei.
***
Sufera cind da afara oameni?
“Daca sunt golani, lichele, nu. Dar daca sunt oameni pe care nu-i mai putem folosi intr-un anume sector pentru ca s-a reasezat piata sau a fost ceva sezonier, da. Si fac rotatii intre ei ca sa le gasesc locuri in alta parte, pentru ca stiu ca e greu sa gasesti un loc de munca”.
Acum citiva ani a facut un experiment. A vrut sa traiasca o luna cu salariul mediu pe economie. Recunoaste ca a mincat cele mai ieftine lucruri, ca a fost cumplit, ca s-a mai imprumutat de la prieteni sau li s-a facut lor mila de ea ca sa o mai ajute cu cite ceva. Dar i-a placut exercitiul asta pentru ca a fost o intoarcere la o realitate pe care o stie, dar n-o simte des de la inaltimea milioanelor ei din cont.
***
Se trezeste la 6 jumatate -7 si se culca dincolo de ora 2 a diminetii. “N-ai timp altfel, n-ai cum”. Fiecare zi a saptaminii e alocata unuia dintre business-uri. Merge la birourile fiecarui business si rezolva de acolo lucrurile. A avut si momente in care a simtit ca nu i se mai opreste creierasul, ca e precum un soricel care alearga intr-o cusca rotunda care se invirte cu fiecare nou pas.
Si… nu e multumita cu ce a facut pina acum, se crede “lenesa”; stie ca ar fi putut face mai mult.
“Mai mult decit sa faceti citeva zeci de milioane de euro si sa dati de lucru la mii de oameni?!”
“Tot ce am facut e o doar dira mica, daca as fi muncit mai mult as fi putut face ceva care sa lase urme in lume. Afaceri de sute de milioane, cu sute de mii de locuri de munca.”
“Si daca ati fi reusit asta v-ati fi oprit?”
” (rizind) Probabil ca nu. As fi stiu ca pot sa fac afaceri de miliarde, cu milioane de locuri de munca”
(later edit: Da, are si vacante. In care nu face nimic, doar se rasfata si se relaxeaza. )
***
Mai plinge o femeie ca ea?
“Nu pling pentru mine, pling pentru altii. Pentru suferinta lor. Pling la desene animate – Bambi. Sau la Animal Planet. Nu stiu de ce nu pling pentru mine.”
“Poate pentru ca va ginditi ca in dreptul dvs puteti rezolva singura problemele?”
“Nu stiu de ce.”
“Simtul acesta antreprenorial l-ati invatat la scoala sau a venit din familie?”
“Am facut scoala tehnica de matematica. Tata avea afaceri de transport, autobuze, taxi-uri si tractoare. Comunistii l-au trimis la un CAP sa fie sofer pe unul dintre tractoarele care fusese al lui, iar el a stiut ca nu se mai poate ridica de acolo. Dar in fiecare seara, la coltul mesei din bucatarie, pe musama, cind mama se retragea in dormitor, m-a invatat tot ce stia despre business.”
Cind a spus asta, vocea i-a coborit ca volum si ca ritm, iar ochii au devenit mai luminosi. Erau acolo niste lacrimi bine tinute in friu.
***
A doua zi, am plecat din Venus in masina lui Mimi – una dintre colaboratoarele ei, administratora celui de-al doilea hotel pe care-l are in Venus. Am vorbit ca-ntre femei: despre familie, despre munca, despre copiii ei. Undeva, pe drum, s-a creat complicitatea si mi-a spus ca acum 20 de ani a fost diagnosticata cu o boala rara. Atunci a cunoscut-o pe Luchi care lucra cu sotul ei si de la care aflase ca are sotia in spital la Bucuresti. Luchi a venit in spital, a stat cu ea si-a incurajat-o, ba chiar a cerut analizele si, pe banii ei, le-a trimis la o clinica in strainatate ca sa vada daca diagnosticul e corect. Sunt prietene de atunci si, din vocea lui Mimi, am stiut ca e o complicitate si o intelegere intre ele care n-are legatura cu subordonarea sef-angajat.
Cind am ajuns acasa, am cautat sa vad cine e Luchi Georgescu. Asa am descoperit ca lumea o stie mai degraba pentru ca a fost iubita lui Gigi Netoiu, decit pentru mintea ei asezata “in sertarase” specializate pentru fiecare gen de afacere. Si mi-a parut rau.
Luchi Georgescu se ocupa de 16 ani de Vincon Vrancea, detine compania procesatoare de carne pentru mezeluri Meda Prod 98, compania Venus Holiday (cu doua hoteluri in Venus) si firma de contructii Medcons Instal. Conform Capital, are 46 de milioane de dolari si a facut afaceri fara sa ia vreodata credit de la banca.
Uimitoare pasari de hirtie
uitati-va la pasarile acestea. par reale dar sunt realizate din bucati colorate de hirtie.
ginditi-va cam cita rabdare si liniste interioara iti trebuie ca sa creezi asa ceva.
ii apartin unei artiste foarte simpatice, Diana Beltran Herrera, a carei lume interioara trebuie sa fie foarte speciala daca creeaza asemenea lucruri.
o dilema matematica: 8 note muzicale si posibilitati infinite de a scrie muzici
cind eram mica, unchiul cel mai educat din familie a crezut ca e bine sa invat muzica. am primit o chitara si un profesor. n-au stat multa vreme cu mine pentru ca tot ce ma interesa era matematica.
dar unchiul – care era compozitor – si detinea un pian cu coada, de concert, in apartamentul lui de pe Fainari (habar nu am cum il suisera la etaj) incerca sa -mi explice, in discutii scurte, lucruri despre muzica pe limba mea.
“sunt 8 note muzicale. 8. si un numar infinit de posibilitati de a le combina pentru a face muzica. 8 note si posibilitati infinite de melodii.”, mi-a spus odata si mi s-a parut straniu pentru ca un numar finit de numere combinate in oricare variante ar fi dat un numar finit de posibilitati. i-am zis asta.
“ai sa vezi in toata viata ta ca ai sa intilnesti cintece pe care nu le-ai auzit niciodata, toate la baza cu aceleasi note muzicale”
am protestat ca sunt mai mult de 8 note pentru ca se schimba gamele si tonalitatile.
“chiar si asa, sunt un numar finit de note muzicale. iar posibilitatile de a face muzica sunt infinite.”
***
ma urmareste discutia asta din copilarie. mi-am adus aminte de ea, acum cind am citit rindurile de mai jos in Novecento a lui Alessandro Baricco.
Gindeste-te putin: un pian. Clapele incep. Clapele sfirsesc. Stii ca sunt 88, nimeni nu te poate pacali. Nu sunt nesfirsite, ele. TU, esti nesfirsit, si inauntru clapelor alea, muzica pe care o poti face e nesfirsita. Ele sunt 88, TU esti nesfirsit. ASTA imi place mie. Asta merita sa fie trait.
am vorbit cu Calatorul Legendar din Social Media
buna, Dragos?
da.
sunt Cristina Bazavan, te-am sunat in legatura cu competitia Calatori legendari in Social media. Stii, eu am fost singura fata din juriu si eu anunt participantii barbati care e rezultatul lor in aceasta competitie…
aaaa, da. ca tu esti in juriu. (un pic de ingrijorare in voce)
esti pregatit sa afli rezultatul?
(freamat la capatul celalalt al telefonului): pai da, cum sa nu.
bine. am un mesaj special pe care trebuie sa ti-l spun. fii atent. (vocea mea a devenit ca de stiri, am inceput sa rostesc cit mai rar urmatoarele cuvinte)
Competitia “Calatori Legendari in Social Media organizata de Heineken a luat sfarsit.
Iti multumim pentru originalitatea si creatitivatea de care ai dat dovada.
Ne-a facut placere sa vedem entuziastmul cu care te-ai inscris in competitie, cu care ai abordat fiecare postare si sa regasim spirtul de aventura in fiecare calatorie despre care ne-ai povestit.
(Dragos a inceput sa freamate si sa ofteze. vorbeam deja de mai bine de 30 de secunde si nu spusesem nimic despre a cistigat sau a pierdut)
Juriul a deliberat, a citit toate posturile inregistrate in competitie si… (Dragos a oftat)
tu … ai cistigaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat!
din partea cealalalta s-au auzit semne de bucurie si de relaxare , cu un oftat de usurare inclus. n-am mai apucat sa-i spun ca a obtinut punctajul maxim, deja il felicitam si el era foarte fericit
***
S-a intimplat aseara la 17.30 si este pentru prima data de cind fac parte dintr-un juriu cind am onoarea sa anunt eu cistigatorul, ca sa ma bucur de bucuria lui.
Cu bucurie va anunt si pe voi ca Dragos Schiopu (haotik.ro) este Calatorul Legendar din Social Media.
***
A fost o jurizare frumoasa pentru ca, asa cum a comentat Manafu in discutiile interne ale juratilor (in echipa juratilor au fost Andi Moisescu, Chinezu’, Razvan Pascu si Manafu, plus subsemnata), calitatea scrierilor si valoarea profesionala a celor inscrisi a fost foarte ridicata. Ii salut aici pe Anca Gradinaru, pe care o stiti din super reportajele de la Antena, dar si pe Alin Ludu Dumbrava, un rafinat critic de cinema. Amindoi au avut povesti foarte frumoase inscrise in competitie. Dar ii salut si le multumesc tuturor celor care s-au inscris pentru povestile si intimplarile frumoase pe care le-au impartit cu noi.
Aventura continua pentru Dragos. El merge la un Space Training si abia astept sa citesc povestile lui din aceasta noua experienta.
Jocul – alege nuvela pe care urmeaza sa o scriu
sunt invitata sa scriu pentru un proiect international o nuvela cu titlul Jocul. nu-mi place sa scriu fictiune, pentru ca mintea mea e setata pe observatie jurnalistica, dar nuvela va fi una de fictiune chiar daca pleaca de la ceva real.
am doua variante de povesti – ambele pleaca de la fapte reale, la care am fost martora -, iar inceputul nuvelelor (partea reala) e mai jos. ajutati-ma sa aleg povestea pe care sa o scriu. Versiunea care are cele mai multe voturi pina pe 1 august la ora 12 va avea un story lung si va fi dusa pina la capat.
e important sa stiu care dintre aceste inceputuri v-ar face sa mergeti mai departe cu cititul.
multumesc de ajutor.
Jocul nr 1
– Ai curaj?, intinse degetele cu unghii scurte, lacuite cu o culoare pe care ar fi numit-o “grej”, catre radio-ul mic de linga scrumiera.
Primul cintec difuzat e mesajul meu catre tine, urmatorul e al tau catre mine…
– Ai aranjat ceva cu aia de fac playlistul?
– Nu. Aranjeaza soarta. Te bagi?!
O vazu cum isi ridica picioarele la piept si, din zimbetul pe care i-l intuia in privirea care era fixata catre autostrada, prin parbriz, stiu ca n-o sa iasa nimic bun din asta.
***
Jocul nr 2
“Tigari subtiri mentolate.”
Isi ridica privirea si vazu o femeie imbracata in negru, cu toca specifica calugaritelor si se gindi “oare nu moare de cald pe vremea asta?”.
“Nu sunt pentru mine”, se scuza ea rapid cind ii vazu privirea iscoditoare.
Ii era greu sa ajunga pina la raftul cu tigari; chiar daca intindea mina pina ii trozneau articulatiile, cocoasa il impiedica sa atinga patratul de plastic unde erau expuse pachetele de tigari.
“Dati-mi oricare, nu sunt pentru mine. Mentolate si subtiri sa fie”, spuse din nou femeia despre care el stia deja ca nu e calugarita.
***
dorintele oamenilor sunt ca brinzeturile fine
dorintele noastre trec printr-un proces straniu de transformare. il vedem adesea in povestile din privirile oamenilor.
sunt priviri care ascund dorinte statute, fermentate. altele cu dorinte maturate. ca la brinzeturile fine.
depinde atit de mult ce am facut in viata cu dorintele noastre, linga ce le-am pus, cine au fost oamenii/cartile/filmele/muzicile din jurul lor, ce arome au imprumutat pe drumul catre maturizare.
si, da, oricit ar parea de straniu, dorintele noastre uneori… put.
*maturarea e tot un proces de fermentare, doar ca se realizeaza la temperaturi controlate, uneori impreuna cu ingrediente ajutatoare care dau noi arome.
viata cu jumatate de masura
e ceva din educatia romanilor care duce la a face lucrurile cu jumatate de masura, “las ca se poate si asa”.
s-ar putea sa inceapa din copilarie, de la vacantele “pe jumatate”, chinuite, in care copiii vad cum parintii iau zarzavaturi si legume de acasa, in portbagaj, pentru o saptamina si gatesc pe balconul hotelului ca sa nu mai cheltuie bani si pe mincare. diferenta intre “jumatatea de masura” si “pina la capat” o vezi, in cazul asta, in nota de umilinta cu care membrii familiei maninca sau pregatesc mincarea.
sau in felul care doar privesc si nu se bucura in parcurile de distractie.
fara bucuria gastii, fara voiosie.
isi spun “sunt aici, in concediu, cei de acasa – din orasul/satul/ comuna mea – vor vedea ca m-am distrat dupa pielea care mi s-a innegrit si dupa locurile pe care le voi fi anuntat ca le-am vizitat, dovedind cu fotografii de la intrare”, dar pentru ca nu stiu sa duca lucrurile pina la capat, experienta e la jumatate. si n-are legatura cu banii, ci cu sufletul.
***
exista si cazurile cu” mincarea de acasa” a caror bucurie de familie sau curiozitate pentru o noua experienta se simte in energia din priviri si din vorbe.copiii lor vor fi dintre cei care stiu sa se bucure oriunde, oricind, in orice conditii.
***
dar ceilalti – care n-au invatat sa-si asume statutul social si sa se bucure cu ce au – s-ar putea sa-si creasca fiii si fiicele cu sentimentul ca lucrurile pe care le faci cu jumatate de masura sunt bune, atita timp cit faci la fel ca toata lumea.
si…
… s-ar putea sa iubeasca cu jumatate de masura, neducindu-se niciodata pina la capat cu emotiile lor.
… s-ar putea sa munceasca cu jumatate de masura, neimplicindu-se niciodata pina la capat in activitatea lor.
… s-ar putea sa traiasca cu jumatate de masura, bifind lucrurile care, dupa reguli, trebuie facute .
iar pina la sfirsit, pe dinauntrul lor, sa nu fi fost niciodata pina la capat, pina la limita superioara (sau inferioara, caci nu ajungi foarte sus daca nu ti-ai luat elan foarte din adincuri). sa nu fi trait niciodata cu sufletul la extrem. ci doar pe linia de plutire.
si totul sa fie influentat de primele vacante.
*
sunt pe litoralul romanesc, in Venus, pentru un eveniment Vincon Romania – o discutie despre carte si vin impreuna cu scriitorii Mircea Cartarescu, Radu Paraschivescu, Ioana Pirvulescu si Dan C Mihailescu, parte din festivalul “Carte la nisip”
Giuseppe Tornatore – despre The Best Offer
e in cinematografe de saptamina trecuta un film pe care ar trebui sa-l vedeti: The Best Offer. daca ramineti in Bucuresti in week end-ul asta va rog duceti-va la cinematograf… ca sa va conving iata 3 dintre declaratiile regizorului filmului despre munca lui pentru acest film.
I take inspiration from hundreds of things. Among these there was one idea that I had when I first began working in Rome. It was the story of an agoraphobic girl but I had never used it because it never seemed quite mature as an idea.
Seven or eight years ago, I wrote down a note for a character that was based on an auctioneer, but I could never find the right context for him and I wasn’t able to develop it further. One day when I was organising my notes and ideas, these two notes came together next to each other and I realised they had a kind of inherent attraction. That’s how the new narrative came about. It was different and went beyond either of the original stories, but they somehow fed off each other. I had it read and I soon got a ‘yes’ to produce the film.
***
Well… the best offer, at an auction, is the highest price you are willing to pay to have an object. In the transaction, however, the lowest price is what the seller is prepared to accept to close the deal. In love, what are we willing to do? Apart from the protagonist’s actions, the point is that he learns to love totally and unconditionally. He comes to depend on that.
***
Si face referire doar la o parte foarte mica din acest film:)
oameni si cai
nu exista om care sa nu se emotioneze in fata dragostei pe care o primeste de la un suflet necuvintator (catel, pisica etc). in dragostea aceea este iluzia iubirii neconditionate la care rivneste toata lumea. iubirea pura. in unele cazuri e doar o iluzie pentru ca sufletele necuvintatoare au si ele inteligenta lor si stiu sa conduca “ostilitatile”.
***
in relatia cu caii oamenii devin goi.
calul e un animal mare si, fata in fata cu el, stii ca, fizic, nu ai cum sa-l domini si, cu atit mai mult, esti fascinat sa obtii atentia/dragostea lui.
doar ca… un cal are nevoie de 3 secunde ca sa stie starea ta emotionala, sa simta din limbajul trupului tau daca ti-e frica, daca esti agresiv, daca esti suparat, daca n-ai cele mai curate ginduri.
si fata in fata cu un cal oamenii invata ca dominarea celuilalt, controlul, nu implica neaparat puterea fizica : poti face un cal – care are de 5-6 greutatea ta – sa te urmeze si sa te repecte fara sa folosesti ham, bici, sau cuvinte. daca ai ginduri bune si daca trupul si mintea ta ii spun intr-o forma clara ce trebuie sa faca.
dar mai presus de orice, fata in fata cu un cal oamenii invata ca iubirea neconditionata vine dupa ce dai iubire, nu inainte. calul e ca o oglinda: reflecta in cea mai curata forma, dezinteresat, onest tot ceea ce primeste. si in fata lui, cind te simti mai mic decit esti, redescoperi smerenia.
***
duminica am fost la o lectie de echitatie la Regatul Cailor. am avut-o tovarasa pe NELY o iapa pitica, blonda si simpatica. si foarte cuminte.
l-am intilnit acolo pe George Leca – un trainer care face cursuri de dezvoltare personala pentru manageri, dar nu numai, dupa un sistem inovator: oamenii sunt fata in fata cu caii. si din reactiile lor, oameni si cai, reies caracterul, relationarea cu ceilalti, temerile, bucuriile.
“intre doua suflete unul va fi dominant. dar nu va fi acela care foloseste forta ci cel care stie sa transforme dorinta in intentie/actiune”, mi-a spus George Leca.
proiectul lui de dezvoltare personala cu autorul cailor, horse eye, poate fi gasit aici. am sa revin sa scriu pe larg despre el.