joi citeam de o demisie la nivel inalt la Wall Street Journal.
Thomas Langhoff, directorul editiei europene a Wall Street Journal, a demisionat dupa ce o ancheta a The Guardian a aratat ca reprezentantii publicatiei au apelat la o escrocherie pentru a creste tirajul editiei europene a WSJ.
The Guardian a scris ca a gasit dovezi care arata ca WSJ Europe a platit mai multe companii europene pentru a cumpara in secret mii de copii ale ziarului, la un pret foarte mic. Aceasta actiune a avut scopul de a creste tirajul ziarului si de a induce in eroare cititorii si advertiserii.
The Guardian arata ca WSJ a convins o companie sa coopereze oferindu-i posibilitatea de a publica articole care sa ii promoveze activitatea, miscare care a determinat o parte a personalului sa acuze conducerea ziarului de incalcare a eticii jurnalistice si punerea in pericol a reputatiei.
M-am gindit ca, intr-o situatie similara ( o ancheta de acest fel, nu falsificarea tirajului – ca sa fim bine intelesi:) ), nu ar mai ramine foarte multi manageri in functie in Romania. Daca romania ar fi Anglia sau SUA.
*
astazi dimineata in pasaj la Universitate, doua tinere se contrau pe tema unei reviste:
– de ce ai luat-o pe asta ca e mai scumpa. avem si noi editie romaneasca.
– dar editia noastra apare rar si e si mai prost scrisa.
*
intre aceste doua intimplari se afla o parte importanta din problemele presei noastre.
de astazi aveti treaba in cinematografele Studio si MTR; puteti vedea filmele de la Cannes, dar si revedea filmele romanesti care au facut istoria “noului val de cinema” cu bonus track – scurt metrajele de studentie ale regizorilor.
incepe Les Films de Cannes a Bucharest,festivalul creat de Cristian Mungiu si echipa lui, asa ca un semn de multumire pentru publicul roman care mai merge la film: daca tot merge, sa si primeasca ce-i mai bun.
nu stiu ce program aveti daaaaaaaaaaaar, neaparat, dar chiar neaparat trebuie sa vedeti Arirang al lui Kim ki Duk si La piel que habito al lui Pedro Almodovar . primul e miine de la 20.30 la studio, al doilea duminica la aceeasi ora, acelasi cinematograf.
ne vedem acolo, pentru ca nici eu nu le-am vazut si le astept cu foarte mare nerabdare.
mai jos tot programul festivalului, ca sa stiti ce si cum, dar mai ales unde:)
Program Les Films de Cannes à Bucarest
Vineri, 14 octombrie
Cinema Studio
13.00 – „Înainte de micul dejun” (1995, 15’)
„Marfa şi banii”, regia Cristi Puiu (2001)
15.00 – Calup de scurtmetraje româneşti premiate la Cannes
18.00 – „Hors Satan”, regia Bruno Dumont (2011)
20.30 – „Habemus Papam”, regia Nanni Moretti
NCRR
14.00 – „Flandres”, de Bruno Dumont (2006)
16.00 – „L’Humanité”, regia Bruno Dumont (1999)
19.00 – „Ea” (1994, 7’)
„Marţi după Crăciun”, regia Radu Muntean (2010)
23.00 – petrecere cu Nea Vasile& Taraful de la Mârşa, Clubul Ţăranului
Sâmbătă, 15 octombrie
Cinema Studio
11.00 – „Ea” (1994, 7’)
„Marţi după Crăciun”, regia Radu Muntean (2010)
13.00 – „The Tree of Life”, regia Terrence Malick (2011)
15.00 – dezbatere „The Tree of Life”
16.00 – „La vie de Jésus”, regia Bruno Dumont (1997)
18.00 – „Michael”, regia Markus Schleinzer (2011)
20.30 – „Arirang”, regia Kim Ki-duk (2011)
NCRR
11.00 – „Drive”, regia Nicolas Winding Refn (2011)
13.00 – „The Red Thin Line”, regia Terrence Malick (1998)
16.30 – „Hors Satan”, regia Bruno Dumont (2011)
19.00 – „2Pasolini” (2000, 12’)
„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, regia Andrei Ujică (2010)
23.00 – petrecere cu Nightlosers & Elvis Romano, la Clubul Ţăranului
eu locuiesc pe o strada care are la unul dintre capete un magazin frufru. asta inseamna ca foarte des ma opresc acolo si imi iau diverse lucruri. dimineata cind sunt in vrie cu intilniri, intr-o foarte mare viteza mi se face un fresh de portocale…
zic asta ca sa intelegeti ca eu sunt obisnuita sa intru navalnic in frufru.
acum s-a schimbat roata. a sunat cineva la usa si mi-a adus un pachetel cu frufru. desi nu comandasem nimik.
e vorba de caju (care face bine la creieras) si vouchere pentru noul lor concept store pe care l-au deschis in dorobanti pe strada ankara.
voucherele sunt valabile pina la sfirsitul week endului. si, pe principiul dar din dar se face rai, vi le fac cadou. fiecare voucher are o valoare de 30 ron, papati bun de la frufru de banii astia.
primele doua comentarii primesc cite un voucher.
eu m-am distrat f f tare cum a venit frufru la mine, nu m-am mai dus eu la ei…
miine este ziua internationala a comemorarii bebelusilor si a copiilor si puteti veni cu noi la cercul militar de la ora 19.00 (casa Armatei de linga universitate, pe calea victoriei) pentru a aprinde o lumanare.
actiunea luminarilr comemorative are lor la nivel global in fiecare tara de la ora 19.00 (ora locala) , in felul acesta realizindu-se un simbolic val de lumina care face ocolul globului.
de ce trebuie sa fii acolo miine?
– din respect pentru copiii care nu mai sunt
– din respect pentru suferinta parintilor lor
– din repsect pentru tine: stii ca in romania un copil care moare inainte de termenul nasterii nu primeste certificat de deces? ca NU EXISTA decit in amintirea parintilor lui, ca si cum nici n-ar fi fost si el un sufletel gata sa vina pe lume? participarea ta ar arata ca societatii ii pasa de o anomalie legislativa si-ar putea influenta schimbarea ei.
daca ai copii, ia-i si pe ei, miine de la ora 19.00 in fata cercului militar. e o frumoasa sansa de a-i invata ca respectul e si pentru cei vii, dar si pentru cei care-s dincolo.
Nu stiu pe ce suport veti citi presa peste 5 ani sau peste 10, daca va fi tableta, ziar electronic, telefon, televizor sau cine stie ce device neinventat inca, dar stiu ca oricare ar fi suportul, ceea ce veti citi trebuie sa va atraga atentia, sa fie consistent si condensat ca informatie si sa va transmita emotii si senzatii.
Steve Jobs spunea intr-unul din celebrele sale discursuri ca Tehnologia de una singura nu e de ajuns.
*
M-am gindit sa va vorbesc despre Shakespeare.
E unul dintre cei mai faimosi producatori de content si a reusit performanta sa fie cross media: e pe toate suporturile posibile, are declinari in print, cinema, muzica, merchandise. Cum a rezistat din 1600 in fata tuturor inovatiilor tehnologice?
Pentru ca are un content bun. Sunt critici care spun ca opera lui e scrisa pe mai multe nivele, ca sunt cel putin 7 grade de intelegere a textului lui.
E usor sa tragem concluzia ca putem avea un viitor daca livram un content bun. Doar ca… la fel ca si la shakespeare avem o problema cu limbajul. Jurnalistii de astazi, producatorii de content de astazi, incep sa aiba un limbaj invechit.
Un jurnalist de 35 de ani care are deja experienta profesionala si de viata si poate realiza articole de perspectiva are o mare problema. In 2-3 ani limba pe care el o va vorbi va fi precum engleza veche a lui shakespeare.
Ca sa intelegi asta, sa ne gindim putin cum s-a schimbat modalitatea de asimilare si de receptare a unui mesaj in ultimii 10 ani.
*
Cercetarea pe orizontala vs cercetarea pe verticala
Generatia mea si-a facut lectiile mergind la biblioteci, cautind din aproape in aproape, din carte in carte ceva care i-ar fi de ajutor. Era o cercetare pe orizontala. Generatia de astazi isi face lectiile cu google. Stie unde vrea sa ajunga, incepe cercetarea cu o tastare si isi rafineaza search-ul pas cu pas in timp ce I se afiseaza rezultatele. E o cercetare pe verticala.
Avem deci 2 modalitati diferite de gindire, una dintre ele influentata serios de cum functioneaza internetul.
Dar exista si receptii emotionale specifice internetului?
*
Emotii pe net
Ei bine, cercetatori de la Cambridge au facut un experiment cu grupuri de 35+ ani si – 25 ani, care conversau via chat , messenger, skype. Au constatat ca 8 din 10 in cazul grupului tinar au simtit cind cei cu care vorbeau erau suparati, aveau probleme, doar din felul in care prietenii lor tastau cuvintele, viteza cu care raspundeau, modul in care isi formulau raspunsurile… in timp ce doar 4 din 10 simteau acelasi lucru la grupul adult.
Exista deci o premisa ca tineri pot simti si recepta diferit nu doar informatia ci si emotiile, iar asta ar trebui sa-i precupe foarte mult pe jurnalisti sau producatorii de content.
*
Medium is the Message
In anii 60, un filosof canadian Marshal McLuhan (prima persoana care a vorbit de posibilia existenta a unui world wide web) intuia ceea ce se va intimpla cu lumea informatiei, descriind cam ce va fi internetul intr-o lucrare stiintifica care se numea Medium is the message. Teoria lui spunea ca orice suport producator de mesaj e pina la urma extensie a corpului uman si ca mediul prin care transmitem e de fapt mesajul. Dar cind a lansat teoria, McLuhan a avut un typo in titlul lucrarii; cind a venit de la tipografie scria Medium is the massage, ceea ce de fapt a anticipat involuntar evolutia presei odata cu aparitia internetului.
*
Media is the massage
Astazi presa (si din ce in cemai mult in anii care vor veni) trebuie sa fie ca un masaj pentru consumatori: sa-i transmita senzatii, sa-l atinga cu ceea ce-i transmite, sa-i acorde toata atentia si sa-l chinuie daca e vorba de catharsis, dar, la sfirsit, sa-l lase sa plece fericit. Doar ca masajul acesta implica atingerea directa a consumatorului si asta are si revers: consumatorul te poate atinge pe tine, producator de stire; poate comenta ce faci, devine uneori violent pentru ca are sentimentul ca ii apartii (din cauza apropierii tot mai mari).
Asa ca astazi avem in redactii un jurnalist care se simte agresat, dar nu stie de la ce i se trage (da cel mai adesea vina pe presiunile la care e supus: are tot mai mult de scris, tot mai multi intervin asupra muncii lui).
Si in cele mai multe cazuri nici managerii nu stiu de unde sunt problemele adevarate.
*
Managerul Stefan cel Mare
Jurnalistul nu livreaza pentru online ceva care sa faca trafic pentru ca nu a constientizat inca nevoia unui alt limbaj, cu receptie pe verticala si nici functia pe care trebuie sa o aiba textul pe care-l scrie. El trebuie sa fie o sursa pentru alte stiri, trebuie sa fie structurat si indexat ca o baza de date, dar sa transmita emotii si “sa faca masaj”.
Jurnalistul vede ca stirea lui e inteleasa ( si pe shakespeare in engleza veche il intelegem), dar nu stie ca informatia lui e greoaie, n-are ritm si foloseste arhaisme in raport cu era 2.0.
Managerul vede ca nu are trafic si, pentru ca vrea succes ACUM, alege calea cea mai facila: “vezi aici desuurile lui x” – stirea tabloid. Dar, de fapt si el e in aceeasi situatie cu jurnalistul, nu stie ca limba pe care o vorbesc ei nu e pentru lumea de astazi.
E ca si cum, el – managerul- ar fi inlocuit de Stefan cel Mare. ( e vecin de istorie cu Shakespeare, de asta l-am ales drept exemplu)
Stefan cel Mare a fost un conducator bun pentru vremea lui, a stiut sa manipuleze/motiveze multimile (vezi bisericile din Moldova), dar daca ar fi adus astazi la conducerea unei tari ar fi hilar. Pentru ca n-are ritmul zilelor actuale, nu are cultura sociala actuala.
*
De fapt, si jurnalistul si managerul trebuie sa faca un pas inapoi si sa reinvete sa scrie pentru o alta receptare, pentru un alt stil de viata. Si putem invata cum sa procedam daca ne uitam la Shakespeare si la artistii care au fost fata in fata cu opera lui.
Pe vremea lui, revista (print- ul) se numea folio si era o culegere a tuturor operelor scrise trimestrial. Cartea asta, folio, avea doar 2-3 exemplare si era plimbata din mina in mina. Eu cred ca peste 10-15 ani, printul va ajunge la fel: va fi prezent pe piata doar in editii de lux, de colectie.
*
Dar cum spuneam la inceput, Shakespeare are contentul care a traversat toate suporturile media: a fost ecranizat si dramatizat de sute de ori, in limba veche sau modernizata, iar temele scrierilor sale au fost preluate si reinterpretate.
V-ati gindit vreodata ca Visul unei nopti de vara are legatura cu Matrix si cu Inception?
Ca tot ceea ce se intimpla important in aceste cazuri e in vis? Si ca de fapt tot ce avem in filmele despre care se spune ca au revolutionat noi generatii sunt reinterpretari ale unei singure teme in limbaje diferite? Visul ca posibilitate de a salva lumea.
*
Ca sa concluzionez, cred ca pentru anii care vin trebuie sa reinvatam sa scriem/vorbim/ producem content intr-o alta limba. A internetului. Cred ca asta e cea mai importanta tendinta pe care trebuie sa o vada si sa o analizeze producatorii de content.
Pentru ca daca nu invatam baza, nu putem evolua; e ca si cum am construi castele de nisip, ne prabusim la fiecare zguduire si dam vina pe conditiile meteorologice, nu pe faptul ca nu ne-am construit o fundatie solida.
Fata de Shakepeare acum e un mare avantaj; interactivitatea, putem face teste si corecta rapid.
*
Generatia google
Si daca vi se pare ca lucrurl acesta e doar pentru jurnalisti si nu si pentru dvs care aveti in grija produse sau companii, ginditi-va citi bani ati investit pentru logo-ul companiei dvs: caractere speciale, culori speciale, creatie etc.
Si imaginati-va cum un tinar incearca sa afle cine sunteti: deschide computerul, intra pe google si tasteaza numele companiei; fara caractere speciale, fara culori, fara nimik din ceea ce ati investit pentru logo.
Tot ce va sti el va fi contentul pe care-l puneti in spatele acestui logo. Iar pentru asta va trebui sa aveti conturi pe reletele sociale si sa scrieti pe limba lui. Nu in engleza veche a lui Shakespeare.
**
Daca astazi as fi manager intr-un trust media, acesta ar fi primul lucru in care as investi: trainguri in care jurnalistii sa invete sa scrie pentru o alta era (digitala); si-as crea un departament care sa experimenteze cu fiecare sectie in parte: programator si jurnalist coordonator, plus -pentru fiecare experiment – un jurnalist dintr-o sectie.
Si-as cauta o cale noua de a expune informatia pentru fiecare domeniu in parte folosindu-ma de toate mijloacele de programare pe care le ofera internetul. As testa reactiile si-as fi primul care as invata limba noii generatii de consumatori media.
Altfel, in 2-3 ani vom fi pierdut toti consumatorii de presa si vom fi dat vina pe orice altceva (gustul publicului, educatia lui, costurile mari de productie etc) in loc sa fim onesti si sa recunoastem ca nu mai vorbim de ceva vreme o limba pe care sa o inteleaga.
Singurul motiv pentru care pot sa iubesc putin toamna si iarna este ca in aceste doua anotimpuri se intampla foarte multe evenimente pe placul meu. Multe expozitii, premiere de film si alte minuni.
Ca sa nu scriu foarte mult, incep repede cu happeningul de la MNAC, Alexandru Solomon. 15 Filme. Arhiva. Instalatie. Incepand de astazi si pana in 20 noiembrie veti putea viziona aici filmele realizate de regizorul Alexandru Solomon: Marele jaf comunist, Kapitalism, Cold Waves, Earthcake, 2×5, Cocktail Automatic ( ultimele trei filme sunt experimentale si au fost realizate de acesta in anii ’90 in colaborare cu artista Geta Bratescu. Pentru mai multe detalii si programul proiectiilor este bine sa accesati site-ul muzeului, www.mnac.ro.
Saptamana viitoare merita sa faceti o mica excursie pana la Craiova pentru un eveniment inedit care va avea loc la Clubelectroputere Craiova: Muzeul Cunoasterii (Lia Perjovschi) si alteîntamplari (Dan Perjovschi). O noua incursiune in arta contemporana care incepe marti, 18 octombrie si continua miercuri, 19, cu un spectacol live oferit de Dan Perjovschi, care va desena fatada Clubului Electroputere Craiova. ( intre 11:00 – 17:00). Urmeaza un workshop motivational ( joi, 20 octombrie) sustinut de Lia si Dan Perjovschi, cu titlul Brainstorming despre viata si profesie. Invitatia lui Dan Perjovschi suna asa:
,,Vino cu o idee sau un desen despre ceea ce te preocupa sau ceea ce ai vrea sa faci. Discutam, desenam si mai discutam odata; daca aveti intrebari gasim impreuna raspunsuri. Cine esti si ce vrei sa faci in viata? Esti blocat, nu stii ce sa alegi? Ce este de facut? Arta sau viata? Cariera sau creatie? Subiect sau obiect? etc.
Nu exista un singur fel de desen, nu exista desen bun sau rau, continutul e mai important decit forma, sinceritatea e mai importanta decit dexteritatea. Toti putem exprima vizual o idee. Sau o putem vorbi. Vino cu un pix, o carioca si citeva intrebari.
Prima parte de la 10-12, pauza de masa (adu-ti sandvici ca apa o dam noi) a doua de la 13 la 16. Si pentru cine mai vrea (si mai poate si mai putem) un bonus de la 16 la 18’’.
Lia Perjovschi
Dan Perjovschi
Daca nu reusiti sa ajungeti la aceste evenimente inedite, atunci aveti timp pana in 20 noiembrie ca sa ajungeti la Clubelectroputere Craiova pentru a vedea expozitia Lia&Dan Perjovschi. Accesati pagina de fani a Clubuluielectroputere pentru info mult, mult, suplimentar: http://www.facebook.com/clubelectroputere sau pagina de friends, http://www.facebook.com/electroputere
Si daca aveti drum in Spania, pana in 15 aprilie 2012, la Guggenheim Museum Bilbao ( www.guggenheim-bilbao.es ) aveti o expo in oglinda Brancusi-Serra. Daca Brancusi nu mai are nevoie de vreo prezentare, trebuie sa stiti ca Richard Serra este un sculptor american remarcabil, care a creat numai piese minimaliste de o frumusete simpla si memorabila.
Iar in incheiere, am o surpriza extrem de placuta pentru voi: la magazinul My House din Calea Dorobantilor ( www.myhousecult.ro ) puteti sa va achizitionati niste pandantive minunate inspirate de operele lui Constantin Brancusi, o colectie speciala Rosenthal ( Fire & Ice Pebble Gold). Iar pretul este surprinzator de permisiv: 129 de lei.
Un weekend minunat si o saptamana desteapta!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania
fotografia asta imi aduce insa aminte de 2 prieteni care nu se stiu intre ei;
unul care seamana cu Bardem (da, fetelor, exista un domn roman care seamana cu Bardem, de fapt ca sa fim corecti Bardem seamana cu el; daca platiti bine va fac cunostinta, doar ca e putin plecat in germania acum), cel de-al doilea are o simpatie deosebita pentru lupi.
si multe cercetari despre creierul uman fata in fata cu compterul, internetul si era google.
imi fac lectii pentru o prezentare pe care trebuie sa o sustin miine despre content-ul jurnalistic in era digitala – unde va ajunge si cum se va transforma – si gindul care ma tot urmareste e ca jurnalistii vor avea nevoie de consiliere psihologica/emotionala ca sa faca fatza schimbarilor care li se cer (si le se va cere tot mai mult).
manageri de media TREBUIE sa incepeti sa va ocupati de mintea angajatilor vostri.
e octombrie, dar deja primesc intrebari cu “ce faci de revelion?” si… habar nu am inca.
stiu ca in apropierea Craciunului ar trebui sa fiu la New York cu o treaba si asta ma incurca dar ma si bucura; e inca un Craciun pe care-l petrec aiurea, intr-un hotel, dar revad New York-ul pe care-l iubesc tare si ma intilnesc cu un artist pe care-l admir foarte mult.
azi am inceput sa-mi caut un hotel bun in New York, o oferta smart intr-un loc misto dar pe care desigur sa nu platesc mult. sunt buna sa gasesc oferte din astea: la Londra am stat intr-un hotel pe care Vogue il claseaza in primele 10 hoteluri chic din marea britanie si am platit… f f putin, undeva pina in 500 de euro pentru 5 nopti/camera dubla.
hotelpeeps.com e o aplicatie foarte foarte desteapta (smekeria cu care gasesc eu oferte bune la hoteluri) care stie sa faca search si sa urmareasca cererea ta pina cind gaseste cel mai mic pret de pe piata.
zilele astea au un concurs prin care trag la sorti saptaminal toti utilizatorii si pe linga oferta imbatabila, au si 10% reducere, cadou. eu ii stiu pe baietii care au inventat aplicatia asta si de aceea scriu acum despre ea, dar mai stiu ca am si folosit-o si a fost f eficienta, asa ca va invit sa profitati de concurs.
daca va jucati putin cu imaginatia si dorintele voastre, s-ar putea sa gasiti un hotel pe care sa vi-l permiteti si sa aveti un raspuns frumos la intrebarea “ce faci de revelion?”… ceva de genul “intotdeauna, mi-am dorit sa ajung la…. si-acum am cea mai buna oferta”
concursul hotelpeeps.com e aici
*
HotelPeeps compară evoluţia preţului unei camere de hotel cu trendul de pe piaţa rezervărilor hoteliere. Când raportul dintre aceşti indicatori are cea mai mică valoare pentru un oraş, respectiv pentru un hotel, pentru o perioadă de 4 luni în avans, HotelPeeps identifică oraşul şi hotelul, generând oferte cu până la 70% mai ieftine, în timp real, pentru peste 10.000 de hoteluri din lume.
e o mare si importanta chestie sa iei premiul Nobel, daca esti cercetator, scriitor, activist social etc
e recunoasterea absoluta, intrarea in istorie.
dar eu m-am gindit la tristetea care vine dupa cistigarea unui premiu ca Nobelul.
sigur ca e o mare bucurie pentru cistigator, dar daca el/ea e la jumatatea vietii (adica n-a trecut simtitor de mult de 70 de ani) si e un perfectionist in munca lui, de saptamina asta (adica la citeva zile dupa ce a cistigat Nobelul) incepe presiunea…
orice va scrie, face, concepe va fi comparat cu creatia pentru care a cistigat Nobelul, iar Nobelul nu poti sa-l iei de doua ori in viata. si va trebui sa stie sa o ia de la capat cind e in cadere.
ca la dans. dupa ce ai facut cel mai frumos salt si-ai stat pentru o clipa in imponderabilitatea echilibrului perfect gratios, o iei usor cu gravitatia in jos… in cadere. pina la saltul urmator.
sau ca dupa o iubire mare care s-a incheiat. nu poti sa o negi si sa nu te bucuri ca ai trait-o (poate ca altii nu o vor trai niciodata), dar viata trebuie sa continue. pina la urmatoarea iubire.
nu cred ca e usor sa fii cistigator de Nobel. dar daca va doriti asta (cu ce o fi insemind Nobelul pentru voi), sper sa aveti putere sa luptati sa obtineti ce va doriti:)
cred ca e mai usor cu iubirea… cu dansul s-ar putea sa fie la fel de complicat ca si cu Nobelul, asta n-am de unde stii…
in foto, carlos acosta; n-a cistigat Nobelul dar e un dansator care stie cum e sa pastrezi gratia si cind incepi sa cazi.
Eugenides, Wallace, Franzen – unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii (americani toti) – au crescut impreuna.
David Foster Wallace a fost poate cel mai invidiat dintre ei, dar a fost liantul unor prietenii pline de competitie si de inteligenta.
mi-ar placea sa existe si in romania asemenea prietenii intre scriitori. si jurnalisti care sa scrie la nivelul asta:)
pentru lansarea celui mai nou roman al lui Jeffrey Eugenides, The Marriage Plot, New York Magazine a realizat un portret al prieteniei dintre scriitorii noii generatii de aur a americii… e asa frumos scris articolul si e multa vulnerabilitate, si lupta, si suferinta, si indragosteala, si nebunie, si iar suferinta…
“e greu sa ajungi scriitor”, a scris pe twitter Salman Rushdie recomandind acest articol genial.
*
When Jeffrey Eugenides moved to New York, he was 28 years old and things were not looking good. After graduating from Brown in 1983, he and Rick Moody, a college friend, had driven out to San Francisco with no real plan other than making a go of it as writers, and lived together awhile on Haight Street, listening to the sound of the electric typewriter coming from the other room. Eugenides stayed in the city for five years and didn’t publish a thing. He calls these “the lost years” now. “My life just didn’t seem to go forward.” In 1988, Eugenides moved into a cheap place with roommates on St. Johns Place in pre-gentrified Prospect Heights, Brooklyn, when muggers freely worked the area. A $75 payout on a scratch-off lotto card was a bright spot of that summer. Eugenides would look out over the darkening rooftops at the Manhattan skyline and think, How can my writing take me from here to there?
That same summer, Jonathan Franzen, also 28, was living in Jackson Heights, Queens, and feeling “totally, totally isolated.” The neighborhood was an immigrant jumble, and Franzen was a solemn, intellectual guy from St. Louis without much occasion to leave the house. He had gotten some attention and money for his debut novel, The Twenty-Seventh City, but the axis of the planet had not obediently shifted. He was frustrated with living in “shared monastic seclusion” with his then-wife, he says, when he got a fan letter from a writer he knew of but had never read. David Foster Wallace, then 26, was having dire troubles of his own and wrote to praise what Franzen had done in a “freaking first novel.” It was the first time Franzen had ever heard from a peer, he says. “And I was desperate for friends.”
Gradually, he found some: first Wallace, then William T. Vollmann, David Means. Through Wallace, who also knew Vollmann, he met Mary Karr and Mark Costello. Later Franzen would connect with Eugenides, Moody, and their other college friend Donald Antrim.
It was debatable whether or not Madeleine had fallen in love with Leonard the first moment she’d seen him. She hadn’t even known him then, and so what she’d felt was only sexual attraction, not love. Even after they’d gone out for coffee, she couldn’t say that what she was feeling was anything more than infatuation. But ever since the night they went back to Leonard’s place after watching “Amarcord” and started fooling around, when Madeleine found that instead of being turned off by physical stuff, as she often was with boys, instead of putting up with that or trying to overlook it, she’d spent the entire night worrying that she was turning Leonard off, worrying that her body wasn’t good enough, or that her breath was bad from the Caesar salad she’d unwisely ordered at dinner; worrying, too, about having suggested they order Martinis because of the way Leonard had sarcastically said, “Sure. Martinis. Let’s pretend we’re Salinger characters”; after having had, as a consequence of all this anxiety, pretty much no sexual pleasure, despite the perfectly respectable session they’d put together, and after Leonard (like every guy) had immediately fallen asleep, leaving her to lie awake stroking his head and vaguely hoping that she wouldn’t get a yeast infection, Madeleine asked herself if the fact that she’d just spent the whole night worrying wasn’t, in fact, a surefire sign that she was falling in love.
Jonathan Safran Foer: It’s been an awfully long time since we last spoke. Four years? And it’s been a long time since the reading world last got new material from you. About seven years? What’s been going on?
Am servit intrebarea asta ca angajat si am fost tentata uneori s-o folosesc si ca angajator. I-am inteles “utilitatea” dar, pe de alta parte, mi se pare asa de stupida, mai ales pe inceput de cariera, incat am evitat-o in interviuri.
Eu una n-am stiut niciodata raspunsul. Nu l-am stiut nu pentru vreun om de HR sau pentru vreun potential sef. Nu l-am stiut pentru mine. Am vrut sa fiu doctor cand eram mica, apoi vanzatoare in librarie, apoi ambasador, apoi jurnalist, in cele din urma consultant de relatii publice, n-am vrut niciodata sa fiu antreprenor, dar nu m-am suparat ca asa a iesit. Fapt e ca, oricine m-ar fi intrebat ce si cum, cu cinci ani inainte de ultima mea schimbare fundamentala de cariera, n-ar fi primit raspunsul corect.
Intrebare-cod, ea urmareste, teoretic, mai multe aspecte – loialitate (te vezi in continuare in compania noastra si peste 5 ani), ambitie (te vezi in locul meu?), inconsecventa (te vezi schimband complet domeniul), lipsa de viziune (nu te vezi nicaieri?), materialism (te vezi cu o casa si o masina), naivitate, carierism, viziune si asa mai departe. Nu vorbesc din carti de HR, ci din nenumarate discutii cu prieteni antreprenori, intrebati si intrebatori de asemenea intrebari J
In ultima vreme, raspunsul la intrebarea de mai sus e tot mai dificil si intrebarea in sine devine tot mai anacronica. Cati dintre voi, acum cinci ani, va vedeati acolo unde sunteti acum? Cat de mult au depins traiectoriile voastre de voi si cat de mult de ceea ce s-a intamplat/ se intampla in jurul vostru? De alegerile pe care le-ati facut conjunctural. De deciziile de impuls. De un anunt pe un site. De o demisie care parea sfarsitul lumii. De sfatul bun al unui prieten. De o restructurare. De o discutie la o cafea.
Directorilor de HR care va mai intreaba unde va vedeti peste 5 ani, trimiteti-le cu dedicatie “Funky Business”, carte scrisa acum cativa ani buni, care vorbea despre faptul ca e nerezonabil, in dinamica lumii de acum, sa mai facem planuri pe termen lung, si ca ne-am folosi mai productiv resursele cautand sa valorificam cat mai bine momentele care ni se dau, in loc sa plangem ca n-o sa iesim la pensie dintr-un loc.
Am cunostinte care au facut productie de film ca sa verniseze acum expozitii proprii de arta plastica, comunicatori care si-au regasit linistea aducandu-le oamenilor cosmetice bio alese de mana lor, scenaristi care vorbesc cu patima despre design-ul unei lampi si armonia unui interior de vila, ingineri care fac comunicare, chimisti care aduc pe piata electrocasnice si asa mai departe.
Sunt toti oameni care si-au intrerupt, la un moment dat, planificarea scolareasca a propriei cariere si si-au urmat pasiunile, visurile, oportunitatile. Fiecare in felul sau e un om fericit, genul de om care, vorba cliseului, a ajuns sa nu mai munceasca nici o zi din viata lui. Daca acum 15 ani chestia asta era un moft, acum e un must (Doamne, ce ma enerveaza cuvantul asta, dar jur ca e potrivit in context). Sigur, asta implica o doza zdravana de risc, un calcul atent al momentului si o auto-evaluare nemiloasa, dar e mai mult decat posibila, e frecventa.
Nu conteaza unde vei ajunge peste cinci ani – cu conditia sa fii acolo unde n-ai fi indraznit sa te visezi cu cinci ani in urma.
*
Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication
citesc despre o miscare de marketing foarte foarte desteapta realizata de echipa McDonald’s Italia.
l-au invitat pe unul dintre cei mai faimosi chef-i ai lor, Gualtiero Marchesi, sa creeze 2 hamburgeri si un desert.
Fast Food? desigur…
dupa reteta McDonald’s? aproape…
*
Marchesi, care e primul bucatar italian care a primit 3 stele Michelin (maximum din cite poate primi un chef), a investit mult in educatia pentru o mincare sanatoasa, iar retetele lui sunt un pic diferite de ce are McDonald’s in meniu de obicei.
unul dintre burgeri se numeste Vivace si contine, bacon, spanac, ceapa marinata si maioneza cu seminte de mustar; cel de-al doilea se numeste Adagio contine vinata dulce, felii de roshii, ricotta sarata, toate acoperite in unt de arahide.
burgerii vor fi pe piata pentru doar 3 saptamini, doar in italia, pina pe 15 noiembrie, pentru 4, 7 euro fiecare.
*
stiu ca pare ciudata miscarea aceasta de marketing. dar ginditi-va la Lanvin pentru H&M sau , mai nou (din noiembrie adica), Versace pentru H&M si la faptul ca unii dintre tineri au acces astfel la lucruri de calitate la un pret rezonabil.
sigur ca e iluzia lux-ului la pret acceptabil, sigur ca e dorinta de a forma o noua nisa de piata pentru a largi capacitatea de productie…
dar dincolo de toate acestea, e si ceva educativ.
Marchesi e primul chef din afara Frantei care a primit 3 stele Michelin, daca cineva care maninca burgerul Adagio invata sa faca combinatii creative in sandwich-urile lui, isi pune problema sa invete asta, e o victorie imensa. dar si chiar daca nu invata, dar descopera gustul nou, tot e un progres.
as vrea sa stiu, daca s-ar face asta in romania, cine ar fi chef-ul care a gira, cu responsabilitate, pentru asta:)
stiu ca inca de cind te-ai hotarit sa faci un copil (bravos, pentru curaj!), ti-ai propus si promis ca o sa faceti impreuna lucruri memorabile. ca o sa-l educi ca sa stie lucrurile importante in viata si sa ia cele mai bune decizii.
si sunt multe feluri in care poti sa faci asta. uite, te exemplu ai putea sa mergi miine de la ora 12.00 la Arenele Romane cu copilul tau si … sa ajuti la doborirea unui record mondial: poza cu cele mai multe zambete de copii.
e un lucru memorabil, despre care ati povesti nepotilor peste ani, dar e si o intimplare din care copilul va avea ceva de invatat.
evenimentul , recordul, e organizat de Asociatia Telefonul Copiilor care aniverseaza 10 ani si i-ai putea povesti copilului tau cit de important e sa vorbeasca si sa ceara consiliere cind are nevoie.
*
timp de 10 ani Asociatia Telefonul Copilului a rezolvat peste 30.000 de cazuri de incalcare a drepturilor copilului si pentru a marca acest rezultat, miine, pe 11 octombrie, ar trebui sa fie mii de zambete in poza.
detalii despre cum poti sa participi cu copilul tau (sau sa-i inviti pe toti colegii lui de clasa), aici.
toata viata inveti facind greseli. adica inveti din greseli.
daca esti perfectionist si ambitios, ti-e greu sa accepti ca si ceilalti stiu greselile tale, vrei ca ei sa vada doar rezultatul final, ala pe care-l tu crezi cit mai aproape de perfectiune, ca sa fii apreciat.
daca esti artist, traiesti si te hranesti cu aprecierea altora; nu faci meseria ta doar pentru tine, o faci mai ales pentru aprecierea celorlalti.
si-ai nevoie de o mare incredere in tine, sau multa intelepciune, sau… sa nu mai ai nimic de pierdut … ca sa vrei sa imparti din greselile tale cu toata lumea.
*
Baryshnikov, unul dintre cei mai mari balerini ai lumii (si unul dintre barbatii cu cele mai frumoase miini din lume), a decis sa doneze bibliotecii publice pentru “Performing Arts” din New York casetele cu toate repetitiile lui.
35 de cutii mari pline cu peste 650 de casete, de la Baryshnikov copil de 16 ani repetind cu Pushkin la Academia Vaganova care a scos cei mai mari balerini ai lumii ( in St. Petersburg) pina la inregistrari recente – intr-una in fata celebrei Martha Graham.
in stinga e Baryshnikov in adolescenta
*
habar n-am ce l-a facut pe Baryshnikov sa faca publice toate repetitiile sale, sa se arate vulnerabil in fata tuturor, sper doar sa nu fie “nu mai am nimik de pierdut”. dar ma bucur ca toate aceste repetitii sunt acum publice si stiu ca in urmatoarea mea vizita la New York, am sa stau o zi in aceasta biblioteca sa gust o parte din ele.
Did he consider selling the collection? “Sell? Sell what?” he asked. “Your life? I do that all the time onstage.”
(…)
Now, with the boxes safely delivered to the library, “I feel a weight from my shoulders.” he said, adding, “In the first part of life, you accumulate things. In the second part of life, you get rid of it.”
– curat. n-am fost mult pe acasa si trebuie sa mai fac si curat prin casa. a venit toamna.
– stii, oamenii fac curatenie dupa cum sunt. unii incep din interior , cu lucrurile nevazute (sertare, dulap etc) apoi cu lucrurile la vedere; altii, invers. n-am sa te intreb cum ai facut tu.
*
o conversatie de azi de dimineata, cu un prieten, la telefon …
e o campanie la radio guerrilla in care ascultatorii sunt invitati sa spuna un moment din viata lor cind s-au simtit europeni in propria tara. e un alt fel de a vedea si lucrurile pozitive din Romania.
pentru ca aud in fiecare dimineata campania asta, mi-a ramas in minte, iar vineri seara la cinema corso , mi-am amintit de ea.
*
era trecut de 11 seara si in fata mea, linga ecranul de cinema era o doamna care vorbea despre Sandy Powell. n-auzisem de Sandy , dar doamna povestea cu naturalete ca si cum as vorbi eu despre prietenii cu care merg la cafea, neostentativ, doar informativ, ca Sandy a facut costumele pentru Shakespeare in love si toate filmele lui Scorsese, si-a luat si niste Oscaruri. dar acum era Sandy care i-a facut si ei costumele pentru filmul pe care-l vazusem.
era asa de naturala si fireasca descrierea, iar cinematograful corso proaspat renovat imi aducea aminte de BAM, NY, incit pentru citeva secunde nu m-am simtit nici europeana, nici romanca, nici americanca -> ci un om care apartine unei societati care se bucura de globalizare.
*
We are such stuff as dreams are made on, and our little lives are rounded with a sleep, e o replica din filmul pe care tocmai il vazusem, Furtuna ( dupa Shakespeare, cu Hellen Mirren – Prospera, nu Prospero:) ). doamna din fata mea era Julie Taymor , daca n-ati fost simbata la Corso ati pierdut o sansa de a va simti mai mult decit european.
de a fi pur si simplu mindri, un fel de mindrie din aia patriotica ( uite ce minune se intimpla la noi pe bulevard intr-un cinematograf in care lumea nu mai intra pentru ca vrea la mall) pe care nu o mai promoveaza nimeni.
*
Julie Taymor a fost invitata Romanian International Film Festival 2011. am avut onoarea sa fac un interviu cu ea, il puteti citi aici.
*
ar trebui sa vedeti Tempest ( Furtuna) in versiunea lui Julie Taymor; e o intilnire frumoasa dintre Shakespeare, Matrix, Inception = lumea viselor.
*
*
chiar asa, tu cind te-ai simtit european in romania? (eu n-am premii de dat ca Radio Guerrilla, dar mi-ar placea sa stiu momentele voastre de mindrie/bucurie )
Probabil ca o sa credeti ca am inceput sedintele de spiritism in care il chem pe marele Constantin Brancusi. Ei bine, inca nu a venit momentul, dar daca se va intampla, o sa va anunt:)
Anul acesta am citit biografia lui Peggy Guggenheim, in care exista multe referiri la marele Brancusi. Acesta a avut o aventura cu Mrs Guggenheim, urmata de o lunga si frumoasa prietenie. De altfel, celebra Pasare in spatiu a fost achizitionata de Peggy la mijlocul anilor ’20 pentru suma de 1,200 de dolari, un pret destul de mare, avand in vedere ca in acea perioada o lucrare a lui Yves Tanguy era cotata la 200 de dolari.
Va recomand cartea, o gasiti la libraria de carte engleza Anthony Frost.
Designerul californian Rick Owens a creat pentru colectia toamna/iarna 2011/2012 o pereche de cizme inspirate de artistul roman. Le puteti achizitiona de la acest link, dar cu siguranta le veti gasi si pe alte site-uri de shopping online. Nu garantez ca le veti mai gasi in perioada de reduceri, dar daca se intampla sa castigati vreo mostenire sau sa aveti norocul sa ghiciti toate numerele la loto, merita sa faceti aceasta achizitie. Acum cateva minute, cautand imaginea cu cizmele Brancusi ale lui Owens am vazut ca au scris si fetele de la Alo Moda despre ele:)
Pana va cumparati cizmele de la Rick, profitati de toamna asta minunata si faceti o excursie pana la Targu Jiu, pentru o lectura de weekend sub Poarta Sarutului.
Va pup si pe curand!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania
