n-am ce premiu sa va dau daca respundeti corect, dar – daca stiti sa identificati ce au in comun aceste coperte – ati putea fi cu un pas mai aproape de un posibil job in massmedia…
pentru ca puteti identifica un trend.
sa zicem ca e un test de aptitudini: ce au in comun aceste coperte?
cind m-am uitat prima data la fotografiile din proiectul “For My Father” al lui Nuri Bilge Ceylan, regizorul invitat special la editia Anonimul din acest an, mi s-a parut ca sunt un intrus. ma uitam (cu placere, vinovatie, curiozitate) la viata unui om pe care nu-l stiam, dar a carui tristete si singuratate o simteam.
in primul moment m-am gindit ca m-au lovit atit de tare pentru ca sunt femeie si femeile poarta cu ele sechelele relatiilor cu tatii lor.
dar mai m-am uitat o data si inca o data (la Anonimul le-am aratat fotografiile tuturor prietenilor mei prezenti in festival) si mi-am dat seama ca, de fapt, ele vorbesc mai mult despre autorul lor decit despre protagonist.
cadrele mele preferate sunt cele facute “de afara”, in care fotograful e observator pentru ca subiectul nu pozeaza si nici nu-i pasa ca e pozat.
daca va uitati cu sufletul la ele o sa simititi acolo dragoste si nedumerire… si-un gen de neputinta tragica…
*
cind m-am dus la MasterClass-ul lui Nuri Bilge Ceylan de la Anonimul, n-aveam in minte sa pun nicio intrebare… habar n-am cum mi-a venit ideea – pe la jumatatea conferintei – sa intreb despre proiectul asta “For My Father”, despre care citisem ca are si un corespondent feminin ( si sora lui Nuri Bilge a facut un proiect similar)
dupa ce am intrebat s-a pornit avalansa…
uitati-va la inregistrarea de mai jos, de fapt ascultati-o pentru ca nu se vede mare lucru, dar vorbele fac totul…
in primele secunde Nuri Bilge Ceylan incearca sa cistige timp “e buna intrebarea, ce jurnalist pregatit etc” , dupa care incepe sa povesteasca despre relatia cu tatal sau. o ia pe ocolite, cum a crescut intr-un sat si cum a plecat la Istanbul la scoala iar tatal n-a vrut sa-i insoteasca…
pe parcurs ce raspunde isi da seama ca vorbele lui, fata in fata cu emotia fotografiilor, nu sunt suficient de puternice si incepe sa povesteasca mai mult.
despre singuratatea tatalui, despre un interviu pe care l-a luat si mamei si tatalui legat de moartea parintilor lor si cum mama plingea in timp ce povestea, iar tatal ridea – punind paradoxal o si mai mare emotie tragica pe povestire.
Si se adinceste in raspuns atit de mult incit, pina la finalul celor 5 minute de raspuns, Nuri Bilge Ceyan da cheia filmelor lui. Si a felului lui de a vedea lumea. Si de a trai.
cit a povestit toate acestea, ma uitam la el politicoasa sa primesc informatiile pe care le solicitasem si, desi era o distanta foarte mare intre noi, eram in spatele salii, simteam energia care se transmitea ca pleaca din stomac si se opreste in obrajii care iau foc. emotia aceasta e una dintre amintirile cele mai frumoase de la Anonimul 2011.
*
N-as fi descoperit fotografiile lui Nuri Bilge Ceylan daca Miruna Berescu, directoarea festivalului Anonimul, nu mi-ar fi spus ca a vrut sa faca o expozitie la Bucuresti cu ele.
Miruna sper sa faci cindva aceasta expozitie pentru ca va fi o bucurie pentru orice spectator si iti multumesc frumos pentru perseverenta ta de a aduce in RO oameni frumosi
*
daca n-ati vazut niciun film regizat de Nuri Bilge Ceylan va recomand sa incepeti cu Uzak (Distant)
Cronicile simpa de la Anonimul au fost realizate cu sprijinul Vodafone, partener al festivalului.
in septembrie, intra pe ecranele noastre, filmul Pina in regia lui Wim Wenders, povestea uneia dintre cele mai faimoase coregrafe si dansatoare din lume, Pina Bausch.
filmul asta nu poate fi incadrat la nicio categorie; daca spui ca e documentar gresesti (desi e documentar), daca spui ca e un film artistic gresesti din nou (desi are multa arta), daca spui ca e un film psihologic o sa se incrunte lumea la tine (desi fiecare dintre personaje parca trece printr-o sedinta de terapie)
e un film despre arta, despre relatia spectatorului cu arta (nu doar cu dansul) si, desi pleaca de la viata unei dansatoare, vorbeste despre ce au mai pur si mai valoros artistii de oriunde…
*
filmul asta e atit de special, incit e un mare pariu sa mearga lumea in sala. APROPO E 3D! (si vezi dansatorii trecindu-ti pe linga fatza, ca o mingiiere:) )
pentru promovarea acestui film, unii dintre cei mai mari artisti ai romaniei va transmit mesaje ca sa va convinga sa mergeti in sala de cinema. e o miscare fara precedent in promovarea unui film in romania.
iata unul dintre mesaje. (de-alungul acestei luni, pina la premiera filmului, voi posta fiecare mesaj de sustinere
ati putea participa si voi la promovarea acestui film incredibil de frumos.
de fiecare data cind mai apare un filmuletz de promovare, puneti-l va rog pe blogul vostru sau pe pagina voastra de facebook. nici nu stiti cit de mare o sa fie bucuria cind cineva va va scrie si va zice “am vazut Pina pentru ca ai recomandat-o tu. mi-a placut foarte mult.”
din experientele trecute, cind pentru ca ne-am unit, am dus informatii culturale in jurnalele de stiri, stiu sigur ca daca si acum ne unim fortele, facem niste oameni fericiti: merg sa vada un film care o sa-i emotioneze profund si pe care altfel nu l-ar vedea, pentru ca nu e in raza lor de interes.
multumesc.
later edit: aflu de la Ana Onisei ca si ea a ascultat ieri acelasi cintec, fix in interpretarea asta:)
synchronicity
Astazi ar trebui sa se incheie experimentul meu Economisesti cumparind cu cardul, el se incheie insa doar in partea de “shopping” pentru ca mi-am terminat bugetul si cred ca mi-am atins scopul.
Mai avem insa multe de povestit, cum mai avem de primit via posta o parte din obiectele cumparate, de pozat cu hainele (sau macar hainele), de scos la licitatie citeva dintre ele, de facut citeva surprize si… mai ales de povestit ce am invatat eu din acest experiment.
Si din punct de vedere personal (al administrarii unui buget pentru cumparaturi online), dar si din punct de vedere profesional ( a fost prima campanie online pe care am desfasurat-o pe parcursul unei luni, cu postari aproape zilnice).
Acum insa citeva observatii generale:
– E un foarte mare confort sa poti sa-ti cumperi online de oriunde din lume, cind tu stai la soare, la mare.
– Cu 500 de euro am reusit sa-mi cumpar obiecte de designer si lucruri extrem de frumoase, pe care le-as fi cumparat cu peste 1000 de euro in afara perioadei de reducere.
– Trebuie sa rezisti tentatiei de a ramine in bugetul stabilit, dar nu e greu sa faci asta, daca ai incredere in tine si in alegerile tale. (n-am reusit sa-mi fac un carnetel cu cheltuielile, dar am fost prietena cu excellul)
– A fost o foarte mare bucurie sa vad ca si voi aveti amintiri despre obiecte dupa care ati suferit (ca nu le-ati cumparat cind vi le doreati, ca n-ati avut bani la momentul potrivit etc); m-a facut sa ma simt normala… sau cel putin ca apartind unui grup mai mare:) va multumesc tuturor celor care ati intrat in jocul meu si ati participat impreuna cu mine la cumparaturi.
Eu platesc online cu cardul de f multa vreme si n-am avut nicio problema. Banca mea ,UNICREDIT TIRIAC, are o optiune prin care ma anunta via sms la orice plata online, plus ca am coduri peste coduri de securitate.
Intr-o luna am cheltuit 494,69 euro impartiti dupa cum urmeaza: 324,69 euro si 727 ron (pentru ca am facut si citeva cumparaturi de la branduri romanesti)
Teoretic experimentul se incheie aici, dar… ne intoarcem curind la el pentru ca au inceput sa vina cumparaturile…
si pun pariu ca vreti sa stiti ce e in punguta asta:)
puteti urmari aici intreg experimentul in care am incercat sa vad daca pot fi Card Masterul MasterCardului meu; eu cred ca mi-a iesit… voi ce ziceti?
Marti, cind eram in barca pe drum catre Green Village si festivalul Anonimul, ma uitam la stufarisul de pe mal.
Cum soarele incepuse sa apuna, in umbrele care se formau mi se parea ca transforma stufarisul in tot felul de figurine de plush. Care figurine, pentru ca barca facea valuri, erau obligate sa se unduie, miscate de valuri, si pareau ca fac reverente discrete in fata noastra.
N-am spus nimanui din barca asta, mi-era rusine… Eram cu 3 muzicieni care urmau sa cinte tango intr-una dintre serile festivalului. Dar am zimbit si m-am gindit la filmul Amelie si cum, micutza Amelie, cind vedea norii pe cer isi imagina tot felul de figurine pufoase.
*
Prima data cind am vazut Amelie mi s-a parut ca am descoperit cel mai cel film; nu pentru realizarea lui (am vazut multe filme mult mai bine facute), nici pentru interpretarea lui (si aici stiu filme mult mai bune). Dar n-am vazut niciodata un alt film care sa aiba combinatia perfecta de copilarie, gingasie, inocenta si mesajul pe care eu il iubesc cel mai mult “cind vrei sa faci o fapta buna, cind vrei sa faci o bucurie, fa-o anonima.” Pentru ca o faci nu ca sa vrei recunoastere in schimb, ci pentru credinta si dorinta ta de a face o bucurie.
*
Cind eram in barca habar nu aveam ca teoria asta a mea avea sa fie verificata cu virf si indesat peste citeva zile.
Nu pot sa va explic exact despre ce e vorba (faptele bune trebuie sa ramina anonime), dar la Anonimul, un gest de al meu de demult s-a intors cu o gratie incredibila intr-o bucurie fara pret. Fara sa fie dezvaluita fapta buna de atunci si neconditionata de ea. Din inima.
Iar o zi mai tirziu, ca sa am o bucurie si mai mare, fapta mea de demult a fost mentionata intr-un context public, pentru bucuria care a produs-o tocmai pt ca era anonima.
E complicat sa explic mai mult. Dar credeti-ma gesturile frumoase care ramin anonime sunt rasplatite cu o bucurie fara margini cind va asteptati mai putin. Asa ca ati putea sa le incercati.
*
Asa ca draga Miruna Berescu, nici macar nu te gindesti cit de multe alte ramificatii in viata reala are festivalul pe care-l manageriezi.
*
cronicile simpa de la festivalul Anonimul au fost transmise cu sprijinul Vodafone
astazi facebook m-a anuntat ca anul trecut, fix in aceasta zi scriam
“Wallace was a big tobacco chewer. Franzen didn’t indulge; in fact he’d quit smoking a decade earlier. But the morning after Wallace’s memorial service in NY, Franzen did something he’d never done before: he walked into a bodega and bought some chewing tobacco. Then he went to his office, closed the door, put a plug his mouth and started chewing. It was so revolting, he almost threw up. But he hept chewing.” Time
e o secventa despre prietenie, in valoarea ei absoluta.
si despre relatia speciala dintre doi mari scriitori. David Foster Wallace si Jonathan Franzen; doi oameni frumosi care au trecut de concurenta literara si-au dezvoltat o relatie mai presus de “fratie” sau “prietenie”. Cind Wallace s-a sinucis, Franzen a fost socat. dincolo de intimplarea de mai sus, Franzen a mai facut un gest sublim; peste citeva saptamini de la inmormintare, a dus-o pe sotia lui Wallace la casa de vara unde mergeau doar ei, “ca baietii”, sa scrie. ca sa simta o alta parte din sufletul sotului ei.
*
in romania, cartile lui Franzen sunt publicate la Polirom. iar cea mai recenta carte a lui, Libertate, a aparut de citeva zile. e prima carte pe care prietenul lui, Wallace, n-a apucat sa o citeasca in draft.
de dragul gestului cu tutunul, nu-i asa ca o sa cititi voi (macar un fragment din) aceasta carte?
Libertate e in librarii de citeva saptamini.
Franzen e unul dintre scriitorii mei preferati. din multe, foarte multe motive. sa va bucurati de carte.
De fiecare data cind vorbesc in public, am niste emotii ingrozitoare.
Mi-am spus mereu ca asta e pentru ca sunt o persoana neantrenata in ale vorbitului public (desi particip de citiva ani buni ca speaker la diferite conferinte).
Aseara mi-am dat seama ca n-o sa scap de emotii niciodata.
*
Impreuna cu Marius Manole trebuia sa prezentam un premiu la Gala de inchidere Anonimul 2011. Pe la 2 dupa amiaza, cind s-a stabilit ca noi inminam premiul, agitatia n-a fost foarte mare. Vorbesc de agitatia noastra interioara. La ora aceea era mai mare bucuria ca vom face o surpriza unui tinar care avea film in competitie.
*
Pe la 8 insa lucrurile s-au schimbat. Marius tocmai ce terminase de dat un interviu si era in fata casutzei in care am locuit eu.
– Trebuie sa zicem povestea omului, ca premiul e din partea bloggerilor acreditati la festival si tu trebuie sa zici ceva emotional, i-am facut eu un rezumat.
– Bine, eu am sa spun ca e prima data si pentru mine la un festival de film si cit de important este sa-ti urmezi visul si sa-l duci la bun sfirsit. Scriem pe ceva?, a continuat Marius concentrat.
N-am apucat sa raspund pentru ca am vazut nervozitatea lui. Cind Manole e nervos, isi musca buzele. Le umezeste rapid cu limba, cu o miscare care aminteste de gesturile pe care le facea in piesa “Inima de ciine”, si-apoi le musca.
– Nu scriem, tinem minte.
A raspuns lenea din mine (agenda era sus in camera, mi-era lene sa ma duc dupa ea). Manole s-a uitat printre gene, cu o privire pe care nu prea o vrei asupra ta: si hotarire, si teama, si vulerabilitate, si “hai sa ne facem treaba bine”.
– Bine, hai ca luam agenda si scriem la masa cu liniute ce vorbim.
Am vazut si mai mare stresul pe fata lui Marius.
-Stii oamenii nu se asteapta sa ai emotii la asa ceva. Esti actor, vorbesti in fata a sute de oameni in fiecare seara…
– Pentru aparitia aia eu repet 2 luni jumatate, stiu fiecare pas, fiecare miscare. Nu merg asa la intimplare pe o scena sa zic ceva. Eu de fiecare data cind merg sa vorbesc undeva, ma pregatesc, a replicat scurt si rece.
*
10 minute mai tirziu pe aleea catre masa au inceput emotiile si mai mari
– Cum naiba fac de ajung mereu in astea? Acum in loc sa fiu relaxat si sa ma bucur de Gala, stau stresat , mormaia linga mine.
*
Cu citeva minute inainte de a urca pe scena, in galagia publicului din Campusul festivalului.
– Ce cautam noi in viata acestor oameni?, l-am intrebat panicata pentru ca urma sa vorbim..
– Ce cautam noi in viata noastra?, mi-a raspuns si mai panicat.
Dupa care ne-am suit pe scena.
*
Am inminat premiul unui tinar care de la prima editie a festivalului a venit in campus cu cortul. An de an. In 8 ani de festival a avut timp sa termine 2 facultati ( jurnalistica si regie de film). Anul asta isi propusese sa nu mai vina, insa… filmul lui de licenta a fost selectionat in festival.
Pentru noi Andrei Dobrescu, tinarul regizor cu aceasta poveste ca un film, era exemplificarea “indeplinirii unui vis”.
Cind ne-am dat jos de pe scena, niciunul dintre noi nu stia ce rostise. Imi aminteam insa foarte clar cit de tare imi tremurau genunchii si cum ma chinuiam sa nu se vada asta. Si imi mai aminteam cum vibra, la propriu, Marius Manole linga mine.
Si pastrez clare in minte aplauzele publicului emotionat de povestea lui Andrei, cel pe care il premiam.
*
Inca mi se mai pare ciudat ca un actor de talia lui Marius Manole care a jucat in fata a mii de oameni are emotii cumplite cind trebuie sa vorbeasca in public.
Stiu ca Marius a avut emotii mai mari decit mine si, oricit de egoist ar suna, m-am bucurat pentru asta.
Mai intii pentru ca e frumos sa vezi cit de vulnerabili si umani sunt si ei (dincolo de rolurile alea mari si complicate de pe scena… unde noua ne par mari, daca nu uriasi si, pentru ca ne dau niste emotii puternice, ne duc in lumi in care n-am mai fost, ii credem un fel de ZEI ).
Mai apoi pentru ca iti da incredere in tine: intimplarea aceasta a fost confirmarea ca nu sunt eu chiar atit de “gresita”; ca emotiile acestea nu tin de antrenament, ci de fire.
Si de acum incolo, cind o sa mai trebuiasca sa vorbesc in public, o sa mi-l aduc aminte pe Marius Manole, alaturi de mine la Anonimul pe scena, ingrozitor de emotionat, dar facindu-si treaba impecabil.
P.S. Nici Andrei Dobrescu, premiantul nostru, habar nu are ce a spus pe scena… si el a avut emotii uriase.
*
cronicile simpa de la Anonimul au fost transmise cu sprijinul Vodafone
miercuri un tribunal din NY a bulversat putin afacerile lui Christian Louboutin.
pantofii kui faimosi in lumea intreaga, reconoscibili dupa talpa roshie sunt in pericol:)
Louboutin a pierdut procesul cu casa Yves Saint Laurent asupra dreptului de proprietate a “talpilor de culoare rosie”, cu alte cuvinte si YSL poate produce, asa cum solicitase via tribunal, sa aiba talpi de culoare roshie la pantofi.
iar daca poate YSL vor putea si alte branduri.
🙂
Ieri am descoperit ca Irina Margareta Nistor este foarte pasionata de zbor. A zburat cu tot ce se putea zbura (inclusiv cu balonul), a fost la un pas sa dea la facultatea de Aerospatiale si… i-ar placea sa traiasca intr-un avion.
Am aflat asta cind am fost invitata sa fac un tur cu un avion utilitar deasupra Deltei, intr-o companie onoranta: doamna Mariana Mihutz, Marcela Motoc (actrita de origine romana care locuieste in Franta), Tudor Patapievici (fiul lui HR Patapievici) si Marius Manole (actor al Teatrului National Bucuresti). Eram toti invitati de Irina Margareta Nistor , care e prietena cu Ma Mi, un pilot care zboara de 50 de ani.
In avion, care parea extras de pe platourile de filmare ale unei povesti dintre cele 2 razboaie mondiale, putea urca un singur pasager alaturi de pilot, iar excursiile de 5 minute pe deasupra marii au fost, pentru mine, niste minunate lectii de caracter.
*
Prima care a vrut sa se urce in avion a fost doamna Mariana Mihutz. Cind filmam si ii faceam fotografii, rideam spunind ca nimeni nu o sa creada ca sunt pe bune; par ca si cum ar fi pe platoul de filmare a unei noi pelicule. Dinsa zimbea cu distinctie si statea alaturi de pilot cu eleganta unei regine.
Cind avionul era deasupra marii, Marius Manole a exclamat:
“Vezi, de asta e dinsa una dintre cele mai mari actrite ale Romaniei. Are curajul de a face prima lucrurile, asumindu-si riscurile”
Cind a coborit doamna Mihutz si i-am spus minunata observatie a lui Marius, ne-a replicat cu umor amestecat cu modestie “Din disperare, ca sa scap”. Si ne-a zimbit din nou.
*
Marius Manole a avut si el lectia lui pe parcursul zborului. La inceput ii era teama, doamna Mihutz ii explicase unde pe traseu sunt mici vibratii ale avionului, iar cind pilotul l-a intrebat “vreti sa conduceti dvs?”, Marius a raspuns:
“Aoleoo, va rog eu, nu… abia ce am avut curaj sa ma sui”.
Dar, dupa 5 minute de zbor, cind s-a dat jos avea o colectie impresionanta de fotografii si filmulete. Ca sa nu se mai gindeasca la teama lui, se concentrase sa filmeze si sa fotografieze. Ca pe scena: ca sa nu te mai gindesti la ce-i al tau de acasa, te concentrezi pe rolul pe care-l ai.
*
Marcela Motoc a fost printre ultimii care a zburat si… a fost singura care a avut curajul sa preia maneta pilotului si sa conduca avionul. As fi putut sa intuiesc curajul si partea de aventura aducatoare de adrenalina din personalitatea ei, inca de “la sol” pe cind filma aterizarile tuturor. Mi-a spus atunci ca femeile gresesc cind isi spun virsta mai mica, ar trebui sa spuna ca au mult mai multi ani pentru ca barbatii sa fie uimiti de cit de bine arata la virste mari:).
*
Zborul meu a fost o alta lectie. De sus, am vazut locul in care Dunarea se varsa in mare.
Nu-s foarte prietenoase apele intre ele. Au culori diferite, au “energii diferite” si, chiar daca se intrepatrund una cu cealalta, nu inseamna ca se si contopesc: poti vedea foarte clar , intr-o masivitate de ape, o dunga fina care desparte – in primii metri de la varsarea canalului in mare – Dunarea de Marea Neagra.
Ca intr-o iubire; suntem impreuna, dar e o linie distincta care separa “apele” noastre.
*
Intimplarea de ieri a mai avut pentru mine si o alta latura. Pe cind asteptam sa-mi vina rindul la o mini-cursa pe deasupra Deltei, m-am conversat cu Doamna Mariana Mihut despre piesele domniei sale. Ii explicam citeva dintre senzatiile pe care le-am trait la “Ingropati-ma pe dupa plinta” si “Regele Lear”… am spus ceva (e privat, nu voi scrie aici), eram cumva emotionata si vulnerabila (vorbeam despre ce m-a emotionat pe mine si se intelegea implicit cite ceva din mine) si doamna Mihutz m-a luat imediat in brate. Iar aceasta imbratisare mi s-a parut unul dintre cele mai emotionante si mai speciale cadouri din viata mea.
*
Anul asta de la Anonimul, eu plec nu doar cu amintirea unor filme frumoase si a unor conversatii delicioase, ci si cu o parte din generozitatea Irinei Margareta Nistor care imparte in fiecare an bucuria ei de a zbura cu prietenii, plus cu emotia pe care inca o mai simt de la imbratisarea doamnei Mihutz.
(iar toate astea, mi s-au intimplat – si mie, si lui Marius – gratie unei zine bune… dar ea nu vrea sa ii spunem numele… va spun insa ca are – ca toate zinele speciale – cei mai turcoaz ochi din lume).
cum s-a vazut zborul din perspectiva lui Marius Manole, puteti citi aici
cronicile simpa de la Anonimul sunt transmise cu sprijinul vodafone
e un aer foarte frumos la anonimul, cu oameni alaturi de care te simti ca acasa (tocmai ce a sosit Marius Manole, asa ca o sa fie si mai mult fun), dar si cu secvente de familie, pe bune
*
Una dintre familiile frumoase din Green Village poarta numele Lucaciu. Doamna Ileana Lucaciu, critic de film si de teatru, este invitata in festival si a venit impreuna cu sotul sau, psihologul Bogdan Lucaciu. Fiul lor, Tudor Lucaciu (unul dintre cei mai buni directori de imagine din Romania, a lucrat la toate filmele lui Radu Muntean) s-a aflat si el pentru 3 zile in festival impreuna cu sotia sa si…Ion, baietelul lor. Aparitia cea mai gingasa si exotica a familiei e insa Ana Maria Lucaciu, balerina la New York in compania “Cedar Lake”, o Audrey Hepburn blonda, cu parul prins in codite si cu musculature fina a unui cal de rasa, aflata in vacanta in Romania.
*
mai multe momente de familie de la Anonimul puteti citi in aplicatia pentru facebook de pe pagina Vodafone Buzz, tot acolo un minunat interviu realizat de Irina Margareta Nistor cu invitatul special al festivalului, regizorul turc Nuri Bilge Ceylan, Marele Premiu Cannes 2011.
in foto: Ana-Maria Lucaciu si Acacia Schachte, intr-un din spectacolele new yorkeze.
povestea a fost cam asa: eu eram imbracata cu unul dintre tricourile create special pentru experimentul “economisesti cumparind cu cardul” pe care scria “tot ce e pe mine e cumparat de pe internet”.
Marius Manole, care face mereu glume cu mine pentru ca sunt detinatoarea a multor gadgeturi, a decis sa-mi faca o poza in care sa apara: laptopul, tableta, telefonul plus inscriptia de pe tricou. (fotografie pe care am executat-o dupa ce s-a terminat masterclass-ul lui Ceylan, vedeta acestei editii de Anonimul. si pe care o detine Marius, deci nu vi-o pot arata inca)
fetele cucuietele, Ana Onisei si Raluca Andreescu, au rivnit la tricoul meu si, cum sunt fericita posesoare a citorva tricouri, chiar si aici la Sf Gheorghe, le -am cadorisit, contra unei sedinte foto…
daca sunteti la Anonimul si imi spuneti despre un obiect/hainuta pe care ati cumparat-o la reduceri, va dau un tricou:)
in disputele noastre o luam uneori razna…
cam ca in fotografiile acestea din Londra, zilele trecute cind o femeie a fost aruncata de la etaj si prinsa de niste politisti, in timpul disputelor intre tineri si autoritati.
via Mr P din Time Light box
in spatele meu, pe o terasa in Green Village la Anonimul, niste domni simpa joaca wist.
am facut pe paparazzi si i-am surprins intr-o foto
ma rog, ca sa fiu onesta, le-am cerut voie.
in foto: Catalin Catzoiu, Dan Chisu, Gabi Cotabitza
cronicile s!mpa sunt realizate cu sprijinul Vodafone, partener oficial Anonimul 2011
Stiti deja ca Jane Birkin va concerta in Romania, in data de 13 noiembrie. Un concert dedicat lui Serge Gainsbourg, alaturi de care aceasta a format unul dintre cele mai chic cupluri ale anilor ’70. Pana atunci va recomand un film despre viata lui Gainsbourg, care a rulat si in Romania anul trecut. Gainsbourg, a heroic life.
Pe curand!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania
Cel mai vesel si mai simpa dintre brandurile de haine, Desigual, are in aceasta toamna o colaborare de senzatie: Christian Lacroix.
iata in avanpremiera doua dintre schitele (dar si produsele finale) ale colectiei viitoare Desigual by Lacroix.
colectia va fi inspirata din anii 60, va avea printuri cu schitele lui Lacroix, chiar chipul lui Marilyn Monroe, va contine nu doar haine ci si accesorii, va fi COLORATA, desigur, si va fi destinata sezonului de primavara vara 2012.
va fi o colectie care va vorbi despre optimism si despre visele noastre frumoase.
si da, colectia va fi si in romania in magazinele desigual.
experimentul meu Economisesti cumparind cu cardul se apropie de sfirsit.
Ieri in linistea din Delta ( sunt la festivalul de film Anonimul ), mi-am facut calculele sa vad ce si cum mai am de cheltuit
si de-abia acum am constientizat puterea cumparaturilor online… culmea e ca nu are legatura cu bugetul (citi bani mi-am stabilit ca am sa cheltui), ci cu ceva… la care nu ma asteptam…
eram exact in locul din fotografia de mai sus. in mijlocul deltei, intr-o liniste minunata in care si adierea usoara a vintului se auzea ca si cum ar fi fost un suier… paream ca sunt in rai, la capatul lumii si eram conectata prin internet la outlet-ul unuia dintre cele mai mari branduri din lume…
asta mi se pare cu adevarat minunat si diferit de orice alta experienta, pentru ca – in linistea apartamentului meu – cumparatea unor lucruri via internet parea oarecum obisnuita. dar aici – unde nici masini nu sunt, pentru ca nu ai ce sa faci cu ele – sa cumperi ceva dintr-un magazin luxos al lumii e un pic SF:)
marea dilema a zilei a fost “mai am 15 euro.. ii cheltuiesc cu riscul de a depasi un pic bugetul ( pentru ca implica costuri de transport). raspunsul il aflati in 2 zile cind va arat cum mi-am administrat bugetul:)
*
altfel, daca sunteti la Sfintu Gheorghe si veniti sa ma trageti de mineca (eventual sa-mi povestiti daca v-ati cumparat vreodata ceva de pe internet ), va dau un tricou simpa pe care scrie “Everything on me is bought on the internet”. Astazi port si eu unul la fel…
ce bine e sa ai o perspectiva din interior la un festival de film.
astazi m-am gindit ca oricit de bun reporter as fi, tot n-as afla ce stie Irina Margareta Nistor despre Anonimul pentru ca dinsa – ca selectioner pentru scurt metraje – e parte din organizare si e om la om pe tot terenul cu “greii”…
asemeni domnului regizor turc, Nuri Blinge Ceylan ( marele premiu la Cannes anul acesta) pe care eu aseara il priveam de la 3 metri distanta (minca la masa de linga mine… unde era si doamna Irina Nistor)…
asa ca astazi am tras cu ochiul sa vad ce povesteste dinsa despre intilnire in aplicatia de pe facebook a festivalului.
Ieri a ajuns si Nuri Bilge Ceylan, (am aflat si cum se pronunta corect Bilghe Geilan), cu producatorul său, fermecatori si dornici sa faca un proiect cinematografic cu Romania, sa vada din «recolta» autohtona, si mai ales sa-l admire in conversatie, neconditionat, pe Cristi Puiu, cu «Moartea Domnului Lazarescu», dar si cu scurtmetrajul care a luat «Ursul de Aur» la Berlin, si al carui protagonist e cu noi, si a jucat si in «Padurea spanzuratilor» (daca tot m-a intrebat care cred ca e cel mai bun film romanesc…). Maine mi-as dori ca acesti mari creatori sa se intalneasca, mai ales ca Maestrul Victor Rebengiuc tocmai vazuse «Trei maimute» si ramasese profund impresionat. Azi se pleaca pe canale, cu lotca, spre locurile care ii amintesc turcului de o regiune de pe la ei, unde sunt niste imense broaste testoase. La noi cu pasarile paradisiace!
cronicile simpa vin cu participarea Vodafone, partener al festivalului Anonimul 2011
pe drumul catre Anonimul i-am avut colegi de calatorie pe cei trei membrii ai trupei ND Tango care in aceasta seara vor cinta pe plaja din Sf Gheorghe.
am avut 5 ore de conversatii minunate pe care le -am povestit intr-o cronicutza pe aplicatia Vodafonebuzz
Cel mai frumos moment al drumului nostru catre Sfintul Gheorghe a fost cind am vorbit despre mass media. Winfi (partea germana a trioului care mai contine un argentinian si un italian) mi-a spus ca a citit undeva ca noua mass media e ca un masaj: daca nu te atinge, nu conteaza. Doar ca e o actiune in sens dublu: daca eu, jurnalist, te ating pe tine cititor cu informatia pe care ti-o transmit, inseamna – ca la masaj- ca si tu esti in contact direct cu mine si poti sa ma atingi/lovesti/jignesti.
*
Tot aseara m-am reintilnit cu Gabi Cotabita care e unul dintre cei mai rafinati cinefili pe care-i stiu. Cum el a vazut deja citeva filme, abia astept sa schimbam astazi opinii.
Spotted: Marcel Iures, Mihai Bendec, Ana Ularu, operatorul preferat al lui Radu Muntean – Tudor Lucaciu (cu fiul lui minunat).
am facut si o descoperire gingasa: sora lui Tudor, Ana Maria Lucaciu este balerina la NY. despre astea insa…. putin mai tirziu.
*
cum diseara la Anonimul e un concert de tango va provoc la un concurs:
cine scrie cit mai multe secvente cu tango din filme, cistiga un kit de supravietuire in delta din partea Vodafone (de la Autan contra tintarilor pina la creme de protectie solara, Eucerin + o cartela Pre Paid Vodafone cu 500 de minute incluse.
atentie!!!
concursul e valabil pina la ora 24.00. lasati comentariile voastre aici. pentru a nu va inspira din raspunsurile precedente, nu voi aproba niciun comentariu pina la inchiderea concursului… baftaaaa!
drumul pina la festivalul de film Anonimul e intotdeauna ca o calatorie initiatica.
intr-o ora de mers, Dunarea mi-a predat deja trei lectii…
lectia nr 1
Cind mergi cu salupa pe vreun canal al Dunarii inveti ca trebuie sa-i respecti pe cei care trec pe linga tine, pentru a fi respectat. Valurile pe care le faci, daca mergi in viteza, pot rasturna barcile din jur, asa ca – o lege nescrisa a Dunarii spune ca trebuie incetinesti.
Daca am face asta si in viata, si n-am trece in viteza pe linga cei din jur, fara sa ne pese de efectele valurilor noastre, poate ca am fi ceva mai linistiti. Si nici nu ne-am mai “rasturna” asa usor.
restul lectiilor le gasiti pe Vodafone Buzz acolo unde este o aplicatie speciala care va conecteaza la cronicile de festival semnate de Irina Margareta Nistor, Adrian Ciubotaru si subsemnata. aplicatie care este detinatoarea unor premii speciale – kit-uri de supravietuire in Delta – cu o multime de bunatati printre care si cartele Vodafone Pre Paid cu 500 de minute incluse.