acum citeva zile mi-a trimis cineva aceasta fotografie.
o postez astazi, ca sa-mi ridic moralul bolnavior
cind o sa fiu mare, vreau sa fiu binoche. se poate?
pot sa pun asta pe wish list de ziua mea? ca anul trecut ce am scris aici drept dorinta de ziua mea s-a indeplinit
inca o opinie de spectator blogger de la vizionarea de aseara de la Marti dupa Craciun
Anne Marie Chelariu e studenta la jurnalism si avem in plan sa lucram impreuna la un story. blogul ei e aici
iata filmul vzt din perspectiva ei
Iar m-am dus la un film fără să ştiu ce m-aşteaptă. M-am dus la un film parcă doar cu mine şi cu temerea mea care se juca de-a cinema-ul în faţa nu numai a ochilor mei, ci a întregii săli. Radu Muntean s-a hotărât să-mi joace frica, paranoia, drobul de sare. Şi a făcut-o al naibii de bine, până mi-a stat inima în gât şi mi-am frecat muşchii feţei a pagubă. Phii, cum e faza asta!
Prima confirmare de care m-am agăţat când a ajuns echipa în faţa noastră: Spuneţi-mi că voi aveţi familii fericite, vă rog! (mai ales că Maria Popistaşu e însărcinată). M-am dus la un film foarte bun din toate punctele de vedere. M-am dus la un film care nu m-a relaxat, care nu m-a făcut să râd decât prin calitatea replicilor şi plăcerea de-a fi contrariat atunci când îţi permite un regizor să-ţi bagi nasul în drama altora. M-am dus la un film românesc: substanţă, joc actoricesc excelent, scenariu foarte bun, naturaleţe şi un „Trebuie să mă gândesc mai bine la ceea ce tocmai mi s-a întâmplat”. Pentru că Marţi, după Crăciun ŢI SE ÎNTÂMPLĂ.
Anne Marie Chelariu
inca o parere despre Marti dupa Craciun, de data aceasta de la Claudia Tocila, o simpatica bloggerita care a scris pentru blogul meu de data asta:)
Marti, după Crăciun
… e ziua în care Paul îşi va schimba viața. Sau va renunța la cea cu care s-a obișnuit.
Paul este un om de vârstă mijlocie căruia “I se întâmplă” să se îndrăgostească de Raluca, o dentistă de 27 de ani. Totul apare a fi absolut firesc până când apare în cadrul următor soția și fetița lui
Paul. Povestea se complică progresiv atingând un moment de maximă tensiune când cele două femei se cunosc la cabinetul stomatologic. De aici lucrurile se complică, iar stresul sărbătorilor și măruntele probleme apărute în viața de zi cu zi, îl fac pe bărbat să mărturisească soției adevărul despre amantă.Povestea este a fiecărui bărbat și a fiecărei femei care au trecut, au auzit sau au sprijinit pe alții într-o astfel de experiență. E un film incomod care nu își propune să fie pe placul tuturor, asa cum a spus
și regizorul Radu Muntean. Mi s-a părut un film zguduitor, indiferent de ce parte ai fi privit. Scena mărturisirii este puțin încărcată de clișee, care există într-o astfel de situație. “Nu vreau să-ţi fac
rău” a smuls câteva hohote de râs în sală ceea ce mi s-a părut ciudat și puțin înfricoșător, gândindu-mă câți dintre noi nu mai cred că și cel de lângă noi, cel care ne rănește, poate se simte la fel de rănit.
*
in termeni de eficienta on line pt client (casa de filme), cred ca e mai bine sa nu merg la avanpremiere pt ca dupa aceea postez opiniile spectatorilor pe blog. 🙂
n-am ajuns din cauza de febra si… (toate cele care vin cu o gripa/viroza/sau ce naiba am) dar mi s-a relatat prin sms-uri de la fata locului mai ceva ca seria de live-uri tv de la arestarea lui Vintu.
va multumesc tuturor celor care v-ati gindit la mine sa ma linistiti ca iese bine, cum multumesc frumos tuturor celor care au raspuns invitatiei si au venit la film. si mai multumesc si Adei Teslaru pentru ca a avut grija de tot si toate 🙂
am vazut filmul la TIFF si mi-a placut foarte mult, dar de data asta eu nu scriu nimik despre el.
am rugat o parte dintre invitati sa scrie parerea lor, aici pe blogul meu.
primul – Toma Nicolau – blogger, student & fotbalist- despre care eu cred ca are un talent mult prea mare la scris ca sa fie fotbalist.aici unul din exemplele mele preferate
*
În acea Marţi, după Crăciun, deja totul se terminase. Se terminase de luni sau duminică, se terminase de “aproape cinci luni”. Familia celor doi arăta că un oraş după bombardament, un oraş în care toate clădirile au fost distruse. În special biserica. Din ea n-a mai rămas decât crucea aia mare pe care, culmea, micuţa Mara trebuie s-o poarte până-n alt oraş, unul nou, în care n-o să se acomodeze. De fapt, a mai rămas ceva. A rămas living-ul Ralucai, cu aşternuturi răvăşite şi beri pe uşa frigiderului. Singura încăpere. Cu-n acoperiş mai fragil decât toate celelalte la un loc, şi pe deasupra şi cu-n bullseye cu buline colorate pe el, numai bun de bombardat.
Îmi place mult faptul că Radu Muntean încearcă să educe publicul şi nu să-l mulţumească. Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor joacă ex-ce-lent, de tatuajul Mariei Popistaşu tot n-am aflat mai multe, iar pe Dragoş Bucur şi dacă-l trezeşti la 4 dimineaţa şi strigi “Acţiune!”, joacă la fel de charismatic şi dezinvolt.
Toma Nicolau despre Marti, dupa Craciun
mai vin si alte pareri.
in seara asta a fost avanpremiera Tabu a filmului Mar Nero cu Dorotheea Petre in rolul principal.
ca si la avanpremiera de la Felicia, inainte de toate am fost mindra de cititorii nostri (de prieteni nu mai zic)
intilnirea cu echipa de dupa film a fost mai tare decit o conferinta de presa cu totii jurnalistii grei. pentru ca publicul era atent, proaspat, cu respect pentru munca echipei, dar si cu pareri personale foarte puternice.
mi-a placut ca i-au cerut autografe Dorotheei pe afis, cum mi-au placut si emotiile ei, dar si faptul ca publicul i-a simtit emotiile si a fost surprins ca o actrita de talia ei se mai emotioneaza la vorbitul in public.
(e frumos cind spectatorii descopera ca si actorii sunt oameni. daca descopera si ca sunt oameni misto, e minunat)
ii mai multumesc inca o data si aici doamnei Ada Solomon pentru ca e un amfitrion minunat pentru asemenea discutii si lui Catalin Anchidin cu care organizam asemenea grozavii:)
mai avem in plan citeva vizionari cu filme minunate.
Mar Nero intra pe ecrane vineri, 17 sept.
ne vedem si miine la film, la o alta vizionare.
E o vreme in care avem tot mai putin respect pentru meseria de profesor, iar astazi incepe din nou scoala, asa ca – pentru un echilibru – va propun sa ne amintim de profesorii care ne-au schimbat, transformindu-ne din copii in oameni MARI.
*
Se prinsese ca am un spirit combativ, ca-mi plac intrecerile. Se prinsese si ca ma duce mintea asa ca ma provoca de cite ori i se dadea ocazia.
Intr-o dupa amiaza de octombrie faceam pregatire pentru olimpiada. Mi-era foame si nu mai aveam chef sa ma uit la ce era scris pe tabla si, ca un copil rasfatat, tinjeam dupa o pauza.
– Mi-e foame! m-am auzit spunind din a treia banca de la geam.
– Pina nu rezolvati tot ce e pe tabla, nu luati pauza, mi-a replicat profu’
– Dar mi-e foame si la 6 se inchide la magazin. Mai am una, o rezolv dupa ce ma duc sa iau de mincare pt toata lumea.
– Pe care o mai ai?
– Pe a treia.
Profu’ a zimbit si mi-a spus calm:
– Poti sa te duci doar daca atunci cind te intorci imi prezinti o solutie mai scurta si mai rafinata decit a mea.
M-am uitat la prof, apoi la subiectele de pe tabla:
– De acord. Pot sa ma duc?
S-a creat putina rumoare in clasa dar nu pentru pariul pe care tocmai il pusesem. Toata lumea imi arunca biletzele si bani ca sa le cumpar biscuiti, pufuleti sau cornuri.
Am plecat cu o colega, pentru ca mi-am facut calculul ca nu pot cara eu tot ce trebuie sa cumpar. Eram mindra tare – mai scosesem pe cineva din clasa. Aveam ceva putere.
Pe drum m-a apucat panica “si daca nu o sa gasesc o solutie mai simpla decit a lui?”; aveam figura in minte- un triunghi si o constructie dubioasa in interiorul lui. Trebuia sa arat ca doua segmente sunt congruente si trebuia sa o fac intr-o demonstratie cit mai scurta. Ma rog, cind mergeam catre magazin, n-aveam idée nici pentru o demonstratie lunga.
Am cumparat toate cele, am platit cu tot maruntul din lume si-am plecat catre clasa. La iesirea de la Crinul – asa se chema magazinul – a strigat dupa mine vinzatoarea:
“Hei, ai plecat cu cosul. Adu-l inapoi.”
Mi s- a facut rusine, m-am intors cuminte. Eram insa pe pilot automat, construiam in cap prelungiri peste triunghi in cautarea unei solutii la problema de pe tabla.
Am incercat sa fac cit mai lung drumul de la magazin pina la scoala, poate poate vine solutia salvatoare.
Cind am intrat in clasa, domn profesor m-a pus sa las pungile pe catedra si m-a invitat la tabla. M-am uitat inca o data la triunghiul ala, am prelungit o latura din constructia din interiorul lui pina cind s-a intilnit cu una din laturi.
“Aplicam Menelaos.”
Am pus trei rapoarte cu semnul x intre ele, apoi = si 1
“Astea doua se reduc ca sunt egale, la fel si astea doua, rezulta ca astea doua care ne-au mai ramas sunt egale”, am spus cu voce clara si seaca.
Profu’ s-a uitat la mine:
-Bravo. E mai scurta decit demonstratia mea
– A mea e de un rind, cum ar fi putut fi a dvs mai scurta?!, a iesit la suprafata rasfatul din mine
A inceput sa rida si m-a trimis in banca unde mi-am mincat victorioasa pufuletii. Nu stia nimeni ca ideea imi venise pe loc, de panica si de rusine ca am sa-i insel increderea.
*
Gratie lui am facut Matematica. Gratie lui am invatat ca, daca iti doresti cu ardoare, gasesti intotdeauna o solutie la probleme. Gratie lui am invatat ca intotdeauna se poate si mai bine, ca rareori solutia unei probleme e unica; pe undeva trebuie sa fie ceva mai scurt, mai rafinat. Trebuie doar sa cauti.
E omul care mi-a slefuit ambitia fara sa-mi puna vreodata limite. Si culmea, niciodata in fata lui, nu mi-am pus problema ca o sa ratez. Ca in pariul de mai sus.
In 4 ani de scoala, doar de 2 ori am cistigat asemenea dispute, dar habar nu am cum, niciodata, nu m-a facut sa ma simt prost ca n-am cistigat.
Ba din contra.
E proful meu de matematica de la scoala generala. Il cheama Pantelimon Negreanu
*
Ce professor ti-a schimbat viata? Care e povestea pe care o pastrezi cu tine peste ani?
pentru cei care iubesc Nouvelle Vague azi au primit o veste trista.
madame bovary in versiunea lui (fimul e integral pe youtube)
BEST FILM GOLDEN LION
– “Somewhere” directed by Sofia Coppola (United States)
SPECIAL LION (CAREER AWARD)
– Monte Hellman for “Road to Nowhere” (United States)
BEST DIRECTOR SILVER LION
– Alex de la Iglesia for “Balada Triste de Trompeta” (Spain)
SPECIAL JURY PRIZE
– “Essential Killing” directed by Jerzy Skolimowski (Poland)
BEST FIRST FEATURE
– “Cogunluk” by Seren Yuce (Turkey)
BEST ACTRESS
– Ariane Labed in “Attenberg” (Greece)
BEST ACTOR
– Vincent Gallo in “Essential Killing” (Poland)
EMERGING PERFORMER
– Mila Kunis in “Black Swan” (United States)
BEST SCREENPLAY
– “Balada Triste de Trompeta” (The Last Circus), written and directed by Alex de la Iglesia (Spain)
(Editing by Michael Roddy)
Lansez a doua editie a internshipului la Tabu.
Postul: asistenta redactorului sef (adica acces la toate informatiile care tin de realizarea unei reviste – de la strategii editoriale pina la negocieri comerciale)
Profil: 20-25 de ani, sa nu mai fi lucrat in presa. Cu entuziasm si multa putere de munca. Cu dorinta de a face jurnalism. Cu intelegere ca jurnalismul nu e glorie, ci munca; nu e aparitie la tv ca sa te dai cu presupusul, ci bucuria de a descoperi subiecte care conteaza si pot motiva/informa lumea.
Durata 1 nov 2010 – 1 februarie 2011
Ce trebuie sa faca:
– Sa transcrie interviuri. La virgula, inclusiv cu “aaa”-urile de ezitare. Uneori peste noapte, in doar citeva ore. Uneori cu sunetul slab. Uneori 2-3 ore de inregistrari.
– Sa raspunda la o parte din corespondenta Email & telefoane de confirmari cel mai adesea
– Sa faca reporting (nu foarte complicat la inceput. Daca se descurca la fel de bine ca primul intern va ajunge sa scrie singur(a) un articol pentru revista)
– Sa participe la intilnirile de business la care merg.
– Sa tina un jurnal saptaminal al activitatii sale la tabu care va fi publicat aici pe blog.
*
Internshipul nu e platit si nu inseamna job de secretara. Cum nu inseamna ca va fi angajat la sfirsitul internshipului.
*
Ce primeste in schimb cel/cea care obtine job-ul?
O experienta intensa despre jurnalism, care sper sa conteze mult in viitorul sau: ca reper, ca emotie, ca intilnire. Mai detaliat:
– o prezentare detaliata a formatelor de revista si cum recunosti in ce categorie e o revista dupa o rasfoire rapida. (cu aplicatii de texte pentru targeturi & formate diferite)
– un curs intensiv (de la articole de citit pina la explicatii aplicate) despre cum se scrie un articol si de ce un stil sau altul. (va vedea toate editarile pentru oricare articol din revista si vom discuta pe fiecare text din revista in parte)
– diferentierea tehnicilor de scris print vs net.
– Va participa la sedintele de redactie si va intelege cum functioneaza o revista.
– Va merge la sedinta foto de cover si va vedea relationarea/negocierea cu vedeta
– Acces la informatii despre media ca business la nivel de top management.
Inscrierile se fac via email (cristina.bazavan la tabu.ro) pina la 15 octombrie cu o scrisoare de motivare (“de ce vreau sa fiu jurnalist”) nu mai mare de 4000 de semne si, daca exista, link-uri la ceva scris de aplicant(a) (nu e insa obligatoriu).
Pe 28 octombrie este anuntat cel/cea care a obtinut postul.
Atentie! Daca nu va incadrati in grupa de virsta, nu scrieti, nu iau in calcul. Daca nu va mentionati virsta, iar nu iau in calcul aplicatia. Daca v-ati exprimat via facebook or twitter dorinta de a fi intern si nu am primit mail pe adresa de Tabu, nu iau in calcul aplicatia.
Inca o data mentionez: nu e un internship platit; e un schimb – cred ca e onest – munca vs cunostinte.
Multumesc frumos tuturor celor care se vor scrie. Sper sa fie o intilnire memorabila si debutul unei prietenii frumoase intre noi.
Jurnalul primului intern la tabu, Elena Mihaila, poate fi citit aici.
cred ca in acest moment, batalia Vintu – Basescu e pe umilinta/umilire, nu pe dreptate.
Pentru cei care cunosc bine starea de sanatate a lui SOV, arestarea – fie si pentru o noapte sau 3- e o umilinta fizica teribila. In conditii “normale”, acasa la el, SOV e ajutat sa se deplaseze de bodyguarzi care il cara la propriu intrucit el nu mai poate merge.
In arest, deplasarea pentru orice mic lucru e o umilinta teribila pentru SOV, iar Traian Basescu stie foarte bine asta, asa ca – pentru satisfactia sa – o zi de arest (sau mai multe pina la recurs) sunt un fel de victorie.
Ma inspaiminta gindul ca lupta la ajuns la nivelul acesta, sa te bucuri de umilirea adversarului, cum ma inspaiminta si ura care e in fiecare dintre ei in raport cu celalalt.
Animalica, viscerala, dincolo de limitele pe care cred ca am sa le pot simti vreodata (nu ca mi-as dori sa simt asa ceva).
Altfel, de fiecare data cind reapare scandalul SOV FNI ma intreb: de ce oare romanii au participat la un joc timpit prin care li se promitea inmultirea banilor fara munca si fara baze bursiere si-apoi s-au dat drept neprihaniti?
Au vrut o speculatie financiara si unul mai smeker decit ei, i-a inselat. Dar si ei plecasera cu gindul sa insele: sa obtina bani pe care nu-i muncisera.
*
Imi pare rau dar asta cred despre FNI si Batalia-Basescu-Vintu si cum nu mai sunt in trustul lui SOV (ba chiar am iesit din trust cu oarece sechele emotionale), nu m-am numarat printre apropiatii sai, nu ne-am vazut des nici in calitate de patron angajat, nu pot fi acuzata de subiectivism.
am fost pentru o zi pe platoul de filmare de la Principii de viata (regia Constantin Popescu) pe vremea cind lucram la articolul despre Vlad Ivanov.
abia astept sa vad filmul si, mi-am propus, pentru ca m-au ajutat atunci la realizarea articolului (dna ada solomon mai exact), sa-i ajut si eu la promovarea filmului cind va fi lansat pe ecrane.
deocamdata pleaca la festivalul de la san sebastian, iar la primavara il vedem in cinematografele noastre:)
pina atunci aruncati o privire la fotografiile de pe pagina de FB
vreau sa scriu un articol despre 100% realizat profesional si as vrea sa stiu care e cea mai mare realizare profesionala a voastra.:)
ma ajutati?:)
multumesc
astazi am scris pentru tabu de octombrie un articol despre Sylvie Guillem – una dintre cele mai mari balerine ale lumii.
iata cite ceva din ce e Sylvie, ca sa intelegeti ce artist special este si cit de important e sa mergeti sa o vedeti la tnb, pe 22 oct.
*
Si acum, dacă nu mă străduiesc, fug de lucruri. Când eram copil, îmi era frică de toate. Părinţii mei erau timizi, genul de oameni pentru care este un chin să mergi să cumperi pâine sau orice altceva.
*
‘Oamenii timizi sunt foarte sensibili din punct de vedere emoţional, extrem de sensibili. Am suferit mult din cauza asta. Dacă nu găseşti o modalitate să exprimi o sensibilitate dureroasă, cred că duce la depresie. Trebuie să găseşti ceva care să îţi permită să spui ce simţi.’
*
‘E ciudat: îmi place să fiu în faţa publicului, dar am o altă latură, opusă, căreia îi este frică să întâlnească oameni. Mă simt ca şi cum aş avea o piatră înăuntrul meu, de îndoieli şi timiditate.
Aşa afli ce poţi să faci, având limite pe care să le împingi. Întotdeauna am fost plină de contradicţii. Sunt timidă, dar îmi place libertatea scenei. Am nevoie de încurajări, dar în acelaşi timp nu le vreau. Urăsc să îmi fie frică, dar nu mă pot abţine să nu doresc să mă înfricoşez. Aşa creşti.’
*
pe Sylvie Guillem o puteti vedea dansind pe 22 oct la TNB in cadrul intilnirilor JTI
eu calatoresc pentru
… cunoastere (am invatat la fata locului – via palate si pietroaie – istoria pe care am fustarit-o in scoala)
… experiente (culturi diferite, oameni diferiti -> inspiratie)
… distractie (distractie, distractie)
… amintiri (cea mai mare dintre bogatiile pe care le poate avea o persoana)
si chiar si atunci cind calatoresc pentru job, regasesc punctele de mai sus printre beneficii
*
am fost intr-un juriu pentru un concurs organizat de Lumea Mare in care oamenii erau invitati sa spuna de ce calatoresc facind referire la o carte. am ales cistigatorii impreuna cu Andreea aka Tomata cu scufitza (care btw, scrie cronicile de carte de la noi de pe site).
stiu ca in acest moment am sa supar ceva lume, dar cum spun adevarul, imi asum consecintele.
unul dintre colegii mei a descoperit ca nu mai are bani in contul lui de la ING, ca au fsot facute tranzactii pentru achizitionarea de bilete de avion prin toata lumea. e vorba de peste 2000 de euro.
*
daca aveti bani la ING, va rog verificati-va conturile.
daca va lipsesc bani din cont (desi sper sa nu vi se intimple asta), va rog sa lasati un comentariu aici.
cu cit apar mai multe reactii, banuiesc ca si colegul meu isi va recupera banii mai repede.
multumesc
De cind ma stiu (adica de cind abia invatasem sa citesc) am fost pasionata de biografiile oamenilor MARI.
In copilarie, unchiul meu – compozitor- m-a pus sa citesc despre vietile marilor compozitori ai lumii, ca sa inteleg cum e cu muzica.
Cind m-am facut mai mare, am ales constient biografiile oamenilor care m-au impresionat: de la politicieni, filosofi, actori, pictori.
Am invatat suprarealistii cind un prieten s-a prins ca daca-mi povesteste despre relatiile amoroase ale pictorilor, am sa fac cercetari si am sa-i tin minte.
Stiu picturile lui Van Gogh in functie de scrisorile pe care i le scria lui Theo, fratele sau. Stiu cartile lui Antoine de Saint Exupery, ghidata de biografia scrisa de prima lui sotie. Stiu victoriile si infringerile lui Margaret Thatcher din scrisorile ei.
Il stiu pe dl Rebengiuc asa, si pe Chaplin, si pe Dl Iordache. Si pe Carver, desigur pe Raymond Carver. Iar lista e lunga si include si oameni pe care i-am cunoscut personal.
*
Uneori stau si ma gindesc ca m-au atras biografiile pentru ca sunt o forma de nonfiction. Alteori imi spun ca a fost o forma de self education.
Si cind sunt intr-o faza in care caut explicatii prin simtire, nu ratiune, ma gindesc ca toate lecturile biografiilor astea ma pregatesc pentru ceva ce voi descoperi pina la urma.
Saptamina trecuta am citit o noua biografie; geniala. Mi-a recomandat-o doamna Rodica Mandache. “Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel”.
Pentru prima data, confruntindu-ma frontal cu timiditatea si normalitatea lui Pacino, m-am gindit ca fac rau cind scriu mini articole biografice despre actorii/artistii pe care-i plac.
Ei trebuie sa ramina in ochii publicului prin ceea ce muncesc, nu ceea ce sunt acasa.
Culmea e ca ma pregatesc sa scriu despre un actor pe care-l plac f tare si pe care, cred eu, ca-l si inteleg bine.
Cind citeam cartea lui Pacino, m-am gindit mult la ce va urma sa scriu. Si am decis ca-i voi face cadou subiectului meu, aceasta carte. Si acum 5 ani cind ne-am intilnit prima data pentru un interviu, i-am fct cadou o carte☺
*
Citesti biografii? Ce biografie te-a impresionat?
saptamina trecuta, impresionata de o prezentare Philips de la IFA, mi-am dorit sa fi fost posibila o intilnire intre specialistii in sunet & tv de la Philips si Mozart sau fratii Lumiere.
nu stiu cine s-ar fi bucurat mai tare de intilnire dar, categoric, ar fi fost memorabila pentru toti.
m-am jucat un pic cu imaginatia si v-am provocat la concurs, rugindu-va sa va imaginati aceasta intilnire.
iar raspunsul vostru m-a impresionat foarte tare, v-ati luat din timpul vostru ca sa gindti si sa scrieti o poveste: multumesc frumos tuturor celor care au participat!
ca sa o citez pe o prietena jurnalista “nu credeam ca se poate scrie asa misto si proaspat”.
sunt impresionata de cit de talentati si de destepti sunt cititorii blogului meu:)
am ales cistigatoarea/cistigatorul castilor Philips ONeill in persoana lui ZAAI.
iata textul scris de zaai.
O intalnire mai putin imaginara
Prototipul e gata. Inginerul isi analizeaza opera, pipaind centimetru cu centimetru din ea: curbele sunt perfecte, materialul puternic si caracterul rezistent. Noile casti Philips O’Neill sunt exact ce isi imaginase atunci cand inchisese ochii, prima oara cand se gandise la model si ii desenase liniile pe o foaie de hartie.
Isi pune castile la urechi si apasa Play: se aude “Flautul fermecat”. Inchide ochii si muzica il cuprinde usor usor.
– Cand muzica te cuprinde, muzica e chiar in tine.
Inginerul deschide ochii. In fata lui e un tip imbracat bizar, cu o peruca alba pe cap si machiat strident.
– Asa am scris Flautul. Inchideam ochii, iar muzica era in mintea mea. Fiecare sunet, fiecare masura.
– Te inconjura muzica?
– Nu numai, muzica traia in mine. Iar acum, cand o asculti, e asa cum mi-am imaginat-o: sunetul clar si distinct, ca si cum ai respira muzica.
Inginerul zambeste. De fapt, in fata lui sta Mozart.
– Eu imi imaginez altceva. Sunt pe partie. Inchid ochii, respir cristale de gheata, aud muzica si imi imaginez sunetul zapezii.
– Tu si muzica, completeaza Mozart.
– Eu si muzica mea, da.
– Iar de fiecare data cand ma asculti, sunetul ma transpune cu tine.
Mozart isi misca usor buzele, fredonand masura cu masura din “Flautul Fermecat”.
– Sa ma mai chemi. Vreau si eu sa respir fulgii de gheata.
te rog sa-mi scrii un mail la cristina.bazavan la tabu.ro ca sa stiu cum iti dau cadoul. il meriti din plin si sper sa te bucuri de castile Philips O’Neill, incasabile. pot doar sa spun (nu ma pricep la gadgeturi) ca au fost una dintre fitzele tirgului, e una dintre cele mai noi lansari Philips.
stirile anunta mortii din razboaie, accidente. cu cifre, cu emfaza si cu dramatism.
ranitii sunt in viata, sunt victorii ale sistemului (politic, medical) si nu sunt la fel de spectaculosi in dramatism.
dar in viata, cind timpul trece, pentru familiile celor implicati ranitii sunt cei care trebuie cumva integrati in realitatea banala. ranitii sunt cei care se chinuie (uneori ii chinuie si pe apartinatori).
ei trebuie sa traiasca fara o mina -un picior-un ochi-o parte din creier si sa faca fata sistemului care nu are o categorie speciala pentru ei.
nu spunem nimic despre ranitii din razboaiele in care romania a fost implicata recent. i-am anuntat la stiri pe cei care au murit, dar nimeni nu povesteste despre cei care acum se chinuie purtind sechelele razboiului, desi in tabelele militare sunt victorii: traiesc.
*
pe 31 august, America a anuntat ca a incheiat razboiul cu Irak-ul. am vrut in ziua aceea sa postez pe blog un minunat text al lui Mike Sager despre raniti. cum nu eram in tara si nici net nu aveam la (foarte) indemina, il postez acum.
se numeste Wounded Battalion si a aparut in Esquire USA.
(…)
Maxwell spots the guy he’s looking for, moves in that direction, his gait powerful but uneven, like Chesty the Bulldog with a limp. He has a strong jaw and piercing blue eyes; there is a large scar on the left side of his head, a ropey pink question mark that runs like concertina wire below the hedge line of his high-and-tight military flattop. He has trouble reading and taking instructions, his short-term memory is shot — it took him forever to build the little fort in the backyard for his son, he had to keep rereading each step of the directions over and over again. He tells his daughter to put refrigerator on her tuna sandwich. He refers to the airport as “the place where people come to fly” and to Somalia, where he once served, as “that country in Africa.” His hernia, which he kept a painful secret so as not to miss his final deployment, is “that problem with your nuts.” He calls the family’s new dog Magic instead of Miracle (though he can remember perfectly the name of their old dog, Bella). His right arm and right leg are functional but “clumpy” — he can still run several miles on a treadmill; he does three sets of ten bicep curls, thirty-five pounds each. Though his IQ, his reflexes, his limb strength, all of his measurable functions are down from their “factory original,” as he likes to put it, he is still within what doctors tell him are “acceptable ranges.” Acceptable to whom? Maxwell wonders. He will never be the same. He will never be as good. It weighs on him, you can tell. He is the type of man who has spent his whole life pushing and striving, trying to raise his score or to lower his time, a man who never took the easy path: As a high school kid, he wanted to play lineman in football, even though he weighed only 140 pounds. He took his undergrad degree in industrial engineering and a masters in management and statistics, even though he struggled with math. He eats “morale” pills (he tried four varieties before settling on Effexor), antiseizure pills (five varieties), more pills every day than he is capable of recalling. All the pills have side effects. The list is a mile long. Here is the list for Effexor: constipation, dizziness, dry mouth, insomnia, loss of appetite, nausea, nervousness, sexual side effects, sleepiness, sweating, and weakness. Ask your doctor if Effexor may be right for you. Oooh-rah. Sometimes, his brain starts to crash — that is his word for it. His speech becomes slurry; he gets this look on his face like a guy who has been up for several days doing alcohol and drugs. He just has to shut it all down and go to bed. It happened earlier this week, after he drove the six hours in his old green Land Rover to Quantico, Virginia, to meet his new boss. He is still on active duty. He’s due to report to his new billet in one week.
Mike Sager, Wounded Battalion
*
puteti citi tot textul aici
o versiune mai lunga poate fi gasita in cartea Wounded Warriors.
daca va place textul si vreti sa stiti ce mai scrie Mike Sager il gasiti pe facebook. 🙂
cum am tot scris, am fost la IFA – Berlin la invitatia Philips (inca mai e in joc la concurs cadoul pe care l-am primit de la Philips).
ca de obicei, eu am vazut lucrurile “cu lupa mea” – mai cu emotii, mai cu filme, mai cu arta, mai cu hainutze.
(mai am povesti de spus, dar si miine e o zi ca sa am timp sa fur – pe sistemul dat din gene si rugat frumos:) – ceva foto pt ilustrare de la colegii cu care am fost )
*
cum ziceam n-am fost singura, ci cu alti 4 colegi jurnalisti care au vazut fiecare tirgul din perspectiva lor.
daca sunteti pasionati de gadget-uri si vreti sa vedeti tot felul de minunatii cu specificatii tehnice atasate, faceti o vizita pe blogurile lui Alex Radescu si Bogdan Petre (au si super poze de pe la standurile super spectaculoase), iar daca vreti sa invatati sa gatiti ceva bun si sa vedeti cum pot fi folosite unele dintre electrocasnicele expuse, treceti o tura pe la bucatarescu.ro, blogul lui Dan Boerescu.
n-am descoperit blogul lui Gabriel Barliga, cel de-al patrulea domn cu care am fost in excursie:(
later edit: aici e blogul lui gabi 🙂
la IFA- Berlin, unul dintre seminariile Philips ne-a facut cadou un nou film din seria Parallel Lines, una dintre cele mai destepte campanii de promovare a unui televizor (Philips Cinema 21:9); de data aceasta un film 3D.
ideea campaniei si toate filmele 2D (produse de Ridley Scott) pot fi gasite aici.
noul film va fi disponibil din 21 septembrie in citeva dintre magazinele Philips, dar iata aici trailerul, ca sa gustati un pic din el:)
pentru ca noi am fost premianti am avut norocul sa-i intilnim la acelasi seminar si pe regizorul filmului si pe domnul care a facut sunetul (nu le stiu numele dar le aflu curind si revin cu info, scuze)
*
vorbeau cu mult entuziasm despre munca lor, despre cit de diferit e sa filmezi cu camera 3D fata de o camera normala – nu sunt sigura ce insemna normala: digitala sau pe pelicula. (nu mai e loc de improvizatie, totul trebuie sa fie exact si dureaza mult mai mult).
despre cum trebuie “asezat” sunetul pe banda pentru a trece ecranul si a fi natural (vocea personajelor trebuie sa fie din fata, restul sunetelor in functie de context)
cind ii ascultam fascinata, ma gindeam ce bucurie ar fi pentru un inginer de sunet sau un director de imagine de la unul din filmele noastre importante sa-i intilneasca pe oamenii astia care lucreaza la standarde incredibile.
domnul specializat in sunet lucrase pentru Gladiatorul, Harry Potter si alte filme f f mari si era asa de emotionat ca vorbeste in public (citea de pe Ipad si-si stringea cu o mina marginea camasii), incit imi venea sa ma duc la el si sa-i spun: e ok, noi suntem muuult mai incurcati de ce ne povestesti, relaxeaza-te.
*
campania Philips Parallel Lines a lansat si un concurs care acum e in faza finala. iubitorii de cinema din lumea intreaga au fost invitati sa trimita propriul lor film cu aceleasi 6 replici din brieful tuturor regizorilor cu care a lucrat Scott.
au fost alese 10 filme in finala, iar acum puteti sa va votati preferatul.
premiul, un stagiu la compania lui Ridley Scott.
le puteti vedea pe youtube/philipscinematv si, desigur, le puteti vota