miine, la Fratelli din Golescu, de linga Ateneu, ne vedem in gasca mare la o distractie de fete.
daca aveti rochite /bluzite/fustite negre si nu va mai plac, veniti cu ele – incepind cu ora 18.30 – la un swap de haine. (aduci ce nu-ti mai place, iei ce-ti place de la altii).
ne vedem acolo, aduc o suuuuper fustita neagra… si ma mai gindesc:)
se lasa cu super fun si cadouri rexona
pe la mijlocul saptaminii trecute am visat un cal alb. zbura si a venit la mine, l-am atins pe bot.
m-am trezit ca si cum as fi fost intr-un basm si in zilele urmatoare, oricit de multa treaba as fi avut, oricit de multa presiune ar fi fost pe mine si in jurul meu, am fost extrem de senina si de linistita.
aseara am primit filmuletul asta.
vi-l dau si voua: Sa aveti o saptamina senina.
nu se calificasera inca in finala Ligii Campionilor cind le-am fotografiat noi, dar ca intotdeauna suntem cu un pas inaintea tuturor:)
in tabu de martie v-am aratat cit de feminine si frumoase sunt fetele astea care se lupta din greu cu cele mai tari handbaliste din lume, intr-un sport f dificil.
(si da, colegi jurnalisti, va dam gratis fotografiile daca vreti sa le folositi, pentru ca fetele astea trebuie aratate in toata frumusetea lor)
narcisa lecusanu
ada nechita
adina meirosu
uite o minunata dovada de prietenie barbateasca.
trece prin toate rindurile astea, ti se opreste mai intii in git, apoi in stomac.
*
transcriu aici tot textul lui Florin, ca sa fiu sigura ca nu va impiedica un click pe un link sa cititi pina la capat. textul a aparut pe gindul.info
Scirba
De ieri până azi trăiesc o intensă stare de scârbă. Ieri dimineaţă m-a sunat cineva de la o agenţie de presă şi m-a întrebat cum comentez arestarea lui Papan. La început am crezut că e o glumă, apoi am realizat că nu e.
Papan Chilibar a jucat rolul lui Ursu, un deţinut mut, prietenul protagonistului din pelicula “Eu când vreau să fluier, fluier”. Are 20 de ani, o fetiţă de 3 ani, o soţie, doi ani şi mai bine de puşcărie executaţi pentru furt. Acum a fost arestat din nou pentru furt din apartamente. Şi GATA! După asta poţi să tragi cu nesimţire titluri cu litere de-o şchioapă de felul “Eu când vreau să fur, fur”. Apoi citeşti şi dai din cap înţelept: “Tiganii ăştia – tot ce ştiu ei. O au în sânge, dacă nu fură ei, nu se simt bine. ”
Bine, să vă spun o altă poveste. Eroul nu mai e Papan Chilibar, ci Chilibar Papan, aşa cum nu e Şerban Florin, ci Florin Şerban. S-a născut într-o familie de rromi surdo-muţi, cu 20 de ani în urmă. A crescut în Bucureşti, undeva în spatele Bulevardului Decebal, dincolo de blocuri, pe străzile pe care nu treci după ce se lasă întunericul, în curţile în care gardurile sunt smulse iarna şi puse pe foc. A crescut şi a trăit într-o lume în care e normal să NU mergi la şcoală, să NU mergi la slujbă în fiecare dimineaţă, să întorci capul şi să pleci ochii când vezi uniforma, căci ştii că ai făcut “ceva”. Toate lucrurile astea au făcut parte din NORMALITATE şi din FIRESCUL lumii lui până la 17 ani. 17 ani într-o lume în care dacă spui că vrei să mergi la lucru mâine în loc să stai să bei pana la ore mici “rade şi copiii de tine”. Apoi a venit puşcăria. Mai bine de doi ani. Ani petrecuţi într-un loc în care singura limba pe care o vorbeşti e violenţa, iar modul de a convinge e pumnul la rădăcina nasului.
Doi ani în celulă şi în dormitoare cu băieţi condamnaţi pentru tâlhărie, omor, viol. Apoi, către sfârşit vine cineva care face un curs de actorie şi Chilibar se ridica şi întreabă “Poate să joace şi un tigan în film?” “Da”. Chilibar insistă: “Dar dacă nu ştie… ştiţi dumneavoastră…”. Un altul îl întrerupe: “Zi bă că esti prost, mă… E analfabet de-ăla, domnu’. E Urs'”. Râd toţi. “Da, poate şi dacă e ţigan şi dacă nu ştie carte.” La sfârşitul cursului i se spune “Să stai cuminte, să nu faci prostii. Vreau să te iau în film, dar dacă intri la regim închis nu se poate. Înţelegi?” “Înţeleg.” S-a uitat la mine fix şi îi tremura buza: “Da’ de ce mă luaţi pe mine, domnu’?” “Fiindcă eşti talentat, ţi-a dat Dumnezeu talent.” Râde… “Mie domnu’, vă bateţi joc de mine?”. Peste 4 luni filma la Topalu unul din cele importante roluri din film. Şi lucra cum nu i-a fost nimănui dat să vadă. Se scutura parca de tot şi intra în pielea personajului de parcă asta ar fi fost cel mai natural din lume. O explicaţie scurtă, câteva cuvinte şi întrebări, ezitarea: “Nu pot eu domnu’ să fac asta, e prea greu” “Hai Papan…”sşi gata. “Motor!”. “Bravo Papan”.
Apoi, peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. “Vreau să mai lucrăm împreună Papan. Vreau să scriu un film pentru tine.” Mă priveşte: “Trebuie să zic ceva în film? Că, dacă trebuie, eu nu ştiu…. Acolo a mers că eram mut, dar altfel eu cam am emoţii”. “Foarte bine că ai emoţii. Aşa şi trebuie. Dăcă nu ai emoţii nu e bine.” Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. Cei de la Strada Film, au plătit pentru luare în spaţiu, au intermediat şi Papan a avut pentru prima oară în viaţa lui un buletin. Au apărut promisiuni de ajutor, de înscriere la şcoală, etc. Promisiuni peste promisiuni. Din când în când şi ajutoare.
În timpul ăsta Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor. Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. “Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua.” S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat “…. mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?”. Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descarca lemne… În sfărşit, o slujbă. “Peste 5 zile te angajezi.” Sună telefonul. “Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în Ianuarie, înainte să meargă la Berlin.”
Justiţia e făcută de oameni, iar dreptatea împărţită de oameni. Dacă eu aş fi judecător şi mi-ar cădea să îl judec pe Papan şi dacă l-aş cunoaşte o pătrime din cât îl cunosc eu acum, l-aş ierta. Dar nu sunt judecător. Şi aş vrea să merg să promit judecătorului că în viaţa vieţilor lui nu o să mai facă. Şi dacă o mai face, să îl închidă pe viaţă şi să ma bage şi pe mine la puşcărie că am jurat strâmb.
M-am întrebat de ieri şi până azi de zeci de ori dacă noi, toţi cei din jur, am făcut pentru Papan cât de mult am putut că Papan să nu se mai întoarcă de unde a plecat. Nu dacă am promis, dacă am făcut. Răspunsul e NU.
Ce i-am promis atunci rămâne promis indiferent ce s-ar întâmpla. O să facem un film, iar pe afiş o să scrie “CHILIBAR PAPAN în ….” cu litere de-o şchioapă, mai mari decât toate titlurile astea de-acum la un loc. Şi abia atunci nu o să îmi mai fie scârbă.
Florin Serban, regizor
*
azi il iubesc pe Florin Serban, din tot sufletul meu
daca tot am facut zi de doliu national ca sa-i onoram pe polonezi, de ce nu le dam romanilor cite ceva din cultura poloneza? au scriitori, regizori, muzicieni minunati.
azi imi pare rau ca nu lucrez la tv, nu m-as fi lamentat pentru pierderea asta mare, ci as fi laudat averea lor, cultura imensa. daca vrem ca tara asta sa mearga mai departe, trebuie sa o sustinem laudind ce are ea mai bun si nepieritor.
as fi insotit imaginile din kracovia cu muzica lui zbiegniew preisner sau cu un chopin care sa ajunga pina in stomacul telespectatorilor
si as fi trisat cumva ca sa amintesc niste nume de polonezi care i-au influentat pe multi.
cum ar fi Witold Gombrowicz.
iata aici un interviu excusiv pentru tabu, cu sotia sa Rita Gombrowicz
sau cum ar fi Stanislaw Lem, domnul care a scris Solaris ca sa ne bucure pe noi Tarkovsky
sau, my eternal love Krzysztof Kieslowski.
ok nu va dau un fragment din filmul meu preferat, Bleu, ci unul din … white, nu intimplator ales:)
azi toata lumea e cu ochii pe polonia. asa ca mi-e drag sa scriu de polonezii mei preferati.
despre kieslowski nu mai zic nimik (am scris ieri), dar uite una bucata cintecel la care eu revin adesea. si aici pe blog, dar si in ipod-ul meu.
astazi si miine, familia presedintelui polonez este protagonista unui priveghi mondial. din pacate pentru ei, fratele, tatal, fiul nu poate fi plins in liniste, ci in fata a miliarde de oameni.
nu stiu daca e bine sau rau, durerea lor e oricum greu de simtit, chiar daca o banuim si o intelegem, dar stiu ca funerariile nationale aduc cu sine detalii – care vazute de afara – sunt triviale, dar sunt necesare.
– cineva a avut grija sa-i atraga atentia fiicei presedintelui, Marta Kaczynska, sa mearga la coafor.
de la prima aparitie publica (la aeroport cind a venit trupul mamei sale) si pina astazi, parul Martei Kaczynska a devenit mai drept si mai ordonat, si-a mai aparut si o voaleta eleganta.
Fotografiile cu ea vor face ocolul lumii si oricit de grele sunt momentele prin care trece, Marta nu are incotro: o sa-si rezerve timp si miine pentru coafor, iar cineva va avea grija de machiajul si hainele ei.
– moartea (se) vinde. la ceremonia de astazi, dar si la cea de miine, s-au vindut bilete.
*
Nu inteleg de ce televiziunile noastre nu se folosesc de mina de aur care se numeste Krzysztof Kieslowski, unul dintre cei mai faimosi regizori polonezi, si nu folosesc pentru ilustrarea materialelor de la funerarii marsurile din filmul lui, Bleu (o capodopera despre doliu, singuratate, recuperarea dupa o pierdere mare)
Am fost la Raliul Brasovului (inca in desfasurare azi si miine) si – culmea! – m-am distrat f tare. Mai intii pt ca echipa de piloti Jack Daniel’s era f misto si sexy, asa ca am avut la ce sa ma uit.
Mai apoi pt ca dl Titi Aur ne-a tinut o lectie privata (mie si Andrei Zaharia, o tinara despre care veti mai auzi pe aici si prin Tabu) despre ce e in spatele unui raliu si ne-a raspuns la intrebari cu super bun simt, rabdare si pasiune. Si-a fost asa de simpa, incit am decis ad hoc ca echipa Jack Daniel’s e formata din “baietii nostri”, carora le-am facut gratios galerie.
Bonus tracks pentru mine pt ca am fost cu Andra care e extrem (si e un eufemism cind zic extrem) de pasionata de masini:
– zeci de info despre motoare (am invatat cum arata Mitzubishi si Subaru ☺)
– frustrarea maxima ca si io si andra ascultam aceeasi muzica (ma rog zgomot asurzitor de motoare, ca sa descriu f exact), si ea remarca sofisticareli “auzi cum suna motorul cind se schimba viteza”
(o da, desigur. tot am auzit. mi-au piuit urechile mult.)
– nu exista doar DRAFT (cuvint pe care-l folosim adesea pentru variantele intermediare ale unui articol) ci si DRIFT (cuvint care descrie o smekerie pe care o poti face cu masina, rasucindu-te aproape pe loc)
Daaaar…. dupa 4 ore de uitat la tot felul de rasuciri cu masini am putut simti emotia si bucuria unui drift executat impecabil. Super senzatie!
We love Titi Aur ☺
*
iata cum s-a vazut ziua din partea Andrei care se conversa cu Titi Aur despre tehnici de pilotaj!!
Cand incepi dimineata cu vestea ca in cateva ore iti vei implini un vis pe care-l credeai foarte departe, nimic nu pare imposibil. Asteptare… Surpriza! Injectie instantanee cu adrenalina.
Astazi am avut in fata cei mai buni piloti de raliu din Romania, echipa Jack Daniel’s condusa de Mihai Leu!
Prin vene a inceput sa curga benzina. Am dat mana cu Titi Aur, o legenda in viata, si i-am sorbit fiecare cuvant din istoria in 15 minute a campionatelor de raliuri. Masini de 150 000 de euro, cutii de viteza de 10 000. O suta de euro pe kilometru.
Am asistat la demonstratii de drifting si burnout asa cum mai vazusem doar prin filme. L-am vazut pe Gergo Zsabo, campionul en titre al Raliului Romaniei, facand ce stie mai bine: castigand prima proba a raliului de la Brasov, entuziasmand tribunele si ducand echipa pe primul loc.
Titi Aur a facut cel mai frumos drift pe care l-am vazut vreodata si Cristina va poate confirma asta. Fiecare acceleratie, fiecare motor supraturat care facea sa tune in Piata Sfatului, fiecare start mi-a facut pieptul sa vibreze de entuziasm. Am simtit fiecare schimbare de viteza. Am trait fiecare tura de traseu. Inca simt in nari mirosul de cauciucuri arse si as vrea ca fiecare zi sa fie ca asta: traita la turatie maxima!
Andra Zaharia are 23 de ani, este o jucatoare inversunata de revvnation, un joc cu si despre masini, si e denumita de prieteni “fiica lui Stig”. Intr-un Tabu viitor veti citi despre experienta ei de a trece de la concursurile virtuale de masini la culisele raliurilor (foarte) reale.
sunt bucuroasa ca, in sfirsit, si in romania incepe o campanie de constientizare a dislexiei, o boala pe care o au 1 din 10 copii in lume.
am intilnit copii dislexici, am si scris despre ei, si stiu traiesc o drama teribila – unii dintre ei sunt geniali, dar pentru ca mintea le functioneaza diferit, sunt consideranti a avea retard.
daca exista o granita intre geniu si retard, atunci ea e ocupata de dislexie, uneori si autism.
OMV si Asociatia Romana pentru copiii dislexici lanseaza programul “OMV MOVE & HELP”, sub sloganul “mergi mai departe citind” militeaza pentru acces egal la educatie pentru copiii dislexici.
sper sa reusesc sa ajung si eu marti la lansarea acestei campanii
*
Dacă Tom Cruise, Leonardo Da Vinci, Pablo Picasso, Thomas Edison sau Winston Churchill ar fi învăţat În România, ar fi fost consideraţi persoane cu retard şi fie ar fi promovat cu greu, fie ar fi fost trimişi la şcoli pentru copiii cu deficienţe mentale. În biografia fiecăruia dintre cei de mai sus este menţionată dificultatea de a învăţa să scrie şi să citească, iar asta poartă numele dislexie. E una dintre cele mai răspândite dizabilităţi la nivelul copiilor din lumea întreagă, dar în România nu există decât o şcoală în care copiii dislexici pot învăţa cum să-şi poarte deficienţa toată viaţa.
“Până în clasa a VI-a credeam că sunt prost. Nu puteam să citesc aşa cum o făceau ceilalţi colegi ai mei. Mă simţeam nepriceput, slab. În clasa I şi a II-a nu m-am înţeles cu colegii; ei ştiau să citească şi pentru că eu n-am putut să citesc corect, nu mai vorbeau cu mine. Şi nu-mi plăcea să mă duc la şcoală.”
Îmaginaţi-vă că literele pe care le parcurgeţi în această pagină nu mai au nicio semnificaţie. Ca şi cum aţi parcurge un text în limba chineză; vedeţi literele, dar puse una lângă alta, înşiruirea nu capătă niciun înţeles pentru voi.
Şi oricât de mult aţi repeta acele litere, oricât de mult v-aţi strădui să le memoraţi, ele nu au nicio semnificaţie. Acum gândiţi-vă că trăiţi toate astea la 7 ani şi-aveţi presiunea părinţilor care vă pun să vă faceţi lecţiile tot mai multe ore şi cred că sunteţi leneş şi neatent şi de aceea nu reuşiţi să citiţi; şi-aveţi presiunea învăţătoarei care ştie că dacă insistă va obţine rezultate mai bune.
Doar ca mintea voastra functioneaza altfel.
astazi au fost anuntate filmele din selectia oficiala a Festivalului de Film de la Cannes, 2010.
In sectiunea Un Certain Regard au fost inclusi si doi regizori români, Cristi Puiu- cu Aurora si Radu Muntean cu Marti, dupa Craciun.
*
cu riscul de a-l face pe domn Puiu sa se incrunte la gindul “da’ de unde?”, vreau sa spun ca am citit scenariul de la Aurora si abia astept sa vad filmul.
Radu Muntean e unul dintre regizorii mei favoriti asa ca nu pot decit sa ma bucur pentru el.
altfel, sper din tot sufletul ca baga cineva de seama ( domn ministru al culturii? doamna ministra a turismului?) ca romanii nostri merg la cannes in grup de multi ani si ca asta e o mega imagine pe care o aduc tarii asteia.
ar fi cazul sa fie sprijiniti mai bine acolo…
*
Cannesul a fost unul din locurile in care am fost mindra ca sunt romanca.
anul trecut cind jurnalistii aflau ca sunt romanca, imi zimbeau larg si se porneau pe laude pentru Politist, Adjectiv, iar eu le primeam cu mega bucurie de parca as fi muncit eu la filmul ala.
sunt rare ocaziile astea, cind se vorbeste si de noi de mega bine…
dati-l incolo de “land of choice”…
coperta tabu de mai a plecat la tipar azi.
e asa de diferita de cea de luna trecuta incit nici nu pare aceeasi revista:)
sper sa va surprinda…
*
mai avem un pic si pleaca si restul revistei la tipar.
sunt foarte mindra/bucuroasa/emotionata pentru doua subiecte: dosarul cu 4 femei minunate (pe doua le-am intilnit/cunoscut si eu) si story-ul mare – o poveste emotionanta despre vointa si cum sa reusesti impotriva credintei tuturor.
*
numarul de mai e aniversar. 8 ani de tabu. avem surprize in el de ordinul sutelor (si nu exagerez) pentru cititori, dar mie imi place pentru un alt motiv, un simbol (pe care doar noi -in casa – il stiam pina acum): e prima coperta pe care a facut-o colegul nostru Roald Aron. de fapt a fotografiat aproape toata revista de mai. lucreaza cu noi de aproape 2 ani, dar asta a fost primul pictorial de cover si prima coperta pe care le-a facut.
*
miine nu sunt in bucuresti, dar simbata – ca intotdeauna – va mai fi un ultim lucru de scris: editorialul meu. m-am gindit deja ce scriu.
o sa se cheme “multumesc”
in zilele/noptile in care am de stat mult la computer si am nevoie de un fundal muzical care sa ma surprinda, dau anunt pe twitter/facebook ca primesc cintecele de la cine are de dat.
citeva ore bune am playlist nou si descopar incintata cintece de care nu stiam sau imi reamintesc melodii care-s asociate cu senzatii personale.
e un joc tare frumos, pentru ca nu stiu ce gasesc la capatul link-ului pe care-l primesc.
azi am facut citeva descoperiri tres simpa.
iata 2, enjoy its
s-au impartit aseara premiile Pulitzer. nu stiam cele mai multe dintre articolele cistigatoare, dar de unul m-am bucurat tare mult ca a cistigat. mi-am chinuit mult prietenii cu el la vremea cind a fost publicat.
Fatal distraction e un articol pe care l-a publicat Washington Post in urma cu mai bine de un an, despre familia care si-a uitat copilul in parcare, la soare, si a murit sufocat si ars de soare. cind am citit textul (cu toata suferinta tatalui care urmeaza sa fie condamnat pentru neglijenta lui) mi-am pus problema “cum naiba i-a convins sa vorbeasca pe un subiect atit de delicat? cum le-a cistigat increderea?”
astazi aflu ca semnatarul, Gene Weingarten, are 52 ani si asta imi da o speranta ca mai am niste scuze (dar si ceva vreme) ca sa ajung la macar jumatate din talentul si puterea lui de convingere.
ma rog e la al doilea Pulitzer, dar refuz sa aflu daca pe primul l-a cistigat pe la vreo 30 de ani:)
aici e textul si va rog sa va luati ceva timp ca sa -l cititi.
la sfirsit, puneti-va si voi intrebarea “i-as fi convins pe parinti sa-mi spuna toate astea?”
of cors sarah jessica parker
of cors couture
of cors multe picioare…lungi
🙂
informatiile mici dau povestile mari.
in timp ce o tara intreaga il plinge, mama presedintelui polonez – somnolenta si rareori constienta – habar nu are ca fiul ei a murit.
are 83 de ani, e grav bolnava si mi se pare ingrozitor de nedrept ca fratele geaman al presedintelui a decis sa nu-i spuna ca a murit fratele lui.
inteleg ratiunile (daca moare si ea la aflarea vestii, tragedia nationala capata cu totul alte valente), dar cred ca orice mama are dreptul sa stie ca fiul ei a murit.
*
imi imaginez ce instructie s-a facut cu personalul medical din spital, sa nu fie niciun televizor aproape; in rarele minute de luciditate ale femeii sa nu rosteasca nimeni nimic despre fiul presedinte, sa nu se vada niciun ziar, sa nu intre nimeni strain in salonul ei.
cred ca in acest moment e un singur polonez care nu stie de drama tarii lui si acela e fix mama protagonistului dramei.
ce ironie. si ce soarta trista pentru femeia asta.
*
imi imaginez ce story spectaculos ar iesi din povestea mamei in ziua inmormintarii. ce face ea minut cu minut, pus fata in fata cu emotia vulcanica din afara usii salonului ei.
*
ok, imi pare rau pentru polonezi, le inteleg debusolarea si instinctul primar de a se intoarce la religie (pentru ca oricare alta putere pe care o recunosteau acum nu mai exista), dar daca mi-e cu adevarat mila de cineva aceasta e mama presedintelui polonez.
o cheama Jadwiga Kaczynska.
e ultima suta de metri (ultima luna de fapt) a internshipului pe care-l fac la tabu.
elena mihaila, simpatica interna care ma urmareste indeaproape in tot ce fac, a avut in aceasta saptamina prima misiune pe cont propriu. incepem sa pregatim plecarea puiului din cuib, il invatam sa zboare de unul singur:)
iata cum s-a vazut saptamina din perspectiva ei
După mini-vacanţa pascală, a fost o plăcere să mergi prin traficul din Bucureşti care nu-şi reluase vechile obiceiuri – ambuteiaje, claxoane, depăşiri neregulamentare şi parcări ca în deşert. Ajungând la redacţie primul lucru pe care l-am auzit a fost “am ceva hardcore pentru tine”.
(pauză, ochi mari devoraţi de curiozitate, efect dramatic.)
Trecând peste uimirea mea, şi terenul fiind pregătit, am primit una din veştile cele mai drăguţe şi mai profesionale de până acum. *spoiler alert*…Încă nu spun despre ce este vorba, profit, mă mai bucur doar eu o perioadă de această oportunitate (care nu se iveşte prea des), şi mai ales de votul de încredere. Imediat m-am apucat conştiincioasă de documentare şi am început să fac un mini-brainstoming pentru ce va urma. Da, iepuraşul recesionist a fost darnic anul acesta, reportofon – bifat.
Hardcore-glam a fost şi următoarea zi la şedinţa de cover. Genul de nebunie pe care o savurezi pe deplin şi de care nu te poţi sătura niciodată, oricât este de muncit înainte, în timpul şi după “that’s a wrap folks” (copilul din mine mereu şi-a dorit să spună asta). Fantezia, pune-o la lucru şi pentru numărul acesta!
Încep să o înţeleg pe “Alice în Ţara Minunilor”. La finalul zilei mă simt ca un bureţel, într-o zi parcă am calatorit prin două lumi:
tensiune, agitaţie, desconstructivism, atmosferă boemă, decor, profesionalism şi frig vs. căldură, animaluţe ce se răsfăţau la soare şi oameni care-şi reîncărcau bateriile gândindu-se la ce bine ar merge un picnic.Gata cu visatul, săptămâna nu s-a terminat. Am primit şi partea de teorie: tot ce trebuie să ştiu despre conceptul de “pitch” – ce este, ce trebuie să iei în considerare înainte să-l faci, regulile după care se face şi câteva aplicaţii pe această temă. Apoi am trecut la capitolul “cum se face schiţa unui…”. Cel mai probabil săptămâna următoare o să învaţ mai multe despre structura lui până la varianta finală, însă din altă perspectivă.
(reporting time)
Ce a început bine de data asta s-a terminat la fel. 9 Aprilie 2010 o să rămână o zi memorabilă ceva timp de acum încolo. Realizez că de abia acum încep să mă îndrăgostesc de lumea asta. Până acum doar cochetasem cu ideea şi am avut momente când mă gândeam chiar să cedez.
2/3 luni, it’s the final countdown…
Elena Mihaila, 11 aprilie 2010
n-am mai vorbit in public la o conferinta de 6 ani. si niciodata n-am vorbit despre un lucru atit de personal. a fost deci f consuming si le multumesc prietenilor si colegilor care s-au aflat in sala pentru ca m-am sprijinit adesea in privirile lor.
aici e articolul lui manafu care – pentru ca a insemnat mult pentru mine in perioada grea a revistei tabu – m-a fct sa accept rugamintea lui de a face marturisirea publica despre cum mi-a fost in zilele alea..
aici e editorialul care anunta iesirea din trustul Catavencu a revistei tabu si facea trimitere la saltul cu parasuta.
Pentru cei care au fost la Optimism 2010 restul nu mai e un mister; pentru ceilalti… cind apare inregistrarea povestirii mele o sa o pun pe blog.
Acum 3 lucruri “altfel” de la Optimism 2010.
1. unul dintre mai misto oameni din sala aia a fost Mircea Cristat. Nu l-ati vazut la fata, dar v-a distrat tare. A fost prezent suta la suta – cu trup si minte – la fiecare dintre prezentari. A dansat, a participat la jocurile speakerilor si-a amuzat lumea. Si-a depasit cu mult sarcina zilei respective. S-a facut iubit si-a dat viata unui spirit, doar pentru ca si-a facut bine datoria, cu constiinciozitate. E un exemplu f bun despre cum un om bun sfinteste orice loc si orice job.
E tinarul care a transpirat intens intre buretii lui Gus, mascota Gusto. A mai fost o singura data “mascota” – a fost Cocosul Nationalei de fotbal – dar stiu ca e un Gus minunat si o sa mai distreze lumea in aceasta ipostaza.
2. din spatele lui Johannes magiile se vad diferit. As fi vrut sa nu inteleg care e smekeria cu masa plutitoare. Magia trebuie sa ramina magie.
3. din fata publicului lucrurile sunt la fel ca si din sala. Aceeasi timiditate si rusine la o intilnire noua. So, relax. Daca va place, sau nu va place, o prezentare si vreti sa vorbiti cu speakerul, nu ezitati. O sa vrea sa va simta mai aproape, dupa ce s-a expus cu totul sub lupa privirilor voastre.
P.S. draga Manafu, acum ca suntem chit, vreau sa iau avans si sa-ti fiu din nou datoare: vreau sa vorbesc si la optimismul viitor. Promit sa fac lumea sa rida… o sa vorbesc despre…sex:)
P.P.S multumesc mult pentru zecile de mesaje & mailuri de dupa. mi-a luat o jumatate de noapte sa raspund la toate, dar am raspuns cu f f mare drag.
*
Optimism – este un eveniment care urmareste conceptia asupra vietii dominata de incredere in viitor si in oameni. Tendinta de a vedea partile pozitive ale oamenilor si ale realitatii – un eveniment organizat de Evensys si alimentat de Gusto.
Miine, 9 aprilie 2010, de la ora 15.30 dezvalui pentru prima data istoria din spatele stirii “se-nchide tabu”.
n-am comentat pina acum nimic despre plecarea revistei Tabu din trustul Catavencu. O voi face miine pentru ca organizatorul Optimism 2010, Cristi Manafu, care stie o parte din ceea ce am trait in zilele respective, m-a rugat sa descriu filmul zilei de 20 octombrie, ziua in care am aflat – din nimic care sa ne faca sa banuim asta – ca Tabu nu va mai fi.
m-am gindit sa vorbesc despre mai mult de atit, asa ca iata ce va contine povestirea mea:
cum am aflat vestile rele,
cum am controlat damage-urile de imagine si ce greseli am facut in managerierea echipei
cum s-a regrupat emotional echipa
cum am facut o editie noua tabu cu gindul ca, daca e ultima, sa fie cea care sa insemne cel mai mult pentru noi
si, desigur, ce am invatat eu din toate astea… (aici va dau un hint, din zilele alea am inceput sa-l iubesc si mai tare pe Cornel Ilie de la Vunk, dar desigur el va afla asta tot acum)
mai am doua invitatii disponibile, daca doriti sa participati miine la Optimism 2010 puteti sa va inscrieti aici cu un comment.
Optimism 2010 are loc la Howard Johnson, este organizat de Evensys si Gusto. Inscrierea participantilor incepe la ora 13.00. ceilalti speakeri ii gasiti aici.
P.S. Este singura data cind voi povesti/comenta ce s-a intimplat atunci. asa ca daca aveti intrebari va astept la Optimism 2010.
se redeschide fotocabinet. pe lipscani.
si incepe cu o expozitie foarte speciala, un proiect patronat spiritual de andreea berecleanu. vernisajul miine la ora 20.00
see you there
…sau cum puteti sa stati in casa mea o saptamina
Daca as avea un milligram din talentul lui Raymond Carver as scrie o povestire care s-ar numi Zgomote.
*
Ar fi despre o tinara care incepe sa auda zgomote ciudate in garsoniera de deasupra ei.
As descrie zgomotele crescind tensiunea… mai intii sunete de pahare care cad si se sparg, peste citeva zile zgomote mai puternice, ca de mobile rasturnate.Din cind in cind, de sus, s-ar auzi televizorul. Pe un post de stiri. Semn ca evenimentele din casa de deasupra s-au mai linistit.
Dar cind linistea ar parea solida, s-ar auzi din nou zgomote dure; bara de fier care se loveste de dusumea cu toate vibratiile pe care le da ecoul din tavan si din structura materialului din care e facuta bara.
Tinara s-ar enerva si-ar gindi lucruri rele (linistea ei pretioasa e tulburata acum de zgomote dubioase), dar curiozitatea ei ar creste: “deasupra statea o pensionara… n-am mai vazut-o de ceva vreme… cine oare s-a mutat de face asa de multa galagie?”
Intr-o dimineata ar auzi rostogolindu-se pe scari ceva metalic, provocind un zgomot asurzitor. Nervoasa ar parcurge holul in viteza si – ar deschide usa cu un arsenal de vorbe cetatenesti pregatite.
Pe scari ar vedea-o pe doamna A. adunind cu grija gunoaiele rasturnate odata cu galeata pe care vroia sa o coboare in pasi mici si mult prea lenti, catre tomberonul din curte.
A. ar purta o basma portocalie ca sa-si ascunda calvitia de la chimioterapie, ar avea cu 15 kg mai putin si gesturile ei ar fi stingace si tremurinde.
*
n-am niciun pic din talentul lui Carver si n-am sa pot scrie niciodata povestirea asta, dar daca va simtiti mai talentati decit mine si promiteti sa scrieti ceva care sa RAMINA, va pot lasa sa locuiti in garsoniera mea o saptamina.