e un articol in numarul de decembrie al revistei Monocle care se numeste Theatre of life – Munich.
e povestea unei initiative a primariei din Munchen care impreuna cu o fundatie are in grija mai multi creativi pensionari: actori, scenografi, regizori , jurnalisti – job-uri care se fac in general ca freelancer.
ideea de baza este ca domnii si doamnele in cauza , ajunsi la 70 de ani, pot plati chiriile caselor lor din ce in ce mai greu, dar pentru ca au facut ceva pentru comunitatea din Munchen, primaria ii ajuta.
printre “chiriasi” o actrita de 79 de ani , Eva Reigl, alta de 70 de ani, Waki Meier, altul de 74 de ani Bukhard Gaffron.
ca sa poti intra in programul fundatiei trebuie sa aplici cu un CV care sa faca dovada ca ai ajutat Munchen-ul cu proiectele tale de-a lungul timpului. sunt acceptati intre 5 si 10 noi chiriasi in fiecare an si sa nu va imaginati ca oamenii acestia sunt resemnati, batrini si neputinciosi.
una dintre doamne a venit in noua ei casa cu bicicleta pe care o foloseste cind se duce la piata, alta cu sevaletul.
***
scriu despre proiect pentru ca mi-ar placea tare mult sa se intimple si la noi in tara asa ceva. in casele vechi in care nu mai sta nimeni sa se organizeze cu sprijinul primariilor “case pentru creativi”, case in care sa stea fara sa mai plateasca chirie oamenii care au facut ceva pt comunitate.
in proiectul nemtilor fiecare casa este autonoma, primaria acopera cheltuielile cu chiria si intretinerea, dar restul de bani necesari traiului sunt obtinuti prin munca si activitati culturale de fiecare casa , fiecare avind un manager.
***
cind am sa am bani multi, am sa fac asa ceva, o sa vedeti voi.
Duminica trecuta, in timp ce eram la X Factor, prietena mea Elena Prodan m-a convins sa primesc un CD cu un album al lui Cheloo.
zic m-a convins pt ca atunci cind m-a intrebat daca nu vreau un album, am raspuns prompt “nu”, gindindu-ma ca e mai bine sa -l dea cuiva care iubeste muzica aceasta. mi-a zis ca are mai multe (Elena s-a plimbat cu echipa X factor in auditii,Cheloo i-a dat atunci albumele) si pentru ca nu-i faceam paguba, a fost primit.
albumul “Cel care uraste” e inca in tzipla in geanta. mi-a fost foarte folositor cind imi scriam textele pt radio pe un servetel, miercuri, in aeroport, la cluj. a fost suportul perfect.
*
stiu insa toate versurile din Cel care uraste.:)
*
pentru ca n-am cultura muzicala de a intelege hip hop-ul, mi se intimpla fix ca la opera: mi se astupa urechile si nu inteleg nimic din ce se cinta de fapt, asa ca prefer sa dau muzica la o parte si sa citesc versurile.
ceea ce am si executat cu albumul lui Cheloo, Cel care uraste.
preferatele mele (n-as fi zis ca pot avea versuri preferate din rap:) ) sunt din “unde se termina visele”
Traieste-ti visul daca n-ai curaj sa traiesti
Ca un copil batran dependent de povesti.
mi se par geniale, merg direct la esenta cu ceea ce eu numesc “viata prin procura”.
si-mi mai plac versurile de la piesa care da titlul albumului, desi sunt atit de dure incit m-a durut stomacul cind le-am citit.
ceva soft din aceste versuri ca sa nu va indispun 🙂 “A sti inseamna a-ti chinui sufletul/ Cu buna stiinta.”
***
de la lecturarea versurilor acestea am dezvoltat o teorie care ma amuza.
e superficiala, stiu:)
daca dai la o parte muzica din hiphop ramine poezie contemporana – cu rima sau in vers alb -, poezie care vorbeste despre o generatie.
daca facem un efort si-i aducem pe marii poeti ai romaniei in zilele noastre si ne gindim cam cu ce muzici ar putea fi asociati, imi rezulta cam asa.
bacovia ar fi fost rapper: multe semnificatii in putine cuvinte, totul gri, cu mici urme de speranta daca esti foarte foarte optimist si vrei sa vezi asta:)
ion barbu ar fi bifat si el la rap-ul greu si suparat, pe care-l deslusesti dupa lecturi intense.
minulescu ar fi fost un fel de Guess Who sau CRBL pentru ca e mai light 🙂
nu stiu cam ce ar fi fost arghezi, eminescu sau cosbuc.
sigur, nichita stanescu ar fi cintat rock, british rock, ca vunk:)
***
sa ne distram putin zic, spre disperarea profesorilor de romana care ne-au invatat ca aia de prin carti sunt sfinti si sa nu care cumva sa facem misto de ei.
poetii romani de demult (ignorati-l pe paunescu va rog) ce muzici ar fi cintat astazi?
vine sfirsitul anului si incep clasamentele, asa ca as vrea sa stiu care e filmul care v-a placut cel mai mult anul asta. puteti sa spuneti un film sau mai multe (pina in 5 )
poate descopar filme pe care nu le-am vazut.
preferatele mele din 2012. filmele sunt numite aleatoriu, nu reprezinta un clasament. la link sunt parerile mele despre ele de la vremea vizionarii.
6 decembrie este una dintre zilele din an in care ma simt foarte bine. In primul rand este una dintre cele mai frumoase zile de iarna, in care vine Mos Nicolae ca sa umple pantofii si cizmele cu cadouri si in al doilea rand este si ziua mea, cand ma suna prietenii ca sa imi ureze multi ani iar surprizele cele mai mari le primesc de la oameni cu care nu am mai vorbit de multa vreme si isi amintesc de aceasta zi. Ma rog, aici si Facebook-ul s-a transformat intr-un adevarat birou de evidenta a populatiei, dar e distractiv.
Astazi am schimbat prefixul, am intrat in “Clubul 40” si pot spune ca ma simt tare bine. Ma gandeam aseara ce as fi schimbat in viata mea pana acum. Nu sunt multe. Daca as fi avut 10 ani si mintea de acum, nu as mai fi fost atat de obraznica cu bunicul meu matern, unul dintre cei mai fantastici oameni. Daca as fi avut 20 de ani si mintea de acum, as fi dat la Psihologie in locul Facultatii de Drept. In rest, nu as schimba nimic din viata mea si sper sa am parte de acum inainte de multe intamplari frumoase si sa cunosc oameni minunati, asa cum s-a intamplat si pana in prezent.
Va doresc un final de saptamana excelent si nu ratati DESIGNER’S DRIVE-IN POP-UP STORE #1 din mansarda de la Antipa Café, din 7 si pana in 9 decembrie, unde puteti cumpara colectii speciale de Craciun realizate de designerii romani 109 / ADELINA IVAN / CARLA SZABO / CARMEN SECAREANU / CORINA VLADESCU / CRISTIAN SAMFIRA / IRINA MARINESCU / LADY MAGPIE / LIGIA’S ACCESORIES / MURMUR. Locuri de parcare sunt multe, magazinul efemer este deschis intre 11:00-20:00 si cu siguranta ca ne vom intalni acolo. Aici gasiti si mai multe detalii.
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
stiu ca textul asta va supara pe multe dintre fanele lui Vasluianu, dar…
cum spuneam si in titlu, eu nu cred ca Andi Vasluianu e frumusel si ma amuz teribil cind aud oftaturi in jurul meu doar la rostirea numelui lui.
dar sa ma explic.
la Andi Vasluianu nu e vorba despre frumusete, ci despre charisma si despre faptul ca, odata cu virsta, a invatat ca intr-o conversatie cu cineva e mai important sa-l puna pe celalalt in valoare, acordindu-i maxima atentie.
la Vasluianu e o slefuire personala in timp: o vreme a fost pentru ca sa razbata – ca in adolescenta cind a facut box si lupte, profesionist, competitional, ca sa stea mai bine in propriile-i picioare, dar si in propria minte.
tot ca sa razbata a fost si slefuirea prin zecile de roluri jucate, la Ploiesti intr-un teatru in care joci doar pentru bucuria ta si a spectatorilor pentru ca – mai ales in primii ani – nu aveai prea multi critici care sa te bage in seama.
stiu multa lume care comenteaza ca Vasluianu e distribuit in toate filmele si in multe piese, ceea ce nu stiu ei, e ca Vasluianu e genul care se lupta pentru ceea ce-si doreste, si nu se lupta cu vorba, ci cu fapta.
ca atunci cind Cristi Juncu voia sa monteze XXL, iar Andi l-a sunat:
– vreau sa dau si eu casting.
– nu cred ca esti potrivit pentru rol, i-a spus regizorul.
– lasa-ma sa vin sa spun si eu 5 minute textul, te rog.
l-a spus in felul lui, din perspectiva unui barbat care se apropie de 40 de ani, despartindu-se de intentia autorului care vedea in personajul lui un tinar care nu si-a gasit calea inca. textul a capatat noi nuante si Juncu i-a dat rolul.
(citi dintre actorii tineri care comenteaza ca nu primesc job-uri ar fi sunat la un regizor si i-ar fi spus “lasa-ma sa dau si eu auditie, asculta-ma si pe mine, 5 min”? iar in cazul lui Vasluianu vorbim de un actor care are zeci de roluri in bagaje si tot n-a avut orgoliul sa astepte sa fie sunat, actionind el)
*
mie nu-mi place Vasluianu pe care-l vede lumea in poze zimbind regulamentar. imi place insa Vasluianu cel obsedat de a fi in text, pe scena, proaspat, de a trai actiunea acum – ca si cum se intimpla prima data.
am avut norocul sa asist anul asta la o conversatie intre el si Carla Teaha, o tinara studenta la actorie care joaca deja pe scena Teatrului Bulandra. Andi ii povestea cum reciteste textul piesei pe care o joaca de ani de zile, ca si cum ar citi-o prima data: un exercitiu pe care l-a deprins in timp si care-l ajuta sa descopere lucruri noi de fiecare data. Ii raspundea la toate dilemele de inceput de meserie, cu seriozitate, aplicat.
si-mi mai place Andi pedagogul, pasiunea lui de a povesti din secretele unei meserii pe care trebuie sa o simti pe pielea ta ca sa o faci bine, dar care – ca la psiholog – iti face viata mai usoara, daca iti aprinde cineva niste felinare pe drum.
am o teorie despre Andi – cred ca o parte importanta din sharmul lui vine din exercitiul de a-si invinge timiditatea, exercitiu repetat ca loviturile de la box pina cind a intrat in memoria musculara, a devenit instinct.
***
ma rog, sa nu credeti ca m-am trezit de dimineata cu gindul la Vasluianu si hop, m-am apucat sa scriu. am profitat de fapt de un interviu pe care l-am primit, interviu acordat de Andi in proiectul “Momente insufletite de Silva Dark”.
m-am uitat la interviu, am zimbit pentru ca vorbeste despre timiditatea lui, apoi m-am mai uitat o data fara sonor, doar la gesturile lui ( mai mult la ochii lui, ca sa fiu sincera) . si-asa am ajuns la textul acesta:)
later edit: dupa ce am dat “publish” si am postat pe FB, m-am gindit cu bucurie ca Vasluianu e la NY la festivalul Making Waves – New Romanian Cinema. Sper sa uite ce am scris pina se intoarce. 🙂
am primit de la un prieten , Tiberiu Mercurian, acest mail. i-am cerut voie sa-l fac public pentru ca sunt sigura ca sunt multi care gindesc ca el (eu sunt printre ei)
*
De dimineata impreuna cu Radu si cu Alexa ne-am luat bicicletele si ne-am indreptat prin parcul Herastrau catre “marea defilare” de la Arcul de Triumf. A devenit o rutina de cand sunt tata sa merg la parada de 1 Decembrie. Primii ani au fost atractivi atat pentru Radu cat si pentru mine, insa 2012 se pare ca este anul in care pana si Radu s-a saturat de aceleasi masini scoase din garajele unitatilor si unse cu tone de vaselina.
(Nu pot sa nu-mi aduc aminte de statile mobile de la unitatea din Campina unde am servit patria, care aratau ca noi fiind imbibate in vaselina, dar care nu erau pornite niciodata, ci impinse de racani pe campul de exercitii al unitatii).
Revenind, nu pot sa nu amintesc de mirosul de motorina arsa amestecata cu ulei din belsug, pe care il emana toate harburile armatei romane, in timp ce oamenilor de rand li se cer euro 3,4, 5 si Dumnezeu stie cate vor mai fi.
Si asta ar trebui sa ne faca sa ne simtim mandri ca suntem romani.
Dar ce zici de o parada la care organizatorii sa ii invite pe toti cei care intradevar ne fac sa ne simtim mandri ca suntem romani.
Ce zici ca parada de 1 decembrie sa fie deschisa de Cristi Mungiu si echipa lui din “Dupa Dealuri”, urmat de sportivii care ne-au reprezentat la Olimpiada de la Londra. In continuarea lor lotul olimpicilor la matematica- condusi de dl.Radu Gologan profesor coordonator-, mai departe lotul olimpicilor la fizica, chimie etc.
Cred ca ar fi o parada “altfel” mult mai OK in care copii sa faca poze cu Ana Maria Branza sau cu Cristina Flutur si nu cu dl. capitan Nimenica Anonimescu (nimic impotriva armatei- fiecare cu hobby-urile lui). Parada ar putea fi incheiata de cativa ostasi. Suntem in secolul 21, iar noi romanii avem nevoie mai mult ca oricand sa ne scoatem in fata valorile nu armata.
Vrei sa facem o campanie sa incercam sa schimbam mascarada asta de 1 decembrie?
*
eu am raspuns pe loc da si mi-am promis ca o sa republic scrisoarea aceasta la inceputul lui noiembrie viitor ca sa avem timp sa ne organizam pentru o asemenea parada. tu?
As a child, Sir Patrick Stewart learned to love the songs of Irish tenors. If his father, Alf, came home singing “The Mountains of Mourne” or his favourite, “I’ll take you home again, Kathleen”, then his mother, Gladys, was safe. The actor, now 72, and his older brother, Trevor, lived in terror of military tunes. “We would lie awake in what was really no more than a partitioned-off corner of my parents’ bedroom, waiting for him to come back. Nobody went to sleep. We would listen as he came into the yard. If he was singing army songs, that was bad news. Then he would find fault with something and then the conflict would escalate.
“Calling the police was not an easy thing to do in the 1940s, so someone had to go to the phone box, which was at least 500 yards from our front door, and make a 999 call. Often the call was not made.” When it was, the police would come, the ambulance service and doctor would come to the family home in Mirfield, West Yorkshire. “My mother would be lying on the floor, bleeding,” says Stewart.
“The kinds of things said were unbelievable. A policeman once said, ‘it takes two to make an argument’, or, ‘well, she must have done something to upset him’. Which is a way of saying he must have been justified to be violent, and we know there is no justification for being violent. None whatsoever.”
Often Stewart was forced to step in to defend his mother from his father’s explosive rage. “I became an expert at judging the heat of an argument,” he says. “As the temperature rose I would get out of bed and on to the landing, and, if it rose further, I would go down the stairs, sitting on the stone steps so as to be as close as possible to the door if something bad happened. If the escalation continued I could try to intervene.
“Now, it is really sad when a child becomes an expert on those kind of issues. But I was and I knew exactly the moment when I would throw the door open and rush in and say ‘Stop!’ or literally put my body between them.”
****
dintr-un interviu (socant pentru mine) din the independent
One summer Sunday I was sitting on the riverbank thinking of a story I was writing. A lifetime of scribbled ideas and abandoned projects had begun to take the form of a collection, and I was in a creative fervor.
Suddenly I felt the hairs on the back of my neck prickle. Turning, I saw him standing above me, glaring. He had been laboring for hours, as was his wont. He had mowed the lawn, weeded the garden and painted the porch and for all I knew plowed the back 40. He was fed up with me, sitting there doing nothing. I was ashamed.
It wasn’t until later, after I had swept the house and washed the dishes and cleaned the fridge and we were on our way back to the city, that I realized the story I had been thinking about had faded away. I tried to summon the characters and reimagine the setting, to stoke the urgency I’d felt on the riverbank, but the curtain had dropped; the stage was dark and empty.
I looked at my husband driving, his face set in stern concentration, and saw how pleased he was with what he had accomplished over the weekend. “Listen,” I said, “when you see me sitting there staring off into the distance doing nothing, I’m busy.”
He smiled and squeezed my thigh. After a moment, he said, “I want to clean out the pachysandra around the barn next week.”
*
dintr-o poveste reala si cu multe intelesuri publicata astazi in New York Times
ii stiti pe fratii Wachowski, cei care au schimbat cinematografia cu Matrix. ati crede ca le e usor si ca pot avea orice pe lumea asta pentru proiectele lor.
data viitoare cind credeti ca nu va iese ceva pentru ca voi sunteti cei mai ghinionisti din lume, pentru ca sunteti mici si necunoscuti, amintiti-va ceea ce veti citi mai jos.
si dupa ce cititi, duceti-va sa vedeti filmul pentru care au muncit atit, Cloud Atlas.
ceea ce veti citi mai jos e o lectie buna despre daca ai incredere in ceea ce faci, daca faci cu pasiune si inteligenta , ai sa gasesti o cale sa-ti duci visul la capat. pentru ca nimanui nu-i e usor, doar ca unii persevereaza mai mult decit altii.
AVC: You spent years trying to get Cloud Atlas funded, while working on other projects. How do you maintain excitement for one project over such a long period, especially while working on other films?
AW: Well it’s extremely difficult.
LW: There’s three of us. That helps.
AW: We’re a collective. Whenever somebody’s down—or in this case, often two people were down, and the third always seemed to yell at us to keep going, “Get on your feet!” Sometimes we would all be down. There was this one period where we ended up saying, “Okay, this probably isn’t going to happen. But why don’t we read the script one more time. If there is any doubt in our minds, we’ll let it go.” And we all separately read the script, and we all separately had this elation from reading, and we were like, “Okay, we ought to give this one more chance.”
LW: The more we worked on it, the more intensely we loved it. To the point where there was this feeling, even after three years, that no matter what happened, somehow we were going to get this movie made. There would be huge, depressing setbacks and challenges where [financial backers] would say, “I’m in,” and then a month later, they would go, “I’m out.” And we’d say, “You can’t, we have a contract,” and they would say, “Sue us.” I mean, like, that kind of collapse.
AW: And this happened all the way up until the moment the actors were supposed to fly out to Berlin to start costuming.
LW: We were supposed to deposit money in their accounts, and we didn’t have it, because the bank wouldn’t close the loan, because suddenly we had—
AW: We had a financing gap with one of our investors, I think in Spain. Like, they went bankrupt. So we ended up putting our own money in.
LW: We had to put the houses up to bridge the gap. And we didn’t even—it wasn’t even a long discussion. It was instantaneous. We were going to make the movie. It was too close, it was too important, and really, we were too much in love with it. We would do anything for this movie.
AVC: What percentage of the budget did you end up having to put up yourself?
LW: Well, we waived all our fees—
AW: It’s complicated, because we have our companies that have put money into it, and then we also had to put money in personally.
LW: All over, we’re probably well over 10 percent of the budget.
AW: Close to 7 million bucks or something like that.
AVC: Did you have similar problems with the actors, as the financing years went on, where people agreed to be in it and then dropped out?
LW: Well, there were some actors who were a little terrified of the material and the idea of playing six parts. And a couple people chickened out. But in general, the actors who were committed were as ferociously and fearlessly committed as we were. They flew—even though their agents called them and said, “They don’t have the money, the money’s not closed”—
AW: Advising them not to fly, not to get on the plane—
LW: Every single time, Tom Hanks was the first who said, “I’m getting on the plane.” And then once he said he was getting on the plane, basically everyone said, “Well, Tom’s on the plane, we’re on the plane.” And so everyone flew [to Berlin to begin the film]. It was like this giant leap of faith. From all over the globe.
am o teorie ca fiecare lucru vine la vremea lui si tocmai mi s-a mai demonstrat asta.
aveam filmul Shame de mai bine de o jumatate de an si abia aseara m-am hotarit sa-l vad. ( din aceeasi categorie, “A Separation” nu pot inca sa-l vad, nu am o explicatie de ce, dar nu mi-am facut curaj pentru intilnirea cu el)
stiam subiectul, stiam ca are mult sex (mentionez asta ca poate va conving sa-l vedeti), stiam distributia, stiam si ca e genial; ce nu stiam este ca daca inlocui dependenta de sex a personajului principal cu orice dependenta care sa vina si cu o parte de rusine/ sa ceara intimitate, nu se schimba nimic din puterea mesajului.
filmul asta e despre cum dorintele ne modeleaza ca oameni, ne transforma.
de aseara cred ca Fassbender e versiunea mai tinara a lui Daniel Day Lewis in tehnica actoriceasca si in puterea de a se pierde in personaj. uitati-va la cit de dramatice sunt transformarile de la un personaj la altul si ce tehnica impecabila are. o puteti vedea si in cele citeva secunde in care plinge in scena asta.
e una dintre cele mai frumoase interpretari ale cintecului New Yoork, New York. niciodata n-am inteles mai bine ca acum mesajul acestui cintec care parea vesel, dar nu e.
iar carrey mulligan e geniala.
“The scene where Brandon hears his sister sing in the restaurant was shot in real time. James Badge Dale and Michael Fassbender had never heard Carey Mulligan sing before so their reactions were real. The scene was shot at 3 in the morning with cameras focused on all 3 performers at the same time”
de aseara a inceput la New York , festivalul Making Waves: New Romanian Cinema, in traditia promovarii filmului romanesc in America – tara care da premiile cinematografice cele mai importante si in care se fac banii cei mai importanti din filme.
ce e diferit de anii trecuti este faptul ca Lincoln Center este co- organizator!!, ca a disparut ICR (adica statul roman) din ecuatie, dar au ramas aceiasi 3 nebuni care cred in cauza lor : Corina Suteu, Oana Radu si Mihai Chirilov.
3 nebuni care au convins (cu profesionalismul lor) ca sute de oameni – artisti, spectatori – sa faca o mica donatie pentru ca festivalul romanesc de film sa continue la New York.
***
sa facem niste precizari: Lincoln Center e o institutie atit de mare si de importanta, cu o reputatie atit de mare incit ICR-urile noastre toate sunt un fel de trotuarul din fata cladirii, hai maxim prima treapta a scarilor de la intrare – in unele cazuri unde chiar a fost activitate culturala cu care ne mindrim.
reprezentantii Lincoln Center i-au creditat pe acesti trei oameni si s-au parteneriat cu ei la un eveniment cultural care este un serviciu imens pentru imaginea tarii noastre, asta in timp ce domnul Marga (seful ICR-ului) e preocupat de calorifere si traduceri in rusa si chineza ale unor scriitori indoielnici (da, stiu sunt rautacioasa, dar am de ce).
altfel spus, reprezentatii uneia dintre cele mai prestigioase institutii culturale din lume au vrut sa faca echipa cu 3 oameni pe care noul management al ICR-ul nu i-a apreciat (si nici nu le-a recunoscut competenta), ba chiar a coordonat discret denigrarea lor in massmedia.
intelegeti la ce nivel suntem?!
*
in ultimele luni noul guvern al Romaniei a fost prezent in presa americana numai cu frumoase articole despre coruptie si scandaluri, acum prin film Romania inteligenta ocupa din nou pagini intregi in super publicatiile americane .
stiu ca domnul Ponta nu-si va recunoaste in veci greseala pe care a facut-o distrugind ICR-ul (desi in mintea domniei sale nu l-a distrus, doar l-a asezat mai bine pentru a-i servi obiectivelor electorale), dar mi-ar placea sa recunoastem noi efortul unor oameni care ajuta cu fapta (nu cu gindul sau vorba) cultura romana. si Romania. pentru ca prin evenimente ca acestea, nu mai suntem priviti ca papuasi care se lupta pentru ciolan, corupti, inculti mai preocupati sa copieze si sa distruga decit sa creeze sau sa contruiasca ceva care sa ramina.
zilele acestea vor fi multe articole pozitive despre Romania in presa americana si pentru asta conducerea tarii noastre ar trebui sa multumeasca Corinei, Oanei si lui Mihai. haideti sa i le punem pe pagina de facebook a domnului Ponta. ca sa fim siguri ca nu le rateaza…macar staful sau care se ocupa de online:)
iata primele articole din presa americana (voi completata lista zilnic)
A inceput vanzoleala sarbatorilor, claxoanele masinilor m-au determinat sa imi iau castile si i-pod-ul si sa ma refugiez in muzicile mele preferate. Am inceput sa fac liste de cadouri, de Mos Nicolae, de Mos Craciun si asa mai departe. E si obositor, si frumos, e o data pe an si asa trec eu mai usor peste luna decembrie (stiti ca nu imi place iarna).
Ce avem zilele astea in Bucuresti?
“Five in the House”, expozitia de la Anca Poterasu Gallery, incepand de maine si pana in ianaurie 2013. In spatiul din strada Plantelor 56 va veti intalni cu artistii Adina Mocanu, Daniel Djamo, Mirela Joja, Oana Rad, Raluca Croitoru.
La MTR avem deja consacratul Targ de Sfantul Nicolae, in perioada 30 noiembrie-2 decembrie, intre 10:00 si 18:00. Pentru amatorii de turta dulce si prajituri de casa, de cozonaci si placinte, de oale frumoase si ii si alte piese traditionale, atat de “in” in ultimii doi ani.
Si o veste minunata, vizualul Festivalului Brazilor de Craciun de anul acesta a fost realizat de talentata Agnes Keszeg.
Sa avem un decembrie frumos, cu bucurii si cu o atmosfera de sarbatoare continua!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
uitati-va la aceasta fotografie; e de astazi dimineata cind domnul Brad Pitt intra in direct la Good Morning America in New York.
v-ati uitat bine?
nu vi se pare ca are probleme cu apa si sapunul? ca e cam nespalat pe par?
*
l-am vazut live de 2 ori pe domnul Brad Pitt – o data la Los Angeles in 2001 la premiera filmului Mexicanul (ala in care joaca cu Julia Roberts dar se intilnesc in film doar 5 minute) si o data la Cannes in 2010. in niciuna dintre ocazii nu m-a impresionat ( e mic de statura, apropo, nu ca asta ar fi o treaba importanta)
intr-o vreme l-am suspectat ca e cam incet la minte si ca de aia cele mai bune roluri ale sale sunt cele in care e retard ( 12 Monkeys si ocean eleven/twelve), dupa aia am recunoscut ca sunt rautacioasa pentru ca n-avea cum sa ajunga la nivelul acesta daca nu il duce mintea – indiferent de cit de bun i-ar fi agentul.
inca il mai suspectez de mariaje pt imagine …
si tin minte ca si atunci cind l-am vazut la citiva metri distanta era nespalat pe par… in ambele ocazii.
puteti sa dati cu pietre, stau cuminte, asta e: nu-mi place Brad Pitt.
da, avem si noi super eroi l afel ca spiderman, superman si alti smth-man din filmele americane, doar ca sunt putini nebuni care mai cred in valorile romanesti ca sa-i si promoveze.
Greuceanu, Harap Alb si ,chiar, Ileana Cosinzeana sunt variantele mioritice ale super eroilor.
exista un nebun pe lumea asta, Alin Panc – actor de meserie – care se lupta de ceva vreme cu mentalitatile noastre incercind sa ne reaminteasca istoria sau eroii din povesti prin cai dintre cele mai moderne: jocuri si adio book online sau evenimente in spatiul public cu eroii de alta data.
mi-e rusine sa recunosc, dar stiu de proiect de foarte multa vreme si n-am scris despre el pentru ca de fiecare data m-am luat cu altceva. atitudinea mea – care in principiu sunt deschisa la a promova ceea ce inseamna valori nationale – spune cam cit de greu le e celor din acest proiect sa razbata ca sa ajunga la lume.
acum scriu pentru ca tocmai am aflat ca vineri, in mall vitan , copiii se pot intilni cu Greuceanu in persoana si pot participa la jocuri. daca as avea un copil l-as duce la acest eveniment; cei care sunt personajele de poveste sunt actori profesionisti, deci intilnirea va fi de calitate. in plus, mi-ar placea ca pe drumul catre casa sa-i povestesc despre copilaria mea si intilnirile cu acesti eroi. care au fost pe lume cu mult inainte de superman sau spiderman:)
aseara a fost lansat la Rio de Janeiro calendarul Pirelli pentru 2013; primul calendar Pirelli in care modelele au fost imbracate:)
au fost alese modele care sunt implicate in cauze umanitare , iar fotograful Steve McCurry le-a vrut imbracate:)
Domnul Steve McCurry este cunoscut drept fotograful care a surprins fata aceea cu ochi incredibili care a ajuns pe coperta National Geographic drept “fata Afgana” si ma pot lauda – o fac de cite ori am ocazia pt ca sunt foarte mindra de acest fapt – ca am avut ocazia sa-l intilnesc si sa fac un interviu cu el. aici interviul (nu stiu daca stiati ca a fost la Timisoara la Revolutia de 1989)
iata citeva fotografii de la lansarea de ieri, plus doua cadre din calendar
si un cadru de making of ca sa-l vedeti pe simpaticul domn McCurry.
Ca sa va necajesc: am acasa o fotografie din seria afganistan, un portret, cu autograful lui Steve McCurry. e linga birou, inramata pe perete si imi aduce aminte de intilnirea minunata cu el.
ati remarcat vreodata cum copiii de 5-7 ani spun cu seninatate lucruri pe care le vor face peste 30-40 de ani? habar nu au despre ce vorbesc, dar siguranta cu care descriu lucrurile te face sa te gindesti ca le sopteste cineva la ureche ceea ce se va intimpla in viitor. de multe ori, peste ani, se si adeveresc lucrurile spuse de ei.
cam asa a fost intilnirea mea cu Noica. la 16 ani, cind nici nu terminasem de citit lista de lecturi obligatorii pentru scoala. m-am intilnit din intimplare cu Jurnalul lui Noica, apoi am parcurs toate cartile lui ca si cum as fi citit intr-o limba straina pe care mai degraba o intuiam, decit o intelegeam. mi se parea ca imi spune despre lucruri care mi se vor intimpla in viitor.
peste ani m-am reintors la Noica si-am fost surprinsa cit de bine stiam definitia libertatii lui: “neatirnarea de oameni si lucruri”. de aproape 20 de ani, de cind mi-am luat viata in propriile miini, ma lupt consecvent cu mine pentru libertatea asta.
*
Eugen Istodor m-a invitat sa scriu in antologia sa “101 carti romanesti de citit intr-o viata”. a aparut la editura Polirom, a fost lansata la Gaudeamus. fragmentul de mai sus e declaratia mea de dragoste pentru Noica – Devenirea intru fiinta…
comunicatul mai jos, dar in traducere libera “s-au vindut putine bilete”
Din motive ce nu pot fi imputate organizatorilor, concertul Seal programat astăzi 27 noiembrie, la Sala Palatului din București, este anulat.
Deși pentru concertul programat pentru această seară s-au vândut peste 2.000 de bilete, artistul și echipa sa de producție au refuzat să susțină spectacolul, invocând motive tehnice nesusținute de realitate.
Am asigurat artistului întreg necesarul tehnic, am construit pe scenă o structură care poate susține o greutate de peste patru tone, Sala Palatului este la dispoziția lui Seal, scena este pregătită pentru ca producția lui Seal sa înceapă montajul. Având în vedere că timpul este scurt, am pus la dispoziție un număr dublu de tehnicieni (40 de persoane). Cateringul și camerele din backstage sunt pregătite. Mai mult, onorariul a fost plătit, la fel și camerele de hotel, drept urmare considerăm că spectacolul poate avea loc în această seară. Totul era gata de la ora 12.00, producția lui Seal având nevoie de trei ore pentru a finaliza montajul. Cu toate acestea, producția lui Seal refuză să meargă mai departe cu evenimentul, invocând motive ce țin de siguranță – a declarat Marcel Avram, organizatorul evenimentului, alături de East European Events.
Sala Palatului a gazduit, de-a, lungul anilor, sute de spectacole a căror producție a necesitat montarea unor efecte și instalații mai mari decât cele presupuse de concertul Seal.
Contravaloarea biletelor poate fi recuperată de la punctele de vânzare Eventim de unde au fost achiziționate, începând de maine, 28 noiembrie.
Nu vă lăsați păcăliți de titlu, nu e un concurs cu premii, ci o lista de cadouri pe care vi le puteți face anul viitor, dacă sunteți amatori de teatru și nu vă deranjează să vă deplasați la Londra din când în când.
Nu poți nega teatrelor londoneze flerul artistic și comercial impecabil cu care ne atrag în fiecare an, chiar dacă nu e Olimpiadă sau Jubileu sau alt eveniment de impact pentru istoria omenirii. Deci, ce se anunță pentru 2013?
Fanii “Downton Abbey” o pot întâlni pe Laura Carmichael (Edith Crawley) în “Unchiul Vanea”, la Vaudeville Theatre – seria de spectacole durează până în februarie 2013.
Helen Mirren revine pe scenă, după îndelungi ezitări, reluând rolul reginei Elisabeta a II-a în “The Audience”. Spectacolul se anunță extrem de interesant, pentru că e o trecere în revistă a discuțiilor (imaginare, desigur, că englezii nu au făcut încă publice stenogramele) pe care Regina le-a avut cu prim miniștrii din timpul domniei ei de 60 de ani – de la Winston Churchill la David Cameron.
Stagiunea durează din februarie până în iunie, la Gielgud Theatre, dar biletele pentru primele două luni sunt aproape epuizate, semn al iubirii britanicilor pentru doamna Mironova, actrița de origine rusă care le-a interpretat, de lungul vremii, pe ambele Elisabete.
În martie și Judi Dench se întoarce la prima dragoste – teatrul – într-o piesă a cărui subiect te face să spui imediat awwww. “Peter & Alice” este povestea întâlnirii adevăratei Alice din “Alice în țara minunilor” cu adevăratul Peter Pan. Spectacolele au loc din martie până în iunie, la Teatrul Noel Coward, iar piesa e o premieră mondială.
În noiembrie, după succesul (improbabil, după gusturile mele, dar certificat de criticii londonezi) cu “Hamlet”, Jude Law declamă din nou Shakespeare, preluând rolul titular din Henry V.
Mai e nevoie să vă spun că biletele vi le puteți cumpăra oricând pe internet, la niște prețuri decente, într-un timp mult mai scurt decât ar fi necesar dacă piesele s-ar juca la vreun teatru din București?
*
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication
It’s a great mistake to pay any attention to them (critics). I think, you see, that this is an age of such overblown publicity and overemphatic pinning down. I’m a very good example of a writer who can write, but I’m not as good as all that. I’m just a writer; and I think that I’ve been overblown tremendously because there’s a dearth of really fine writing, and people tend to make too much of a meal. All you can do is try to write as well as you can.
Why wasn’t there a character representing you in the play?
PINTER
I had—I have—nothing to say about myself, directly. I wouldn’t know where to begin. Particularly since I often look at myself in the mirror and say, “Who the hell’s that?”
*
INTERVIEWER
Do you sense when you should bring down the curtain, or do you work the text consciously toward a moment you’ve already determined?
PINTER
It’s pure instinct. The curtain comes down when the rhythm seems right—when the action calls for a finish. I’m very fond of curtain lines, of doing them properly.
INTERVIEWER
Do you feel your plays are therefore structurally successful? That you’re able to communicate this instinct for rhythm to the play?
PINTER
No, not really, and that’s my main concern, to get the structure right. I always write three drafts, but you have to leave it eventually. There comes a point when you say, That’s it, I can’t do anything more. The only play that gets remotely near to a structural entity which satisfies me is The Homecoming. The Birthday Party and The Caretaker have too much writing. I want to iron it down, eliminate things. Too many words irritate me sometimes, but I can’t help them, they just seem to come out—out of the fellow’s mouth. I don’t really examine my works too much, but I’m aware that quite often in what I write, some fellow at some point says an awful lot.
*
INTERVIEWER
The theater is a very competitive business. Are you, as a writer, conscious of competing against other playwrights?
PINTER
Good writing excites me, and makes life worth living. I’m never conscious of any competition going on here.
INTERVIEWER
Do you read things written about you?
PINTER
Yes. Most of the time I don’t know what they’re talking about; I don’t really read them all the way through. Or I read it and it goes—if you asked me what had been said, I would have very little idea. But there are exceptions, mainly nonprofessional critics.
