semnatara acestor rinduri citeste povestile de dragoste publicate de New York Times (Modern Love) pe care eu le postez in fiecare simbata dimineata pe FB. inspirata de ele, s-a gindit sa faca acest dar special: sa ne spuna noua povestea ei de dragoste, ca un cadou pentru sotul ei.
nu vrea sa-i spun numele, mi-a trimis povestea via Facebook, dar din toata inima o desemnez cistigatoarea concursului cel mai pretios dar de Valentine’s Day. diseara Chef Hadad va pregati o cina special pentru ea si sotul sau. (cb)
***
Olive Juice
V-ati gandit vreodata ca este o singura zi, o clipa chiar, care iti schimba complet cursul vietii? Si ca cel mai grozav este ca nu iti dai seama de asta decat poate multi ani mai tarziu?
Pentru minte ziua aceea a venit cand eram studenta in anul trei la facultate. Era ziua de sanziene, intr-o duminica. Am plecat dupa amiaza cu o prietena, iubitul ei si mama ei la un concert in aer liber. Imi aduc aminte ca mi se parea foarte „cool” ca mama prietenei mele sa ne ia bere si sa ne distram toti la aceeasi masa. Imi imaginam ca si eu voi fi o mama la fel de „cool” si voi fi prietena cea mai buna a copiilor mei.
Seara am ajuns acasa, am deschis calculatorul si m-am conectat prin dial-up la internet. Pe vremea aceea erau windows si yahoo messanger, nu facebook sau youtube. Si printr-o intamplare, pe care eu o numesc destin, am inceput sa vorbesc cu el. Destinul a facut ca eu sa vorbesc cu un fost coleg de scoala care era in Miami, iar el vorbea in acelasi timp cu vecinul lui de camera… Cei doi din Miami (fostul meu coleg si vecinul lui) au plecat si ne-au facut legatura.
Si am vorbit vreo cateva ore. Prostioare. Ca doi pusti de vreo 20 si un pic de ani. Aveam sa aflu ca el e din Constanta si ca ii place Michael Jackson. Mult.
In urmatoarele saptamani aveam o noua pasiune. Cum ajungeam acasa, cum ma conectam la net – imi aduc si acum aminte de sunetul scos de telefon, deh conexiunea era dial-up, si cel de la messanger care m-a anunta ca cineva mi-a trimis un mesaj – si vorbeam cu el despre orice si despre nimic.
Eu l-am descoperit pe Michael cand eram un copil, la inceputul anilor ’90, cand aparuse albumul Dangerous. Nu am fost mare fan, iar odata cu trecerea anilor nu prea m-a mai pasionat. Insa, de cand il intalnisem pe el, am inceput sa il redescopar pe MJ. Practic, m-am indragostit de el, cand imi scria in fiecare seara versuri din Michael si apoi ascultam impreuna melodiile lui. Cred ca am ascultam Speechless de mii de ori. Si au trecut asa multe seri toride, si la propriu si la figurat. Nu prea intelegeam ce se intampla cu mine. Eu, zapacita, mereu pusa pe glume si distractie, nu prea mai ieseam pe nicaieri si veneam acasa imediat dupa job, de parca as fi fost maritata cu copii.
Planurile mele de vacanta au inclus si o saptamana la mare, impreuna cu colegele de facultate. Si a venit si ziua aceea. Pe 3 august am coborat in gara din Constanta cu o palarie imensa, un sombrero, luat de la Festivalul de la Sighisoara. Toti ochii erau pe mine. Datorita sau din cauza (inca nu mi-am dat seama nici acum daca a fost de bine sau de rau) palariei, el m-a vazut inca de cand eram pe holul trenului spunandu-si : „ Doamne, ea e!”
Am stat la apartamentul uneia dintre colege si imi aduc aminte ca seara ne dadusem intalnire. Trebuia sa vina sa ma ia cu masina, iar in casa era agitatie maxima. Ma simteam de parca eram cu mama in concediu. „Unde pleci tu cu asta pe care l-ai cunoscut pe net?” „La cat te intorci?” „Draga, esti sigura ca e de incredere?” Toate intrebarile veneau de la prietenele mele, de aceeasi varsta cu mine, cu care de altfel facusem toate tampeniile in timpul facultatii.
Am iesit, ne-am plimbat pe faleza Cazinoului. Era o seara racoroasa de august, cu toate premizele unei intalniri romantice. Noi insa, eram ca doi straini. Ne asezasem pe o banca eu la un capat, el la celalat si simteam ca intre noi e un continent. Nu puteam articula doua cuvinte, el era foarte tacut si aveam impresia ca langa mine era un strain, desi stiam asa de multe despre el. Esec total. Fata de ce imi imaginsem eu ca o sa fie, lucrurile au luat o turnura la 180 de grade. Ne-am mai vazut o singura data in acel concediu, peste cateva zile, cand l-am chemat seara pe plaja si i-am zis scurt. „Nu cred ca a fost sa fie ceva intre noi. Eu prefer sa am totul sau nimic. Si daca nu a fost totul, mai bine nimic.” El a zambit usor, nu m-a contrazis si a zis doar atat. „Ok, cum zici tu.”
Concediul s-a terminat si m-am intors in Bucuresti, insa ii simteam lipsa. Am inceput din nou sa vorbim pe net, cu aceeasi dezinvoltura ca inainte de a ne vedea. S-a facut septembrie. Inima imi tresalta din ce in ce mai mult cand ma suna si ii auzeam vocea. Vroiam o noua intalnire. Simteam ca va fi altfel.
Intr-o sambata seara se adunasera niste prieteni la mine si incropisem o petrecere ad-hoc, ca in vremea studentiei. Am ras, am dansat, am baut si am petrecut. Am adormit care incotro, pe unde a apucat. Am dormit doar cateva ore si m-am trezit pe la 7 cu gandul ca in ziua aia aveam sa il vad. Am sunat la informatii si am intrebat cand era primul tren spre Constanta. La 9. Mi-am trezit toti prietenii si le-am zis ca trebuie sa plec de urgenta de acasa. In ciuda protestelor disperate am reusit sa eliberez casa. Am facut un dus, am baut o cafea si am luat metroul spre gara. La 12 eram in Constanta.
A venit si m-a luat cu masina de la gara. Era o atmosfera degajata intre noi acum. Ne-am plimat, am ras tare mult si am vorbit si mai mult. Am ajuns intr-un parc, mi se parea un fel de Herastrau al Constantei. Dupa ce l-am batut in lung si in lat ne-am asezat pe o banca. In fata noastra era lacul, in zare se vedea turla de lemn a unei biserici. Undeva, la cativa metri, erau niste muncitori beti pe care nu ii vedeam, dar ale caror voci nu creau tocmai cea mai romantica atmosfera. Acum stateam unul langa altul, nu la un capat si altul al bancii. Mie imi trancanea gura ca unei fete veritabile care nu se dezice de la a vorbi mult, spre exagerat de mult. Nu imi aduc aminte ce ziceam. Dar, imi aduc aminte ca in mijlocul discursului m-am trezit brusc intrerupta. Mi-a astupat gura cu cel mai romantic sarut pe care mi l-as fi putut imagina. Nu stiu daca a durat cateva secunde sau minute, mie mi se parea ca trece o viata. Dupa sarut mi-a zambit si mi-a spus: „Vorbeai prea mult, trebuia sa te fac sa taci cumva!” „Ai gasit cea mai buna solutie” i-am spus eu.
Asa a inceput povestea noastra. Au urmat apoi cativa ani cand traiam doar pentru week-end-uri. Ca venea el la Bucuresti, sau eu la Constanta, nu conta. Conta sa fim impreuna. Am invatat pe de rost ruta CFR intre Bucuresti si Constanta – Lehliu, Ciulnita, Fetesti, Cernavoda, Medgidia. Vinerea eram cea mai fericita. Ajungeam in jur de 11 seara si ne culcam de cele mai multe ori in zori. Ne uitam la filme, ne plimbam iarna pe malul marii, treceau anii peste noi si ne simteam ca niste proaspat indragostiti. Distanta avea si avantajele ei. Dar, invariabil venea si duminica. Simteam ca fuge pamantul de sub mine cand eu eram in tren, la geam si ma uitam la el pe peron care imi soptea Olive Juice. Era semnul nostru. Cand spui Olive Juice silabist, pe buze se citeste I love you.
Aveam doua vieti egal de frumoase. In timpul saptamanii, eram activa la job si seara cu prietenii in oras, iar in week-enduri aveam cea mai frumoasa viata de cuplu. Dar eu vroiam o singura viata in care sa se contopeasca totul. „ Cu rabdarea treci marea” imi spunea el si mie imi venea sa urlu „ Sa o ia naibii de rabdare!”.
Dupa aproape patru ani de relatie la distanta a facut pasul decisiv. A lasat familia si Constanta si a ales Bucurestiul pentru noi. „Ai grija ce iti doresti ca ti s-ar putea intampla” spune o vorba. Eu vulcanica, egoista si alintata de parinti m-am trezit locuind cu iubitul. Nu a durat mult si ne-am certat (bineinteles de la o prostie de care nici nu imi aduc aminte) iar eu tipam: „Sa te intorci acasa la tine, sa ma lasi pe mine in pace!” Dar pentru ca el a avut rabdare, m-a invatat ce inseamna sa traiesti impreuna, ca nu sunt doar eu, ca mai e cineva intr-un cuplu.
Anii au inceput sa treaca si in noua postura. Ne-am trait dragostea frumos, am plecat in concedii in tara si in strainatate. Am colindat muntii si colturi nestuite ale tarii, am fost la Barcelona sa vedem operele lui Gaudi, in sudul Frantei sa mirosim lavanda autentica, la Paris pe Rue Cambon 31, la celebrul apartament al lui Coco, personajul care ma fascineaza pe mine. Am trecut peste obstacole si greutati cu optimism si mult zambet. Ne-am facut si casuta noastra, un camin calduros si vesel.
In anul in care aniversam 10 ani de cand ne-am intalnit prima oara, fix in aceeasi zi de sanziene am zis Da la starea civila de pe malul marii din Constanta. Cununia religioasa am facut-o in bisericuta aceea intima din parcul unde ne-am sarutat prima oara. Pe verightele noastre nu este scrisa vreo data, sau numele noastre. Ne-am gandit ca oricat de tare ne-am ramoli vom tine minte ziua in care ne-am luat si cum ne cheama pe fiecare. Am inscriptionat doar Olive Juice. Pentru ca asta e tot ce trebuie sa ne reamintim in caz ca uitam. Mai e nevoie sa spun ca am ales Michael pentru dansul complet atipic de nunta? Dar, doar un pic din Speechless, ca eu sunt plangacioasa si nu era indicat. Am si acum biletul de tren de pe 3 august, pe care intentionez sa il inramez impreuna cu invitatia de la nunta.
Pentru noi ziua de Valentines era doar un prilej sa plecam pe undeva, sa facem o evadare in doi. De nenumarate ori glumeam pe seama celor pe care ii vedeam pe strazi de 14 februarie cu cate un trandafir rosu in mana, grabindu-se cu ganduri mari spre marele „date”. Nu suntem genul de cuplu in care el ii ia flori si bomboane, iar ea se imbraca in lenjerie sexy. Nu ca ar fi ceva rau in asta, doar ca noi nu suntem asa.
Anul asta, insa nu o sa putem pleca pe nicaieri. M-am gandit atunci sa ii fac cadou povestea noastra scrisa cat se poate de sincer. Si un multumesc. Pentru ca m-a invatat ce inseamna sa ai rabdare si inca o face, mi-a aratat ce e tandretea, m-a rasfatat si ma rasfata zilnic, are grija de mine si mi-a demonstat ca atunci cand ai ambitie si muncesti visul devine realitate.
Asa cum spun juramintele suntem impreuna la bine si la greu. Acum ne e greu. Foarte greu. Dar, asta doar pentru ca inainte de a ne fi bine din nou, trebuie sa luptam. Dar, stiu ca va fi bine!
