noua mea tinta pentru vacanta este: Manor Giraffe – o proprietate privata cu pensiune completa si multe girafe care traiesc, la propriu, cu tine.
adica iau micul dejun cu tine:)
ai si confort.
cam mai mult confort:)
nu m-am uitat inca la pretzuri (ca sa mai pot visa o vreme), totul se petrece undeva pe linga Nairobi, dar mi se pare o minunata destinatie de vacanta. ca-n povesti. site-ul pensiunii e aici.
imaginati-va o cina in aer liber, intr-un decor somptuos, cu mincaruri fine, fresh care imbina bucataria italiana cu bucataria moleculara (inovatiile acelea uluitoare care-ti explodeaza intr-o multime de arome si texturi in gura), plus 30 si ceva de invitati care mai de care mai rafinati.
cina asta va exista si eu am treaba cu ea:)
***
din aceasta saptamina sunt implicata intr-un proiect creativ f f simpa. o ajut pe Ana Wagner, artist plastic si magician in portelanuri, in crearea unui obiect care va fi piesa centrala pe masa la aceasta cina foarte speciala, parte din proiectul Collaborazioni, sustinut de Peroni.
mai avem ajutoare inca doua echipe creative: Adrian Oianu cu Alex Moise, plus chef Roberto dal Seno si Cristina Mazilu, primii au in grija modul in care masa poate fi ornata prin vestimentatie, cei din urma au in grija meniul: reinterpretarea gastronomiei italiene intr-o maniera inovatoare.
***
prima intilnire de lucru a fost marti seara, cind desigur Roberto ne-a gatit niste minunatii.
Ana are deja o idee despre obiectul nostru, dar ne-ar placea sa auzim si parerile voastre. De saptamina viitoare incepem documentarile, schitele (mai mult ea), productia obiectului (tot mai mult ea). Eu voi fi un sfatuitor simpatic si promit sa va spun povestea obiectului pe care-l vom aseza pe masa, la loc de onoare.
Am stabilit ca va fi portelan alb, desenat cu albastru si poate argintiu/auriu. restul va povestesc pe parcursul evolutiei evenimentelor
***
ce au facut celelelat echipe si care e stadiul proiectelor lor , puteti afla aici
Foto: Griffon& Swans
daca as avea de ales, daca mi s-ar da optiunea asta, toata viata mea as face interviuri.
***
ieri am petrecut 4 ore intr-un minunat interviu care se va transforma intr-un articol. azi am petrecut 3 ore cu patru oameni diferiti care se vor transforma in alte 4 mini povesti. primul interviu va fi public, cele din urma sunt in numele unei companii si ii vor ramine pentru utilizare privata.
dar in ambele situatii, cind conversatia mergea catre directii foarte private, ma gindeam la privilegiul interviului: intrebi lucruri pe care in mod uzual nu le vorbesti nici cu cel mai bun prieten/ sotul/sotia, nu pentru ca n-ai fi curios, ci pentru ca e o obisnuita si nu le mai vezi.
daca se intimpla magia, daca omul din fata ta are incredere in tine sau, pur si simplu, vrea sa povesteasca- din multe motive: vrea sa se arate lumii, e bine dispus etc – , se formeaza un flux de informatie si energie teribil. si oricit de mult ti-ar fi solicitat atentia , oricit de lunga ar fi fost intilnirea pleci cu maxima energie.
am mai scris (de fapt, am si demonstrat, destul de stiintific🙂 ) ca interviul e ca sexul. poate ca daca profesorii de la jurnalism ar putea preda tehnicile de interviu din aceasta perspectiva, am avea jurnalisti mai entuziasti, mai veseli si mai satisfacuti de munca lor.
e un mare privilegiu sa te poti uita in vietile oamenilor.
anul asta la TIFF pe linga filme foarte tari, se asculta si muzica electro, iar partea spectaculoasa este ca in play list sunt trupe internationale foarte variate. Baba Zula (Turcia), Nôze (Franţa), DJ-ii Nico de Transilvania (Marea Britanie), Buscemi (Belgia) si Sekuoia (Danemarca).
super concertul va fi luni, 6 iunie, seara, iar biletele pot fi cumparate de pe www.biletmaster.ro sau la casieriile TIFF din Cluj.
partea simpatica este ca am un bilet de dat la concurs;
daca mergi la cluj/ esti din cluj si vrei la concert spunem care e cel mai simpa lucru care ti s-a intimplat la TIFF in oricare dintre ani.
alegem un cistigator miine seara care merge la super concertul electro.
daca nu cistigati biletul la mine, puteti incerca miine la Chinezu sau Ciulea
cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodata de la un stilist a fost “ ia-ti un costum de baie verde, cit mai verde, smarald daca gasesti”
cind am insistat sa aflu de ce e asa de important sa am costum de baie verde, a inceput o lunga prelegere despre cum chiar si cind nu esti deloc bronzata, pielea se va vedea frumos intr-un costum verde; despre optimismul pe care -l transmiti celor din jur, despre cit de usor este de asortat cu orice alta rochie de vara (ajunsese la culorile din natura, costumul de baie era “tulpina florilor celorlalte tinute:) )
ce-am pastrat din toata acea intilnire e legat de beneficiile culorii verde si, da, vara, o folosesc mult in vestimentatie – pentru ca, avea dreptate, poate fi baza pentru o multime de tinute florale.
mai tirziu am descoperit si beneficiile “verdelui” care trateaza interiorul si nu ma refer aici la cromoterapie, ci la ceaiul verde.
am mai scris despre aceste avantaje, acum vreau sa va dau o veste buna.
a aparut ceaiul verde care contine Stevia, un indulcitor suta la suta natural, ceea ce face ca aportul sau caloric sa fie redus. tradus “in limba costumelor de baie” – ceaiul verde care te mentine supla.
50 de kcal per 250 ml este aportul caloric pe care-l are noul Ice Tea Ceai Verde cu Lamiie – prima bautura racoritoare din Romania, al carei continut de zahar a fost inlocuit partial cu un indulcitor suta la suta natural. indulcitorul natural e Stevia, o planta recunoscuta pentru beneficiile sale medicale – este folosita in America de Sud de mai bine de 200 de ani in reglarea nivelului zaharului in singe, dar si in curele de slabire – pentru ca taie senzatia de foame.
asa ca vara asta Verdele are si alte conotatii, nu doar fashion, ci si sanatos – de la green tea, dar si care te mentine supla – Ice Tea Ceai verde cu lamiie.
***
P.S. ca sa vedeti ca nu scriu fara sa fiu in cunostinta de cauza, iata o dovada de pe biroul meu. in noptile mele lungi de lucru, ceaiul verde e mai bun decit cafeaua:)
Emotia lui Ivan Patzaichin
text de Ana Maria Onisei
***
Multiplul campion olimpic Ivan Patzaichin a venit in capitala Regatului Unit, ca invitat de onoare, pentru a deschide programul romanesc al ICR Londra din cadrul Olimpiadei Culturale .
Statia de metrou Sudbury Town se va numi Ivan Patzaichin pe durata Jocurilor Olimpice, iar sportivii romani vor fi imbracati de casa lui de moda, vor purta „brandul Patzaichin“, cum îi place să spună.
***
Modest şi demn, Ivan Patzaichin avea ochii plini de lumina ieri seara cind o sala intreaga, romani si britanici, l-au aplaudat.
Pentru un scurt interviu filmat pe balconul clădirii ICR din Belgravia, una dintre cele mai elitiste zone ale Londrei, Ivan Patzaichin a vorbit cu emotie, mereu atent sa nu gesticuleze prea mult, ca un bun om de televiziune.
La final, primul lucru pe care l-a facut a fost sa-si priveasca mainile: „Am dat mii de interviuri de-a lungul anilor şi de fiecare data cind mai dau unul, tot imi transpira palmele“.
***
Ana Maria Onisei este jurnalist, rezident ICR Londra
abia astazi am aflat de ce iaurtul grecesc e mai cremos si mai onctuos decit oricare alt iaurt: are o operatiune in plus la preparare; strecurarea prin care se elimina tot zerul.
in romania singurele iaurturi grecesti sunt cele produse de Olympus si daca vreti tzatziki ca la greci acasa, folositi aceste iaurturi. am eu dovada, tzatziki home made preparat chiar in fata mea. (castraveti tocati marunt si storsi bine, usturoi tocat marunt, o lingurita de otzet – nu mai stiu ce soi de otzet era:( , una de ulei de masline si iaurt grecesc…. delicios rezultatul)
***
tot astazi am aflat ca minunatia aceasta de iaurt este produsa de Olympus Dairy Industry la o fabrica din Brasov si ca este suta la suta natural. abia astept sa gust si brinza de capra care am auzit ca e incredibila (ca da dependenta, mi-a zis Andressa, caci ea e fana)…
***
eu ma dusesem sa gust iaurturile grecesti cu fructe (cel cu rodii si zmeura este preferatul meu; dar si cel cu coacaze e f f bun; mai exista si iaurt grecesc cu capsuni), dar am aflat multe alte lucruri.
intre timp mi-am facut un depozit de iaurturi 🙂
si am mincat in varianta solo, dar si combinata cu inghetata de ciocolata ( iaurtul grecesc cu rodii si zmeura) = cel mai tare desert ever, fara sa te straduiesti prea mult in bucatarie:)
daca aveti alte idei despre cum sa mai combin iaurturile pentru desert, sa-mi spuneti. dar repede, ca prevad ca le termin curind:)
cind ne razboim cu lumea ( in adolescenta sau mai tirziu), credem ca putem sa traim singuri.
cind vrem perfectiunea, ne imaginam ca e posibil ca ailaltii sa greseasca asa facem singuri ce e de facut.
dar din ce crestem – in virsta, dar mai ales in intelepciune – ne dam seama ca nimic din ceea ce am reusit, n-am facut singuri.
si ca perfectiunea, revolta, bucuria, victoria au sens cu adevarat nu doar cind sunt impartite cu altii, ci mai ales cind sunt facute impreuna cu cei care viseaza la fel ca tine.
***
zilele astea, ca si zilele care au trecut (in ani numarate, pentru fiecare generatie – oricind numita “de sacrificiu”), avem nevoie sa fim impreuna ca sa putem razbate.
***
de asta scriu despre noua campanie Vodafone in care e o propozitie pe care o iubesc “dar oare sufletul ce spune?”
acest articol nu e unul platit. scriu pentru ca imi place spotul foarte tare si cred si eu ca Impreuna suntem mai puternici. si ador ca l-au ales pe domnul Rebengiuc ca sa ne spuna povestea.
ma bucur ca Vodafone (sunt client din 97, da?) a ales sa comunice acum ceea ce facea de ani de zile; s-a decis sa spuna cum este sa fii alaturi de oamenii si comunitatile care au ideile, curajul si determinarea de a actiona spre mai binele comun.
sper sa vad curind prin jurul meu cit mai multe povesti despre oameni cu care ai vrea sa fii IMPREUNA, chiar daca nu i-ai intilnit niciodata, prezentate sau nu de Vodafone.
Anul trecut prin vara, cand ma uitam la televizor la TLC, am urmarit un documentar in care un biker – om serios – era plin de incantare ca un copil, mergand pe un drum anume, in sudul Germaniei. Drumul era Romantische Strasse, avea in jur de 350 de kilometri si era presarat cu satucuri de poveste, castele misterioase, cetati medievale, biserici gotice si flori – foarte multe flori.
Am urmat sfatul biker-ului – ca doar era om serios – si ne-am planificat prompt pentru primavara urmatoare o vacanta fix acolo. Si fix in luna mai, cand spunea el ca florile sunt cele mai multe si cele mai parfumate – auzi ce-l interesa pe biker!
Zilele trecute, implinindu-se vacanta respectiva, am constatat ca macar bikerul de pe TLC n-a mintit poporul cu televizorul. Am aterizat la Munchen – dar pe voi va sfatuiesc, cu mintea romanului de pe urma sa mergeti prin Frankfurt, ca e mai aproape. Am luat masina inchiriata si am plecat – 250km – pana la baza noastra, aleasa un pic la noroc. Rothenburg ob der Tauber. Deja pe drum mirosea puternic a liliac (desi, liliacul, precum stiti, nu miroase prea puternic) si ne era ciuda ca pe autorutele impecabile din Germania (impecabil ne-a devenit tic verbal cat am stat in tarisoara aia), fara limita de viteza, nu puteam sa mergem la 160/hr cu geaamurile deschise sa ne bucuram de parfumurile zonei.
Ajunsi spre destinatie, ne-am certat aprins cu GPS-ul, care insista ca trebuie sa trecem un pod de piatra si sa intram, prin poarta unui turn medieval, direct intr-o cetate (tot medievala), cu strazi inguste si pietruite, dar, altfel cu case tencuite in culori de crema de prajituri, toate terminate alaltaieri. Cum cu GPS-ul nu te poti certa multa vreme fara sa obosesti, i-am urmat sfatul si am ajuns la hotel, in inima cetatii, langa Rathaus (primaria), biserica, ceasul cu marionete, farmacie, circiuma si, cel mai important, chiar langa Muzeul Jucariilor de Craciun.
Cred ca o sa-mi amintesc toata viata senzatia de stupoare combinata cu copilareasca incantare pe care am avut-o la vederea sirului nemtesc aliniat de casute de turta dulce, cu ferestre debordand de muscate si petunii, cu insemne “medievale” din fier aurit – si am inteles de fapt ca Fratii Grimm erau niste tipi complet lipsiti de imaginatie, dar care erau capabili sa descrie in detaliu ce vedeau ei de la fereastra casei lor, in fiecare dimineata, cand ieseau la o bere.
Hotelul – “Coiful de fier”, in care am poposit, era fix la fel, o casa intretinuta cu indaratnicie de pe la 1590, in care puteai sa te asezi pe scaune baroce originale, din lemn, si calcai pe covoare persane de data recenta, semn ca si actualii proprietari ai hotelului si aveau, si stiau, si erau dispusi sa imparta in continuare frumosul cu oaspetii lor.
Una dintre multele biserici ale orasului gazduia concerte de orga, magazinele de la parterul caselor, cand nu vindeau jucarii si portelanuri, aveau in vitrina “bulgari de zapada” niste prajituri ca niste gogosi din aluat fraged tavalite in ciocolata de toate culorile, umplute cu nuga sau cu fructe, facute dupa o reteta veche si specifica orasului. Atentie, un bulgare din asta ajunge cam pentru patru persoane.
Istoria orasului era magica, si ti-o spuneau in fiecare seara – calaul localitatii (un baiat simpatic acum) si conducatorul rondului de noapte. Printre intamplarile de poveste, doua – una vorbea despre o potiune magica pe care toti locuitorii o sorbeau inainte de o lupta si deveneau astfel invincibili (hmmm, unde am mai auzit asta?) si a doua despre un primar care a salvat eroic orasul de la urgie. El s-a sacrificat si a baut dintr-un foc o vadra de vin, castigand astfel prinsoarea cu dusmanul si lasand orasul in pace. Va dati seama ce drama pentru un bautor de bere sa de ape gat oriunde intre 3 si 4 litri de vin o data…
Suntem totusi pe un blog, si n-as vrea sa va chinui si pe voi cu logoreea de care m-am molipsit de la Fratii Grimm, asa ca, despre alte ispravi pe care le-am descoperit in Bavaria, o sa va povestesc intr-o postare viitoare…
***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication
simbata am fost intr-un club din centru vechi, special ca sa vad finala Champions League la invitatia Heineken.:)
eram maxim 10 femei – punind la socoteala si hostesele evenimentului – in rest, barbati care aveau o idee clara despre ce se petrecea acolo, cine erau echipele care jucau, aveau si preferati.
eu eram …. senina… si ma uitam la pasiunea barbatilor, la avintul lor si la… urletele care rasareau la cine stie ce ratare.
***
evenimentul se desfasura simultan in Cluj, Arad, Iasi si Bucuresti , parte din campania Heineken “Fii actor in spectacolul UEFA Champions League” si, pina nu asisti la asa ceva, nu intelegi pe deplin cum poate cineva care nu joaca direct fotbal sa fie “actor” intr-o finala.
baietii astia spectatori actoricesc asa de tare ca pleaca ragusiti.
bine, nu ei au fost cei mai si cei mai norocosi, pentru ca – parte din aceeasi campanie – 400 de suporteri au fost pe stadion la Munchen unde a avut loc finala.
***
dupa cum am scris de multe ori, mie mi-e foarte drag de brandul Heineken pentru ca este foarte creativ (m-au cucerit cind au facut stadionul din doze de bere in fata Ateneului), iar miscarile inteligente pe care le face in online in ultima vreme sustin aceasta creativitate.
pentru finala aceasta au creat o aplicatie Football Fan pentru Facebook, care a generat peste 147.000 de interactiuni si a adus peste 90.000 de fani noi pe pagina de Facebook.
***
si o informatie pentru colectionari:
Celebrand ultimele șase finale legendare UEFA Champions League pe care a avut onoarea să le susțină, Heineken® a lansat in piata un pachet format din șase doze și șase suporți de pahar de colecție, fiecare purtând inscripția unei finale memorabile.
daca as fi domn, pasionat de meciuri, as cauta sa am in colectie aceste doze:)
in urma cu mai putin de o ora la Cannes a fost intrarea pe covorul roshu a echipei filmului On the Road (da, filmul dupa cartea celebra a lui Kerouac).
eu am urmarit-o pe telefon (sa traiasca tehnica) si am avut timp sa observ citeva lucruri care vorbesc despre caracterul actritelor implicate in film.
Kristen Dunst joaca un rol secundar in film (Carolyn Cassady, sotia lui Neal – pentru cei care au citit cartea), dar asta nu i-a impiedicat pe producatori sa o aduca la conferinta de presa si pe covorul roshu, pentru ca e un star si era “good PR”.
iar ea a stiu sa-si faca foarte bine treaba, s-a imbracat intr-o rochie roshie – atragind atentia tuturor – si a fost un fel de gazda pentru toti ( o invita pe Kristen Steward sa stea in anumite pozitii pentru fotografi, Steward avind rolul principal in film:) ).
Steward era mult mai modesta; imbracata intr-o rochie argintie, era mai preocupata de colegi, decit sa pozeze glamuros in fata zecilor de fotografi. ca sa intelegeti cit de simpatica e Steward, e bine sa stiti ca a acceptat rolul asta pentru un salariu de 200.000 euro, muuuult mai putin decit cota sa, doar pentru ca era fana cartii lui Kerouac.
**
la ora la care scriu aceste rinduri, la Cannes e premiera filmului On The road la care au rivnit multi regizori. regizorul Walter Salles a fost cel care a obtinut drepturile de ecranizare, dupa lungi dezbateri cu familia jurnalistului scriitor care a dat definitia “beat generation”.
pe covorul roshu al premierei acestui film au fost o multime de rebeli ai cinematografiei, de la Mila Jovovic pina la Ewan McGregor, cu o escala la iubitul lui Steward, Robert Pattinson (care a intrat politicos in sala , cu mult inaintea echipei filmului, ca sa le lase gloria finala a covorului roshu)
***
mai devreme, la conferinta de presa regizorul a povestit cum a muncit 6 ani pentru acest film, negasind finantare si cum, la momentul stabilirii echipei, niciunul dintre actorii din rolurile principale nu era celebru.:)
cel mai simpatic moment de la conferinta de presa a fost cel in care regizorul si-a adus aminte de cum s-au incheiat filmarile.
in ultima zi de filmare, au incheiat pe la ora 15.00, iar Viggo Mortensen care e Old Bull Lee in film, le-a zis “acum va invit la o excursie, pe un drum”. si s-au suit in masina, au plecat catre new orleans care era la mai putin de 100 de km de locul de filmare, iar Viggo Mortensen a pus un cd cu un interviu al personajului sau. timp de 45 de min n-au vorbit nimik, au ascultat interviul personajului sau.
***
cum am o instalatie speciala cu care am acces la orice conferinta de presa de la Cannes (o puteti avea si voi, e la un click distanta), revin si miine cu alte stiri simpa de la Cannes.
miine merg la o intilnire f f simpatica organizata de Lipton in care povestim despre amintirile noastre din Oracolele din liceu
daca te-ai distrat cu un oracol in adolescenta si vrei sa mai povestesti (poate chiar il pastrezi), te invit sa ma insotesti.
am voie cu doi invitati:) intilnirea e la ora 18.30 si participa niste oameni foarte foarte simpa:)
va inscrieti cu un comentariu. multumesc
acest post este scris de Mihai Panfil, fondatorul blogului barstein.ro
****
Cu un stil cu totul diferit, Londra are in centrul atentiei locatii uimitoare pline de caldura, bauturi bune si ospitalitate specifica.
Inainte de a incepe incursiunea in povestile locatiilor, trebuie sa va spun ca, in categorisirea lor, am luat in considerare calitatea servicilor si a produselor oferite, uneori bunul gust, alteori originalitatea si creativitatea locului.
Daca maine as pleca la Londra, m-as duce iar si iar in aceleasi locuri, pentru ca m-au cucerit: design-ul, atmosfera, servirea, calitatea bauturilor sau chiar conceptul in sine sunt unice.
Oricine ar merge acolo cred ca simte ca lucrurile se petrec cu totul altfel, ca oamenii pun foarte multa pasiune si se implica cu adevarat in profesia lor, ca sunt mandri de ceea ce fac.
Sa incepem cu coffee shop-urile. Este greu sa pot spune care ar fi pe primul loc in preferinte, pentru ca fiecare dintre locuri are frumusetea lui.
Monmouth Coffee
Adresa: 2 Park Street,The Borough, London SE1 9AB
Cu o experienta in cafea de peste 30 de ani, Monmouth Coffee este un lider in domeniul cafelei.
Astazi, foarte multe cafenele din Londra folosesc cafelele lor, proaspat prajite, chiar si eu am folosit anul trecut cafeaua lor pentru a reprezenta Romania la Campionatul Mondial de Cafea.
Monmouth Coffee au trei locatii, insa va recomand sa mergeti in Borough Market, care este si una dintre cele mai vechi piete ale Londrei.
Pe langa preparatele pe baza de espresso, va recomand dulciurile, care sunt minunate si nu uitati sa va luati cateva sute de grame de cafea si acasa pentru a va aduce aminte cu placere de acest loc.
***
Prufrock Coffee
Adresa: 23-25 Leather Lane
Cum ar fi ca unul dintre cei mai renumiti oameni de pe planeta sa iti serveasca un espresso?
Aici il puteti gasi pe Campionul Mondial Barista Gwilym Davies.
Tot aici puteti descoperi care sunt ultimele metode de preparare a cafelei si puteti achizitiona tot felul de ustensile pentru cafea.
***
Look Mum No Hands
Adresa: 49 Old Street, London EC1V 9HX
Raiul pe pamant pentru biciclisti si bautorii de cafea, in acelasi timp.
Deschis in 2010, acest loc a devenit cunoscut datorita conceptului: cafenea – atelier de reparatii de biciclete.
Toti pasionatii de biciclete din Londra au acest loc ca si punct de intalnire.
Ultima data cand am fost, mi-a atras atentia o scena “de-a casei”: persoana care repara biciclete era o fata murdara pe faţă, ce muncea din greu la repararea unei biciclete.
***
Kaffeine
Adresa: 66 Great Tichfield Street
Cu o experienta de peste 20 de ani in domeniu, australianul Peter Dore Smith a adus pe strazile din Londra casa perfecta a cafelei. De fiecare data cand am fost, el era acolo, entuziast, povestind clientilor cu multa pasiune despre minunata lume a cafelei.
Personalul, bine pregatit, este prietenos si are grija sa iti arate imediat ca nu te afli intr-un loc oarecare.
Nu ezita sa ii intrebi orice despre cafea, cu siguranta timpul nu ar mai avea valoare si orele ar trece foarte repede la o cafea.
***
Flat White
Adresa: 17 Berwick Street, Soho
Niciun ghid de vizitare a cafenelelor nu ar fi complet daca nu am ajunge si pe strada Berwick.
Flat White este un fel de mecca pentru entuziastii cafelei.
Numele provine de la o bautura pe baza de espresso celebra in Australia, care, de cativa ani, a devenit
faimoasa si in Londra.
Flat White este asemanator cu cappuccino, dar temperatura, textura si cantitatea cremei sunt diferite. Cei mai buni barista din oras pot fi gasiti aici, iar tehnica de lucru si preparatele sunt un spectacol.
***
Indie Coffee
Prima data cand am fost la Londra pentru un pelerinaj al cafenelelor, am gasit pe internet aceasta locatie. Pentru ca era aproape de hotel, am decis sa fie prima pe care urma sa o vizitez.
Am ajuns pe strada pe care era cafeneaua si am inceput sa o caut. Aceasta strada arata zi de zi ca o piata ambulanta. Desi nu ratasem niciun coltisor din ea, nu reuseam sa gasesc cafeneaua.
La un moment dat, m-am hotarat sa intreb un baiat care vindea cafea pe strada.
Raspunsul a fost neasteptat: “-Eu sunt Indie Coffee, am cea mai buna cafea, prajituri facute de bunica si
zi de zi ma gasiti aici, pe strada. ”.
Surprins, am asteptat cateva momente, am luat o cafea, iar clientii nu au ezitat sa apara. Toti, de parca m-ar fi cunoscut, imi spuneau: “Aici gasesti cea mai buna cafea din oras!”.
Dupa doua inghitituri, am inteles ca in Londra lumea te cauta si in gaura de sarpe daca oferi calitate.
****
daca v-a placut acest articol, vizitati barstein.ro – blog-ul cel mai cool si mai profesionist despre bartening, realizat de campioni nationali in bartending, participanti de succes la campionatele mondiale de profil.
www.barstein.ro este un suport online care oferă acces rapid la noutăţile din bartending, vizând atât evenimentele şi apariţiile regionale, cât şi pe cele internaţionale, şi adresându-se în special celor care activează în această branşă, dar şi pasionaţilor care abordează domeniul ca hobby.
zilele trecute, mergind cu masina pe drumurile tarii noastre intr-o cursa lunga care a inclus 17 orase pe distanta a 1500 km, mi-am adus aminte de copilarie si de vacantele cu parintii.
senzatia a fost foarte speciala si stiu exact ce mi-a declansat-o: un indicator rutier pentru un drum mic, laturalnic, la fel ca drumul pe care mergeam pe la 11- 12 ani, la unchiul meu “in armata”.
“filmul” in flashback s-a petrecut doar in mintea mea si n-am povestit foarte mult despre copilarie cu colega mea de calatorie, Cristina Chipurici. dar a fost un pretext frumos sa-mi aduc aminte de o multime de lucruri. parca eram in masina timpului.
astazi am descoperit pe facebook o aplicatie simpatica prin care , din nou, ma intorc in timp. sigur va amintiti de Oracolele din scoala, cind colegele iti completau in caietul cu intrebari, care tinea loc de facebook pentru ca aflai cine place pe cine, pe unde si-au facut vacanta prietenii, ce muzici asculta sau ce filme au mai vazut.
ei bine, Lipton a creat o aplicatie pentru Facebook, prin care poti sa retraiesti amintirile adolescentei, intr-o formula super interactiva si foarte in pas cu vremurile, foarte 2.0.
de exemplu, eu am raspuns la intrebarea “daca viata ta ar fi un film, ce cintece ai avea in coloana sonora?” si-am putut sa atasez si muzica de pe youtube.
ce ziceti ne jucam cu Oracol 2.0? chiar daca nu mai avem anii adolescentei, dar oricind e binevenit un moment de joaca in care sa ne simtim fresh si plini de energie.
(din proprie experienta, dupa intilnirea cu Lipton Ice Tea – cind am devenit fan – stiu ca si ceaiul verde ajuta.)
astazi, L’Oreal Romania lanseaza un proiect unic in blogosfera feminina: un concurs care are drept finalitate un curs de beauty blogging si crearea de noi “fetze” pentru blogurile cistigatoare.
Scoala de beauty blogging by L’Oreal isi propune sa dezvolte o nisa in blogosfera romaneasca: blogurile care sa scrie despre cosmetice, parfumuri, tratamente estetice – intr-un mod profesionist.
daca ai un blog in care ai scris mai mult de 50% din postari despre beauty (iar blogul e mai “vechi” de 1 ian 2012), poti participa la o competitie care te va aduce la cursuri in care inveti strategie editoriala, cum sa scrii un articol de beauty, ce sa intrebi un specialist in beauty, dar te si poti intilni cu cel mai faimos make-up artist roman, Alexandru Abagiu (care acum este la Cannes si machiaza vedetele care pasesc in fiecare seara pe covorul rosu).
in plus, daca esti printre cistigatoare, L’Oreal iti face cadou o noua tema pentru blogul tau, ca sa poti sa treci la profesionisti cu haine noi.
***
sunt onorata sa fac parte din acest proiect care construieste si dezvolta o nisa in online-ul romanesc. Alaturi de Liliana Olescu si Dana Sota voi face parte din juriul care va selecta finalistele care merg la cursuri, ba chiar ne vom intilni la cursuri si promit sa va povestesc lucruri interesante.
perioada de inscriere este intre 21 si 31 mai, asa ca mergeti repejor la aplicatia Scoala de beauty blogging by L’Oreal de pe Facebook si aflati cum va inscrieti.
mult mult succes,
P.S. daca ai o prietena care are blog si a scris despre beauty, anunt-o de aceste cursuri. te rog, ii vei face un mare bine.
Later edit: Inscrierile s-au prelungit pina pe 1 iunie, inclusiv.
stiu ca te-ai gindit de multe sa-ti iei viata in propriile miini, sa muncesti pe cont propriu.
mai ales cind ti se parea ca muncesti prea mult, ca sefii nu te inteleg sau nu-ti apreciaza munca.
dar e ceva in tine care te opreste; iti spui ca nesiguranta zilei de miine, ca poate nu faci fata, ca e o presiune foarte mare.
de fapt, noi nu am fost educati sa avem un spirit de antreprenor; sa avem initiative, sa ne gindim proiectele in termeni de eficienta (timp si bani) si mai ales nu am fost educati sa riscam.
n-avem libertatea de a incerca mai multe lucruri, cautam sprijinul unui “tatuca” – e parte din educatia noastra comunista.
***
miine de la ora 19.00, la libraria Bastilia , alaturi de Marta Usurelu si Dorin Bodea povestim despre antreprenoriat.
daca te-ai gindit vreodata sa devii antreprenor si nu esti inca din zeci de motive din capul tau, vino miine seara la Libraria Bastilia de la 19.00. te rog.
IOANA BLAJ (25 ANI, ACTRITA) A FACUT PARTE DIN EXPERIMENTUL GROLSCH IN CARE MAI MULTI TINERI AU FOST SCOSI IN AFARA TIMPULUI. AICI SUNT POVESTILE EI DESPRE TRANSFORMARILE PE CARE LE-A SIMTIT IN CELE PATRU ZILE ALE EXPERIMENTULUI.
primul episod: CUM A LUAT DECIZIA DE A FACE PARTE DIN EXPERIMENT – poate fi citit aici
al treilea episod: CUM SI-A NEGOCIAT SPATIUL IN CASA FARA TIMP -poate fi citit aici
Din categoria povestilor cu pitici face parte si dimineata in care Bogdan a venit cu o goarna sa ne trezeasca. De doua ori. Vazand ca nu reuseste, am fost treziti cu ajutorul melodiilor hip-hop date la maxim in living. Nu a fost cea mai placuta trezire, dar a meritat pentru ca in momentul in care am ajuns jos am intalnit-o pe Vera Ion, care e venit sa tina un workshop cu noi. Workshopul acesta s-a dovedit a fi special si el pentru ca ne-a legat destul de tare pe cei care am fost prezenti.
La un moment dat, a aparut Mugur Ciumageanu in casa si ne-a spus ca trebuie sa mergem in camere, sa ne luam ochelarii de somn si sa venim din nou in living. Va trebui sa ne punem ochelarii pe ochi si, in momentul in care ne auzim numele, vom iesi din casa insotiti de cineva.
Clar se intampla ceva! Oare s-a terminat? Nu se poate! Nu vreau sa ies din casa asta! Nu vreau sa ma intorc din nou in timp la aceleasi probleme cotidiene. Poate nu s-a terminat. Poate doar ne scot afara sa luam putin aer, sau poate ne duc in alt loc.
Cam asta era monologul din capul meu in momentul in care mi-am auzit numele si am fost scoasa afara din casa, preluata de Cristi, cu ochelarii pe ochi si am fost pusa in fata unei camere, sau al unui microfon( nu stiu sigur ce era) sa spun in ce zi suntem si ce ora este. Am spus ca e Sambata ora 16.
Dupa am plecat mai departe. La un moment dat am simtit aerul. Aer foarte foarte curat cu iz de iarba proaspat taiata. Un miros pe care nu-l intalnesti niciodata in Bucuresti ci doar undeva la munte, dimineata. Am inspirat mai puternic ca niciodata. Inaintand am simtit cum pasesc pe iarba si am inceput sa aud pasarele in jurul meu.
Am mai facut cativa pasi si am simtit razele soarelui. Dar nu stiteam o caldura pe tot corpul, ci punctual…simteam exact raza soarelui unde e.
A fost un moment fascinant.
Am cautat soarele cu mainile si l-am atins. Nu auzem nimic in jurul meu ci doar pasarelele , blituri si huruitul unui motor. Atunci m-am gandit ca in mod sigur urmeaza sa urcam in autobuz si sa plecam undeva, dar cand am ajuns langa zgomot si am trecut pe langa el mi-am dat seama ca era un generator.
Am mai mers putin si Cristi mi-a zis ca ma pot aseza. Am simtit ca ma asez pe iarba si ca ceilalti sunt in jurul meu. Am scos aparatul foto de unica folosinta si am facut o poza. Nu stiu ce am fotografiat. Dupa ce l-am bagat la loc am auzit vocea lui Mugur “Unu, doi, trei si….va puteti scoate ochelarii”.
Magie pura.
Eram pe un platou intins, inconjurat de munti…pe langa noi erau vaci si capre. In fata noastra era toata echipa din spatele camerelor si cele 5 camere de filmat. Nu am cuvinte suficiente sa explic ce am simtit in momentul ala. Pot doar sa spun ca mi-am simtit inima in gat si ochii umezi.
Mugur ne intreaba ce zi credem ca e si ce ora. Eu m-am gandit ca e duminica dimineata. Dar nu am avut inspiratia sa ma uit unde e soarele. Era sambata ora 20:00. Soarele apunea. M-am intins pe iarba cu capul spre cer si am multumit. S-a terminat. S-a terminat cea mai frumoasa experienta din viata mea de pana acum.
A urmat o sesiune de interviuri, intalniri cu oamenii din afara casei care si-au facut fani. In momentul in care am iesit am fost surprinsa cand am aflat ca un domn, pe care nu-l mai vazusem pana atunci, stia ca sunt vegetariana si ca am pofta de vin rosu. Totul era nou si noul asta ne placea, pentru ca ne surprindea asa cum poate nu am mai fost surprinsi de ani de zile.
Momentul in care am aflat ca pot renunta la salopeta si ma pot imbraca in haine civile, l-am refuzat. Abia peste cateva ore cand mi s-a facut frig, am hotarat ca ar fi bine sa ma despart de salopeta atat de neplacuta la inceput si atat de indispensabila acum, pe final.
Cand am fost intrebata daca vreau telefoanul in acea seara, raspunsul a venit rapid : NU.
Inca nu eram pregatita sa ma bag din nou in lupta cu timpul. Vroiam sa lungesc noaptea aia magica cat mai mult. Vroiam sa ma bucur de vinul rosu pe care l-am facut rost cu usurinta intr-un final, sa ma bucur de noi in spatele camerelor, de noi in natura, de noi pe holul Orlando, de noi si cuvintele noastre cheie.
Vroiam sa spun lucruri pe care nu am apucat sa le spun in casa sau poate nu am fost atat de apropiata de oameni ca sa le spun. Acum ne unea ceva, mai profund decat orice joculet sau moment din casa. Acum ne unea un final care stiam ca e atat de aproape.
*
Timpul, prin absenta lui m-a invatat sa-mi ascult corpul, m-a invatat sa descopar oamenii cu reactiile lor fine, sa traiesc in prezent, sa ma bucur de aer, lumina si iarba si sa-mi descopar linistea interioara. Timpul prin prezenta lui mi-a adus din nou aceleasi probleme de zi cu zi dar pe care acum stiu cum sa nu le mai las sa ma afecteze. Am invatat sa am timp.
Acum, la cateva zile dupa ce am iesit din acest experiment am refuzat sa-mi pun ceasul la mana , am refuzat sa raspund la intrebari gen “ in cat timp ajungi” si mi-e greu sa ma apropii de telefon si sa scriu la acest laptop. Imi verific facebook-ul o data pe zi si ma bucur de fiecare melodie in parte ca si cum ar fi ultima. M-am intalnit de doua ori cu grupul meu de prieteni si mi-e dor de cel nou.
***Intregul experiment va fi subiectul unui documentar pentru Discovery.
IOANA BLAJ (25 ANI, ACTRITA) A FACUT PARTE DIN EXPERIMENTUL GROLSCH IN CARE MAI MULTI TINERI AU FOST SCOSI IN AFARA TIMPULUI. AICI SUNT POVESTILE EI DESPRE TRANSFORMARILE PE CARE LE-A SIMTIN IN CELE PATRU ZILE ALE EXPERIMENTULUI.
primul episod: CUM A LUAT DECIZIA DE A FACE PARTE DIN EXPERIMENT – poate fi citit aici
***
Un baiat blond, cret imbracat in haine normale a intrat pe usa si ne-a spus ca va tine un workshop de improvizatie si ca ar fi incantat sa participam. Era Bogdan Nechifor, colegul meu de facultate, prima figura cunoscuta de cand am intrat in acest spatiu fara timp. M-am bucurat mult sa-l vad si am participat cu mare drag la “joculetele” pe care noi le faceam in anul I de facultate. Mi-am dat seama ca de acum inainte o sa tot avem oaspeti, de tot felul, dar nu stiam la ce sa ma astept.
Prima noapte (pentru ca in acel moment inca stiam cu siguranta ca e noapte) a fost plina de povesti de inceput, care au pus bazele unor frumoase prietenii care vor dura mult timp de acum incolo.
Ceea ce voi povesti de acum inainte nu va mai avea o ordine cronologica, pentru ca experimentul déjà incepe sa-si puna amprenta, iar notiunea timpului incepe sa dispara.
**
Primul somn a fost plin, in sensul ca am ajuns in camera, m-am bagat in pat si lumina inca era aprinsa. Mi-am pus ochelarii si-am adormit. La un moment dat m-am tot trezit pentru ca vedeam lumina in camera. Nu stiam cat timp trecuse asa ca nu-mi ramanea decat sa fiu atenta la corpul meu daca mai are nevoie de somn sau nu. Initial l-am simtit obosit si fara chef sa se miste. Asta a fost un prim semn ca somnul trebuie continuat. Apoi am mai avut un moment in care m-am trezit, dar din nou corpul nu-mi era pregatit, iar ultima incercare de a ma trezi a fost cu succes pentru ca nu a mai fost nevoie sa-l analizez, pentru ca el déjà incepuse sa se miste.
A doua zi, adica prima dimineata (din puctul meu de vedere, pentru ca habar n-aveam daca e pranz sau seara) a inceput cu o masa destul de ciudata: spaghete. Asta a fost unul din primele semne care m-au dat peste cap. Cum sa ma trezesc sa mananc spaghete? Peste ceva timp, cam pe cand eu credeam ca e seara m-am trezit cu micul dejun :).
Oricat ma chinuisem pana atunci sa-mi dau seama de timp, acesta a fost momentul in care am inceput sa ma indoiesc de mine si logica mea.
**
Atelierele nu au incetat sa apara. Am avut un atelier de desen, care a fost un esec total pentru baiatul care a venit sa picteze peretii cu noi, pentru ca nimeni nu avea chef de pictat, insa dupa ce a plecat, Ana Botezatu si Dan Ungurean s-au pus pe treaba si au transformat un perete alb intr-o poveste. Camera incepea déjà sa prinda contur.
Creativitatea mea incepea sa se dezlantuie. La un moment dat, stateam in living si nu mai suportam lumina alba si m-am hotarat sa vopsesc neoanele cu tempera. O alta idee mi-a venit in a doua noapte, cand mi-am dat seama ca pot desfileta becurile din camera si pot face intuneric. Fumoarul a devenit si el animat, pentru ca in fiecare seara Vlad Tausance,Vlad Ursulean, Constantin Nimigean si Cristian Neagoe erau gazdele unui talk show in care se vorbea despre orice.
Tot din categoria creativitatii fac parte: masina de scris pe care Vlad Ursulean a adus-o si ne-a pus-o la dispozitie in living si fiecare scria tot ce-i vine, cand ii vine, rezultatul fiind probabil prezent in numarul viitor al revistei Tataia, aparatul Polaroid al carui posesor era tot Vlad cu care ne-am jucat si am umplut de poze continutul gol al chenarului unei sticle de Grolsch care se afla pe unul din pereti si minunatul kuter.
Kuter-ul asta a fost obiectul sfant al fetelor in momentul in care a aparut in casa, pentru ca am inceput sa ne taiem gulerele tricourilor si manecile pentru, a ne dezgoli partile feminine si a crea putin haos in randul baietilor 🙂
La un moment dat, a intrat a doua noastra gazda, care era tot un pitic imbracat in costum rosu, pe care il cheama Coco Jambo. Avea o cutie care continea aparate de fotografiat de unica folosinta pentru fiecare din noi. Rezultatul va fi prezentat tot in numarul urmator al revistei Tataia.
Timpul nu mai exista pentru mine. Am jucat rummy, poker, ping pong unde mi-am dezlantuit competivitatea, pictam pereti, facem fitness ( la un moment dat m-am trezit singura la doi instructori), thai chi, m-am jucat cu plastilina, cu instrumente de percutie, am facut pirogravuri, dar am si creat momente (eu si ceilalti 13 cobai) pe care foarte multi dintre noi le vor avea bine intiparite intr-un coltisor pentru mult timp de acum inainte.
Unul din aceste momente a fost cand dupa o masa copioasa cu pastrav si legume la gratar, ne-am strans in living si am inceput sa cantam. Luiza Zan, care are o voce absolut spectaculoasa, a inceput sa cante, iar noi ceilalti tineam ritmul cu palmele, cu pixurile pe sticlele de bere sau eram doar spectatori. Doru Trascau a venit si el cu chitara si cu o mini statie si a inceput sa cante melodii cunoscute de toti.
Si acum am prezenta in minte vocea grupului cantand “ In hol, in hol, in hol cu capul gol”. Se crease o atmosfera emotionanta pentru noi, cei din casa. Eram dupa mult timp singuri, fara oaspeti si in sfarsit legati ca si grup. Alt grup, pe langa cel cu care eu eram obisnuita acasa.
Momentul a fost insa intererupt de Dan Petre care a intrat in casa si m-a scos din povestea pe care o construisem. A incercat sa ne aduca cumva cu picioarele pe pamant, intrebandu-ne cat estimam cat e ora. Destul de ciudata intrebarea venita in contextual asta, pentru ca nimanui nu-i mai pasa de timp. Cu toate astea paleta a fost foarte larga pentru ca luati individual aveam notiuni foarte diferite. Unii spuneau ca e ora 23 altii ca e ora 17, 3 dimineata…deci clar timpul nu mai era concret. Ca sa ajungem la o ora a grupului, am scris toti pe o hartie timpul nostru si am facut media. Ora care a iesit a fost 21;45.
Ulterior am aflat ca noi, ca si grup cel putin de doua ori am estimat ora corect, dar individual eram pe pereti.
**
Neavand muzica, din teama organizatorilor ca nu cumva sa putem estima timpul dupa durata melodiilor, ne-am hotarat totusi sa ne incercam norocul si sa cerem un playlist cu guilty pleasures-urile noastre. Fiecare trebuia sa scrie pe o hartie doua melodii una ritmata si una mai putin ritmata. Am facut un playlist foarte dragut cu melodii de la Casablanca, Buna seara iubite, pana la Florin Salam, Roxette etc. Eu am ales Roxette cu melodia “It must to be in love” si Loredana “Buna seara iubite” :). L-am prezentat frumos spre una din camerele care ne supraveghea si am asteptat sa ni se si indeplineasca dorinta.
Am trecut ceva timp, am fost la talk showul din subsol , am mai vorbit unii cu altii, iar intr-un final ne-am hotarat sa mergem la somn.
Cind nu mai era nimeni in living, am auzit niste batai puternice in usa. Am crezut ca e unul din colegii mei si i-am spus sa intre. Eram sub plapuma, doar cu lumina de pe hol aprinsa, in momentul in care am auzit o voce care mi-a spus : “coboara in living; se pune playlistul”.
Cand am deschis ochii piticul Bogdan era langa patul meu. Nu cred ca pot sa descriu in cuvinte spaima pe care am trait-o si felul in care m-am manifestat.
IN EPISODUL URMATOR IOANA IESE DIN CASA SI E SUPUSA ANALIZEI PSIHOLOGULUI .
IOANA BLAJ (25 ANI, ACTRITA) A FACUT PARTE DIN EXPERIMENTUL GROLSCH IN CARE MAI MULTI TINERI AU FOST SCOSI IN AFARA TIMPULUI. AICI SUNT POVESTILE EI DESPRE TRANSFORMARILE PE CARE LE-A SIMTIT IN CELE PATRU ZILE ALE EXPERIMENTULUI.
primul episod poate fi citit aici
Ne-am urcat in autobuz si am plecat catre Targoviste, stiind ca nu asta urmeaza sa fie destinatia finala. Pe drum toata lumea a inceput sa vorbeasca, sa povesteasca ce face, cu ce se ocupa. Eu am stat cu Ioana Cotulbea, iar in spatele meu erau Vlad Tausance si Cristian Neagoe . Am inceput sa vorbim toti patru, sa descoperim cunostiinte comune, sa ne laudam fiecare cu proiectele noastre si sa dam cam ce aveam mai bun, asa ca pentru o prima conversatie :).
Trecerea de la viata obisnuita la cea mai putin obisnuita se face treptat.
La un moment dat autobuzul s-a oprit la o benzinarie, pentru ultimele cumparaturi si primele socializari in grup. Dupa benzinarie am mai avut inca o oprire, in fata unor blocuri. Nu stiu exact pe unde eram, dar simteam o atmosfera de Rahova pe inserat. Inainte de a ne urca din nou in autobuz ca sa plecam catre destinatia finala am fost anuntati ca asta este ultima oprire si de acum va trebui sa ne punem ochelarii, pentru a nu vedea pe unde mergem.
Intunericul incepea sa se astearna. Draperiile din autobuz au fost trase. Nu mai vedeam nimic. Nu stiu cat timp a trecut pana cand huruitul motorului nu mi-a mai tulburat somnul. Stiu doar ca ni s-a spus:” AM AJUNS!”.
***
Am simtit cum sangele imi coboara in picioare si cum inima incepe sa o ia razna. Am coborat cu ochelarii pe ochi, indrumati de catre un om. Cand am pus piciorul pe pamant, am simtit un aer rece si destul de puternic, diferit de cel din Bucuresti. De acum lucrurile incep sa devina usor incerte. Am ajuns pe o banca si tremuram de frig, de emotie…nici nu cred ca mai conteaza, cand ni s-a spus din nou “ Gata. Va puteti da jos ochelarii”.
Cand am deschis ochii am constatat ca ne aflam intr-un cort, perfect inchis, cu foarte multi oameni pe care nu-i mai vazusem pana atunci si cu multe camere de filmat in jurul nostru. Haosul incepuse.
***
Ni s-au inmanat niste genti negre care contineau doua salopete albe si trei tricouri cu guler tot albe. Am primit acuarele ca sa ne personalizam tricourile. Care mai de care a inceput sa se joace cu culori, mesaje si forme. Am inceput timid sa-mi le pictez. Pe unul dintre tricouri am desenat un soare galben, in mijlocul caruia am scris cu litere de tipar “JOY”, pe altul am scris “ I love …” si p e cel de-al treilea am scris cu rosu “Lost in” iar cu verde “LIFE”. Pe fundal se auzea muzica din Twin Peaks. Dupa ce am terminat baietii au fost invitati intr-o anexa a cortului sa se schimbe si sa li se controleze bagajele. Acelasi lucru s-a intamplat si cu noi, fetele, dupa.
In momentul in care ne-am reunit cu totii, din oamenii care eram inainte ne-am transformat in niste “detinuti” imbracati intr-o uniforma.
Ni s-au comunicat ultimele detalii cum ca absolut in fiecare secunda Dan Petre si Mugur Ciumageanu ne vor urmari pe monitoare, deci daca avem nevoie de ceva, ei ne vor auzi. Am aflat ca exista si un buton de panica in casa pe care il putem apasa daca ni se intampla ceva, cu riscul ca acela care apasa va fi scos din experiment. Daca vrem sa trimitem mesaje catre cei de afara va trebui sa le scriem pe o hartie si gazda noastra le va aduce in afara si vor fi preluate si transmise de catre echipa. Acestea fiind spuse, eram pregatita sa intru in spatiul fara timp.
***
Din cort am intrat pe un culoar si apoi in casa. In momentul in care usa s-a deschis ne-a izbit un miros de casa de tara si imagine unei incaperi foarte modeste cu pereti albi si mobila veche. Cand am lasat capul in jos am vazut un pitic, imbracat intr-un costum rosu.
Socul a fost atat de mare incat am dus mana la gura si cred ca fata imi era usor schimonosita. El urma sa fie gazda noastra. Bogdan.
Ne-a aratat livingul, o incapere cu o masa de ping pong, o alta incapere cu o masa mica de billiard si cateva carti si evident, ne-a spus ca nu avem voie sa fumam in living ci doar in locul special amenajat, care s-a dovedit a fi beciul casei, urat mirositor, cu pereti albi, 5 scaune albe de plastic si doua scrumiere. Acum a venit clipa sa urcam la etaj sa ne alegem camerele.
Asta iarasi a fost un moment care o sa-mi ramana mult timp intiparit pe retina. Am urcat pe niste scari de lemn si m-am izbit de niste camere cu doua paturi cu lumini diferite si asternuturi cu flori de culori diferite. Am ales singura camera cu lumina calda, restul avand lumina rece de neon. Fericita ca am putut sa aleg camera asta, am chemat-o pe Ioana Cotulbea, cu care urma sa stau, sa ne bucuram de ea. Singura problema a fost ca in momentul in care Ioana a vrut sa aprinda lumina la baie, ne-am dat seama ca nu exista. Problema! Pentru ca déjà celelalte camere se ocupasera, asa ca nu aveam ce facem. Norocul nostru a fost ca ca printre cele cinci obiecte personale eu am luat lumanarea, pe care o putem folosi ca sa vedem ceva in baie. Cand am rezolvat si acest aspect, am vrut sa ies din camera si sa sting lumina, numai ca intrerupatoarele erau blocate, tocmai pentru a avea lumina non stop, asta insemnand si in timpul somnului, ca doar nu am primit degeaba ochelari de somn 🙂
Ala a fost un moment in care mi-am amintit de camera mea de acasa cu cel mai mare drag, de elefantul meu albastru de plus cu care dorm in fiecare seara, de asternuturile mele moi si colorate, de omul cald si dragastos pe care il iau in brate in fiecare seara, dar am depasit momentul convinsa de faptul ca o sa raman cu ceva memorabil din acest experiment.
***
Am coborat si am inceput sa inspectez casa. Aveam nevoie sa-mi gasesc un loc in care sa ma simt confortabil. Am ales canapeaua, dupa care am hotarat ca mi-ar prinde bine sa ma obisnuiesc si cu beciul, dat fiind faptul ca imi voi petrece mult timp acolo. M-am trezit singura si ca de fiecare data cand stai si astepti pe cineva la o terasa sau nu ai nimic de facut, iei telefonul si intri pe retele de socializare sau pe sfantul youtube sau google, numai ca acum nu mai aveam telefon, asa ca a trebuit sa stau, sa inspectez peretii si tevile si geamurile acoperite cu chestii negre care nu permiteau luminii naturale sa patrunda. La un moment dat m-am dus sus in living, am luat doua tuburi de tempera unul negru si unul rosu si am pictat unul dintre pereti.
Intotdeauna m-am temut sa pictez, pentru ca fac doar desene de copii, cu linii strambe, idescifrabile, iar acum am spus ca e momentul sa incep, ca si-asa nu am ce face. Mi-am dat seama ca in momentul in care am trasat prima duga, in mod normal, daca as fi fost acasa, m-as fi retras, pentru ca nu as fi fost multumita si m-as fi dus sa verific facebookul, dar acolo, neavand nici o alta optiune, am dus desenul pana la capat, ba mai mult, am fost surprinsa cand am vazut ca are o forma si chiar arata intr-un fel. Am desenat un puls si la capatul lui o inima rosie. Asta mi-a venit dupa ce mi-am simtit pulsul. Mi s-a parut ca e desenul care ma reprezinta cel mai bine in momentul ala.
Lucrurile incepeau sa se aseze. Aveam momente in care mi se parea ca vibreaza ceva in buzunar sau momente cand imi duceam ochii spre mana ca sa ma uit la ceas, dar imi aminteam rapid ca NU EXISTA TIMP.
Cand am urcat din nou in living am primit un oaspete.
CINE A FOST OASPETELE SI CUM AU CONTINUAT CELE 4 ZILE IN EXPERIMENTUL FARA TIMP PUTETI CITI MIINE.
Miercuri a fost ultima zi in Siemens Race 2012.
Impreuna cu Cristina Chipurici, colega mea de cursa, am fost pe un onorabil loc 3 in clasamentul final, dar marea mea descoperire si, implicit, bucurie a venit pe drumul catre ultimul punct din traseu, RADET Constanta.
Cladirea in care aveam de vizitat o solutie inteligenta Siemens pentru administrarea energiei termice se afla pe strada Badea Cirtan, iar Cristina a spus senina:
“suntem pe strada care poarta numele stra stra bunicului meu”.
“pe bune? era un om important, am invatat la istorie, ce a facut?”
“a mers pe jos pina la Roma sa vada columna lui Traian si sa se convinga ca ne tragem din daci si romani. si-a adus carti romanesti in transilvania , lupta pentru independenta romanilor de acolo”
***
am stat o saptamina cu Cristina om la om pe tot terenul, am ascultat muzicile ei, aka hip hop (am devenit fan Maximillian , dupa ce mi-au dat lacrimile la un cintec de pe viitorul lui album), am poreclit-o Caprioara – pentru energia pusa la un loc cu fragilitatea si curajul cu care s-a cocotat in toti copacii din Park Aventura – dar povestea aceasta cu Badea Cirtan stra stra bunicul ei m-a surprins mai tare decit orice; de fapt cred ca simplitatea cu care a zis, cind ne aflam pe strada aia, m-a surprins cel mai tare:)
bine, banuiesc ca nici voi – cei care o stiti pe Cristina sub numele de Pyuric de multi ani pe aici prin online – nu stiati cine a fost stra bunicul ei:)
la proba de la RADET Constanta i-am spulberat pe baieti (am avut de 3 ori mai multe share-uri pe Facebook la o poza de zeci de ori mai urita decit oricare poza a lor:) ), dar nu aveam cum sa pierdem tocmai in contextul acesta; cu aceasta coincidenta simpatica.
***
la RADET Constanta joci in alt film; prin solutia tehnica adusa de Siemens, din biroul central poti sa afli care este temperatura agentului termic in oricare centrala din Constanta; in plus, pentru ca intreaga instalatie e computerizata, in baza unor parametri agreati si cu ajutorul unor senzori care masoara temperatura externa, computerul transmite care trebuie sa fie temperatura optima in punctul termic, reducind pierderile.
dupa ce vezi asemenea instalatii computerizate, iti dai seama ca in spatele nostru, sunt zeci de computere care fac lucruri pe care nici nu le banuiai si, din nou, te simti ca-n cartile SF.
***
acum ca s-a incheiat competitia, pot sa spun si de ce am intrat eu in jocul asta. cind m-a invitat Dan Santimbreanu (cel care a creat competitia, aflata la a II-a editie) sa particip in cursa, i-am spus ca unchiul meu a lucrat pentru Siemens.
se numea Ion Bazavan, era inginer chimist, era fratele mijlociu al bunicului meu. noi ii spuneam “unchiul Ionel” si il iubeam pentru ca ne facea daruri; pentru ca pleca mult din tara cind lucra la Siemens, ne aducea cele mai bune dulciuri. pe vremea comunistilor, Siemens era pentru noi – nepotii lui – un fel de Mos Craciun 🙂
*
Siemens Race 2012 a fost pentru mine o intilnire cu multe povesti demne de filme si cu oameni minunati ( e o gluma printre cei din competitie “sunt la masa cu 12 oameni minunati” – ca status pe facebook ), dar pina sa intru in acest concurs nu m-am gindit niciodata ca genul acesta de intrecere e construita pe structura basmelor pe care le citeam in copilarie. va spun miine despre asta, in ultima mea postare despre Siemens Race.
***
Felicitari Alex Mazilu & Razvan Baciu pentru cistigarea cursei!
Multmesc frumos Siemens si PI2 PR pentru experienta si povesti.
