Cautam idei de scari decorative pentru ca vreau sa fac ceva adaugiri in apartamentul in care locuiesc. Scari care duc catre nicaieri, vorba lui Carlas Dreams pentru ca locuiesc intr-un apartament cu doua camere care se intinde doar pe un etaj/ ma rog o patrime din etajul cladirii in care locuiesc.
Dar ma doboara cartile (desi nu le pastrez pe toate si sunt foarte darnica la a imparti carti citite) si imi doresc sa pun niste plante noi in liviving.
Ma rog, asta nu e chiar interesant de prezentat, ci rezultatul cautarilor. Mai intai am descoperit individual scari al caror design e spectaculos, apoi am ajuns la un articol de pe blogul de la Metropolitan Museum.
Bucurati-va putin privirea cu aceste creatii si ganditi-va ce creative sunt mintile care le-au desenat si cat de frumos pot gandi in afara rigorilor clasice.
Instruita atat in Paris, cat si in Istanbul, Fahrelnissa Zeid (1901-1991) a fost un personaj important in grupul avangardist turc in anii 1940 si in Ecole de Paris (Scoala de la Paris) in anii 1950. Picturile sale abstracte si pline de viata, sunt o sinteza a influentelor islamice, bizantine, arabe si persane, combinate cu abordari europene ale abstractizarii. Multe dintre lucrarile sale abstracte sunt monumentale si sunt greu de inteles.
In anii 1950, cand locuia fie la Londra, fie la Paris, a inceput sa fie cunoscuta si sa se expuna la nivel international. Prima data nu a fost luata in serios deoarece era femeie. Artista a experimentat pictura pe oua de curcan si oua de gaina, pe care mai tarziu le-a inlocuit cu panouri din rasini poliesterice evocatoare de vitralii. In ultimii ani de viata, ea s-a reintors in mod neasteptat la pictura figurativa, creand portrete stilizate ale prietenilor si membrilor familiei sale.
Rasfata-ti ochii cu picturile colorate ale artistei Fahrelnissa Zeid si descopera talentul acestei artiste a secolului XX. Daca ai drum la Londra, expozitia o poti viziona la Tate Museum pana pe 8 octombrie 2017.
Acum ca s-a terminat Wimbledon 2017, ca Federer a scris istoria din nou, sa trecem si la lucruri frivole… sau nu.
Am facut o selectie de vedete care au fost zilele acestea la Wimbledon, uitati-va la cat de relaxat sunt imbracate, dar in acelasi timp cat de rafinat.
Pe aceasta cale doresc sa va spun (pana vedeti fotografiile cu vedetele lor) ca de maine la Bucuresti este un important turneu de tenis feminin, singurul pe care-l mai avem in Ro la acest nivel – BRD Bucharest Open. Va puteti cumpara bilete de aici si, desigur, imbracati-va frumos cand mergeti la Arenele Progresul:)
Mai spun ca mi-ar placea sa vina si la noi actori, cantareti, designeri si chiar politicieni cum au mers in ultimele doua saptamani la wimbledon la englezi. E un semnal frumos pe care-l dam si sportivilor, dar mai ales copiilor care fac sport. (premierul britanic, Theresa May, a fost intr-o zi la Wimblendon!!!)
intr-o ordine aleatorie
Anna Wintour
David Beckham
Eddie Redmayne si sotia, hannah
Grace Jones (mi se pare super smart cum a ales Grace Jones sa fie “diferita” si de data aceasta 🙂 )
Hillary Swank
Stella McCartney
Preferata mea, pentru rafinament si simplitate, dar mai ales pentru atitudine – Joely Richardson (fiica Vanesei Redgrave)
Am citit o carte despre cum functioneaza creierul si despre cum putem, intelegandu-i mecanismele, sa-l folosim la capacitatea lui optima (nu maxima) pentru fericirea noastra.
Cartea se numeste My Stroke of Insight: A Brain Scientist’s Personal Journey, si e scrisa de un medic neurolog care a avut un atac cerebral – Jill Bolte Taylor, o puteti gasi aici in varianta Kindle, iar in print exista si in romaneste la editura Curtea Veche.
Eu am citit-o in versiunea electronica in engleza pentru ca am ajuns la ea via o alta carte (Impacarea cu noi insine – Pema Chodron) si n-am avut rabdare sa o comand / sau sa merg la librarie sa o cumpar in romaneste.
Pema Chodron povesteste cum, in cartea sa, Jill Bolte Taylor explica mecanismul psihologic care sta la baza emotiei: o emotie precum furia, care este o reactie mecanica, dureaza doar 90 de secunde din clipa in care s-a declansat pana isi incheie parcursul. Un minut si jumatate. Cand dureaza mai mult, si de obicei dureaza mai mult, este pentru ca noi am ales sa o reactivam. Sa o alimentam cu gandurile noastre, cu cuvintele noastre si ceea ce ar trebui sa dureze 90 de secunde poate ajunge si pana la …20 de ani!
In completare Dr Jill Botle Taylor spune in cartea ei –
If, however, I remain angry after those 90 seconds have passed, then it is because I have chosen to let that circuit continue to run. Moment by moment, I make the choice to either hook into my neurocircuitry or move back into the present moment, allowing that reaction to melt away as fleeting physiology. The really exciting news about acknowledging my right and left characters is that I always have an alternative way of looking at any situation-is my glass half full or half empty? If you approach me with anger and frustration, then I make the choice to either reflect your anger and engage in argument (left brain), or be empathic and approach you with a compassionate heart (right brain). What most of us don’t realize is that we are unconsciously making choices about how we respond all the time. It is so easy to get caught up in the wiring of our pre-programmed reactivity (limbic system) that we live our lives cruising along on automatic pilot. I have learned that the more attention my higher cortical cells pay to what’s going on inside my limbic system, the more say I have about what I am thinking and feeling. By paying attention to the choices my automatic circuitry is making, I own my power and make more choices consciously. In the long run, I take responsibility for what I attract into my life.
*
When my brain runs loops that feel harshly judgmental, counter-productive, or out of control, I wait 90 seconds for the emotional/physiological response to dissipate and then I speak to my brain as though it is a group of children. I say with sincerity, “I appreciate your ability to think thoughts and feel emotions, but I am really not interested in thinking these thoughts or feeling these emotions anymore. Please stop bringing this stuff up.” Essentially, I am consciously asking my brain to stop hooking into specific thought patterns. Different people do it differently of course.
*
The secret to hooking into any of these peaceful states is the willingness to stop the cognitive loops of thought, worry, and any ideas that distract us from the kinesthetic and sensory experience of being in the here and now. Most important, however, our desire for peace must be stronger than our attachment to our misery, our ego, or our need to be right. I love that old saying, “Do you want to be right, or do you want to be happy?” Personally, I really like the way happy feels inside my body and therefore choose to hook into that circuitry on a regular basis. I’ve often wondered, If it’s a choice, then why would anyone choose anything other than happiness? I can only speculate, but my guess is that many of us simply do not realize that we have a choice and therefore don’t exercise our ability to choose. Before my stroke, I thought I was a product of my brain and had no idea that I had some say about how I responded to the emotions surging through me. On an intellectual level, I realized that I could monitor and shift my cognitive thoughts, but it never dawned on me that I had some say in how I perceived my emotions. No one told me that it only took 90 seconds for my biochemistry to capture, and then release me. What an enormous difference this awareness has made in how I live my life.
Dr Jill Botle Taylor face o lista cu 40 de lucruri pe care apropriatii celor care sufera un atac cerebral ar trebui sa le stie despre recuperarea prietenilor/ rudelor lor. Cum se vede recuperarea din partea cealalta, mai ales cand esti medic si intelegi toate procesele care ti se intampla.
Le las mai jos in print screen ca sa fie usor de dat mai departe, pentru ca asta este dorinta doctorului exprimata direct in carte. (atentie! dupa listele din carte, mai urmeaza doua observatii importante ale doamnei doctor:) )
Si doua observatii ale doamnei doctor de dupa recuperarea personala dupa atacul cerebral, observatii care o sa va faca sa va ganditi la oamenii din jurul vostru care au trecut prin situatii extreme de viata si …”au invatat sa nu mai puna la suflet” si “sa fie intelegatori si buni cu altii”.
For me, it’s really easy to be kind to others when I remember that none of us came into this world with a manual about how to get it all right. We are ultimately a product of our biology and environment. Consequently, I choose to be compassionate with others when I consider how much painful emotional baggage we are biologically programmed to carry around. I recognize that mistakes will be made, but this does not mean that I need to either victimize myself or take your actions and mistakes personally. Your stuff is your stuff, and my stuff is my stuff. Feeling deep inner peace and sharing kindness is always a choice for either of us. Forgiving others and forgiving myself is always a choice. Seeing this moment as a perfect moment is always a choice.
*
To experience pain may not be a choice, but to suffer is a cognitive decision. When children are ill, it is often more difficult for the child to handle parental grief than it is for the child to endure the illness. The same can be true for anyone who is ill. Please be very careful what circuits you stimulate when you visit someone who is not well. Death is a natural process we all must experience. Just realize that deep inside your right mind (deep within your heart’s consciousness) rests eternal peace. The easiest way I have found to humble myself back into a state of peaceful grace is through the act of gratitude. When I am simply grateful, life is simply great!
De ziua Frantei, m-am gandit sa public un fragment din biografia lui Peggy Guggenheim, una dintre cele mai importante “patroane” de arta din anii 30-50 ai secolului trecut, fragment dedicat lui Constantin Brancusi – romanul pe jumatate francez:)
Inainte de a citi fragmentul de mai jos as vrea sa va recomand cu foarte mare incredere biografia lui Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta, chiar daca nu aveti preocupari in zona artei moderne pe care americanca a promovat-o toata viata.
Sa o cititi pentru sinceritatea, relaxarea si asumarea unei femei care a trait printre artisti toata viata ei, a avut banii sa-i finanteze si sa le schimbe fundamental vietile si carierele. E o carte foarte sincera, scrisa cu foarte mult umor… o care despre o aristocratie asumata si traita intens inca din primele clipe de viata. (Sunt delicioase fragmentele in care-si descrie unchii – si ei foarte bogati, cum era si tatal sau – cu defectele lor duse pana la nebunie, o face cu mult umor si cu o ironie foarte foarte fina. Un limbaj care a disparut cu totul astazi la noi si pe care l-am gasit, de exemplu, in jurnalul printesei Martha Bibescu)
Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta a aparut la editura Pandora la inceputul acestui an si se gaseste in toate librariile. Va fi o incantare pentru doamne, un acces fara barfe dar cu ironii la o lume a aristocratiei care patrona arta intre cele doua razboaie mondiale.
Citind cartea mi-am dorit sa revad unul dintre muzeele Guggenheim din lume (sunt printre norocosii care au vazut si colectia de la New York, dar si pe cea de la Venetia) si probabil ca o sa-mi iau curand un city break spre Venetia.
Daca ajungeti la Venetia si nu vreti sa vizitati galeria Guggenheim pentru ca vi se pare prea complicat (e si un Brancusi acolo, dar si un Pollock), incercati varianta mai soft- Restaurantul si hotelul All’Angelo (foarte aproape de piata San Marco, unde mancau marii pictori ai vremii alaturi de Peggy si care pastreaza pe pereti picturile acestora in original.) Il gasiti aici http://www.allangelo.it/
Brancusi, descris de Peggy Guggenheim (despre care se spune ca a fost una din marile iubiri ale maestrului) fragment din cartea Confesiunile unei dependente de arta,
De ani de zile voiam sa cumpar un bronz de-ale lui Brancusi dar nu imi permisesem. Acum parea ca a sosit momentul pentru aceasta mare achizitie. Am petrecut luni de zile apropiindu-ma tot mai mult de Brancusi, inainte ca aceasta vanzare sa se produca efectiv. Il cunosteam de 17 ani dar nici nu visasem sa ajung in asemenea complicatii cu el. Era foarte dificil sa discuti despre pret cu Brancusi, iar daca aveai cumva curajul sa faci asta, trebuia sa te astepti sa-ti ceara o suma monstruoasa. Eram constienta de asta si speram ca marea noastra prietenie sa usureze lucrurile. Dar, in ciuda acestor lucruri, am ajuns sa ne certam groaznic cand el mi-a cerut patru mii de dolari pentru “Pasarea in spatiu”.
Atelierul lui Brancusi se gasea intr-o fundatura. Era un spatiu imens, plin cu sculpturile lui enorme, si arata ca un cimitir, numai ca sculpturile erau mult prea mari ca sa stea pe morminte.
Langa aceasta incapere mare era una mica, cea in care lucra efectiv. Peretii erau acoperiti cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. In mijloc se afla un cuptor in care isi incalzea instrumentele si topea bronzul. In acelasi cuptor gatea si mese delicioase, arzandu-le intentionat doar ca sa se prefaca apoi ca fusese o greseala.
Manca la o tejghea si servea bauturi minunate, preparate cu grija. Intre aceasta incapere mica si cea mare, care in timpul iernii devenea de nefolosit din pricina ca era teribil de friguroasa, exista o mica firida in care Brancusi punea muzica orientala la un gramofon facut chiar de el. La etaj se gasea dormitorul lui, ceva foarte modest. Intreaga locuinta, inclusiv dormitorul, era acoperita de pulbere alba de la sculpturi.
Brancusi era un barbat micut si extraordinar, cu barba si ochii intunecati si patrunzatori. Pe jumatate taran istet, pe jumatate zeu. Te simteai foarte fericita alaturi de el, dar din pacate a devenit prea posesiv cu mine si voia sa-i dedic tot timpul. Imi spunea Peghita si mi-a zis ca-i placea sa faca lungi calatorii in care inainte luase cu el si fete frumoase. Acum voia sa ma duca pe mine, dar eu nu am vrut.
Ii placea, de asemenea, sa mearga in hoteluri foarte elegante din Franta si sa soseasca imbracat ca un taran, iar apoi sa comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese in India, ca sa-l viziteze pe Maharajahul din Indore, in a carui gradina amplasase trei “Pasari in spatiu”, una in marmura alba, alta in marmura neagra si alta in bronz. Se intorsese de asemenea si in Romania, tara lui, unde guvernul ii ceruse a construiasca monumente publice. Era foarte mandru de asta.
(…)
Brancusi isi slefuia toate sculpturile de mana. Cred ca de asta erau atat de frumoase. Aceasta “Pasare in spatiu” avea sa-i dea de lucru timp de mai multe saptamani. La momentul la care a terminat-o, nemtii erau langa Paris, iar eu m-am dus si am adus-o cu mica mea masina, ca sa o impachetez si sa o expediez la timp. Pe fata lui Brancusi curgeau lacrimile. Am fost sincer miscata. N-am aflat niciodata de ce era atat de tulburat, dar am presupus ca era din cauza ca se despartea de pasarea lui preferata.
Vorbim tot mai des despre discriminare, incercand sa le luam apararea comunitatilor defavorizate unde avem prieteni si intelegem nuantele problemelor prin care trec.
Dar cand suntem intr-o situatie de criza, limita, in mintea noastra incolteste ceva ce a fost adanc inradacinat si incepem sa mergem prin sabloane care discrimineaza.
Vi se pare ca nu e asa? Imaginati-va ca mergeti seara pe o strada nu foarte luminata si un domn de etnie rroma vine din fata. Nu vi se activeaza nimic in minte? (va rog nu-mi raspundeti cu argumente despre… dar cate se intampla de fapt in viata; eu scriu despre cum functioneaza mintea noastra fara sa aiba niciun motiv sa discrimineze, altul decat inradacinarea unor idei)
Oricat am fi de educati, daca suntem onesti cu noi, stim ca suntem tentati zinic sa discriminam: sa nu le dam sanse egale celor depre care credem ca nu merita (pentru ca nu au aceeasi educatie, credinta, familie etc decat noi).
Cred ca lupta anti discriminare ar trebui sa se poarte in fiecare zi in fiecare dintre noi, in mod constient, activ. Doar asa vor fi schimbari in societate.
UNICEF a realizat 3 filme de scurt metraj inspirate de situatii reale in care copiii sunt discriminati (chiar si prin ricoseu, prin parinti) in Romania. La doua dintre ele am plans. Mi se pare cumplit filmul cu scoala, pe care-l las mai jos imediat, si stiu ca e foarte real.
E cumplit pentru copii, pentru tanara invatatoare, pentru parintii copiilor. Filmul dureaza 6 minute si o sa va puna f f tare pe ganduri.
Evident ca UNICEF nu s-a oprit doar la a face aceste filmulete ci a dezvoltat un program prin care, pentru a asigura accesul neingradit al copiilor la servicii de sanatate, educatie si protectie, a format 180 de profesionisti de la nivel judetean si local. De asemenea, a dezvoltat un ghid de lucru care ofera informatii despre formele de discriminare si cum pot fi adresate si prevenite de catre lucratorii comunitari. Cele trei filme vin ca o completare a acestui ghid si demonstreaza, prin natura cazurilor selectate, ca oricine poate fi discriminat si poate discrimina la randul sau, chiar daca este condus de cele mai bune intentii, si ca primele victime ale discriminarii sunt copiii. Acest pachet de training va fi disponibil la nivel national pentru toti profesionistii.
Iata si celelalte doua filme din proiect.
Motivul pentru care scriu astazi despre acest proiect (dincolo de faptul ca m-au impresionat foarte foarte tare fimele) este ca sa te rog sa dai mai departe oricare dintre cele 3 filmulete. Daca constientizeaza cat mai multa lume ca fiecare dintre noi greseste, schimbarea incepe mai usor, pentru ca pleaca din interiorul nostru.
Sigur ca UNICEF lucreaza institutional si incearca sa faca educatie si sa influenteze niste constiinte de adulti care iau decizii si lucreaza cu copii in fiecare zi, dar fiecare dintre noi poate face sa fie bine in jurul lui.
Stiu ca voi care cititi acest blog sunteti persoane educate, cititi multe carti, vedeti filme de arta, sunteti pasionati de teatru sau de dans… dar sa nu va suparati, va intreb cu toata sinceritatea pentru ca stiu – din dreptul meu – ca fiecare greseste: Tu cand ai discriminat ultima data?!
Stiu ca ni se intampla tuturor, de asta te rog tare sa alegi unul dintre filme si sa-l dai mai departe prietenilor tai din social media. Multumesc mult.
Prietenul Radu Tanase (co proprietar Calif) a deschis cu partenerii lui un nou restaurant, Condimental de Calif.
N-am ajuns la lansare, dar m-am dus in vizita ca mystery shopper fara sa stie cei din restaurant ca am numarul patronului in telefon.
Inainte de orice precizez ca suntem amici si ma mandresc ca un produs pe care l-am creat impreuna – falafelul cu sos de vinete, tahina si boabe de rodie – e unul dintre cele mai vandute produse Calif.
Condimental de Calif are insa un produs nou – Kebun – care e altceva…
E next level, e mai rafinat, e mai orientat catre mancarea sanatoasa (dada, se poate si fast food sanatos) si reinterpreteaza aromele orientale intr-o zona proprie. E ca si cum si-ar fi luat un chef cu multe diplome pe care l-au rugat sa creeze mancaruri care sa pastreze aroma orientala dar sa fie fara prajeala, fara lipie daca se poate…
Rezultatul?
Au eliminat complet prajirea in baie de ulei. Cartofii sunt rumeni, dar sunt copti cu un strop de ulei in cuptoare. Chiftelutele de falafel sunt crocante si aurii, iar miezul moale, de un verde crud garanteaza ca produsul isi pastreaza proprietatile nutrivite. Falafelul e pregatit tot la cuptor, iar orezul este preparat la abur.
Kebun este o gustare f f speciala – sau un pranz (practic la cat mananc eu mi-a ajuns de o masa si jumatate, am plecat la pachet cu restul) – in care poti combina pe pat de orez sau cartofi prajiti niste minunatii ca sos tahina, seminte de rodie, humus, taboulleh, carne de vita, carne de pui…
E delicios ce am testat eu – kebun cu vita pe pat de orez cu sos tahina si seminte de rodie … (seamana cu falafelul simpa, desigur si m-am bucurat tare ca au reinterpretat ceva de succes intr-o forma si mai sanatoasa si… mai pentru cei care mananca si carne).
Data fiind amicitia mea cu Radu, profit de acest moment ca sa-i spun si ce nu imi place la restaurantul lui… care e foarte chic si minimalist, f curat si in care m-am speriat cat de repede a fost mancarea gata. Pe bune, am facut 2 pasi in lateral de la casa la masa de servire si mancarea mea era gata!
Dar, revenind
Draga Radu,
Doresc sa spun ca ma enerveaza tare tare tare doua lucruri la Condimental de Calif.
Nu e deschis si in week end si eu nu pot sa ajung in timpul saptamanii decat foarte rar. As manca mai des, daca ar fi deschis si in we (aici am dat virtual din gene, poate poate se va intampla o minune curand)
Nu exista cu livrare acasa. Pai si io care stau in partea cealalalta de Bucuresti si nu mi-am facut birou pe langa Ministerul Culturii si biblioteca nationala ce fac? Da, stiu, o sa fiu intelectuala si o sa petrec multe ore la biblioteca, dar tot mai bun e un home delivery.
Altfel, imi place tare numele, inteleg ratiunea de ce il cheama Kebun (chiar e bun), dar mie imi place ca rimeaza cu nebun (si asta imi aduce aminte cum ai pus-o tu pe mama ta sa stea la casa la Calif-ul din Iancului ca sa fii sigur ca sunt toti clientii multumiti. Bine, si ca doamna a acceptat cu gratie sa munceasca in picioare multe ore ca sa nu mai ai tu o grija in plus ca nu e lumea fericita care vine sa manance la tine, ca sunt toti tratati ca-n familie, cu dragoste)
*
Aaa, pt restul lumii, luna asta daca va duceti la Condimental de Calif si ziceti #maipotsidesert primiti desert gratis:) cand eram acolo a venit un tanar cu prietena lui si stiau parolaJ
Daca n-ati mancat astazi, nu va uitati la fotgrafiile de mai jos. In caz de extrema urgenta e bine sa stiti ca adresa Condimental de Calif este Bdul Marasesti 100, la intersectia cu Splai Unirii. Programul e luni vineri de la 11.30 la 20.00
In minutele urmatoare, nu mai mult de 7, veti citi o poveste despre un om care a fost atat de onest cu meseria lui, care a vrut sa faca lucrurile cat a putut el de bine si… a revolutionat invatamantul.
John Hunter este creatorul unui joc – World Peace Game – care ii invata pe copiii de 9-10 ani, in locul lectiior despre geografie, economie si stiinte sociale, cum sa salveze lumea. Iar copiii pe parcursul unui semestru rezolva unele dintre cele mai importante probleme ale omenirii cu empatie, intelegere si bun simt… copii de 9-10 ani.
John Hunter a creat World Game in 1978 cand era profesor la o scoala generala fara bugete mari si nu avea prea multe manuale dar si nici copii foarte interesati de scoala. Isi dorea ca elevii lui sa vina de drag la scoala, sa fie implicati in lectii si sa invete lucruri care sa le fie utile in viata, sa le dezvolte empatia, umanitatea si intelegerea pentru problemele celorlalti.
Totul a plecat de la o tabla de joc – un fel de monopoly – prin care John Hunter a incercat sa le explice copiilor ce se intampla in Africa. Le-a asezat contextul social si cu figurine care aratau cladiri, arme, soldati, bani le-a prezentat problemele continentului si i-a rugat sa le rezolve.
Astazi – la aproape 40 de ani de la primul joc World Peace Game – copiii primesc o instalatie pe 4 etaje cu soldati, case, arme, terenuri si o carticica cu problemele cu care se confrunta planeta si trebuie sa rezolve jocul…
Lectia se numeste World Peace Game pentru ca jocul e castigat daca toate problemele sunt rezolvate iar pe pamant e pace.
Undeva in cele cateva saptamani in care copiii rezolva probleme de resurse, de teritorii, de gazduire de refugiati, de dezvoltare economica, se produce o transformare. De la munca individuala se ajunge la lucrul in echipa, de la a detine se trece la a darui, de la a cuceri se ajunge la a imparti.
Copiii, cu sinceritatea lor, se iau foarte in serios in rezolvarea unor probleme complicate de strategie economica (reduse la informatii de baza de catre profesorul Hunter, in manualul pe care-l primesc la inceput) si incep sa citeasca suplimentar despre matematica, istorie, sociologie.
Practic gandesc tot timpul cum sa rezolve problemele omenirii, chiar si dincolo de orele de clasa.
*
Ce face Hunter cu jocul asta? E ca un mic magician…
In aproape 40 de ani de joc doar de 2 ori copiii nu au putut rezolva toate problemele, dar cand s-a dovedit ca solutiile lor au fost f agresiv- razboinic- violente, Hunter si-a aratat magia.
Intr—un an copiii au fost foarte razboinici si au omorat multi soldati. Profesorul i-a rugat pe fiecare elev din echipa care isi pierduse armata sa-si aleaga un soldatel figurina, iar pe colegii care castigasera razboiul i-a rugat sa le scrie cate o scrisoare parintilor soldateilor morti. A doua zi la lectie, au venit parintii copiilor care detineau soldatel si au citit scrisorile in lacrimile tuturor. A fost o puternica lectie despre umanitate si despre empatie.
Elevii care joaca World Peace Game isi amintesc la multi ani distanta despre transformarile pe care le-au simtit pe parcursul semestrului. Pentru ca lectia nu mai este doar despre a asimila niste informatii, devine despre a le integra in lumea ta, despre a le sintetiza si a le exploata intr-un context real care are un impact direct.
In plus lectia e foarte interactiva, profesorul intervine f f rar, doar copiii cauta solutii la problemele din joc.
*
World Peace Game e astazi celebru in toata lumea ca si profesorul care l-a inventat John Hunter. Copiii lui au mers la Pentagon si au vorbit cu generali specializati in strategii militare explicandu-le acestora de ce ei au rezolvat o situatie intr-un anume fel si nu pe calea razboiului.
Despre Hunter s-a facut si un film documentar, iar profesorul vrea acum sa lase mostenire lumii intregi metoda lui de predare a stiintelor.
In septembrie se va afla la Bucuresti la invitatia Verita School si o clasa de copii va incerca sa rezolve jocul. In fiecare seara profesorii care vor sa invete si sa-si dezvolte abilitatile pedagogice, vor analiza cu profesorul Hunter solutiile propuse de copii in raport cu personalitatea lor si vor intra in culisele magiei acestui joc.
In plus, profesorul Hunter va sustine o conferinta publica pe 26 septembrie despre educatie, parenting si cum poti sa le dezvolti copiilor capacitatea de a invata cu drag intr-o vreme in care sunt asaltati de informatii. Despre cum sa ii ajuti pe copii sa isi atinga intregul potential intelectual si emotional.
*
Daca esti lider al unui grup / antreprenori/ top management ar fi bine sa mergi la conferinta lui Hunter pentru ca, prin lectiile pe care le-a invatat de la copii, o sa-ti explice cat de simple sunt de fapt solutiile la problemele tale.
Daca esti parinte si vrei sa inveti despre educatie si despre cum sa pregatesti mintea copilului tau pentru a sintetiza informatia si pentru a o asimila fara sa-i strice personalitatea si umanitatea, atunci cred ca si tu trebuie sa mergi la conferinta lui Hunter.
Daca esti profesor si crezi ca metoda ta e depasita, suferi ca elevii se plictisesc la ore si vrei sa se bucure de scoala, ai doua optiuni in raport cu profesorul Hunter:
Sa te inscrii sa vezi cum se joaca world peace game si sa participi la analize in feicare seara (ai nevoie de o dovata ca esti profesor), detalii aici…
Sa mergi ca noi toti ceilalti la conferinta publica a lui John Hunter din 26 septembrie.
John Hunter e un profesor de la o scoala saraca din America, pe dreapta, de fapt in Richmond si a ajuns faimos in toata lumea pentru felul in care i-a schimbat in bine pentru toata viata pe copiii care au fost la lectiile lui. Este el insusi o frumoasa lectie de viata.
Detalii despre conferinta si cum poti sa te inscrii ca profesor la lectiile lui John Hunter pot gasi aici
Toti oamenii MARI pe care i-am intalnit ca jurnalist sunt generosi. Sunt impacati cu ei si cu ce pot ei sa aduca in spatiul public si in societate, si nu se tem ca altii ar putea “fura” de la ei.
In randurile de mai jos, e o poveste despre generozitate… cu nume mari.
*
Ultima data cand l-am intalnit pe Catalin Stefanescu s-a intamplat cam asa: eu stateam de vorba cu o tanara simpatica, Georgiana Ene, in biroul unei agentii de publicitate, el a venit cu treaba, ne-am imbratisat si a spus cu vocea lui calda si molcoma catre fata “tu nu existi, nu te-am vazut”.
Ar parea o nepolitete, iar pentru un om cum e Catalin acest lucru e imposibil, numai ca gestul lui marca onestitatea. Cei doi urmau sa se intalneasca intr-o conversatie interviu, iar Catalin voia ca totul sa fie autentic, sa nu faca niciunul dintre ei “actorie” la momentul intalnirii pe camera.
Georgiana este una dintre cei patru castigatori ale unei campanii foarte frumoase lansate de Mercedes- Benz – Pe urmele celor mai buni – prima campanie de brand nationala, o campanie care include si primul show online realizat de Mercedes-Benz avandu-i protagonist pe ambasadorii sai locali. Catalin, alaturi de Andreea Esca, Camelia Potec si Andi Moisescu sunt protagonistii show-ului si sunt pregatiti sa le ofere sprijin si mentorat romanilor care vor sa-si duca la indeplinire visurile.
*
Pentru cei care nu-l stiu pe Catalin Stefanescu dincolo de interviurile lui minunate sau de spectacolele de teatru pe care le regizeaza, pe texte scrise de el, as vrea sa descriu o intamplare.
In urma cu cativa ani, am ajuns mai devreme decat ora de incepere la un eveniment la care Catalin Stefanescu era gazda. L-am gasit retras dupa o usa transformata in paravan, recitind insemnarile din desfasurator, rostind ca “pe scena” prezentarile invitatilor pe care urma sa le introduca publicului cateva minute mai tarziu. Era foarte foarte multa concentrare pe chipul lui, nu era deloc prezent zambetul cu care-l vezi pe scena sau la televizor, era ca un sportiv inaintea startului, care se pregateste de competitie.
I-am si povestit peste o vreme despre uimirea mea legata de concetrarea lui in acele momente de repetitie, a zambit si-a spus simplu: “trebuie sa ne pregatim pentru ceea ce facem”.
Cu rigoarea, statornicia si discretia sa, Catalin Stefanescu e partener cu Mercedes-Benz Romania de noua ani, iar proiectul “Pe urmele celor mai buni” ii vine manusa. A ales-o pe Georgiana Ene sa o mentoreze in indeplinirea unui vis mare – sa scrie o carte despre promovarea teatrelor din Romania, o carte care pleaca de la masteratul pe care l-a facut.
*
Georgiana lucreaza ca Project Manager pentru o firma internatioanla, la sucursala din Bucuresti, dar pasiunea ei pentru teatru e dincolo de job sau de orice beneficiu. E una dintre acele persoane care fac lucrurile pe care le iubesc de dragul de a pune ceva frumos in spatiul public si, mai ales, pentru a ajuta.
Asa s–a intamplat cu echipa Unteatru, pe care Georgiana a ajutat-o in partea de comunicare – word of mouth – inca de cand era foarte foarte la inceput. I-a vazut cum au crescut si odata cu ei, a crescut si ea. Spera ca intr-o zi, echipa Unteatru sa aiba comunitati de spectatori cat mai diverse, iar Zilele Unteatru sa devina un festival international.
Intre munca ei de unde isi plateste facturile si cea din care se incarca emotional, Georgiana isi face timp sa scrie cronici de teatru si interviuri pentru ziarul Metropolis si sa mearga la festivalurile de profil din tara ca sa relateze pe blogul ei despre spectacolele care i-au placut. Nu vrea sa scrie despre ce e rau, pentru ca teatrul – crede ea – are nevoie de multa sustinere, nu e nevoie sa-l daramam cand nu ne place ceva.
A ajuns sa scrie primele cronici de teatru dupa ce a participat la un concurs la Cristian China Birta pe blogul lui. Chinezu, cum i se spune lui Cristian, a remarcat-o si a invitat-o sa scrie la el pe blog o cronica a unui spectacol la care era invitat. Asta i-a dat aripi si a prins curaj sa-si exprime sincer opiniile despre spectacolele pe care le vedea. Asa a remarcat-o Doru Mares, un important critic de teatru, care a invitat-o in festivaluri ca blogger acreditat.
Acum s-a inscris la competitia Mercedes-Benz – “Pe urmele celor mai buni” – pentru ca-l admira pe Catalin Stefanescu si stie ca are multe de invatat de la el. Si-a dorit atat de mult sa castige incat a completat aplicatia imediat cum a aparut pe Facebook, si-a aflat mai tarziu ca a fost prima care s-a inscris in tot concursul.
*
Catalin a ales-o dintr-o lista scurta. I-a remarcat ambitia, determinarea, a fost impresionat de anii pe care i-a investit Georgiana in a invata despre lumea administrativa a teatrului.
A mai ales-o si pentru ca ea reprezinta o situatie pe care el incearca sa o combata din lumea teatrului romanesc. “Noi suntem o lume destul de conservatoare, indiferent de teritoriu. In lumea teatrala, cu tot dragul fata de lumea asta, nu incetez sa spun ca exista destul de mult provincialism si destul de mult instinct de conservare. Suntem o lume cumva inchisa. In general, filologul, muzicianul, filosoful patrund daca e vorba despre vreun patruns in lumea asta (desi eu nu inteleg despre ce e vorba in acest patruns), dar pentru “ceilalti” e mult mai greu. Dar lumea teatrului are nevoie de oameni noi, din punct de vedere etic, igienic. E foarte multa nevoie de lume “venita din afara”, e nevoie de eroare, de exagerare pentru ca acesta genereaza un sistem viu… si teatrul are nevoia asta”, spune Catalin, care a mers pe drumul lui in teatru.
Dincolo de prieteniile de lunga durata cu “oameni din lumea teatrului”, cand a inceput sa scrie piese de teatru, sa dramatizeze texte, a stiut care e piesa de puzzle pe care vrea sa o completeze in imaginea cu toate spectacolele de pe “piata”: un spectacol la care publicul sa lucreze, nu in sensul participarii fizice, ci al gandirii, al experientei emotionale si intelectuale.
Nu e interesat sa faca parte dintr-un sistem, din lumea teatrului asa cum o vad veteranii, nu cauta validari si incadrari in clasamente, face dramaturgie si regie cu bucurie pur si simplu. Din perspectiva asta, o intelege foarte bine pe Georgiana si pasiunea ei non-profit pentru teatru.
*
Acum pasiunile lor se intalnesc gratie campaniei Mercedes-Benz. Catalin o va mentora pe Georgiana dupa regulile lui care implica si etica: “In intalnirea asta nu poate sa fie nimic de complezenta, nu fac nimic din ceea ce se cheama trafic de influenta, dar daca pot sa incurajez pe cineva sa-si duca la buna implinire un vis, asta ma face fericit.”
Intalnirile de mentorat ale lui Catalin si Georgiana vor fi filmate si va rezulta un serial unic in online, un serial despre cum se modeleaza unul pe altul doi oameni cu aceeasi pasiune. Veti putea vedea aceste episoade de consiliere pe site-ul campanei Mercedes-Benz, www.peurmelecelormaibuni.ro.
Aici puteti vedea primul episod cu Georgiana si Catalin, vor mai fi si altele ca sa intelegem cum o ajuta, pe bune, la realizarea visului ei.
*
Pe principiul pay it forward, reprezentantii Mercedes-Benz m-au invitat sa lansez aici pe blog o provocare similara. Cu toata sinceritatea si realismul pe care-l am in dotare stiu ca nu am amploarea profesionala si umana a ambasadorilor Mercedes-Benz Romania (Andreea Esca, Camelia Potec, Catalin Stefanescu si Andi Moisescu), dar daca exista cineva care crede ca l-as putea ajuta cu ceva in dezvoltarea sa profesionala, il rog frumos sa lase un comentariu si sa-mi spuna pe scurt povestea sa.
La initiativa Mercedes-Benz ne vom intalni, vom povesti… ne vom plimba si cu frumoasa masina si sper ca la sfarstul intalnirii noastre sa va fi ajutat macar cu o miime de milimetru sa mergeti mai departe in a va indeplini visul. Va multumesc.
Cateva randuri la cald dupa ce am fost putin la Mastering the Music Business, poate cea mai importanta conferinta despre muzicieni, cu muzicieni din Ro.
Am fost pentru panelul de study case pentru artisti independenti – Alexandra Usurelu, muzica underground dupa Colectiv si Nicu Alifantis – voiam sa vad in detaliu ce au facut oamenii acestia ca sa depaseasca situatii de criza.
*
Sper ca toate celelalte paneluri au fost macar la nivelul acestuia, pentru ca a avut multe lucruri importante rostite:
Bobby Stoica – managerul Alexandrei Usurelu – a vorbit despre cum mereu l-a interesat eficienta. Despre cum a fost in orice clipa constient cat baga in proiect si cand si cum urmeaza sa scoata.
Despre cum a pozitionat-o pe Alexandra si a ramas in acea pozitionare de 4 ani.
Mi-a ramas in minte diferentiatorul neconventional pe care si l-au ales.
“daca toti artistii sunt judecati dupa ultimul single (cantec/creatie), noi ne-am propus sa fim judecati dupa ultimul show.”
Au mutat astfel strategia de la muzica compusa la relatia cu publicul si la structura show-ului pentru ca acolo erau mai multe sanse de succes. (mi-ar fi placut sa povesteasca mai mult despre activarile gandite special pentru a transmite “aproape de public”, pentru ca ele au existat mereu in strategia lor)
*
Codrut Dumitrescu, domnul care are in grija jumatate din trupele underground din ro, a povestit despre cum a facut fata unei situatii de criza: disparitia cluburilor de profil post Colectiv, la un loc cu lipsa dorintei artistilor lui de a se mai se sui pe o scena dupa o asemenea tragedie.
Codrut a vorbit despre partea administrativa a lucrurilor, despre cum nu mai avea nicio incasare si a cautat solutii singur – a gasit doar 3 cluburi cu care putea lucra in conditii corecte. Si cum, practic, tragedia colectiv i-a resetat business-ul.
Nu e deloc intamplator ca trupele aflate sub marca Overground Music au succes, Codrut e un om care stie multa meserie cu tabele in fata. Sa va uitati pe site-ul agentiei lui, o mica revista pentru trupele pe care le reprezinta. Il gasiti aici.
*
Domnul Alifantis a povestit despre cum toata viata si-a provocat domnia sa evenimentele, fara sa astepte ca ele sa vina. Stia exact care e numarul mediu anual de concerte pe care le sustine si – ceva f f frumos – a stabilit ca 10% dinaceste concerte vor fi sociale, gratuite, banii ducandu-se la cauze umanitare.
In plus domnia sa a povestit despre cum crede ca artistii trebuie – dupa un anume nivel – sa dea inapoi catre comunitatea din care provin si despre cum finanteaza aparitii de albume, ale unor artisti mici in care crede.
a fost punctul final, intelept si darnic, o lectie indirecta despre spiritualitatea si smerenia pe care trebuie sa le cultive un artist.
*
Am fost si la prima editie Mastering the Music Business si vreau sa salut urmatoarele:
Deschiderea pentru toti jucatorii mari din industrie ( de la HAHA pana la Global, cu trecere prin casele mamut Roton si Cat music, dar si cu participari ale agentiilor mici cu artisti underground). Remarcasem ca la prima editie era doar “o tabara”, acest lucru a fost remediat si e un mare plus pentru industrie si pentru conferinta in sine.
Deschiderea pentru analiza mai multor aspecte ale muncii artistilor/ cu artisti – business, compozitie, comunicare sunt directiile care sunt cele mai vizibile, dar industria are multe nuante si anul acesta isi fac simtite prezenta (video, dans, light design pentru conceperea unui show). Sper ca intr-unul din anii viitori sa fie invitat un scenarist de show de muzica pentru ca e acolo o parte importanta de reteta pe care, cu tot respectul, prea putini artisti romani o cunosc.
Mai sper sa fie reprezentata la o editie viitoare si muzica hip hop. Cum stiu ca, odata cu experienta expunerii in spatiul public de business, speakerii vor avea prezentari din ce in ce mai tehnice si mai structurate.
Se simte ca suntem la inceput in zona asta, dar e mult mult mai bine decat anul trecut (cand a fost f bine si a fost o minune ca a aparut o asemenea conferinta)
De ce e utila o asemenea conferinta?
Pentru ca ii ajuta pe cei care vorbesc sa-si structureze corect actiunile ca sa le expuna publicului.
Pentru ca spectatorii (oameni din industrie) proiecteaza discursurile de pe scena pe propriile nevoi si sunt cu un pas in fata spre reusita.
Nu e despre networking. Industria aceasta e atat de mica incat toata lumea stie pe toata lumea, sau are nevoe de 2 zile sa-i cunoasca. E despre a invata. Si e f f f multa nevoie de educatie (si) in zona asta.
De aprope o luna s-a deschis la Londra la National Portrait Gallery o expozitie de fotografii cu unele dintre cele mai impresionante tinute ale actritei Marlene Dietrich.
Expozitia este deschisa pana in aprilie anul viitor si sper sa ajung la Londra intre timp, dar gratie comunicatelor de presa ale muzeului am putut vedea cateva dintre fotografiile expuse.
Asa am realizat ca, peste ani, doamna care spunea ca “nu se imbraca nici pentru ea, nici pentru barbati, nici pentru public si nici de dragul modei… ci pentru imagine” a fost cu mult mult inaintea vremurilor ei.
Dietrich a fost o femeie extrem de asumata si de curajoasa. Era declarat bisexuala, a fost casatorita, a avut o fetita, dar nu a locuit niciodata cu sotul in aceeasi casa. A fost extrem de voluntara si a afisat o incredere in sine si o putere de a exprima atitudini prin propriul corp care sunt cu mult inaintea vremurilor ei.
(Ocazie cu care m-am gandit sa caut o biografie a ei sa citesc, poate are un jurnal sau ceva similar)
Marlene Dietrich a impins foarte mult limitele feminitatii si a incercat sa reduca distanta granitelor dintre sexe. Privita acum, ea este un promotor minunat pentru comunitatea LGBT… doar ca gandea si facea public aceste lucruri inaintea primului razboi mondial, adica cu aproape 100 de ani in urma.
Iata-o in cateva fotografii. Remarcati va rog cat de actuale sunt hainele si ce expresie are trupul ei.
Sfaturile lui Dietrich despre moda
1. Nu urma niciodata trendurile, pentru ca in scurt timp vei fi ridicola.
2. Nu cumpara haine de culoare verde, rosie sau orice altceva flamboyant.
3. O garderoba mica trebuie sa aiba tinute care pot fi purtate o data si inca o data. Prin urmare, negru, bleumarine si gri sunt culorile tale preferate.
4. Nu cumpara piese separate si nu crede niciodata ca reducerile inseamna ca poti sa-ti cumperi 5 rochii la pret de una.
5. Nu cumpara materiale ieftine, chiar daca ti se pare ca rochia arata elegant pe tine. Nu te gandi ca nu poti sa iti permiti produse din materiale scumpe, economiseste bani ca sa-ti permiti.
6. In garderoba ai nevoie de: un costum (preferabil gri – daca e bleumarine te face slaba), doua rochii negre, o fusta neagra de lana, cateva tricouri negre si gri de lana. Vei fi bine imbracata o parte importanta din an, mai putin vara cand trebuie sa ai cateva rochii simple de bumbac.
7. Cat faci economii pentru a-ti cumpara o rochie neagra, poarta bluza si fusta de lana fina.
8. Nimic nu e cu adevarat rau atata timp cat nu ruinezi eleganta outfitului punand prea mult accent pe decolteu.
[caption id="attachment_47660" align="alignnone" width="3150"] Le grand Alibi (Stage Fright) d’AlfredHitchcock avec Marlene Dietrich wearing a Christian Dior design 1950[/caption]
Artistul roman Florian Doru Crihana prezinta timp de o luna in cladirea Consiliului Europei din Strasboug expozitia sa dedicata acestui oras, realizata cu doi ani in urma.
Expozitia cuprinde 32 de imagini pe teme istorice. Unele sunt satirice, altele sunt ironice asa cum de fiecare data, Crihana isi structureaza seriile.
Prezenta sa in Consiliul Europei a fost posibila datorita carierei sale internationale si in urma recomandarilor facute de Reprezentanta Romaniei la Consiliu. Un rol important l-a avut reprezentanta artistului pe Germania de sud si in Franta, jurnalista Iolanda Badilita – curatoarea expozitiei.
Consiliul Europei directioneaza din 1949 istoria continentului. Toti cei care lucreaza astazi acolo au posibilitatea de a vedea lucrarile unui artist care face intoarceri in timp cu fata spre viitor.
Dieter Burkamp scria cu ani in urma: “Crihana face in lucrarile sale profetii, ele se adeveresc dupa un timp. Asa ca, cine se preocupa de viitorul Europei ar trebui sa desluseasca misterele din operele galateanului.”
Tanara si promitatoare, Sarah Forgie nu se teme sa experimenteze.
In varsta de 22 de ani, proaspata absolventa a Colegiului de moda din Londra, desi ea este din Australia, s-a specializat in Print Design. Colectiile sale prezinta abilitatea sa de a crea modele si imprimeuri pe diferite materiale textile.
Articolele sunt personalizate prin culori si stil, amintindu-ne de adevarate opere de arta. Fara a se conforma tendintelor, outfit-urile lui Sarah Forgie sunt caracterizate prin arta design-ului tesaturilor.
In inima Parisului, in apropiere de Teatrul de Comedie Francez, de Luvru si de Muzeul de Arte Decorative, precum si de Palatul de Opera Garnier si unele dintre cele mai cunoscute magazine ale orasului, Hotelul Drawing este in prezent unul dintre cele mai moderne spatii de cazare ale capitalei franceze. Este dedicat artei contemporane si inspirat dintr-un concept de Carine Tissot, ce poarta numele “Drawing Now Paris”.
Interioarele au fost proiectate de arhitetii NIDO si au elemente moderne inspirate din stilul scandinav si au folosit materiale tehnologice si contemporane. Cladirea gazduieste si un atelier de desen, primul centru de arta privat care se concentreaza pe desenul contemporan. Cazarea in acest hotel ofera o experienta unica, inducand sentimentul ca esti in interiorul unui muzeu.
In plus, hotelul a fost decorat de 6 artisti care si-au lasat amprenta personala pe peretii interiori ai structurii: Stéphane Perraud, LEK & SOWAT, Abdelkader Benchamma, Clément Bagot, Françoise Petrovitch si Thomas Broomé.
Intotdeauna cand se intampla ceva cu adevarat spectaculos in tara asta e vorba de niste oameni care au suflet maare si o la fel de mare doza de nebunie.
Sa-ti propui sa renovezi toate centrele de transfuzii din Romania, sa te gandesti ca acolo e capatul de inceput al salvarii unor vieti, dar si al educatiei in a darui si sa muncesti aproape 10 ani pentru asta… e o poveste din care s-ar putea face un film frumos.
Totul a inceput cu o doamna doctor care intelegea mai bine decat noi cat de importanta e donarea de sange si care stia cum arata centrele unde oamenii sunt invitati sa doneze sange. Stia ca dansa nu ar avea curajul sa doneze sange intr-un cadru atat de insalubru.
Doamna doctor se numeste Anca Stefan si este directorul executiv al Asociatiei REACT.
In 2008 doamna doctor a aplicat la Fundatia Vodafone pentru fonduri (Fundatia Vodafone are o parte importanta din fonduri destinata programelor de sanatate) cu un proiect in care povestea cat de grava e situatia din centrele de transfuzii, cum nu merg oamenii sa doneze sange pentru ca nu au educatie in acest sens, pentru ca nu au curaj in actul medical si pentru ca… centrele arata cum arata.
*
Imi pot imagina cum a fost intalnirea din 2008, am participat la diferite fundatii la momentele in care cineva aplica cu o idee super simpla dar care poate schimba lumea si am vazut emotia care se creeaza in jur.
42 de centre de transfuzie sunt in Romania. Imi imaginez ca boardul Fundatiei Vodafone si-a facut planul si-a zis “daca e sa facem, sa le facem pe toate, ca e un numar finit pe care-l putem controla. Dar cum facem sa le facem pe toate?!”
*
10 ani mai tarziu, la sfarsitul acestui an toate cele 42 de centre de transfuzie vor fi moderne, curate, cu aparatura de ultima ora.
Fundatia Vodafone a investit un million de euro in acest proiect de-a lungul acestor ani, Asociatia React a facut totul ca la carte (de la estimarea centrelor care aveau cele mai multe donatii deci trebuiau renovate primele, pana la campanii in zonele in care donarea de sange nu era o practica obisnuita. Si pana la campanii de educare la nivel national).
*
La aproape 10 ani distanta, a crescut numarul donatorilor de sange cu 10 % la nivel national.
Peste 620.000de donatori de sange si pacienti au beneficiat pana acum de schimbarile produse in centrele de transfuzie sanguina in urma renovarii si dotarii lor cu echipament medical corespunzator. Dintre ei, mai mult de 414.000 de pacienti au primit sangele de care aveau nevoie pentru transfuzii.
Ca rezultat al programului „O sansa pentru viata”, centrele de transfuzie sanguina din Romania au inregistrat in 2016 o scadere a mediei de varsta a donatorilor la nivel national, pentru prima data dupa 1989. La ora actuala, 30% din sangele donat provine de la donatori tineri fideli.
*
Si toate astea pentru ca niste oameni s-au intalnit sa faca bine – cei de la React si de la Fundatia Vodafone.
Ieri a inceput marea cursa Red Bull X Alps in care 32 de sportivi incearca sa parcurga 1138 km de la Salzburg pana la Monaco doar in alergare sau in zbor cu parapanta.
Toma Coconea e pentru a 8-a oara in aceasta cursa si in 24 ore a parcurs 90 km in linie dreapta spre finish cu 10 kg de echipament in spate, prin munti si ceva ploaie la inceput.
A beneficiat de pass-ul de noapte, unul pentru intreaga competitie pentru fiecare concurent,cu exceptia celor trei sportivi care au fost pe podium in prolog, si a alergat toata noaptea! Prin muntii Alpi, prin ploaie, la 2000 m altitudine. Acum se afla pe locul 1 in cursa.
De astazi inainte o sa ne uitam cu uimire la Toma si colegii lui, o sa ne gandim ca ei nu sunt facuti in carne si oase pentru ca n-are cum – o sa spunem asta “n-are cum!” de cateva ori in fiecare dimineata sau seara – ca un om sa poata sa faca o asemenea cursa nebuneasca.
Sigur ca noi nu o sa stim ca pe langa carne si oase, ei au ….multe bataturi la picioare, uneori basici sangerande, ca dupa doua trei zile o sa-I doara muschi de a caror existanta noi nici n-am aflat, cum n-o sa stim – chiar daca intum – forta din mintile lor, combustibilul care-i duce mai departe catre Monaco, la punctul final.
Ca sa incepeti saptamana frumos, vreau sa va povestesc cateva lucruri mai putin stiute despre Toma, mai ales despre sufletul lui bun si caracterul lui spectaculos.
Toma nu concepe sa nu dea maximum din ce poate – emotional si fizic.
In cei 16 ani de cand se desfasoara competitia Red Bull X Alps (e o data la 2 ani), Toma a devenit cunoscut in lumea intreaga ca un mare atlet, unul de legenda, cu calitati fizice impresionante.
Imaginati-va ca Toma locuieste in Petrosani, e membru din echipa de Salvamont si, cand nu salveaza vieti la propriu sau nu se antreneaza, participa la competitii sportive ca sa stranga bani pentru cazuri umanitare.
Acum doi ani a participat la un ultramarathon la Monaco – No finish line – o competitive umanitara unde fiecare kilometru alergat inseamna 1 euro donat (sportive sau civili pot alerga oricat pe durata a 8 zile ), Iar toma a alergat 823 km!!!! echivalentul a 20 de maratoane (in 2 zile a alergat 24 de ore non stop).
E in exemplu acesta o parte importanta din caracterul lui: daca tot s-a inscris in competitie, unde practic nu castiga nimic, doar o diploma si dona niste bani prin efortul lui, atunci a faca totul big time. Sa fie istorie!
Toma Coconea e cel care reusit primul zbor cu o targa speciala legata de parapanta in carese afla un turist ranit.
S-a intamplat in 2003, in Parang, cu o turista care a cazut intr-o prapasie si s-a ranit grav la cap. Tomi era in echipa de salvamontisti si pentru ca distanta de la locul accidentului pana la spital era mare, i-a rugat pe colegii lui sa-l lase sa zboare. A aterizat nu la marginea orasului, ci direct in curtea spitalului spre uimirea medicilor.
Turista traieste si probabil ca acesta e rasplata cea mai mare pe care putea sa o primeasca pentru efortul lui.
Toma e o inspiratie pentru copiii care traiesc in Petrosani (si nu numai)
Imaginati-va Petrosaniul, unul dintre cele mai sarace orase din tara. Sa te nasti acolo nu pare ca-ti da un drum usor pentru a face ceva remarcabil in viata. Pentru copiii de acolo, Toma e un exemplu ca din Petrosani poti ajunge faimos in toata lumea, daca-ti urmaresti visurile si faci sacrificii imense.
Zilele trecute, cand am vorbit cu el (o parte din conversatie o puteti citi aici) inainte de debutul Red Bull X Alps, l-am intrebat daca stie ca e o inspiratie pentru multi tineri. El, baiatul super simplu din Petrosani, candva timid, acum mai obisnuit cu vorbitul in public, dar cu un imens bun simt si o modestie teribila. Si mi-a spus asa:
“Ma bucur sa simt acest lucru. Uite iti dau un exemplu.
Eu fac antrenament oricand in functie de program, am mereu in masina echipamentul de sport si odata m-am oprit pe stadion la Universitatea din Petrosani, unde ma mai antrenez din cand in cand. Erau acolo doi tineri, s-au oprit si m-au rugat sa fac o fotografie cu ei…
Unul dintre ei a zis “Toma, eu vreau sa-ti multumesc”
“De ce?”
“Datorita tie am reusit sa ma las de fumat de un an de zile si, uite, acum am terminat de facut patru stadioane in alergare…”
Sala de sport de la scoala unde a invatat Toma, scoala 7, poarta numele lui, iar atletul care a participat adesea la intalniri cu elevii, a facut – in 2015 – propria actiune de strangere de fonduri pentru echipamente sportive pentru aceasta scoala.
Toma zboara in tandem cu turisti si “incearca sa-I desclesteze” –sa-i relaxeze 🙂
E un mare privilegiu sa poti zbura alaturi de un campion, iar Toma si in aceasta situatie isi ia rolul foarte in serios. Ii invata pe oameni sa se relaxeze – desclesteze cum spune el -. traieste prin bucuria pasagerilor, se bucura de emotiile pe care ei le transmit in timpul zborului.
Inainte de a pleca in competitie a avut un zbor in tandem un profesor doctor anestezist de 92 de ani, asta dupa ce, cu ceva vreme in urma a zburat si cu un bebelus de 4 luni. “ A zis ca a intinerit foarte mult. Era super fercit.”, isi aminteste Toma cu drag.
Toma e loial prietenilor lui, dincolo de viata
Anul asta e o cursa Red Bull Alps foarte emotionala pentru Toma.
Creatorul cursei, creierul – cel care facea traseele – Hannes Arch a murit anul trecut intr-un accident de elicopter. Arch era pilot pe avioanele care alimenteaza zonele retrase din multii Alpi si un accident nefericit a facut ca elicopterul lui sa se prabuseasca.
Toma Coconea era un bun prieten al lui Hannes Arch si anul asta il poarta cu el in cursa – pe casca de zbor a pus un sticker special cu numele prietenului lui.
Si cand va bucurati si va uimiti in fata efortului si victoriilor lui in aceasta cursa, faceti va rog o plecaciune si pentru OMV Romania si Mercedes Benz Romania care l-au ajutat in aceasta cursa. (nu, nu ma platesc sponsorii lui Toma, desi sunt si eu prietena si acum lucrat cu aceste brand-uri, dar mi se pare o rasplata mica mica sa le mentionez numele stiind ca, gratie lor, Toma Coconea ne inspira pe noi sa credem ca putem … in felul nostru… muta din loc muntii inalti din vietile noastre.
(Am mai scris despre Toma Coconea de-a lungul anilor de multe ori. Gasiti articolele aici)
Revista Unica m-a rugat, prin Carmen Ghibutiu, sa raspund la cateva intrebari despre blogul meu.
O parte din raspunsuri au intrat in revista si daca veti cumpara revista cu Elena Gheorghe pe coperta le veti putea citi, altele – pt ca evident am raspuns pe larg:) – n-au mai intrat si le las aici
O situatie ipotetica: Daca ar trebui sa explici cuiva care nu stie ce e Internetul ce e acela un blog, ce i-ai spune?
Propria revista, propriul canal media. Un loc unde poti sa pui ceva care e relevant pentru lume. Nu e despre a scrie despre tine, ala e un jurnal pe care-l tii in sertar. E despre a pune informatii RELEVANTE in spatiul public.
Care e cea mai mare teama a ta in legatura cu blogul? Daca ai vreuna, bineinteles…
Nu am, daca maine ar disparea blogul, as putea sa fac altceva – care sa tina de partea de producere de continut – fara nicio problema.
Ce ai castigat si ce ai pierdut de cand ai devenit foarte cunoscuta?
Nu mi se pare ca sunt cunoscuta si nu e un alint cand spun asta. E un alint si mult ego sa ne imaginam ca, daca ne citesc articolele cateva zeci de mii de oameni zilnic, suntem buricul pamantului. Faptul ca sunt oameni care imi stiu numele e doar o consecinta a anilor mei in presa (am lucrat in radio de la 19 ani, cred ca pana la 25 de ani stia mai multa lume numele meu pentru ca ma auzea foarte foarte des la Europa FM), dar nu e ca si cum as fi o vedeta. Lucrez aproape de vedete. Loredana e o vedeta, cam pe la acel nivel e o persoana careia i se poate schimba viata pentru ca e cunoscuta. Oamenii au facturi de platit, au o viata de trait, nu e ca si cum eu as fi fost prezenta sau am influentat momentele importante din viata lor si, ia te uita, ce ma stiu intr-un mod care sa ma atinga la nivel personal.
Cum este publicul tau?
E un public foarte educat, care e obisnuit sa citeasca mult – am o durata de citire de peste 4 minute per articol (iar media nationala e sub un minut) – care merge la spectacole (cateodata aflu ca si-au luat bilete si la spectacole de teatru sau de dans de afara la care am fost si eu: ) ), e un public cu bun simt. E un public pe care l–am triat in ani de zile. Spre exemplu, nu aprob comentarii pe blogul meu daca nu sunt un plus de continut, de informatie. Daca ele sunt din categoria “ce misto ai scris” sau, reversul, “ce tuta esti” nu mi se par relevante.
Ce compromis nu ai face pe blog?
Nu as face niciodata un selfie sau fotografii penibile in care ma simt peste noapte diva din fundul curtii. Ii scot din minti pe toti clientii cu care lucrez pentru ca pun aceasta clauza in contract: ca nu fac selfie. Nu mi-am facut niciodata si chiar am vorbit la o conferinta pe tema asta, despre cat de mult a schimbat comportamentul oamenilor ideea de selfie si cat de mult le afecteaza ego-ul. Selfie-ul e despre ego, singuratate si control – vrei sa apari in versiunea care ti se pare tie cea mai frumoasa(control), te pui pe tine in centrul lucrurilor si nu mai interactionezi cu nimeni pentru a ruga sa te ajute sa faci o fotografie.
Cine este cel mai aspru critic al tau?
Imi place sa cred ca eu, desi am prieteni care imi editeaza textele mai lungi (ca o forma de control), prieteni cu care ma verific in luarea unor decizii de business in ceea ce priveste blogul meu si stiu ca sunt sinceri oricat de grave ar fi lucrurile pe care trebuie sa mi le spuna. Zilele trecute am facut un interviu cu Cristi Puiucare a zis ceva in care cred si eu foarte mult „toti suntem victimele propriilor minciuni sau iluzii” si e important sa incercam sa fim cat mai onesti si cu noi si cu altii. Poate de asta mi se pare o mizerie conceptul de „fake it till you make it” pentru ca e o promovare a formei fara fond foarte prezenta in Romania, cu focus intens pe online.
***
P.S. Interviul acesta l-am dat cu o saptamana inainte de a pleca la FITS (de unde am scris un text despre impostori, oportunism si lipsa decentei in alegerea subiectelor despre care scrii – cu pricepere, cu stiinta despre ce scrii – care a suparat pe multa lume) si semnalez si in paginile revistei impostura pe care o simt tot mai prezenta in online. Oamenii nu se intreaba daca ei au pricepere sa scrie despre ceea ce scriu. Cumva, in era libertatii de exprimare, fiecare poate sa faca ce vrea, dupa cat il tine bunul simt. Dar cand o institutie de cultura sau un sponsor valideaza asemenea impostori, platindu-i ca sa scrie despre ce stiu sigur ca nu se pricep, se trece la un nivel periculos de fake news/fake informations … fake in general.
Si da, oricat as supara lumea, am sa semnalez aceste abateri mereu. Pentru ca daca nu le semnaleaza cineva, ele par normale si duc pe mai departe intr-o si mai mare impostura.
P.P. S Toate textele mele din Unica vor aparea in curand intr-un ebook. Am incetat sa mai scriu pentru Unica la inceputul acestui an, dupa 2 ani de colaborare, pentru ca nu-mi mai permite programul; in toamna demarez un nou proiect editorial care sper ca o sa va placa.
foto de cover, dar si cele din articolul din UNica sunt semnate de Alex Galmeanu.
Pentru cine nu-l stie pe micul meu prieten David Stescu, el e un baietel care la doi ani a fost diagnosticat cu autism. A intrat intr-o lume din care parintii lui, Miki si Mihai, au luptat mult sa-l scoata: nu mai vorbea si nu mai reactiona la nimic.
Terapii, logopezi, intalniri cu delfini, lectii grele in multe momente.
Astazi David are 11 ani si nu mai e in lumea aceea retras cu totul, e undeva pe granita dintre ceea ce lumea defineste standardul normal si autism: vorbeste …mult, e pasionat de geografie si fotografie, ii place sa calatoreasca, e super sincer – cand isi pierde atentia de la lucrurile oamenilor mari se intoarce in lumea prietenilor lui imaginari. A invatat sa si spuna ca se duce sa vorbesca cu prietenii lui imaginari, iar parintii il insotesc adesea in lumea basmelor prin conversatii super simpatice.
La 11 ani David merge la scoala normala, scrie (cu diacritice), isi ia examenele si – chiar daca invata mai mult decat alti copii la unele materii – a dezvoltat constiinta de a-si face lectiile pentru a fi mai bun. Intelege ca a avut o problema cand era mic (intreaba cateodata daca un copil sau altul are vreo problema cand prinde o discutie) si cred ca-l deranjeaza ca noi, prietenii lui, tot povestim ca e un baietel care a avut autism.
Il deranjeaza pentru ca stie cat munceste ca sa se integreze, din ce creste intelege tot mai multe si are o sinceritate si o sensibilitate minunate. Peste cativa ani, cand va intelege si mai multe, sunt sigura ca va vorbi in conferinte despre transformarile lui si despre cum intelegea lumea la un moment dat, iar asta o sa-i ajute si pe alti parinti care au copii diagnosticati cu autism.
*
Astazi scriu din nou despre David cu doua scopuri.
Unul este… sa multumesc sponsorilor care ii ajuta pe parintii lui sa-i indeplineasca visurile- sa calatoreasca pana la Polul Nord, in acest caz.
Zilele astea David e in Suedia si Finlanda impreuna cu parintii lui, intr-o excursie pe care o planifica de cateva luni. Cred ca a vizitat via google maps fiecare km de drum pe care urma sa-l parcurga cu masina in Suedia si Finlanda.
Undeva pe drumul recuperarii lui, parintii lui David s-au prins ca geografia si calatoriile ii capteaza atentia si-l bucura foarte tare. Si au inceput sa stranga bani ca sa calatoreasca stiind ca aceste excursii sunt parte din terapie pentru David. Sunt la tara nr 12 (le contorizeaza David), iar sacrificiile parintilor sunt imense: cate doua job-uri, economii peste economii, calcul al traseului la virgula si centima.
Probabil ca nu o sa ne spuna niciodata care sunt eforturile lor cu adevarat pentru a-i face aceste bucurii lui David. Bucurii care-l ajuta sa se recupereze.
Undeva pe drumul asta prieteni si sponsori au descoperit in ambitia lui David si determinarea parintilor lui de a-l face bine un exemplu motivational minunat. Si li s-au alaturat cu ce pot ei.
In aceasta excursie David are suport de la Canon România, AVStore.ro, i-au mai sprijinit cu echipament tehnic si Huawei Mobile si Garmin România
Si scriu in primul rand ca sa le multumesc lor ca au avut intelegere, rabdare si empatie si au investit in visul lui David sustinand efortul parintilor lui.
Mai scriu pentru a incuraja alti sponsori sa aiba deschidere in proiecte similare. Uneori ceea ce pentru tine ar putea fi o participare foarte mica, pentru familie si pentru cel pe care-l ajuti e imens – e o forma de validare, e un gest care le da aripi si gasesesc noi resurse emotionale sa mearga mai departe.
Parintii lui David au descoperit ca are talent de fotograf – ca incadreaza foarte bine subiectele in poza, ca vede lumea intr-un mod special cand se uita prin camera telefonului sau a unui aparat de fotografiat. Asa ca acum il incurajeaza in aceasta directie. Iar Dragos Asaftei ii ofera din cand in cand suport tehnic ca sa invete mai mult despre fotografie.
In Finlanda si Suedia David face fotografii in care surprinde lucrurile care-i plac. In cadrele lui e si inocenta, e si entuziasm, si curiozitate, dar si bucuria de a imparti cu altii ce descopera.
Unele dintre aceste stari le-a descoperit gratie parintilor lui si sunt un progres imens in lupta lui cu autismul. Altele sunt native, cum e instinctul lui de a fotografia “dintr-una” (un singur cadru) ceva.
Cand se va intoarce sper sa expuna o parte dintre fotografii intr-o expozitie. Va fi o poarta deschisa din lumea noastra spre felul in care vede el lumea.
Si ar putea fi o inspiratie si pentru alti parinti.
De fapt, al doilea motiv pentru care am scris acest text e ca sa–i motivez pe parintii copiilor cu probleme.
Nimeni dintre apropiatii familiei Stescu nu stie cu exactitate sacrificiile pe care le fac Miki si Mihai pentru David. Noi vedem doar perseverenta lor, cum dupa fiecare victorie fixata in comportamentul lui David mai fac un pas si inca un pas ca sa-l invete lucruri prin care sa-i fie bine.
Ei au reusit ca fiul lor sa progreseze, si sper din tot sufletul ca veti reusi fiecare dintre dvs.
iata fotografii facute de David, puteti vedea mai multe din excursia lui aici.
David la Cercul Polar de Nord, langa Casa lui Mos Craciun
Un studiu publicat zilele trecute de o serie de neurologi maghiari arata cum cainii inteleg doar din sunetul vocii daca stapanii lor sunt veseli sau tristi.
Studiul mai arata ca in creierul cainelui vocea stapanului este perceputa in alt loc al cortexului de orice alt sunet, cu exceptia sunetelor emise de vocile altor caini.
Se stia de exemmplu ca pasarile au dialecte in functie de zona in care vin si se aseaza in soluri in functie de aceste dialecte, dar studiul de acum vorbeste despre cum cainii proceseaza informatia sonora si o ”aseaza” in casute separate.
Cercetatorii magiari au facut acelasi studiu si pe oameni si au constatat un comportament similar cand vine vorba despre procesarea vocilor cainilor. La oameni, 87% dintre cei testati au raspuns mai intai la voci umane, 10% la sunetele emise de caini (recunoscand starea pe care o transmiteau) si 3% la alte sunete.
Creierul cainilor a aratat si el o activitate diferita bazata pe tonul sunetelor pe care le-au receptionat, fie ca era sunet de la un caine, fie ca era de la un om, de fiecare data asezand intr-un anumit loc pe cortex sunetul trist, vesel, neutru.
Descoperirea care vorbeste despre o inteligenta emotionala a cainilor duce spre noi directii de cercetare in ceea ce inseamna comunicare verbala.
Un fluture deteriorat, o creanga rupta si niste buruieni ciudate: toate aceste descoperiri unice pe care artista Anne ten Donkelaar le gaseste in calea ei devin sursa de inspiratie in atelier, pentru viitoarele lucrari. Privindu-le, poate inventa propriile povesti despre existenta si viata lor.
Piesele care compun proiectul “Pigmente de flori” sunt de o delicatete rara.
Intotdeauna irezistibil atrasa de natura – indiferent daca este o ramura, o coaja sau o petala – Anne a creat o serie de printuri folosind florile pe care le-a presat folosind o tehnica de gravare. Rezultatul este diafan, dar persistent: florile isi lasa culorile si textura impresionate pe hartie, ca o stampila florala pe care o poti primi in dar.
Protejand aceste piese pretioase, artista le da obiectelor o a doua viata si spera sa inspire astfel oamenii sa-si traiasca propriile povesti.
